Pretenţii. Decizia nr. 1910/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1910/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-11-2013 în dosarul nr. 1910/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1910
Ședința publică de la 25.11.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - F. P.
JUDECĂTOR - C. M. T.
JUDECĂTOR - D. A.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * *
Ministerul Public, P. de pe lângă Curtea de Apel, a fost reprezentat de procuror- E. I..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul-pârât, S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 446/05.09.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Ș. M. D. A..
P. are ca obiect – pretenții în baza legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilier juridic, A. C., în calitate de reprezentant al recurentului-pârât, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în baza delegației de la dosar, lipsește, intimatul-reclamant, Ș. D. A..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează faptul că intimatul-reclamant a fost citat cu mențiunea de a depune la dosar toate înscrisurile în formă lizibilă, aspect care nu s-a îndeplinit până la acest moment.
Reprezentantul recurentului-pârât, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având cuvântul, arată că nu are cereri prealabile de formulat în cauză.
Curtea ia act de faptul că în cauză nu mai sunt cereri prealabile, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe recursul declarat.
Consilierul juridic al recurentului pârât, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile recurate, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantul, Ș. D. A., ca nelegală și netemeinică.
Solicită a se observa că măsura administrativă la care a fost supus autorul reclamantului, respectiv, internarea într-o unitate de muncă, nu se încadrează la măsurile arătate la art. 3 și 4 din Legea nr. 221 /2009.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea recursului, apreciind că măsura la care a fost supus autorul reclamantului, nu se regăsește în cele prevăzute expres în Legea nr. 221/2009.
În schimb, din actele dosarului, rezultă că tatăl reclamantului a suferit anumite măsuri, cu caracter politic, respectiv, încadrarea într-o colonie de muncă, iar măsura a fost luată tocmai, ca urmare a unor presupuse activități cu caracter politic, de aceea în mod corect instanța de fond a constatat caracterul politic ala cestei măsuri.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 446 din 05 martie 2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, s-a admis în parte cererea formulată de către reclamantul Ș. D. A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative constând în internarea numitului Ș. G. într-o colonie de muncă, în baza Deciziei MAI nr. 40 din 01 iunie 1950, măsură prelungită prin Decizia MAI nr. 576/1952; s-a respins cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
„Prin cererea înregistrată la data de 08 iunie 2012, pe rolul Tribunalului București – Secția a IV a Civilă sub nr._, reclamantul Ș. D. A. a solicitat instanței în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să se constate caracterul politic al măsurii administrative privind încadrarea într-o colonie de muncă a bunicului său, S. G., conform Deciziei MAI nr. 40 din 01 iunie 1950, pentru o perioadă de 24 luni, pedeapsă majorată cu 24 luni prin Decizia MAI nr. 576/1952, precum și obligarea pârâtului la plata echivalentului în lei al sumei de 50.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esență, că prin Decizia MAI nr. 40 din 01 iunie 1950 și prin Decizia MAI nr. 576/1952 bunicul său a fost încadrat într-o colonie de muncă inițial pentru o perioadă de 24 luni, majorată cu alte 24 luni, fiind caracterizat ca un element cu caracter dușmănos și refractar al regimului Democrației Populare, fiindu-i, totodată, confiscată și întreaga avere mobiliară și imobiliară.
În drept, reclamantul a invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
În dovedirea cererii, reclamantul a anexat la dosar în fotocopie acte de stare civilă, precum și alte înscrisuri.
Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, tribunalul a reținut următoarele considerente:
Conform notei depuse la dosar, bunicul reclamantului Ș. D. A., S. G., a fost încadrat într-o colonie de muncă pentru o perioadă de 24 luni, prin Decizia MAI nr. 40 din 01 iunie 1950, ce a fost prelungită ulterior cu încă 24 de luni, prin Decizia MAI nr. 576/1952.
În temeiul art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, tribunalul a constatat că bunicul reclamantului a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, motiv pentru care tribunalul a admis în parte cererea și a constatat caracterul politic al măsurii administrative constând în internarea într-o colonie de muncă, în baza Deciziei MAI nr. 40 din 01 iunie 1950, măsură prelungită prin Decizia MAI nr. 576/1952.
În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, acesta a fost neîntemeiat, ca urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010.
Astfel, Curtea Constituțională a reținut că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior – ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 02 februarie 2010 în cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 09 octombrie 2003 în cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 04 martie 2003 în cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).
Prin urmare, Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat două acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Analizând prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea a constatat că există două norme juridice – art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 – cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Astfel, potrivit art. 4 alin. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990, „Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. 1 lit. a, b și e și alin. 2 au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate”, iar potrivit alin. 2 „Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. 1 lit. c și d au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate”. Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane. Potrivit art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: (...) a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (...)”.
În expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 se arată că „În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, (...) pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 (...) să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist”. Curtea a constatat că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice – art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată – adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009. Totodată, Curtea a observat că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul al doilea al persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale.
Curtea a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul al doilea de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. 3 din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 05 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 07 octombrie 2009 în cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg – de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o „speranță legitimă” în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 02 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o „importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia”, ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o „speranță legitimă” în obținerea compensațiilor respective.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. 3 din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. 1, potrivit cărora „Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției”, și al art. 1 alin. 5 din Constituție, potrivit căruia „În România, respectarea (...) legilor este obligatorie”, Curtea a constatat că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.
Astfel, potrivit art. 2 alin. 1 din acest act normativ, tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ, iar art. 14 – „Unicitatea reglementării în materie” prevede că reglementările de același nivel și având același obiect se cuprind într-un singur act normativ. În același sens, art. 16, cu denumirea marginală „Evitarea paralelismelor”, stabilește că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.
Curtea a observat că – în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă – există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 3 alin. 1 din Legea nr. 24/2000, republicată, „Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către Guvern (...)”, iar art. 6 alin. 1 – „Conținutul și fundamentarea soluțiilor legislative” prevede că reglementările cuprinse în actul normativ „trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care România este parte”. Or, Curtea a constatat că reglementarea criticată nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă, bazându-se doar pe afirmația din Expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, în sensul că „pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită”. Așa cum a arătat Curtea, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.
Totodată, textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. I pct. 2 din OUG nr. 62/2010 s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, Curtea a constatat că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și previzibilă. Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cum a reieșit și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 05 ianuarie 2000 în cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, Hotărârea din 08 iulie 2008 în cauza F. Rum Patrikligi contra Turciei).
Curtea a observat că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această problemă a legislației incoerente și ineficiente a României în materia restituirilor a fost menționată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 09 decembrie 2008, în cauza V. împotriva României. Cu acel prilej, Curtea a constatat că Legea nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr și conținut, încât precizia și previzibilitatea cerute de noțiunea de „legalitate” au fost grav atinse.
Ținând cont de toate aceste considerente, Curtea a constatat că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. 3 și 5 din Legea fundamentală.
Potrivit dispozițiilor art. 147 alin. 1 din Constituția României dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale fiind suspendate de drept.
În conformitate cu dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituția României, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar, de la data publicării, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Având în vedere că în intervalul de timp prevăzut de Constituția României, Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii supreme, tribunalul a constatat că art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, ce reprezintă temeiul de drept al prezentei acțiuni, și-a încetat efectele juridice.
Independent de justețea soluției pronunțate de Curtea Constituțională, tribunalul a fost obligat să respecte deciziile acesteia, cu atât mai mult cu cât în cazul constatării neconstituționalității unor norme juridice, se consideră că dezacordul cu legea supremă a existat încă de la data adoptării acesteia, afectându-i ca atare valabilitatea, chiar dacă efectele deciziei Curții Constituționale vizează numai perioada ulterioară publicării acesteia în Monitorul Oficial”.
Împotriva sentinței civile nr. 446 din 05 martie 2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă a formulat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate potrivit art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă – încălcarea și aplicarea greșită a legii, cu privire la constatarea faptului că măsura internării numitului Ș. G. într-o unitate de muncă, ar constitui o măsură administrativă cu caracter politic în sensul art. 3 și art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, citate ca atare.
S-a solicitat a se constata că dimpotrivă, măsura administrativă la care a fost supus autorul reclamantului, nu se încadrează la măsurile arătate explicit în art. 3 și 4 din Legea nr. 221/2009.
În plus, instanța de fond s-a pronunțat pe acest capăt de cerere, pe baza unor simple presupuneri, nefiind administrate suficiente probe din care să rezulte caracterul politic al acestei măsuri, neadministrând nici proba testimonială – cu persoane care s-ar fi aflat în aceeași situație, din care ar fi putut rezulta caracterul politic al măsurii administrative luate cu privire la autorul reclamantului.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă conform art. 242 alin. 2 Cod de procedură civilă.
Nu s-au administrat noi probe în recurs.
Recursul nu este fondat.
Curtea constată că înscrisurile administrate la fond, au fost, între care: Referat "strict secret" din dosarul CNSAS – Direcția Arhivă Popești-Leordeni din 6.05.1954 (act emis la 21.04.2008 – fila 21), Fișa personală privind internarea la 1.06.1950 a numitului Ș. Ghe. G. din Câmpulung Muscel, născut la 24.01.1911, fost hotelier și comerciant, fost membru P.S.D.I. Titel P., într-o colonie de muncă (C.M.), pentru motive că "lansează zvonuri tendențioase contra țării și Partidului", sabotând bunul mers al unei unități "Alimentara" intabulată în fostul său imobil și "Fost exploatator", fiind reținut și încadrat în C.M. pe timp de 24 luni în 1950, după care i s-a majorat pedeapsa cu încă 24 luni, fiind pus în libertate la 11.05.1954 (filele 21 – 23 dosar fond).
Motivele clare ce reies din dosarul CNSAS – necontestat de către recurentul-pârât și pentru care a fost internat într-o colonie de muncă cu titlu de pedeapsă (fără condamnare dispusă în urma unui proces în fața instanțelor judecătorești), autorul reclamantului Ș. Ghe. G., sunt cele privind atitudinea dușmănoasă împotriva noii orânduiri politice instaurate după 6 martie 1945, pusă în seama autorului, văzut ca "fost exploatator", așadar dușman al noului partid.
Or, pedeapsa aplicată constituie în mod cert, urna din măsurile administrative cu caracter politic luată de organele fostei miliții sau securități, în sensul art.3 alin.(1) cu raportare la art.4 alin.(2) din Legea nr.221/2009, invocat ca temei de drept al cererii de chemare în judecată, fără ca într-adevăr pedeapsa internării timp de circa 4 ani în C.M. (colonie de muncă) să fi fost luată printr-una din actele normative și executorii prevăzute expres de lege (art.3 lit. a) – f) din lege).
Susținerea că nu s-au administrat probe care să dovedească pe deplin cererea, eventual prin declarații de martori aflați în aceeași situație cu autorul reclamantului etc., nu poate fi primită, înscrisurile din dosarul CNSAS având relevanță în probatoriul cu înscrisuri administrat de către reclamant, martorii eventual, dacă ar mai fi în viață, neputând răsturna consemnările din dosarul de la CNSAS, dimpotrivă le-ar confirma și ar pune în lumină afectarea vieții private a coloniștilor, a libertății și vieții lor fizice și psihice, etc.).
Curtea constată că recurentul nu a administrat dovezi contrare celor susmenționate, respectiv administrate la fond, în același timp necontestându-le veridicitatea celor deja administrate de reclamant.
În consecință, soluția primei instanțe este legală și temeinică, motivarea ei succintă complinindu-se prin motivarea prezentă din recurs, care însă nu impune admiterea recursului și reformarea sentinței recurate.
Având în vedere considerentele reținute, potrivit art.312 Cod procedură civilă, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât, S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 446/05.09.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Ș. M. D. A..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 25.11.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
F. P. C. M. T. D. A.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red.F.P.
Tehnored.B.I.
2 ex/19.12.2013
---------------------------------------------
T.B.- Secția a IV-a – D.N.T.
| ← Fond funciar. Decizia nr. 1904/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Acţiune în declararea simulatiei. Decizia nr. 2070/2013.... → |
|---|
