Legea 10/2001. Decizia nr. 72/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 72/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-03-2014 în dosarul nr. 72/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr.72A
Ședința publică de la 04.03.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - G. S.
JUDECĂTOR - A. D. T.
GREFIER - N. - C. I.
* * * * * * * * * *
Pe rol fiind pronunțarea asupra apelului (după casare) formulat de apelantul – intimat M. ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR, împotriva sentinței civile nr.487 din data de 16.05.2005, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr.998/2005, în contradictoriu cu intimații – contestatori P. D. - D. și A. – P. O. – MIREILLE.
Obiectul pricinii – contestație Legea nr.10/2001.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 25.02.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, pentru a da posibilitate părților să formuleze concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la data de 04.03.2014 când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra apelului civil de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București secția a IV-a civilă sub nr. 998/2005, reclamanții P. D. D. și A. P. O. Mireille au formulat, în contradictoriu cu pârâtul M. Administrației și Internelor, contestație împotriva Deciziei nr. 498/07.02.2005 emisă de către pârât în baza legii 10/2001, solicitând anularea deciziei contestate,și obligarea pârâtei la lăsarea în deplină proprietate și posesie imobilului situat în ., pentru care s-a formulat notificarea (compus din construcții și teren în suprafață de 15.600 m.p). În subsidiar, s-a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unei decizii prin care să retrocedeze reclamanților imobilul menționat.
În motivarea cererii s-a arătat în esență că, prin decizia contestată, s-a reținut în mod greșit că notificatorii nu au făcut dovada faptului că antecesorii lor au moștenit imobilul revendicat. Înscrisurile depuse fac dovada calității de moștenitor atât în ce îi privește pe reclamanți, cât și în ce îi privește pe autorii acestora.
Au precizat reclamanții ci imobilul pentru care au formulat notificare face parte dintr-o suprafață de 6,67 ha, din care 3,37 ha au fost restituiți de Primăria G. în temeiul Legii 10/2001.
Actul inițial de proprietate îl reprezintă ordonanța de adjudecare nr._ prin care numitul Paichide C. a dobândit moșia C.-Gruiu (numită și C. – Cioflecu).
Conform sentinței civile nr. 85/22.03.1926 – care constituie, în susținerea reclamanților, titlu de proprietate -, între moștenitorii lui C. Paichide a avut loc un partaj succesoral, partaj în urma căruia conacul din . surorilor Chiariaca Sutescu, E. M. V., E. P. și A. G..
Potrivit Fișei de definitivare a moșiei C. Cioflecu și Tabloului Proprietăților expropriate conform Decretului Prezidiului M. din 2.03.1949, terenul și conacul moșiei C. au fost preluate de la A. G. (3,5 ha cotă parte), E. M. (4,62 ha cotă parte), E. P. (1,97 ha cotîă parte), și E. P. (1,11 ha cotă parte).
În ce privește caracterul abuziv al preluării, s-a arătat că reiese din faptul că preluarea s-a realizat în baza Decretului 83/1949, act normativ calificat abuziv prin art. 2 lit. g din Legea 10/2001.
Au precizat reclamanții că sunt succesori ai defunctelor E. P. (dec. La 19.03.1952), E. P. (dec. la 27.02.1953) și A. G. (dec. la 11.04.1978).
Prin sentința civilă nr. 487 din 16.05.2005, a fost admisă contestația astfel formulată, s-a dispus anularea deciziei nr. 498/7.02._ emisă de M. Administrației și internelor, și a fost obligat intimatul să lase contestatorilor în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în ., compus din 15.600 mp. teren și construcție ce au formulat obiectul notificărilor cu nr._ și_ din 13.07.2011 trimise prin B. M. C..
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut în esență că:contestatorii au făcut dovada faptului că sunt moștenitorii defuncților A. C. Paichide, P. A. L. și P. E., prin actele de stare civilă și certificatele de moștenitor depuse.
Din coroborarea înscrisurilor depuse reprezentate de ordonanța de adjudecare nr. 350/31.03.1906, certificatul de grefă al Tribunalului V. Secția I, prin care se consemnează adjudecarea moșiei C. – Gruiu de către C. Paichide, Conținutul sentinței civile nr. 85/22.03.1926, extrasul din tabloul de proprietăți expropriate și actul dotal transmis de Tribunalul V. la data de 13.05.1931, rezultă că autorii reclamanților au avut în proprietate imobilul situat în ., și, în consecință, reclamanții îndeplinesc condițiile de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii.
Tribunalul a constata neîntemeiată susținerea pârâtului în sensul că imobilul revendicat ar aparține domeniului public, reținând că acesta nu a făcut dovada îndeplinirii procedurii prevăzute de art. 16 alin. 2 și 4 din Legea 10/2001.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul.
În motivarea apelului s-a arătat în esență că:
Imobilul revendicat de reclamanți reprezintă conacul moșiei C., jud. G., fost proprietatea lui C. Paichide.
După decesul lui C. Paichide, bunurile rămase de pe urma acestuia au fost împărțite de copii săi: I. Paichide, Chiriaca Ș., E. Al. M. E., A. D. G. și E. P., partajul efectuat fiind constatat prin sentința civilă 85/1926.
Rezultă, din sentința menționată, că terenurile agricole au fost împărțite între moștenitori, iat construcțiile au rămas în indiviziune, mai puțin conacul de la moara C. – care i-a fost atribuit lui I. Paichide.
În ce îl privește pe reclamantul P. D. D., s-a arătat că, deși a depus certificatele de moștenitor nr. 654/1974, 315/1978, 117/2000, 118/2000 și 654/2000 – din care rezultă că a moștenit-o pe A. G., acesta nu a făcut dovada dreptului de proprietate al antecesorilor săi până la G. A., inclusiv.
În ce privește precizarea aceluiași reclamant, în sensul că A. G. a constituit dotă fiicei sale E. G. „o jumătate din partea mea indiviză pe care o am în conacul cu toate anexele lui, situat în .”, arată apelantul că „nu se poate reține că acest înscris face dovada dreptului de proprietate al numitei A. G.” atât timp cât în sentința civilă nr. 85/1926 s-a reținut că moștenitorii lui C. Paichide au dobândit în indiviziune dreptul de proprietate asupra conacelor.
Din Tabloul proprietăților expropriate conform Decretului M. din 02.03.1949, reiese că imobilul revendicat în speță a fost naționalizat de la E. E. M., rezultând astfel că bunul era deținut de o altă persoană decât autoarea reclamantului P. D. D..
Precizează apelantul că aceeași concluzie se impune și față de notificatoarea A. P. O. Mireille, pentru că nici aceasta nu a moștenit persoana de la care imobilul a fost preluat.
Prin cel de-al doilea motiv de apel se susține că imobilul a intrat în proprietatea statului cu titlu valabil, respectiv a fost preluat în temeiul Decretului nr. 83/1949, ulterior fiind trecut în administrarea Ministerului apelant (prin Hotărârea nr. 2/1995 a Consiliului Local al .> Cum, în prezent, acest imobil constituie sediul gărzii de intervenție nr. 3 din cadrul Inspectoratului pentru Situații de Urgență al Județului G., a susținut apelantul că este necesar instituției pentru continuarea unei activități de interes public. În consecință, potrivit fostelor dispoziții din art. 16 alin. 1 și 4 din Legea 10/2001, imobilul nu poate fi restituit în natură foștilor proprietari. Rezultă că,și sub acest aspect, instanța de fond a dispus în mod eronat în sensul restituirii bunului în natură.
Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și Familie, prin decizia nr. 1653/16.12.2005, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelantul pârât.
Prin decizia nr. 8895/06.11.2005 Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală prin decizia nr. 8895/06.11.2005, a fost admis recursul astfel promovat, dispunându-se casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.
Prin considerentele deciziei instanței de recurs s-a reținut că împrejurările de fapt nu au fost deplin stabilite în ceea ce privește dreptul de proprietate asupra imobilului ce formează obiectul litigiului și întinderea acestui drept.
Astfel, contestatorii au susținut că sunt moștenitorii defunctelor E. P., E. P. și A. G., iar instanța de fond a reținut că aceștia sunt succesorii defuncților A. C. Paichide, P. A. I. L. și P. E., în timp ce instanța de apel a stabilit că aceeași contestatori sunt succesorii defunctei A. G..
Pe de altă parte, prin sentința civilă nr. 85 din 22 martie 1926, numitei A. G. i-a fost atribuit, cu ocazia partajului succesoral, doar un lot din întreaga masă succesorală, iar din extrasul - copie - din tabloul de proprietăți expropriate prin Decretul Ministerului Apărării Naționale rezultă că exproprierea nu s-a referit doar A. G., căreia i-a fost expropriată suprafața de 50 ha, ci și la E. V. M., ce nu se pretinde a fi autoarea reclamanților - de la care au fost expropriate „conace”.
Date fiind aceste neconcordanțe, se impunea completarea probei cu înscrisuri și cu expertiză tehnică, pentru a fi individualizat imobilul ce formează obiectul litigiului (vecinătăți, compunere), în raport de actele de proprietate și pe baza măsurătorilor ce vor fi efectuate de către expertul tehnic.
Cauza a fost înregistrată pentru rejudecarea apelului, pe rolul secției a III-a a Curții de Apel București, sub nr._ .
Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelantul pârât M. Administrației și Internelor.
Prin decizia civilă nr.4580/19.06.2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâtul M. Administrației și Internelor împotriva deciziei nr.205A din data de 24 februarie 2011 a Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, pe care a casat-o și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
Pentru a dispune astfel, instanța de casare a reținut că:
Hotărârile instanței de recurs, în caz de casare cu trimitere, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului cu privire la problemele de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe, conform art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă.
În cauza de față, instanța de recurs a impus judecătorilor instanței superioare de fond administrarea de noi probatorii pentru stabilirea pe deplin a următoarelor împrejurări de fapt: 1. calitatea de succesori a contestatorilor față de persoana/persoanele îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, înscrise în Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; 2. întinderea dreptului de proprietate la care au vocație reclamanții și 3. individualizarea imobilului ce formează obiectul litigiului (vecinătate, compunere).
Cu privire la calitatea reclamanților de succesori ai persoanei ori persoanelor îndreptățite, instanța de apel a reținut că este dovedită fără a face propria analiză a probatoriilor administrate sub acest aspect, respectiv a actelor de stare civilă care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de proprietate.
Sub acest din urmă aspect, instanța de apel nu s-a preocupat să stabilească de o manieră logică, coerentă prin coroborare cu actele ce atestă deținerea proprietății, cine este titularul inițial al dreptului de proprietate, în condițiile în care instanța de casare a arătat în considerentele deciziei că «exproprierea nu s-a referit doar la A. G., căreia i-a fost expropriată suprafața de 50 ha, ci și la E. V. M., ce nu se pretinde a fi autoarea reclamanților de la care au fost expropriate „conace”.
De asemenea, potrivit dispozițiilor instanței de control judiciar, instanța de trimitere avea obligația să stabilească clar întinderea dreptului de proprietate.
Maniera în care este redată întinderea și componența dreptului de proprietate este confuză și superficială.
Procedând în acest mod, instanța de apel nu a motivat de fapt hotărârea pronunțată, cu încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă.
Totodată, s-a constatat în decizie existența unei contradicții între considerente, în sensul că din unele rezultă că apelul este nefondat câtă vreme se afirmă că „contestatorii nu sunt îndreptățiți să li se restituie în natură terenul și construcțiile (aceasta rezultând din însăși actele de partaj depuse după casare în apel), așa cum rezultă și din expertiza efectuată după casare”, iar din altele că acesta este fondat (pârâtul nu a făcut dovezi clare în sensul limitelor casării).
Cum instanța de apel nu a stabilit întinderea dreptului de proprietate a autorului/autorilor reclamanților, calitatea acestora din urmă de succesori ai persoanei/persoanelor îndreptățite, conform art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, conținutul raportului de expertiză efectuat în cauză este nelămuritor în sensul stabilit de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizie de casare.
Primind cauza pentru rejudecarea apelului, s-a format dosarul nr._ înregistrat pe rolul secției a III-a a Curții de Apel București.
Instanța de apel, în rejudecare, a dispus efectuarea unei expertize în specialitatea topografie (pentru identificarea suprapunerii terenului deținut de pârâtul apelant și cel despre care reclamanții au pretins că a fost preluat de la autorii lor), și a unei expertize în specialitatea construcții (pentru identificarea construcțiilor ce au fost efectuate anterior preluării de către stat pe terenul în litigiu).
Analizând apelul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate dar și de dezlegările instanței de casare – care sunt obligatorii potrivit prevederilor art. 315 alin. 1 din C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Reclamanții apelanți au formulat notificări, în condițiile Legii 10/2001, solicitând prin acestea restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafață de 15.600 m.p. și construcții, imobil care constituie o parte a fostului conac situat în ., pretinzând notificatorii reclamanți că sunt îndreptățiți la măsurile reparatorii astfel solicitate în calitate de succesori: a defunctei E. P. (în ce o privește pe notificatoarea A. P. O. Mireille), și respectiv al defunctei A. G.(notificatorul P. D. D.).
Au precizat notificatorii că imobilele pentru care au formulat notificările au fost deținute în proprietate – la data preluării lor în temeiul Decretului nr. 83/1949 – de către E. P., și respectiv A. G..
Verificând vocația acestora la măsurile reparatorii solicitate prin prisma calității lor de succesori în drepturi față de cele două persoane în privința cărora au pretins că dețineau imobilul în proprietate, Curtea reține următoarele:
Potrivit certificatului de moștenitor nr. 118/2000 întocmit de Biroul Notarial Fiducia, moștenirea defunctei G. A. a fost culeasă în cote egale de moștenitorii G. A. Ș. și P. E. C. (fii).
Numitul G. A. Ș. a decedat la data de 31.01.1970, moștenirea acestuia fiind culeasă în întregime de sora lui, P. E. C., conform certificatului de moștenitor nr. 119/2000 eliberat de Biroul Notarial Fiducia.
La data de 06.10.1977 a survenit și decesul numitei P. E. C., unicul moștenitor al acesteia din urmă fiind reclamantul P. D. D., astfel cum reiese din certificatul de moștenitor nr. 315/1978 întocmit de fostul notariat de stat sector 3 București.
În raport de succesiunile astfel prezentate, Curtea constată că reclamantul P. D. D. a dobândit, prin retransmitere, dreptul la măsurile reparatorii reglementate prin Legea 10/2001 - conform prevederilor art. 4 alin. 2 și 3 -, corespunzător dreptului de proprietate pe care autoarea G. A. l-a deținut asupra imobilului notificat.
Pe de altă parte, Curtea reține că, potrivit certificatului de moștenitor nr. 165/1963 eliberat de fostul Notariat al Raionului 30 Decembrie București, numita P. E. a decedat la data de 19.03.1952, moștenirea acesteia fiind culeasă în întregime de P. A. I. L..
În urma decesului numitei P. A. I. L., survenit la data de 09.08.1998, moștenirea acesteia a fost culeasă de către reclamanta A. P. O. Mireille – conform certificatului de moștenitor nr. 222/1998 întocmit de BNPA E. S., S. D. T..
Raportat la aceste două ultime transmisiuni succesorale, Curtea reține că și reclamanta A. P. O. Mireille a făcut dovada dobândirii, prin retransmitere, a drepturilor derivate – conform prevederilor art. 4 alin. 2 și 3 din Legea 10/2001 - din calitatea defunctei P. E. de proprietar al imobilului notificat.
Urmează a se analiza dacă cele două autoare ale reclamanților au fost proprietare ale imobilului în litigiu, la data preluării acestuia de către stat.
În analiza care urmează a se efectua sub acest aspect, Curtea apreciază că se impune a fi subliniat regimul probatoriu special/derogatoriu reglementat prin legea 10/2001, în acest sens fiind avută în vedere reglementarea din art. art. 24 al legii, care instituie o prezumție legală relativă de proprietate în favoarea persoanelor nominalizate în actul de preluare a imobilului.
Potrivit acestei norme „(1) În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
(2) În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.”
Verificând situația autorilor reclamanților în lumina normei juridice enunțate, Curtea reține că:
Din înscrisul intitulat „C. proprietarelor”, înscris ce reprezintă anexă a Fișei de definitivare a moșiei C. – Cioflecu întocmită cu ocazia unei prime exproprieri efectuate în baza Legii 187/1945 (act eliberat reclamanților de Arhivele Naționale), rezultă că, în urma acestei prime exproprieri intervenite în anul 1945, numitei A. G. i-au rămas în proprietate 50 ha, din care 3,5098 ha cotă parte din conace și lacul morii, iar numitei E. P. i-au rămas în proprietate 49,7578 ha, din care 1,9768 ha cotă parte din conace și lacul morii.
Potrivit extrasului din Tabloul proprietăților expropriate conform Decretului Prezidiului M. din 2 martie 1949, jud. V., de la numita A. G. a fost expropriată suprafața de 50 ha, iar din înscrisul intitulat „Situația privind fiecare moșie expropriată din comunele pl. Ghimpați – V. la data de 01.03.1949” rezultă că suprafața de 50 ha expropriată era compusă din: 3,50 ha conac (care includea și construcțiile conac și anexe) și 46,5 ha arabil.
Din adresa nr. C 216/09.04.1992 emisă de Arhivele Statului – G., reiese că numita E. P. a fost expropriată în baza Decretului nr. 83/1949, în ., cu suprafața de 22,25 ha, din care 1,95 ha teren conac.
Probele astfel administrate atestă împrejurarea că cele două autoare în raport de care reclamanții intimați au solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul notificat au fost persoanele de la care s-a realizat exproprierea acestui bun, precum și că acestea dețineau părți materializate în fapt din imobil, deși dreptul lor era reprezentat de o cotă parte indiviză din bunul reprezentat de întreaga moșie din care s-a realizat exproprierea.
Situația astfel reținută este de natură a antrena prezumția de proprietate instituită prin art. 24 din Legea 10/2001, prezumție care este menită a înlesni (prin raportare la regimul probator specific dreptului comun) sarcina probei pentru persoanele care reclamă măsuri reparatorii pentru actele de preluare abuzivă a unor imobile săvârșite de autoritățile de stat în perioada regimului comunist și, prin aceasta, repararea prejudiciilor suferite ca urmare a preluărilor realizate într-o astfel de modalitate.
Curtea notează că probatoriul administrat nu relevă existența vreunui echivoc cu privire la dreptul de proprietate al autoarelor reclamanților, spre a se aprecia că ar exista „probe contrare” prezumției anterior reținute.
Dimpotrivă chiar, situația reținută este confirmată în condițiile în care cele două autoare sunt moștenitoare acceptante ale moștenirii numitului C. Paichide (aspect necontestat de apelant), iar dreptul de proprietate al lui C. Paichide asupra moșiei C. – astfel cum a fost dobândit prin Ordonanța de adjudecare nr. 350/31.03.1906 – se afla în patrimoniul acestuia la data decesului (aspect care reiese cu evidență din considerentele sentinței civile nr. 85/1926), și moștenitorii lui au partajat în parte masa succesorală astfel dobândită, prin mai multe convenții de partaj, convenind astfel în sensul în care – după luarea de către comoștenitorul I. Paichide a conacului de la moara C. – „rămânând restul conacelor surorilor”.
Altfel spus, probele analizate relevă faptul că A. G. și E. P. au moștenit (alături de numiții I./I. Paichide, Chiriuaca Ș. și E. M. E.), de la defunctul C. Paichide, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu – care constituie parte a moșiei Cioflecu Gruiu din . au rămas titulare ale unor cote indivize asupra imobilului respectiv compus din teren și construcții, iar în fapt au stăpânit în materialitatea lor părțile de imobil (compuse din teren și construcțiile reprezentate de conac și dependințe) care le-au fost expropriate în anul 1949, în baza Decretului 83/1949.
Împrejurarea că, prin același act normativ, a fost expropriată și o altă coproprietară a moșiei menționate – E. E. M., în privința unei suprafețe de 50 ha – nu are relevanță în speță, pentru că reclamanții notificatori nu a formulat pretenții de despăgubire pentru această expropriere, și nici nu au pretins că ar fi dobândit vreun drept de pe urma acesteia din urmă.
Atâta vreme cât autoarelor reclamanților le-au fost expropriate imobile determinate în materialitatea lor, și pretențiile reclamanților au fost formulate ținând seama de limitele în care această preluare a operat, iar probele administrate nu relevă faptul că situația juridică a imobilelor respective ar fi fost diferită de cea evidențiată în actul normativ de preluare, Curtea constată caracterul nefondat al argumentului prin care apelantul susține că nu s-a dovedit, în speță, dreptul de proprietate al antecesoarelor A. G. și E. P..
În ce privește actul dotal la care apelanta face referire în dezvoltarea motivelor de apel, Curtea reține că acesta nu a fost reținut ca unul ce ar avea aptitudinea, prin el însuși, de a dovedi dreptul de proprietate al A. G.. Considerentele anterior expuse – care vor completa considerentele sentinței apelate – relevă faptul că dreptul de proprietate al acestei autoare în privința imobilului în litigiu a fost probat fără a se da vreo eficiență actului dotal întocmit de autoare în favoarea numitei E. P. (aceasta din urmă fiind înscrisă în înscrisul intitulat „C. proprietarelor”, cu suprafața de 1.1131 ha cotă parte din conacul C., distinct de suprafața de 3,5098 ha cotă parte cu care era înscrisă A. G.).
În ce privește identificarea imobilului ce a fost preluat de la autoarele reclamanților intimați, Curtea reține că aceasta s-a realizat prin expertizele efectuate în prezenta etapă a rejudecării apelului.
Conform raportului de expertiză întocmit de expert S. Stelică, terenul ce intră în compunerea imobilului a cărui restituire se cere se suprapune cu cel deținut de către pârât în limitele unei suprafețe de 8340 m.p. (identificat ca reprezentând „zona 1” în schița anexă a raportului de expertiză). Din același teren preluat de la autoarele reclamanților, expertul a mai identificat o suprafață de 3663 m.p., aceasta din urmă nefiind însă deținută de către pârât.
Având în vedere această situație a terenului identificat prin expertiză, Curtea constată că pârâtul are calitate de unitate deținătoare numai în privința suprafeței de teren pe care o deține efectiv, acestuia nerevenindu-i vreo obligație de acordare a reparațiilor – în sensul prevederilor art. 21 din Legea 10/2001 - pentru restul de teren.
Prin raportul de expertiză efectuat de expert S. D., au fost identificate construcțiile ce s-au preluat de la autoarele reclamanților, precum și celelalte construcții existente în prezent pe terenul în privința căruia pârâtului apelant îi icumbă obligația de restituire; astfel, pe respectivul teren se regăsesc construcțiile identificate prin indicativele: C. (C1), Garaj mare (C2), Magazie (C3), Magazie (C4), Ghețărie (C5), Cabina poartă (C7), acestea fiind construcții edificate anterior intrării imobilului în patrimoniul pârâtului.
Au mai fost identificate alte trei construcții și amenajări (WC, garaj SMURD și platformă auto), care au fost edificate ulterior datei la care a fost transferat pârâtului terenul pe care se regăsesc.
Cum, în privința acestora din urmă, pârâtul apelant nu a formulat apărări care să vizeze caracterul autorizat al edificării lor (nefiind nici administrate probe în aceste sens) nu poate fi reținut vreun impediment în a fi restituită reclamanților partea de teren pe care ele se află. Pe care de consecință, Curtea urmează a reține incidența prevederilor art. 10 alin. 3 din Legea 10/2001 conform cărora „Se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare sau demontabile”. Astfel, urmează a se reține obligația pârâtului apelant de a restitui în natură reclamanților și terenul pe care se află aceste construcții.
În ce privește cel de-al doilea motiv de apel, prin care apelantul pretinde aplicarea prevederilor care se regăseau în art. 16 alin. 1 din Legea 10/2001 în forma de la data adoptării acestui act normativ – reglementare potrivit căreia „În situația imobilelor ocupate de unități bugetare din învățământ, din sănătate, așezăminte social-culturale sau de instituții publice, sedii ale partidelor politice legal înregistrate, de misiuni diplomatice, oficii consulare, reprezentanțele organizațiilor internaționale interguvernamentale acreditate în România, precum și de personalul cu rang diplomatic al acestora, necesare în vederea continuării activităților de interes public, social-cultural sau obștesc, foștilor proprietari li se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile prezentei legi” - Curtea reține că nu se poate reține incidența în speță a acestei norme câtă vreme legiuitorul a procedat la modificarea ei înainte de soluționarea în mod definitiv a notificării formulate de reclamanți (caracterul definitiv al soluției urmând a fi dobândit după epuizarea procedurii judiciare pendinte, ce a fost exercitată în conformitate cu prevederile art. 26 din Legea 10/2001 - fost art. 24 în forma pe care legea o avea la data exercitării căii de atac împotriva Deciziei contestate).
Atâta vreme cât pretențiile reclamanților nu a fost soluționate în mod definitiv până la data la care a intervenit modificarea legislativă a normei a cărei aplicare este reclamată de apelant, instanța este ținută a aplica legea în vigoare la data la care analizează ea însăși temeinicia și legalitatea notificării, neputând reține o limitare a drepturilor notificatorilor reclamați fundamentată pe o reglementare care a încetat să mai producă efecte juridice odată cu modificarea ei prin Legea 247/2005.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată – ținând seama și de dezlegările date de instanța de casare - că apelul formulat de apelantul M. Administrației și Internelor este fondat în măsura în care se referă la limitele imobilului pe care apelantul pârât îl deține din cel care a fost preluat de la autoarele reclamanților.
În acest sens, în conformitate cu prevederile art. 296 C.pr.civ., urmează a se dispune admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul că imobilul ce va fi restituit reclamanților de către pârât se compune din terenul în suprafață de 8340 m.p., identificat prin raportul de expertiză întocmit de exp. S. Stelică ca reprezentând „zona 1”, și construcțiile C1 (conac), C2 (garaj mare), C3 (magazie), C4 (magazie), C5 (ghețărie) și C7 (cabina poartă).
Vor fi păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.
Reținând că expertul în specialitatea construcții a solicitat majorarea cu 125 lei a onorariului provizoriu de expertiză stabilit de instanță, față de decontul justificativ prezentat de domnul expert și de complexitatea expertizei efectuate, Curtea apreciază că cererea de majorare este parțial întemeiată, respectiv în limitele sumei de 100 lei.
Constatând că, față de soluția pronunțată asupra apelului, intimații reclamanți au calitatea de părți căzute în pretenții – în sensul prevederilor art. 274 alin. 1 din C.pr.civ. – iar apelantul a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea apelului pendinte, Curtea urmează a constata caracterul întemeiat al acestei din urmă cereri și, în consecință, va dispune obligarea intimaților reclamanți atât la plata cheltuielilor avansate de apelant cu titlu de onorarii expertiză, în cuantum de 1.800 lei, cât și la plata către Biroul local de expertize de pe lângă Tribunalul G. a diferenței de onorariu pentru expertiza construcții (ce a fost încuviințat prin prezenta hotărâre), respectiv suma de 100 lei.
Văzând și dispozițiile art. 299 și urm. C.pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelantul – intimat M. ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR, cu sediul în București, Piața Revoluției nr.1 A, sector 1, împotriva sentinței civile nr.487 din data de 16.05.2005, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr.998/2005, în contradictoriu cu intimații – contestatori P. D. – D., domiciliat în București, ., ., ., sector 4 și A. – P. O. – MIREILLE, domiciliată în București, ..12, ., sector 1.
Schimbă în parte sentința civilă apelată, în sensul că imobilul ce va fi restituit de pârât reclamanților se compune din teren în suprafață de 8.340 mp, identificat ca reprezentând „Zona 1” conform raportului de expertiză topo întocmit de expert S. Stelică (pg.46-49 dosar nr._ ) și având ca vecini: la N – P. D. D., O. P. Mireille și Cimitir; la E – Cimitir; la S – Drum comunal, la V – Drum, precum și construcțiile C1, C2, C3, C4, C5, C7, identificate conform raportului de expertiză construcții întocmit de expert S. D. (pg.113-122 dosar nr._ ).
Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței.
Dispune obligarea intimaților – reclamanți la plata către Biroul Local de Expertize de pe lângă Tribunalul G. a sumei de 100 lei, reprezentând diferență onorariu majorat pentru expertiza construcții efectuată de expert S. D..
Obligă intimații – reclamanți la plata către apelant a sumei de 1.800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu recurs.
Pronunțată în ședință publică, azi 04.03.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
G. S. A.-D. T.
GREFIER
N. C. I.
Red.G.S.
Tehdact.R.L.
5 ex./_
TB-S.4 – C.I.
| ← Reparare prejudicii erori judiciare. Decizia nr. 357/2014.... | Contestaţie la legea electorală. Decizia nr. 138/2014. Curtea... → |
|---|
