Revendicare imobiliară. Decizia nr. 2174/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2174/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-11-2012 în dosarul nr. 2174/2012
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 2174 R
Ședința publică de la 27.11.2012
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE – F. C.
JUDECĂTOR – D. L. M.
JUDECĂTOR – D. F. G.
GREFIER – S. V.
…………………
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții intervenienți în nume propriu D. V. și Y. A. C., împotriva deciziei civile nr. 820A/30.09.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele reclamante R. S. și R. M., intimata pârâtă P. M., intimații chemați în garanție . București prin Primarul General, Ministerul Finanțelor Publice și intimata intervenientă în nume propriu C. A. D., având ca obiect „revendicare imobiliară”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimata pârâtă P. M. reprezentantă de avocat P. M., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind recurenții intervenienți în nume propriu D. V. și Y. A. C., intimatele reclamante R. S. și R. M. intimații chemați în garanție . București prin Primarul General, Ministerul Finanțelor Publice și intimata intervenientă în nume propriu C. A. D..
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Apărătorul intimatei pârâte P. M. arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul intimatei pârâte P. M. solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca legală și temeinică. Să se constate că criticile aduse hotărârii recurate sunt nefondate. În cauză imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950. în acțiunea în revendicare după . Legii nr. 10/2001 are prioritate legea specială. Arată că imobilul nu putea fi restituit în natură față de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Să se constate că cele două recurente au o cotă de 1/6 din imobil, iar față de celelalte reclamante care au o cotă majoritară hotărârea este definitivă pentru că nu au declarat recurs, astfel că nu se poate restitui imobilul pentru o cotă de 1/6. nu se solicită cheltuieli de judecată. Depune la dosar practică judiciară.
După rămânerea dosarului în pronunțare s-a depus la dosar prin serviciul registratură de către recurenții intervenienți în nume propriu D. V. și Y. A. C. o cerere prin care se solicită judecarea cauzei în lipsă.
CURTEA
Deliberând asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 București, la data de 10.03.2008 sub nr._, reclamantele R. S. și R. M. au chemat în judecată pe pârâții I. S., I. T., S.C A. S.A și M. București, solicitând instanței să dispună obligarea pârâților I. S. și I. T. să lase reclamantelor în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, ., corp C, ., sector 2, compus din construcție în suprafață utilă de 123,31 mp, precum și 55,61 mp teren situat sub construcție, să dispună notarea litigiului în cartea funciară, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, s-a arătat că prin contractul de vânzare cumpărare nr._/07.06.1938, R. P., soțul reclamantei R. S., a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 252 mp situat în .. Ulterior, pe acest teren, în baza autorizației nr.10/1938 emisă de M. București - Primăria sectorului 1 G., a fost ridicată construcția compusă din parter, subsol, etaj și mansardă, conform descrierii din procesul verbal nr._/1940 emis de Comisiunea pt. Înființarea Cărților Funciare în București.
Imobilul a fost preluat în baza Decretului nr.92/1950 fiind menționat la poziția 6673 din anexa din acest decret, fiind trecută în mod greșit ca fost proprietar R. E., mama proprietarului R. P..
Reclamanta R. S. este moștenitoarea lui R. P. în calitate de soție supraviețuitoare, conform procesului-verbal din 31.12.1952 încheiat de Secția Financiară a raionului 23 August. Cea de-a doua reclamantă, R. M. este moștenitoare a fostului proprietar R. P. în calitate de nepoată de frate, conform certificatelor de moștenitor nr. 945/22.12.1976, nr.727/1970, precum și conform certificatului de calitate nr. 19/08.03.1999.
S-a susținut de reclamante că dreptul de proprietate al acestora asupra imobilului situat în București ., corp C, ., compus din construcție în suprafață utilă construită de 123,31 mp, precum și 55,61 mp teren situat sub construcție, este mai consolidat decât cel al pârâților I. S. și I. T.. Astfel, titlul reclamantelor este unicul titlu valabil, dobândit de la adevăratul proprietar, este mai vechi decât al pârâtei și are o dată certă anterioară - fiind transcris încă din 1938, de când dreptul a fost transferat în patrimoniul autorului lor prin contract de vânzare cumpărare nr._/07.06.1938, îndeplinind cerințele de publicitate imobiliară ale vremii. În ceea ce îi privește pe pârâți, aceștia au dobândit de la stat, care nu era proprietar al imobilului ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 2576/14.02.1997.
Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 10.04.2008, pârâta S.C. A. S.A. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că nu este proprietarul apartamentului în discuție. Totodată, pârâta a susținut excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, având în vedere că sesizarea instanței a avut loc după data de 14.02.2001, iar realizarea unui drept pe calea dreptului comun nu este posibilă, în condițiile în care Legea nr. 10/2001 este un act normativ ce reglementează procedura revendicării imobilelor preluate în mod abuziv de către stat.
Pe fondul cererii, pârâta a arătat că preluarea de către stat a imobilului s-a făcut în baza unui titlu valabil, întrucât Decretul nr. 92/1950, în condițiile corectei sale aplicări, determină acest efect. În consecință, a considerat că imobilul care face obiectul cererii de chemare în judecată a intrat în patrimoniul statului potrivit art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998. În plus, a arătat că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 și al încheierii contractului de vânzare – cumpărare, imobilul se afla în proprietatea statului român care se bucura de calitatea de proprietar, iar titlul statului nu era contestat, neexistând acțiune judecătorească pe rolul instanțelor judecătorești. De asemenea, potrivit art. 1899 alin. 2 C.pr.civ., buna-credință se prezumă, iar proba relei-credințe cade în sarcina celui care o invocă.
În drept, au fost invocate disp. Legii nr. 112/1995, art. 115 – 118 C.pr.civ., Legea nr. 10/2001.
Prin cerere precizatoare formulată la 14.04.2008 și la 16.04.2008, reclamantele au solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâtă a numitei P. M. în calitate de proprietar al imobilului revendicat, având în vedere că pârâții I. S. și I. T. sunt decedați. Au mai arătat reclamatele că moștenitorii defunctului R. P., astfel cum rezultă din procesul-verbal din 31.12.1952 sunt R. S. – soție supraviețuitoare, R. E. – mamă, decedată la 24.07.1967, R. August – frate decedat la 12.05.1984, R. H. – frate decedat la 07.01.1990, R. M. – frate decedat la 08.12.1970, M. E. – soră decedată la 28.05.1981.
La data de 20.05.2008, pârâta P. M. a depus la dosar întâmpinare și cerere reconvențională formulată în contradictoriu cu reclamantele R. S. și R. M. și pârâții M. București și S.C. A. S.A., respectiv cerere de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu M. București prin Primar General și M. Economiei și Finanțelor.
Prin întâmpinare, pârâta a susținut că acțiunea civilă este neîntemeiată. În motivare, a arătat pârâta că I. S. și I. T. au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 4 situat în ., sector 2 București, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 2576/14.02.1997 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Ca urmare a decesului numiților I. S. și I. T., calitatea de moștenitor legal a revenit pârâtei P. M. conform certificatelor de moștenitor nr.4/18.01.2005 și nr. 60/07.08.2001.
Pe cale de cerere reconvențională, pârâta-reclamantă P. M. a solicitat instanței ca prin hotărâre să constate dreptul său de proprietate asupra imobilului, ca efect al uzucapiunii de 10 ani intervenită prin joncțiunea posesiilor.
În motivare, a arătat că uzucapiunea reprezintă dobândirea proprietății sau a altui drept real prin posedarea neîntreruptă a lucrului în tot timpul fixat de lege. Uzucapiunea de la 10 la 20 de ani este reglementată de disp. art. 1895 C.Civ. Pentru a opera această uzucapiune trebuie îndeplinite următoarele condiții: să existe o posesie utilă asupra lucrului; posesia utilă să se întemeieze pe just titlu; posesia să dureze de la 10 la 20 de ani; posesia să fie de bună – credință. În ceea ce privește justul titlu, pârâta a arătat că acesta este un act translativ de proprietate care emană de la altcineva decât proprietarul, deci de la un „non dominus”. În speță, contractul de vânzare – cumpărare nr. 2576/14.02.1997 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, întrucât nu a fost încheiat cu adevăratul proprietar are caracter de just titlu pentru intervenirea uzucapiunii de 10 ani în favoarea pârâtei P. M.. Termenul uzucapiunii de 10 ani a fost împlinit prin joncțiunea posesiilor, întrucât, contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat în 1997, iar prezenta cerere a fost formulată în cursul anului 2008.
În drept, au fost invocate disp. art. 114-118 C.pr.civ.
Prin cerere de chemare în garanție, pârâta-reclamantă P. M. a solicitat, în baza art. 1337 C. civ., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea chemaților în garanție M. București reprezentat prin Primar General și M. Economiei și Finanțelor, ca în ipoteza în care va cădea în pretenții, să plătească suma de 6.719 lei reactualizată la data plății, reprezentând prețul de achiziție al apartamentului în litigiu; să plătească daune-interese constând în diferența dintre prețul achitat și sporul de valoare dobândit de imobil (valoarea de circulație), între momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare și data producerii evicțiunii;să plătească cheltuielile de judecată.
A susținut pârâta că în conformitate cu prevederile art. 1337 C. civ., vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, precum și de sarcinile care nu au fost declarate la încheierea contractului, evicțiunea fiind definită ca fiind pierderea proprietății lucrului, total sau parțial sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar. Codul civil reglementează evicțiunea provenind din partea unei terțe persoane, caz în care vânătorul este obligat sa-l apere pe cumpărător, iar dacă nu reușește va fi obligat să suporte consecințele evicțiunii.
Intervenientele D. V. și Y. A. C. au formulat cerere de intervenție voluntară principală prin care au solicitat instanței să admită cererea de intervenție în interes propriu, să constate în contradictoriu cu reclamantele R. S. și R. M. calitatea de moștenitoare prin retransmisie ale defunctului R. P., să se admită cererea introductivă prin obligarea pârâtei P. M. să lase reclamantelor și intervenientelor în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București sect. 2, ., corp C, ap. 4, . de judecată.
În motivare, s-a arătat că prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr._/07.06.1938, R. P. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului – teren în suprafață de 252 mp, edificând o construcție pe acest teren în baza autorizației de construcție nr. 10/1938. Imobilul a fost înscris în cartea funciară în baza procesului verbal nr._/1940. R. P. a decedat la data de 17.10.1948, moștenitorii acestuia fiind: R. S., în calitate de soție supraviețuitoare, R. E. în calitate de ascendent (mama), R. August, R. H., R. M. și M. E. în calitate de colaterali privilegiați (frați). Prin devoluțiune legală, dreptul de proprietate a fost transmis de la R. P. la moștenitorii acestuia mai sus menționați.
Având în vedere caracterul abuziv al naționalizării și încălcarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată (C.civ. și Constituția) precum și faptul că în anexa la Decretul nr. 92/1950 nu au figurat toți coproprietarii, dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul coindivizarilor și s-a transmis succesiv moștenitorilor acestora.
Au apreciat intervenientele că instanța, învestită cu o acțiune în revendicare, urmează a compara titlul reclamantelor și intervenientelor cu titlul pârâtei. Reclamantele și intervenientele au dobândit dreptul de proprietate prin devoluțiune legală și testamentară de la autorul comun R. P., care la rândul său a dobândit proprietatea asupra terenului prin cumpărare, cu respectarea condițiilor de formă și publicitate a actului, ceea ce l-a făcut opozabil terților, inclusiv Statului Român și pârâtei. În ceea ce privește construcția, aceasta a fost dobândită într-un mod originar, respectiv prin accesiune imobiliară. Pe de altă parte, pârâta a cumpărat de la un neproprietar, fapt care de altfel i-a fost cunoscut la data încheierii contractului de vânzare cumpărare.
În ce privește calitatea de moștenitoare, intervenientele au arătat că la momentul decesului proprietarului R. P., aveau calitatea de moștenitori soția supraviețuitoare, mama, frații și sora acestuia. R. E., mama lui R. P. a decedat la data de 24.07.1967, moștenitorii acesteia fiind R. August, R. H., R. M. și M. E. în calitate de descendenți, conform certificatului de moștenitor nr. 945/22.12.1976 eliberat de către fostul notariat de Stat al sect. 8. M. E., sora lui R. P. și fiica E. R., a decedat la data de 28.05.1981, moștenitor al acesteia fiind soțul M. Dionosie, în calitate de legatar universal, conform certificatului de moștenitor nr. 1229/18.12.1981 eliberat de către fostul Notariat de Stat al sect. 6. M. D. a decedat la data de 17.06.1987, moștenitori ai acestuia fiind D. Ș. și D. V., în calitate de legatari universali, conform certificatului de moștenitor nr. 615/17.05.1991 eliberat de fostul Notariat de Stat sect. 6. D. Ș., tatăl intervenientei Yacoubi A. C. și soțul intervenientei D. V., a decedat la data de 28.12.1992, moștenitori ai acestuia fiind Yacoubi A. C. în calitate de descendentă, și D. V., în calitate de soție supraviețuitoare, conform certificatului de moștenitor nr. 384/24.02.1993 eliberat de fostul Notariat de Stat al sect. 6.
În aceste condiții, acea cotă indiviză ce revenea numitei M. E., în calitate de colateral privilegiat al defunctului R. P., a fost transmisă succesiv către interveniente prin devoluțiune legală și testamentară.
În drept, cererea a fost întemeiată pe disp. art. 49 alin. 1 și 2 C. proc. civ. și art. 480 C. civ.
La termenul din data de 26.01.2009, intervenienta voluntară C. A. D. a formulat cerere de intervenție în interes propriu, prin care a solicitat obligarea pârâtei P. M. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie intervenientei și reclamantelor imobilul situat în București, ., corp C, ., sector 2, compus din construcție în suprafață utilă de 123,31 mp, precum și 55,61 mp teren situat sub construcție.
Intervenienta a arătat că este moștenitoarea fostului proprietar R. P. pe ramura defunctului R. H., conform certificatului de moștenitor nr. 900/1991 emis de Notariatul de Stat Sector 1 București și a certificatului de moștenitor nr. 77/2003 emis de BNP R. E..
S-a susținut de intervenientă că, în ceea ce privește primul capăt de cerere, dreptul de proprietate al reclamantelor și intervenientei asupra imobilului situat în București ., corp C, ., compus din construcție în suprafață utilă construită de 123,31 mp, precum și 55,61 mp teren situat sub construcție, este mai consolidat decât cel al pârâtei,titlul lor de proprietate este unicul titlu valabil, dobândit de la adevăratul proprietar, este mai vechi decât al pârâtei și are o dată certă anterioară - fiind transcris încă din 1938, îndeplinind cerințele de publicitate imobiliară ale vremii. În ceea ce o privește pe pârâtă, aceasta a dobândit de la stat, care nu era proprietar al imobilului ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 2576/14.02.1997. Analizând valabilitatea titlului statului, raportat la prevederile Decretului nr. 92/1950, actul normativ în baza căruia s-a efectuat preluarea imobilului,se constată că acestea contravin dispozițiilor Constituției din 1948, art. 481 C.civ, precum și dispozițiilor și tratatelor internaționale la care România era parte, privitoare la proprietate, și anume declarația Universală a Drepturilor Omului. În raport cu prev. art. 6 din Legea nr. 213/1998, problema valabilității preluării de către stat, este reglementată expres în sensul că sunt preluate cu titlu valabil doar imobilele care au intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor și a Constituției în vigoare la data preluării de către stat.
Intervenienta a mai susținut că în sensul art.2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt imobile preluate în mod abuziv și imobilele preluate de stat în baza Decretului nr. 92/1950. Așadar, raportat la textul de lege menționat, reclamantele, în calitate de moștenitoare ale unei persoane al cărui imobil a fost preluat fără titlu valabil, își păstrează calitatea de proprietar avută la momentul preluării. A mai arătat intervenienta că titlul pe care îl dețin pârâții este un act de vânzare-cumpărare prin care statul a vândut un bun al altuia, așa încât efectele privind transmiterea proprietății nu s-au mai produs.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 C.civ.
Prin sentința civilă nr.5516/17.05.2010 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Sectorului 2 București a respins ca neîntemeiată cerere de chemare în judecată formulată de reclamantele – pârâte R. S. și R. M. în contradictoriu cu pârâta - reclamantă P. M.; a respins ca neîntemeiată cererea de intervenție voluntară principală formulată de intervenienta voluntară principală C. A. D.; a constatat calitatea intervenientelor D. V. și Y. A. C. de moștenitoare prin retransmisie ale defunctului R. P.; a respins ca neîntemeiată pentru rest cererea de intervenție voluntară principală formulată de intervenientele voluntare principale D. V. și Y. A. C.; a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâta P. M.; a respins ca lipsite de interes cererile de chemare în garanție formulate în cauză de pârâta – reclamantă P. M. în contradictoriu cu chematele în garanție M. București prin Primar General și Ministerul Finanțelor Publice, formulată de chematul în garanție M. București prin Primar General în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, respectiv de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice în contradictoriu cu chemata în garanție S.C A. S.A și a obligat reclamantele R. S. și R. M. să plătească pârâtei P. M. suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată în condițiile art. 274 și art. 276 C.pr.civ.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin autorizațiunea nr. 10 din 12.02.1938 – cererea nr. 1417/938 emisă de M. București – Primăria Sectorului I G. – Serviciul Arhitectură – Secția Autorizări, au fost autorizați moștenitorii defunctului N. M. a construi la proprietatea nr. 12 din ., 3 corpuri de clădire cu subsol, parter și etaj fiecare.
Potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._ din 07.06.1938 de Tribunalul I. – Secția Notariat, R. P. a cumpărat de la A. N. Z., C. M. și E. G. N., suprafața de 252 mp teren situată în București, .. Totodată, vânzătorii au cedat cumpărătorului „toate drepturile și obligațiunile ce decurg din autorizațiunea no. 10 – no. 1417/938, eliberată de Primăria Municipiului Sector I G. pentru această porțiune de teren, denumit în autorizație Corpul C (…)”.
Pin procesul-verbal de carte funciară nr._/1940 întocmit la data de 22.08.1940 de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare, s-a menționat imobilul compus din teren în suprafață de 225 mp și construcție compusă din parter, subsol, etaj și mansardă, aparținând lui R. Gh. P..
Ca urmare a decesului lui R. P. din data de 17.10.1948 (certificat de moarte nr._),au rămas ca moștenitori R. S., soție supraviețuitoare, R. E., mamă, și R. August, R. H., R. M., frați, precum și M. E., soră, potrivit procesului-verbal întocmit la 31.12.1952 de Secțiunea financiară a Raionului 23 August.
Prin Decretul nr. 92/1952, poziția 6673, imobilul menționat a trecut în proprietatea statului, astfel cum rezultă din preambulul Dispoziției nr. 9414 din 16.01.2008 emisă de Primarul General al Municipiului București.
La data de 24.07.1967 a decedat R. E., având calitatea de moștenitori R. August, R. H., R. M. și M. E., descendenți ai defunctei, potrivit certificatului de moștenitor nr. 945/22.12.1976 emis de Notariatul de Stat Local al Sectorului 8.
La data de 8.12.1970 a decedat R. M., masa succesorală revenind reclamantei R. M., în calitate de fiică, potrivit certificatului de moștenitor nr. 727/970 din 23.12.1970 emis de Notariatul de Stat Local al Sectorului 3 București.
De pe urma defunctului R. August, decedat la 12.05.1984, calitatea de moștenitor a revenit reclamantei R. M., în condițiile certificatului de calitate nr. 19/08.03.1999 emis de BNP I. V..
După decesul lui M. E. la data de 28.05.1981, masa succesorală a defunctei a revenit lui M. D., în calitate de soț supraviețuitor și legatar universal, potrivit certificatului de moștenitor nr. 1229/18.12.1981 emis de Notariatul de Stat Local Sector 6, acesta din urmă fiind moștenit de D. Ș. și D. V., moștenitori testamentari, în condițiile certificatului de moștenitor nr. 615/17.05.1991. Defunctul D. Ș., decedat la 28.12.1992, are ca succesori în drepturi pe D. V., soție supraviețuitoare, și Yacoubi A. C., fiică, potrivit certificatului de moștenitor nr. 384/24.02.1993.
La data de 07.01.1990, a decedat R. H., masa succesorală revenind lui R. M., legatar universal, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 900/24.05.1991 emis de Notariatul de Stat Sector 1.
Intervenienta C. A.-D., în calitate de legatar universal, l-a moștenit pe defunctul R. M., decedat la data de 17.07.2003, potrivit certificatului de moștenitor nr. 77/15.10.2003 emis de BNP Rotarescu E..
La data de 14.02.1997, a fost încheiat între P.M.B prin S.C A. S.A în calitate de vânzător și I. S. și I. T. în calitate de cumpărători, contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. NO2576, având ca obiect locuința situată în București, ., corp C, etaj I, ., compusă din 3 camere, hol, debara, baie, debara, hol, wc, bucătărie, cămară, vestibul, hol, balcoane, beci, în suprafață utilă de 123,31 mp, precum și suprafața de 55,61 mp teren situat sub construcție.
Decedând la 16.12.2000, respectiv 30.04.2003, masa succesorală lăsată de cumpărătorii I. T. și I. S. a revenit pârâtei – reclamante P. M., astfel cum rezultă din certificatele de moștenitor nr. 60/07.08.2001 emis de BNP O. I. M. și nr. 4/18.01.2005 emis de BNP A. F..
Prin dispoziția nr. 9414/16.01.2008 emisă de Primarul General al Municipiului București, față de notificările înregistrate sub nr. 2067/2001 și nr. 1097/2001, s-a dispus restituirea în natură în proprietatea reclamantelor – pârâte R. S. și R. M., a imobilului situat în București, ., corp C, sector 2, compus din construcție tip B (S – P – 2E) (cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, respectiv (…) apartamentul nr. 4 situat la etajul I, în suprafață de 123,31 mp, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 2576/1997, cu cota de teren aferentă de 55,61 mp) și terenul în suprafață de 78,99 mp din totalul de 225,00 mp.
De asemenea, instanța a mai reținut dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, dispunând la art. 1 alin. 1 că “Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, (...) se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi”.
De asemenea prima instanță și-a întemeiat soluția pe considerentele deciziei nr.XXXIII din 09.06.2008, a Înaltei Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, prin care s-a admis recursul în interesul legii.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele R. S., R. M. și intervenienta în interes propriu C. A. D., solicitând admiterea apelului și modificarea sentinței civile atacate, în sensul admiterii cererii de revendicare și a cererilor formulate în interes propriu și obligării intimatei-pârâte P. M. la lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului situat în București, ., corp C, ., sector 2, compus din construcție în suprafață utilă construită de 123,31 mp, precum și 55,61 mp teren situat sub construcție.
Prin decizia civilă nr.820 A din 30.09.2011 Tribunalul București Secția a V a Civilă a respins apelurile formulate de apelantele - reclamante R. S. și R. M., și apelantele interveniente în nume propriu D. V. și Y. A. C., C. A. D., împotriva sentinței civile nr. 5516/17.05.2010 pronunțată de Judecătoria Sector 2 în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații chemați în garanție S.C A. S.A, M. București prin Primar General, intimata-pârâtă P. M. și intimatul chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondate.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs intervenientele Damboiu V. si Y. A. C. solicitând admiterea recursului, modificarea in tot a sentintei recurate in sensul admiterii apelului formulat si pe cale de consecinta să se dispună obligarea paratilor I. S., I. T. sa lase reclamantelor si intervenientelor in deplina proprietate si linistita posesie imobilul situat in Bucuresti, ., corp C, ..
Criticile formulate privesc următoarele aspecte:
Hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii si a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
In motivarea deciziei sale, instanța de apel a reținut ca nu pot fi primite susținerile subsemnatelor in sensul ca instanța trebuie sa realizeze compararea titlurilor din perspectiva regulilor clasice prevăzute de dispozițiile art. 480 Cod civil, întrucât aceste reguli nu își mai găsesc aplicarea după . Legii nr. 10/2001.
In plus, instanța a mai retine faptul ca la momentul edictarii Legii nr. 10/2001 legiuitorul a intenționat reglementarea unui regim unitar al categoriei de imobile vizate constând in derularea unor proceduri administrative, in principal, si promovarea unor acțiuni in justiție, fie directe, fie pe calea controlului judiciar al actelor emise in procedura administrativa.
Astfel, instanța considera ca, din analiza prevederilor art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 republicata/modificata, se deduce intenția legiuitorului de a menține contractele de vânzare - cumpărare încheiate cu buna credință, recunoașterea prevalentei interesului subdobânditorului ce a dovedit o atare atitudine subiectiva, impunându-se pentru asigurarea securității circuitului civil si a stabilității raporturilor juridice, motiv pentru care criteriul de comparare nu il constituie aplicarea regulilor clasice, a titlurilor înfățișate de părțile cu interese contrare asupra aceluiași imobil, ci atitudinea subiectiva a subdobânditorului cu titlu oneros a bunului proprietatea altei persoane.
Sub aspectele retinute de catre instanta de apel, arată ca motivele pe care si-a întemeiat hotararea sunt eronate.
Instanta nu poate respinge cererea subsemnatelor motivat de faptul ca regulile clasice ale acțiunii in revendicare prevazute de dispozitiile art. 480 cod civil nu isi mai gasesc aplicarea.
Chiar Inalta Curte de Casatie si Justitie, prin decizia nr. XXXIII/2008 pronuntata in recurs in interesul legii a statuat faptul ca "În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice."
In plus, in considerentele deciziei sale, Inalta Curte de Casatie si Justitie a mai aratat că "atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul. "
Dupa cum rezulta din cuprinsul deciziei mai sus mentionate, actiunea in revendicare întemeiata pe dreptul comun este admisibila si se impune sa i se dea eficienta juridica in raport de legea speciala, in conditiile in care Conventia Europeana a Drepturilor Omului acorda protectie juridica fostilor proprietari.
Astfel, in ceea ce priveste incalcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, in cauza de fata sunt incidente aceste prevederi.
Astfel, subsemnatii au aratat atat instantei de fond cat si instantei de apel ca preluarea imobilului in baza Decretului nr. 92/1950 s-a facut in mod gresit pe numele R. E., mama proprietarului R. P., si ca atare imobillul a fost preluat in mod abuziv, fara titlu valabil (pozitia nr. 6673 anexa la decret).
F. de lipsa titlului statului, potrivit jurispreudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului sunt in prezenta unei "confiscari de facto" care a inceput din anul in care s-a realizat exproprierea si dainuie pana in prezent.
Dispozitiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie stabilesc ca "orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international. Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statului de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenziilor."
Prevederile art. 1 din Protocolul 1 la Conventie reglemententeaza dreptul la proprietate. Pentru a vedea daca subsemnatelor li s-a adus o incalcare a dreptului la proprietate, trebuie verificate o . conditii precum: daca subsemnatele au un bun in intelesul Conventiei; daca exista o ingerinta a statului; daca aceasta ingerinta este prevazuta de "lege", are un scop legitim, interes general; daca este proportionala - just echilibru.
Notiunea de bun este o notiune autonoma, si nu se refera doar la bunurile corporale, aceasta notiune avand o aplicatie mult mai larga decat notiunea de bun din dreptul intern.
Astfel, Curtea considera bun in intelesul prevederilor art. 1 din Protocolul 1 si o speranta legitima care are o valoarea patrimoniala. Astfel Curtea nu recunoaste dreptul de a dobandi un bun, Conventia aplicandu-se numai bunurilor actuale, adica celor aflate in patrimoniul celui care sustine o incalcare a dreptului sau de proprietate.
In speta de fata, bunul a carui revendicare o solicita este un bun actual intrucat preluarea imobilului a fost una abuziva, aceasta preluare facandu-se in mod gresit pe numele R. E., mama adevaratului proprietar R. P..
Potrivit jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului (care in raport de prevederile art. 20 din Constitutia Romaniei face parte din dreptul intern si este obligatorie pentru instantele nationale) se considera ca cazul confiscarii de facto a bunului reclamantilor, acesti a nu au pierdut niciodata proprietatea asupra bunului, ci doar posesia.
In cauza de fata, atat instanta de fond cat si instanta de apel a retinut in considerentele hotararilor sale ca preluarea de catre stat a imobilului ce formeaza obiectul actiunii in revendicare a fost abuziva, intrucat imobilul, la momentul nationalizarii, a fost trecut in patrimoniul statului din proprietatea altei persoane decat adevaratul proprietar. Si nationalizarea in sine a fost nelegala si cu incalcarea prevederilor constitutionale de la momentul respectiv.
Or, nu se poate sustine niciun moment ca autorul comun al subsemnatelor, respectiv R. P. a pierdut in vreun fel dreptul de proprietate asupra bunului a carui revendicare o solicita, acesta pierzand doar posesia, nu si dreptul asupra bunului.
Sunt in prezenta a ceea ce Curtea numeste confiscare in facto, confiscare care nu fost pentru cauza de utilitate publica, iar ingerinta din partea statului s-a realizat la momentul la care imobilul a fost instrainat catre paratii din prezenta cauza.
Nu trebuie sa existe o hotararea judecatoreasca care sa constate ca subsemnatele sunt proprietarele imobilului a carui revedicare o solicita, intrucat, astfel cum au mai aratat, este vorba doar despre o lipsire de folosinta abuziva din partea statului, acea confiscare in fapt pe care Curtea o considera incompatibila cu dreptul la respectarea bunurilor.
Nu pot fi primite afirmatiile instantei de apel potrivit carora subsemnatele aveau calea prevazuta de legea speciala, respectiv Legea 10/2011 de a obtine restituirea in natura sau :" eventuale despagubiri, întrucât aceasta lege este una deficitara, iar modalitatea de ; compensare a prejudiciilor suferite de proprietarii de drept ai imobilelor sunt ineficiente.
Aceasta a fost pozitia Curtii in cauza pilot M. A. c Romaniei, cauza in care a decis, datorita modalitatii ineficiente a statului de despagubire a proprietarilor si de restiuire a proprietatilor, sa suspende pe o perioada de 18 luni toate cauzele de acest gen, pana cand statul roman va gasi solutii practice si aplicabile in materie.
Nu a existat buna credinta a autorilor cumparatorilor parati din prezenta cauza, la momentul la care au "dobandit" imobilul de la stat.
Contractul de vanzare - cumparare prin care paratii au dobandit "pretinsul drept" asupra imobilului ce formeaza obiectul prezentei actiuni, a fost incheiat la data de 15.02.1997 in baza Legii nr. 119/1995.
În fine se invocă reaua credință a cumpărătorilor din prezenta cauza, având in vedere că la momentul la care au dobandit bunul, acestia au avut avantaje de ordin financiar, achizitonand bunul la nici jumatate din valoarea lui reala (valoarea de piata).
Examinând motivele de recurs în raport de art.304 C.pr.civ., Curtea reține următoarele
Se observă că imobilul care face obiectul cererii se numără, conform art.2 alin 1 Iit. c) din Legea nr.1 0/2001, printre cele preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și a căror restituire face obiectul de reglementare al acestei legi( speciale).
Potrivit dispozițiilor art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ - teritoriale bunurile dobândite de stat în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat,iar potrivit art.6 alin 2 din același act normativ, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Legea nr. 10/2001 reglementează o procedură specială pentru acordarea de măsuri reparatorii persoanelor ale căror imobile au fost preluate în mod abuziv de către stat sau de către alte persoane juridice,în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, indiferent dacă imobilele au fost preluate cu, sau fără titlu valabil, și oricare ar fi fost destinația acestora la data preluării,cu excepția celor care fac obiectul altor legi cu caracter reparator ori pentru care urmează să se adopte acte normative speciale.
Potrivit dispozițiilor art. 21 alin 1 din Legea nr. 10/2001, sunt supuse restituirii, în condițiile speciale ale acestei legi (deci cu urmarea procedurii prealabile) imobilele aflate în deținerea persoanelor juridice menționate în text: o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar sau asociat majoritar,de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public la data intrării în vigoare a legii.
În conformitate cu dispozițiile art. 22 alin 1 din Legea nr.10/2001, persoana îndreptățită are obligația să notifice persoana juridică deținătoare în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii (termen care a fost prelungit succesiv prin O.U.G nr.109/2001 și prin O.U.G nr.145/2001, expirând la data de 14.02.2002), iar în raport de dispozițiile art. 22 alin 5 din lege, sancțiunea netransmiterii în termen a notificării este pierderea posibilității persoanei îndreptățite de a-și valorifica dreptul la măsuri reparatorii pe calea acțiunii în justiție.
Având în vedere că Legea nr. 10/2001 este o lege specială cu caracter reparatoriu, care interesează ordinea publică,dispozițiile acestei legi sunt de imediată aplicare. Rezultă așadar că,odată cu . Legii nr. 10/2001 pentru toate imobilele care intră sub incidența legii, persoanele îndreptățite pot obține măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent numai în condițiile acestei legi chiar dacă nu este o cale mai lesnicioasă precum acțiunea directă în revendicare. În consecință, după . Legii nr. 10/200 1, acțiunea în revendicare a unui imobil preluat în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aflat în posesia uneia din "unitățile deținătoare" menționate de art. 21 alin 1 din lege, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun - art.480-481 C.civ nu a putut fi primită de către tribunal.
Asupra acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, prin Decizia nr. 33/2008, dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, statuând următoarele:
"Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Se mai reține că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice."
În vederea respectării principiului sus menționat, de la . Legii nr.10/2001, restituirea imobilelor preluate în proprietatea statului în perioada 06.03._89, se realizează numai prin procedura specială stabilită de această lege, astfel că acțiunea în revendicare de drept comun, este admisibilă numai cu îndeplinirea anumitor condiții ce sunt analizate de instanță.
Astfel,prin art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 s-a prevăzut că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
În considerentele Deciziei nr. 33/1998 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite se arată că în conformitate cu art. 45 alin. 2 și 4 coroborat cu art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, după . acestui act normativ, restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil, și înstrăinate prin acte de dispoziție este condiționată de constatarea pe cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare, determinată de reaua credință a părților din actul de înstrăinare, iar în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, aceeași măsură este consecința constatării nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare, pentru încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
Potrivit dispozițiilor art. 18 lit. c din Legea nr.10/2001, dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, persoana îndreptățită trebuind să urmeze procedura administrativă prealabilă prevăzută de art. 21 și urm,,.din lege.
Prin urmare în condițiile inexistenței unei acțiuni în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare ce au făcut obiectul bunului în litigiu, acestea se prezumă a fi valabile iar buna sau reaua credință a pârâților nu mai poate fi analizată în prezentul litigiu.
O asemenea condiție prealabilă nu încalcă prevederile art. 21 din constituție, care consacră accesul liber la justiție, întrucât vizează faza administrativă a procedurii necontencioase și nu afectează substanța dreptului garantat atât constituțional cât și prin art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
Astfel, în situația în care imobilul preluat de către stat, a fost înstrăinat fostului chiriaș, acțiunea în revendicare formulată împotriva subdobânditorului nu se poate face în temeiul dispozițiilor dreptului comun, prin compararea titlurilor de proprietate, ci numai în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, fiind necesar ca premisă inevitabilă a restituirii în natură a imobilului preluat abuziv, să se constate nulitatea absolută a actului de înstrăinare conform art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Așa cum a afirmat și Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 33/2008 dată în soluționarea recursului în interesul legitim, fostul proprietar nu are opțiune între cele două proceduri, fiind obligat să se folosească de calea prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Fostul proprietar poate iniția o acțiune de drept comun, dacă este exceptat de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, sau dacă din motive independente de voința sa, nu a putut să utilizeze această procedură în termene legale, cu condiția ca imobilul să nu fi fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași. Recurentele interveniente însă, nu se încadrează în nici una din aceste ipoteze, întrucât nu sunt exceptați de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, nici in rem, și nici in personam,, fiind astfel incident în cauză art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, partea interesată are și posibilitatea contestării refuzului unității deținătoare ce a fost notificată, de a răspunde acesteia în termenul prevăzut de art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, decizia nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție stabilind că instanța de judecată are competența soluționării pe fond și a acțiunii persoanei interesate, în cazul în care există refuzul nejustificat al unității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Și jurisprudența C.E.D.O este în sensul că dreptul de acces la justiție implică o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări sau condiționări, cât timp nu se aduce atingere substanței dreptului, statuându-se că dreptul de acces la tribunale, nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise, chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept (Cauza Golder contra Regatului Unit).
În Cauza A. și alții împotriva României s-a statuat că în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. I adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul I în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute în vederea restituirii.
În cazul în care interesul patrimonial în cauză este de natura unei creanțe, nu poate fi interpretat ca „valoare patrimonială”, decât numai în cazul în care are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu, când este confirmat de jurisprudența bine stabilită a instanțelor.
În ceea ce privește noțiunea de „bun”invocat de recurente, Curtea a constatat că urmare a schimbării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza M. A. si alții împotriva României), nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un ”bun”, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci este adusă în discuție existenta unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către un stat, prin care se urmărește restituirea totala sau parțiala a unor bunuri confiscate anterior (paragraful 136 din cauza M. A. si alții împotriva României). Dacă în jurisprudența anterioară anului 2010, Curtea a subliniat în toate cauzele împotriva României că, în patrimoniul fostului proprietar se afla un drept de proprietate vechi si că hotărârile judecătorești prin care se constata nelegalitatea naționalizării reprezenta o recunoaștere explicita si retroactiva a supraviețuirii vechiul drept, în cursul anului 2010, si-a schimbat viziunea, fără a mai recunoaște în favoarea fostului proprietar un drept de proprietate vechi, referindu-se la existenta unui nou drept ce se naște în temeiul legislației adoptate de către statele membre, situație în raport de care nu mai este suficient să se constate preluarea abuziva printr-o hotărâre judecătoreasca, ci trebuie să se urmeze modalitatea de restituire, în natura sau prin echivalent, stabilită de către statul membru, respectiv, Legea nr. 10/2001.
Pentru considerentele arătate în temeiul art. 312 c. pr. civ, Curtea a respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurenții intervenienți în nume propriu D. V. și Y. A. C., împotriva deciziei civile nr. 820A/30.09.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele reclamante R. S. și R. M., intimata pârâtă P. M., intimații chemați în garanție . BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, M. FINANȚELOR PUBLICE și intimata intervenientă în nume propriu C. A. D., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi 27.11.2012.
P. JUDECĂTOR JUDECATOR
F. C. D. L. M. D. F. G.
GREFIER
S. V.
Red Jud FC
Tehnored FV-2 ex-17.12.2012
Apel -TB S 5 - Jud S. C.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 2115/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 1332/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
