Reparare prejudicii erori judiciare. Decizia nr. 357/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 357/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-03-2014 în dosarul nr. 357/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI
SECTIA A III A CIVILA ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.357
Ședința publică de la 05.03.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M.-G. R.
JUDECĂTOR - A. D. T.
JUDECĂTOR - I. A. H. P.
GREFIER - Ș. P.
* * * * * * * * * * *
MINISTERUL PUBLIC - P. DE PE L. CURTEA DE APEL BUCUREȘTI a fost reprezentat de procuror I. E..
Pe rol se află pronunțarea recursului declarat de recurenții-reclamanți A. G. și A. N., împotriva sentinței civile nr.1444 din 28.06.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. ROMÂN, PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect - reparare prejudicii erori judiciare.
Dezbaterile cauzei și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 26.02.2014, fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când, Curtea, pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la 05.03.2014, și, apoi, la când a decis următoarele:
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă la data de 02.08.2012, sub nr._ , reclamanții A. G. și A. N. au chemat în judecată pe pârâtul S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în sumă totală de 200.000 Euro, în echivalent în lei la momentul plății, reprezentând repararea prejudiciului moral cauzat reclamanților prin decizia penală nr. 167/26.05.2011, pronunțată de Curtea de Apel București, rămasă definitivă prin respingerea recursului, conform deciziei penale nr. 328/ 06.02.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În motivarea cererii, s-a arătat că, în ceea ce o privește pe reclamanta A. N., se solicită echivalentul în lei al sumei de 150.000 Euro, reprezentând prejudiciul moral pentru perioada petrecută în închisoare pe nedrept, aceasta fiind trimisă în executarea unei pedepse deja executate, perioada petrecută însumând 133 de zile, respectiv 4 luni și 11 zile, de la 08.02.2012 până la 19.06.2012.
În ceea ce îl privește pe reclamantul A. G., s-a solicitat echivalentul în lei la data plății al sumei de 50.000 Euro, reprezentând prejudiciul moral și material pentru perioada de timp petrecută în închisoare pe nedrept, acesta fiind supus la executarea unei pedepse deja executate, timp de 57 de zile, de la data de 08.02.2012 până la 05.04.2012.
Reclamanții au precizat că nu li s-a asigurat un proces echitabil și au fost supuși la executarea unor pedepse deja executate, cu toate că existau probe în sensul că pedepsele rezultante în urma contopirii, de 10 ani închisoare, fuseseră deja executate în întregime, fiind îndeplinite cerințele art. 61 alin. 1 Cod penal, care sunt de strictă interpretare.
S-a mai arătat că, în ceea ce o privește pe reclamanta A. N., s-a dispus liberarea condiționată a acesteia din pedeapsa de 10 ani închisoare, în baza sentinței penale nr. 3736/29.12.2004 a Judecătoriei Ploiești, pedeapsa expirând la data de 05.06.2008, executarea acesteia începând la 05.06.1998, conform M.E.P.I. nr. 1071/19.11.2003 emis de Tribunalul București Secția a II-a Penală.
Cu privire la reclamantul A. G., s-a învederat faptul că s-a dispus liberarea condiționată a acestuia din pedeapsa de 11 ani închisoare în baza sentinței penale nr. 753/16.03.2007 a Judecătoriei Pitești, pedeapsa expirând la data de 04.12.2009, dată până la care nu a mai fost săvârșită o nouă infracțiune, pedeapsa fiind considerată executată.
Reclamanții au precizat că au fost trimiși în judecată în mod abuziv de către organul de cercetare penală, după ce au executat pedepsele menționate, la 10 ani de la comiterea infracțiunii, fiind condamnați după 14 ani.
S-a mai arătat că, prin decizia penală nr. 167/26.05.2011 a Curții de Apel București, s-a constatat că lăsarea în nelucrare a dosarului nu este din culpa inculpaților, ci a organelor de cercetare penală, întrucât dosarul trebuia trimis într-un timp rezonabil și trebuia judecat odată cu celelalte dosare, iar liberarea condiționată ar fi privit și această pedeapsă. Prin aceeași decizie, Curtea de Apel București a pronunțat o pedeapsă de 5 ani închisoare, pe care a contopit-o cu celelalte pedepse, fiind o faptă concurentă, săvârșită în 1996-1997, rezultând pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare pentru A. N., iar instanța în mod greșit nu a verificat îndeplinirea cerințelor art. 61 alin. 1 Cod penal și a dispus în mod eronat executarea pedepsei celei mai grele de 10 ani, în condițiile în care era deja executată în întregime încă din 05.06.2008, iar pedeapsa deja executată a fost sporită cu un an de închisoare.
Reclamanții au învederat că în mod greșit s-a dispus anularea mandatului și emiterea unui nou mandat de închisoare, în acest fel fiind supuși la executarea unei pedepse deja executate.
S-a mai arătat că S. Român răspunde pentru încălcarea libertății persoanei, pentru durata excesivă a procesului penal (2004-2012), pentru perioada excesiv de mare a dosarului lăsat în nelucrare de organul de cercetare penală din anul 1998 până în anul 2008, care depășește cu mult timpul rezonabil, precum și pentru neechitatea întregului proces penal.
Cu privire la reclamantul A. G., s-a arătat că acestuia i s-a aplicat o pedeapsă de 4 ani închisoare, iar în urma contopirii cu celelalte pedepse, a rezultat pedeapsa de 11 ani închisoare, deja executată în întregime, iar în mod greșit Curtea de Apel București a dispus executarea acesteia, Înalta Curte de Casație și Justiție confirmând soluția, fără să înlăture eroarea judiciară produsă.
În opinia reclamanților, au fost încălcate dispozițiile art. 52 alin. 3 din Constituție, art. 21 alin. 3 din Constituție, art. 23 pct. 1 și pct. 12 din Constituție, art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 pct. 1 din Convenție.
S-a mai arătat că, în timp ce se afla în Penitenciarul Târgșor, reclamanta A. N. a formulat contestație la executare în temeiul art. 461 lit. l pct. d C.pr.pen., care a fost admisă prin sentința penală nr. 202/05.06.2012 a Tribunalului Prahova, definitivă prin nerecurare, prin care s-a anulat mandatul nr. 90/07.02.2012 și s-a dispus punerea în libertate de urgență de sub puterea mandatului menționat.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 504 alin. 2 C.pr.pen., art. 5 paragraful 5 din CEDO, art. 6 din CEDO, art. 52 alin. 3 din Constituție.
În dovedirea cererii, s-au depus la dosar, în copie: cereri și sesizări formulate de reclamanți, decizia nr. 328/06.02.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Penală, decizia penală nr. 167A/26.05.2011 a Curții de Apel București – Secția I Penală, sentința penală nr. 202/05.06.2012 a Tribunalului Prahova - Secția Penală, decizia penală nr. 260R/05.04.2012 a Tribunalului București - Secția I Penală, bilete de liberare, mandate de executare a pedepselor.
La data de 01.04.2013, reclamanții au depus la dosar cereri precizatoare, prin care au detaliat motivele din cererea de chemare în judecată inițială.
În motivarea cererii precizatoare, reclamantul A. G. a arătat că au fost încălcate dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, față de durata de 14 ani a procesului penal, care nu răspunde exigențelor termenului rezonabil, precizând că durata excesivă a procedurilor judiciare i-a produs atât prejudicii morale, prin efectele negative asupra vieții sale publice, cât și prejudicii materiale, constând în desfacerea contractului de muncă, prin decizia de concediere din data de 08.02.2012.
Reclamanta A. N. a evidențiat încălcarea dispozițiilor art. 5 și art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, menționând totodată incidența prevederilor art. 504 C.pr.pen., în sensul că, deși legea internă nu permite angajarea răspunderii Statului în multe situații de privare de libertate nelegală, acest aspect nu poate fi reținut pentru respingerea acțiunii de acordare a despăgubirilor, caracterul nelegal al privării de libertate fiind stabilit prin hotărâre judecătorească definitivă.
La solicitarea tribunalului, s-a înaintat dosarul penal nr._/3/2010.
La termenul de judecată din 10.06.2013, reclamanții au depus la dosar cerere de majorare a cuantumului despăgubirilor, în temeiul dispozițiilor art. 132 alin. 2 pct. 2 C.pr.civ., solicitând și acordarea sumei de 16.000 lei cu titlu de daune materiale, reprezentând salariul reclamantului A. G., începând de la data la care i-a încetat contractul de muncă, ca urmare a arestării, până în prezent.
Prin încheierea de ședință de la același termen de judecată, Tribunalul a încuviințat pentru reclamanți proba cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr.1444/28.06.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea, astfel cum a fost precizată.
A constatat instanța că prin cererea cu care a fost învestită, astfel cum a fost precizată, reclamanții A. N. și A. G. au solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 504 alin. 2 C.pr.pen., art. 5 și 6 din CEDO și art. 52 alin. 3 din Constituție, obligarea pârâtului S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri reprezentând repararea prejudiciului moral și material cauzat reclamanților prin decizia penală nr. 167/26.05.2011, pronunțată de Curtea de Apel București, rămasă definitivă prin respingerea recursului, conform deciziei penale nr. 328/06.02.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Tribunalul a reținut faptul că, prin cererea de față, se contestă în realitate condamnarea reclamanților la pedeapsa închisorii, modalitatea de contopire a pedepselor aplicate acestora, precum și celelalte măsuri dispuse de instanțele penale prin hotărâri judecătorești definitive, respectiv prin decizia penală nr. 167A/26.05.2011 a Curții de Apel București – Secția I Penală (filele 38-58), rămasă definitivă prin decizia nr. 328/06.02.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Penală (filele 14-37).
Astfel, reclamanții au apreciat că, în mod eronat, ca urmare a contopirii pedepselor dispuse de instanțele penale, au fost emise noi mandate de executare a pedepsei închisorii și, în consecință, aceștia au fost privați de libertate în mod nelegal. Totodată, reclamanții au solicitat acordarea de despăgubiri pentru durata excesivă a procesului penal.
Tribunalul a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 504 alin. 1 C.pr.pen., persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
Conform prevederilor art. 504 alin. 2 C.pr.pen., are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, iar conform art. 504 alin. 3 C.pr.pen., privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăriri penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal, pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).
În speță, s-a constatat că, prin decizia penală nr. 167A/26.05.2011 a Curții de Apel București – Secția I Penală, reclamanții A. N. și A. G. au fost condamnați definitiv la pedeapsa închisorii de 5 ani, respectiv 4 ani închisoare, în baza art. 215 alin. 1, 2 și 3 C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., pentru infracțiunea de înșelăciune în formă continuată, constatându-se că faptele sunt concurente cu cele pentru care fiecare din inculpați fusese condamnat anterior, astfel încât, în urma descontopirilor și contopirilor pedepselor, instanța penală a dispus ca inculpata A. N. să execute pedeapsa de 11 ani închisoare (cu deducerea perioadei executate de la 05.06.1998 la 14.04.1999 și de la 10.11.1998 la 31.12.2004), iar inculpatul A. G. să execute 11 ani închisoare (cu deducerea perioadei executate de la 04.12.1998 la 21.03.2007 și a reținerii din data de 13.07.1998).
Tribunalul a reținut faptul că, în cauza de față, nu s-a făcut dovada rejudecării cauzei și pronunțării unei hotărâri definitive de achitare și nici a caracterului nelegal al privării de libertate a celor doi reclamanți, pentru a avea aplicabilitate prevederile art. 504 C.pr.pen.
Astfel, dispozițiile art. 504 alin. 3 C.pr.pen. prevăd în mod expres și limitativ actele procedurale prin care se stabilește caracterul nelegal al privării de libertate, în timp ce, în cauză, reclamanții nu au probat faptul că s-ar fi pronunțat o ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăriri penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori o hotărâre judecătorească de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate sau de achitare ori o hotărâre definitivă de încetare a procesului penal, pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).
În ceea ce o privește pe inculpata A. N., s-a observat că, prin sentința penală nr. 202/05.06.2012 a Tribunalului Prahova – Secția penală, rămasă definitivă prin nerecurare (filele 107-108), s-a admis contestația la executarea pedepsei de 11 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 69/20.01.2011 a Tribunalului București Secția I Penală, definitivă prin decizia penală nr. 328/06.02.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a constatat executată în întregime pedeapsa menționată, s-a dispus anularea mandatului de executare nr. 90/07.02.2012 al Tribunalului București Secția I Penală și punerea în libertate a condamnatei A. N. de sub puterea mandatului menționat.
Tribunalul a reținut însă că sentința penală nr. 202/05.06.2012 a Tribunalului Prahova – Secția penală a fost pronunțată cu încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârilor penale definitive de condamnare, respectiv cu încălcarea deciziei penale nr. 167A/26.05.2011 a Curții de Apel București – Secția I Penală, definitivă prin decizia nr. 328/06.02.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Penală.
În plus, s-a observat faptul că, astfel cum se reține chiar în cuprinsul sentinței penale nr. 202/2012, dar și în considerentele deciziilor penale nr. 167A/2011 și nr. 328/2012, reclamanta A. N. fusese liberată condiționat din executarea unei pedepse anterioare de 10 ani, din care executase numai 7 ani. Așadar, în mod eronat se reține în motivarea sentinței penale nr. 202/2012 a Tribunalului Prahova faptul că inculpata ar fi executat pedeapsa anterioară de 10 ani, iar aprecierile din motivarea acestei sentințe, în sensul că în mod eronat Curtea de Apel București ar fi emis un nou mandat de executare, exced cadrului procesual al contestației la executare și nu pot fi avute în vedere de Tribunal în cauza de față, întrucât se opune autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale definitive de condamnare.
În acest sens, s-a constatat că măsurile dispuse printr-o hotărâre judecătorească nu pot fi înlăturate decât ca urmare a admiterii căilor legale de atac exercitate împotriva hotărârii respective. Or, în speță, reclamanții au uzat de calea de atac a recursului împotriva deciziei penale nr. 167A/26.05.2011 a Curții de Apel București – Secția I Penală, acesta fiind respins prin decizia nr. 328/06.02.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Penală.
De asemenea, a reținut tribunalul că nu pot fi examinate criticile aduse hotărârilor judecătorești definitive de condamnare în prezentul litigiu civil, având ca obiect acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul produs reclamanților prin erorile judiciare semnalate de aceștia, fiind inadmisibile susținerile privind nelegalitatea și caracterul eronat al măsurilor dispuse prin decizia penală nr. 167A/26.05.2011 a Curții de Apel București – Secția I Penală, definitivă prin decizia nr. 328/06.02.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Penală.
În ceea ce îl privește pe reclamantul A. G., nici acesta nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 504 alin. 2 și 3 C.pr.pen., nefiind pronunțată vreo ordonanță a procurorului sau vreo hotărâre penală definitivă de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, de achitare sau de încetare a procesului penal, pentru a se putea reține caracterul nelegal al privării de libertate.
Astfel, prin decizia penală nr. 260R/05.04.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția I Penală, definitivă (filele 93-95), s-a dispus liberarea condiționată a condamnatului A. G. din executarea pedepsei de 11 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 69/2011 a Tribunalului București – Secția I Penală, definitivă prin decizia penală nr. 328/2012 a ÎCCJ. Însă prin această hotărâre judecătorească nu s-a reținut caracterul nelegal al privării de libertate, ci s-a analizat îndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 59 alin. 1 C.pen. privind acordarea beneficiului liberării condiționate.
Tribunalul nu a reținut susținerile reclamantului, în sensul că, în realitate, acesta ar fi înțeles să formuleze contestație la executare și nu cerere de liberare condiționată, atât timp cât din decizia penală nr. 260R/2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția I Penală rezultă în mod clar obiectul cererii soluționate de instanța penală, respectiv liberare condiționată.
În consecință, tribunalul a reținut că reclamanții nu au dreptul la despăgubiri în temeiul dispozițiilor art. 504 alin. 2 C.pr.pen., nefiind stabilit cu privire la niciunul dintre aceștia caracterul nelegal al privării de libertate.
De asemenea, a fost găsită neîntemeiată cererea de acordare a despăgubirilor pentru durata excesivă a procesului penal, tribunalul constatând faptul că durata procesului penal finalizat prin decizia penală nr. 328/06.02.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost avută în vedere la individualizarea pedepselor aplicate inculpaților, în considerentele deciziei instanței de recurs precizându-se faptul că durata mai redusă a pedepselor a fost stabilită tocmai datorită perioadei de 14 ani scurse de la data săvârșirii infracțiunilor (1997), trimiterea în judecată a inculpaților realizându-se după 9 ani de la data săvârșirii faptelor.
Astfel, reclamanții au fost trimiși în judecată prin rechizitoriul întocmit la data de 14.05.2008, prin sentința penală nr. 2169/01.11.2010 a Judecătoriei Sectorului 4 București s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor cu privire la inculpata Ablu N. în infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. 1, 2 și 5 C.pen. și declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, care a pronunțat sentința penală nr. 69/20.01.2011.
De asemenea, s-a constatat că, în intervalul 1998-2008, s-au efectuat cercetări de către organul de cercetare penală, fiind audiați numeroși martori și fiind întocmite rapoarte de constatare tehnico-științifică și rapoarte de expertiză contabilă, amploarea dosarului în care s-au constituit părți civile Banca Internațională a Religiilor și Banca Comercială Română justificând durata de 10 ani a urmăririi penale, interval de timp în care reclamanții se aflau în executarea unor pedepse anterioare, a căror durată a fost dedusă din pedepsele aplicate.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că reclamanții nu au fost prejudiciați prin durata mare a procesului penal, dimpotrivă, acestora le-au fost aplicate pedepse cu o durată mai redusă, tocmai datorită intervalului mare de timp scurs de la momentul săvârșirii faptelor, instanțele penale apreciind că efectele și ecourile negative ale faptelor inculpaților s-au estompat.
În plus, astfel cum se reține în considerentele deciziei penale nr. 167A/2011 (filele 52-53) și ale deciziei nr. 328/2012 (filele 36-37), inculpații au solicitat instanțelor de apel și de recurs restituirea cauzei la P. pentru refacerea urmăririi penale, respectiv restituirea cauzei la instanța de fond pentru reluarea cercetării judecătorești, cereri care, dacă ar fi fost admise, ar fi determinat în mod evident prelungirea duratei procesului penal.
În ceea ce privește invocarea de către reclamanți a dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a prevederilor Constituției României, tribunalul a constatat că acestea nu pot fi avute în vedere ca temeiuri de drept distincte, neputând fi reținută existența unor neconcordanțe între norma de drept intern (art. 504 C.pr.pen.) și dispozițiile CEDO invocate de reclamanți și nefiind stabilit de către Curtea Constituțională caracterul neconstituțional al prevederilor din Codul de procedură penală care reglementează materia de față.
Concluzionând, tribunalul a reținut faptul că soluția definitivă pronunțată în procesul penal în care au fost parte reclamanții din prezenta cauză nu poate fi cenzurată în litigiul de față, în care se analizează numai condițiile angajării răspunderii patrimoniale a statului pentru erorile judiciare din procesele penale, conform reglementării cuprinse în dispozițiile art. 504 C.pr.pen., iar în raport de considerentele expuse anterior, în speță nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor legale pentru acordarea despăgubirilor către reclamanți, nefiind stabilit de procuror sau de instanțele penale caracterul nelegal al privării de libertate a acestora.
Împotriva sentinței primei instanțe au declarat recurs reclamanții A. G. și A. N., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru următoarele motive:
I. Pentru recurenta reclamanta A. N..
Sub un prim aspect se susține de către recurentă că instanța de fond, în motivarea sentinței, aduce atingere autorității de lucru judecat a hotărârilor penale definitive. Măsurile dispuse printr-o asemenea hotărâre nu pot fi înlăturate decât ca urmare a admiterii căilor legale de atac exercitate împotriva hotărârii respective altfel bucurându-se de o prezumție absolută de adevăr juridic. Soluția cuprinsă in hotărârea definitivă este considerată că exprima adevărul asupra faptelor si împrejurărilor deduse judecății (res judicata pro veritate habetur). Această considerare este necesară pentru a statornici prestigiul justiției si stabilitatea activității jurisdicționale, fiind consacrată ca atare în mod direct sau indirect în toate legislațiile. Problemele de drept dezlegate prin hotărâri judecătorești definitive trebuie să fie respectate și mai ales să nu poată fi contestate.
Cu toate acestea, instanța de fond în motivarea sentinței atacate, în mod nelegal reține că sentința penală nr. 202/05.06.2012 a Tribunalului Prahova - Secția penala definitiva prin nerecurare la data de 19.06.2012, prin care s-a hotărât: anularea mandatului de executare nr. 90/07.02.2012 al Tribunalului București Secția I penală și punerea în libertate a inculpatei A. N., ar fi fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârilor penale definitive de condamnare nr. 167A//26.05.2011 a Curții de Apel București - Secția I penală si 328/06.02.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție. Procedând în acest fel instanța de fond desființează practic o hotărâre definitivă, în mod nelegal, deoarece nu era învestită cu o cale de atac împotriva acestei hotărâri.
Mai mult sentința penală nr. 202/05.06.2012 a Tribunalului Prahova - Secția penală, a fost pronunțată în temeiul art. 461 lit. (d) Cod proc. penală, pe calea contestației la executare. Dacă ar urma raționamentul juridic al instanței de fond s-ar ajunge la concluzia inadmisibilității de plano a oricărei acțiuni în contestație la executare deoarece s-ar încalcă principiul autorității de lucru judecat al hotărârilor penale definitive fapt evident nefondat, deoarece art. 461 Cod proc. pen. reprezintă un mijloc jurisdicțional de rezolvare a incidentelor survenite în cursul executării pedepselor și nicidecum de schimbare a încadrării juridice sau de individualizare a pedepsei, când într-adevăr s-ar vorbi despre încălcarea autorității de lucru judecat.
Mergând mai departe cu critica sentinței penale nr. 202/05.06.2012 a Tribunalului Prahova - Secția penală, instanța fondului susține de asemenea în mod netemeinic si nelegal ca Tribunalul Prahova a reținut in mod greșit in motivare că inculpata A. N. ar fi executat în întregime pedeapsa deoarece fusese liberată condiționat după ce executase numai 7 ani. Aceasta nouă susținere a instanței de fond vine în contradicție cu prevederile art. 61 Cod pen. care stipulează la alin. (1), teza întâi: «pedeapsa se considera executata dacă in intervalul de timp de la eliberare până la împlinirea duratei pedepsei, cel condamnat nu a săvârșit din nou o infracțiune.» Ori așa cum se reține și în hotărârile de condamnare, după liberarea condiționata, A. N. nu a mai comis nicio infracțiune, deci pedeapsa se considera executata.
In concluzie, recurenții - reclamanți consideră netemeinică și nelegală motivarea instanței de fond cu privire la lipsa caracterului nelegal al deținerii în penitenciar a reclamantei A. N.. Caracterul nelegal al acestei dețineri rezulta fără echivoc și cu putere de lucru judecat, din motivarea sentinței penale nr. 202/05.06.2012 a Tribunalului Prahova - Secția penală: « ... Curtea de Apel București nu trebuia sa emită un alt mandat de executare, cu atât mai puțin să aplice un spor de pedeapsă la o pedeapsă rezultantă de 10 ani închisoare deja executată, din care practic contestatoarea fusese deja liberata condiționat in anul 2004...>>.
Sub un al doilea, se susține de către recurenți că aplicând în mod greșit prevederile legale, instanța de fond a considerat că cererea recurenților reclamanți nu se încadrează în prevederile limitative ale art. 504 Cod proc.pen.
In acest sens, recurenții - reclamanți arată că, deși art. 504 Cod proc.pen. nu evidențiază expres cazul privării de libertate în mod nelegal ca efect ai admiterii-unei contestații la executare nu poate fi invocat ca argument pentru respingerea unei cereri în dezdăunări. Îngrădirea posibilității de a obține în instanță daune pentru astfel de încălcări ale dreptului la libertate echivalează cu negarea accesului la o instanța de judecata, fapt ce contravine prevederilor art. 21 alin. (2) din Constituție. Chiar dacă legea internă nu permite antrenarea răspunderii statului într-o astfel de situație, sau este insuficientă ori susceptibilă de interpretări, in măsura in care convențiile si tratatele internaționale la care România este parte cuprind garanții specifice, autoritățile naționale sunt obligate să le aplice. Aceasta, deoarece potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, tratatele ratificate de parlament, potrivit legii fac parte din dreptul intern, iar conform art. 20 alin. (2) dacă există neconcordanțe între pactele la care România este parte si legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne, conțin dispoziții mai favorabile.
Dispozițiile C.E.D.O. fac parte din dreptul intern și își găsesc aplicarea in cauză, respectiv art. 5 din Convenție, potrivit căruia: «orice persoana, care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații».
De asemenea, apreciază recurenții că în mod nelegal și fără temei, instanța de fond nu a analizat cererea de chemare in judecată prin prisma art. 5 din C.E.D.O. indicat ca temei de drept.
In cererea de chemare in judecată, s-a indicat ca temei de drept art. 5 din C.E.D.O. si în conformitate cu prevederile art. 261 Cod proc.civ. Instanța de fond avea datoria ca în motivarea sentinței civile să argumenteze în fapt si în drept netemeinicia acestui fundament al cererii. In absența acestei motivări este evident că ne aflam în situația unei sentințe nemotivate în parte cu privire la temeiul de drept invocat.
Nu în ultimul rând, susțin recurenții că în mod nelegal șinetemeinic, instanța de fond a respins cererea acordare de despăgubiri pentru durata excesivă a procesului penal. Astfel in motivarea sentinței de respingere se arată că durata mare a procesului penal a fost avută în vedere de instanțele penale care au făcut individualizarea pedepselor.
Legea penală din România, respectiv art. 52 si 72 Cod penal nu prevede printre criteriile de individualizare a pedepsei durata procesului penal. Unul din principiile fundamentale ale procesului penal fiind tocmai celeritatea desfășurării acestuia.
De altfel art. 6 din C.E.D.O., urmărește tocmai apărarea persoanei in fața unor proceduri care depășesc un termen rezonabil si pentru care este angajată răspunderea Statului. Durata de 14 ani scursă de la săvârșirea faptelor și până la condamnare este evident că nu răspunde termenului rezonabil cu atât mai mult cu cât reclamanta pentru fapte concurente și de aceeași natură fusese condamnată și executase deja pedeapsa.
Însăși Curtea de Apel București, Secția I penală reține în motivarea deciziei penale nr.167A//26.05.2011 că durata mare a procesului penal nu poate fi imputată în niciun fel inculpaților.
II. Pentru recurentul-reclamant A. G.
Se arată că în mod nelegal și netemeinic instanța de fond a respins cererea de acordare de despăgubiri pentru durata excesivă a procesului penal. Astfel, în motivarea sentinței de respingere se arată că durata mare a procesului penal a fost avută în vedere de instanțele penale care au făcut individualizarea pedepselor. Legea penală din România, respectiv art. 52 si 72 Cod penal nu prevede printre criteriile de individualizare a pedepsei durata procesului penal. Unul din principiile fundamentale ale procesului penal fiind tocmai celeritatea desfășurării acestuia.
De altfel, art. 6 din C.E.D.O. urmărește tocmai apărarea persoanei in fata unor proceduri care depășesc un termen rezonabil si pentru care este angajata răspunderea Statului. Durata de 14 ani scursă de la săvârșirea faptelor și până la condamnare este evident că nu răspunde termenului rezonabil cu atât mai mult cu cât reclamantul pentru fapte concurente și de aceeași natură fusese condamnat si executase deja pedeapsa.
Însăși Curtea de Apel București, Secția I penală reține in motivarea Deciziei penale nr.167A//26.05.2011 ca durata mare a procesului penal nu poate fi imputată în niciun fel inculpaților.
Față de cele ce preced, recurenții - reclamanți solicită admiterea recursului, modificarea sentinței atacate in sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.
În drept: art. 304, pct. (7) si (9), art. 3041, art. 312 pct. (3) Cod proc.civ.
Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul nu este fondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare:
În ceea ce o privește pe recurenta A. N., se susține de către aceasta, într-un prim motiv de recurs că prima instanță a încălcat, prin motivele ce au stat la baza pronunțării soluției, autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârile penale definitive.
Curtea constată, sub un prim aspect, că prima instanță a respins cererea de acordare a despăgubirilor formulată de cei doi reclamanți întrucât a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 504 C.pr.pen., nefiind stabilit de către procuror sau de către instanțele penale caracterul nelegal al privării de libertate.
Aprecierea instanței cât privește dovedirea cerințelor prevăzute de art. 504 C.pr.pen. este legală, concluzie dedusă din interpretarea logică a textului legal ce a constituit temeiul cererii de acordare a despăgubirilor.
Astfel, potrivit art. 504 alin. 3 C.pr.penală, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
Situațiile premisă pentru care o astfel de cerere de despăgubiri poate fi formulată sunt prevăzute limitativ prin dispozițiile legale citate, ipoteza în care se încadrează recurenta fiind, potrivit susținerilor acesteia, cea referitoare la existența unei hotărâri a instanței și nu a ordonanței procurorului, așadar, cea de-a doua teză a art. 504 C.pr.pen. Din redactarea clară a texului legal rezultă că se au în vedere două categorii de hotărâri judecătorești, cele prin care pe parcursul procesului penal, anterior finalizării acestuia prin pronunțarea hotărârii de achitare, de condamnare ori de încetare a procesului, instanțele se pronunță asupra măsurilor privative sau restrictive de libertate și, respectiv, o a doua categorie de hotărâri, cele prin care se finalizează procesul penal prin pronunțarea soluției de achitare ori de încetare a procesului penal, în acest din urmă caz numai pe temeiul dispozițiilor art. 10 alin. 1 lit. j.
Așa fiind, o solicitare de acordare a despăgubirilor formulată în temeiul art. 504 C.pr.pen., nu poate fi analizată decât prin raportare la acest cadru legal care delimitează strict situațiile în care o astfel de cerere poate fi analizată. Trebuie observat că, o astfel de interpretare a textului legal corespunde pe de o parte modului clar în care a fost redactat, iar, pe de altă parte este justificată de domeniul în care reglementarea intervine, repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod fiind necesar a primi o reglementare precisă și care să permită o aplicare ce să corespundă atât drepturilor celor ce se pretind păgubiți, dar și interesului general legat de respectarea celor statuate definitiv prin hotărâri judecătorești.
Mai mult, o astfel de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 504 C.pr.pen. nu poate fi considerată în neconcordanță cu prevederile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme stabilirea cadrului legal în care se pot obține despăgubiri pentru arestarea ori deținerea nelegală prin instituirea anumitor condiții nu poate fi apreciată ca depășind marja de apreciere de care se bucură statul în adoptarea unor astfel de reglementări.
De altfel, trebuie observat că prin modificarea adusă prevederilor art. 504 C.pr.pen. prin Legea nr. 281/2003 s-a avut în vedere, astfel cum rezultă și din expunerea de motive a acestui din urmă act normativ, adaptarea prevederilor legale interne la dispozițiile Convenției.
Sub un al doilea aspect, Curtea constată, privitor la încălcarea de către prima instanță a autorității de lucru judecat prin analiza realizată cât privește hotărârea pronunțată de Tribunalul Prahova în soluționarea contestației la executare, că această concluzie nu poate fi reținută. Astfel, așa cum s-a arătat, prima instanță nu a făcut decât să constate că, prin raportare la existența deciziei penale nr. 167/26.05.2011 a Curții de Apel București definitivă prin decizia penală nr. 328/06.02.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care instanțele analizaseră deja, cu caracter definitiv, deci obligatoriu, aspectele cu privire la care Tribunalul Prahova a fost sesizat pe calea contestației la executare, nu mai puteau face obiectul unei noi judecăți.
Or, așa cum s-a arătat, soluția de respingere a cererii de despăgubiri a fost justificată de concluzia că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 504 C.pr.pen., fiind de observat că nici hotărârea pronunțată de Tribunalul Prahova, pe care reclamanta își întemeiază pretențiile, nu face parte din categoria limitativ descrisă de prevederile legale citate.
În ce privește critica vizând aplicarea greșită a prevederilor art. 504 C.pr.civ., dedusă din concluzia potrivit cu care reclamanții nu se încadrează în prevederile limitative ale dispozițiilor citate, Curtea reține că cele arătate până la acest punct în prezentele considerente răspund pe deplin acesteia, astfel că nu va mai fi reluată analiza acesteia.
Referitor la susținerea recurentei privind neanalizarea de către prima instanță a cererii de despăgubiri și prin raportare la dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, Curtea constată că este nefondată. Din cuprinsul hotărârii recurate rezultă că a fost avut în vedere și temeiul de drept indicat de reclamanți alături de art. 504 C.pr.pen., respectiv art. 5 din Convenție, instanța apreciind însă că invocarea prevederilor Convenției în mod distinct nu se poate face decât în situația existenței unor neconcordanțe între norma de drept internă și dispozițiile Convenției, astfel de neconcordanțe neputând fi însă reținute, în plus nefiind constatată neconstituționalitatea normelor de drept intern.
Mai mult, sub aspectul incidenței în cauză a prevederilor art. 5 alin. 5 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, observă Curtea că prin raportare la jurisprudența CEDO în materie, cererea de despăgubiri formulată de reclamantă nu poate fi considerată întemeiată
Astfel, a reținut Curtea de la Strasbourg că «art. 5 § 5 din Convenție este respectat atunci când se pot solicita reparații pentru o privare de libertate care a avut loc în condiții contrare art. 5 § 1-4 (a se vedea, Wassink împotriva Țărilor de Jos, 27 septembrie 1990, pct. 28, ., nr. 185‑A). Art. 5 enunță, în speță, o veritabilă normă substanțială [Neumeister împotriva Austriei (art. 50), 7 mai 1974, pct. 30, . nr. 17]. Prin urmare, dreptul la reparații prevăzut la art. 5 presupune că o încălcare a unuia dintre celelalte paragrafe a fost stabilită de o autoritate națională sau de instituțiile Convenției [N.C. împotriva Italiei (MC), nr._/94, pct. 49, CEDO 2002‑X]. În plus, Curtea aminteștecă, în primul rând, autoritățile naționale sunt cele care au obligația de a remedia o pretinsă încălcare a Convenției ».
Or, în cauză, având în vedere că recurenta reclamantă a invocat ipoteza prevăzută de art. 5 alin. 1 lit. c din Convenție, dreptul său la despăgubiri în temeiul art. 5 alin. 5 nu se putea naște decât în cazul constatării lipsirii nelegale de libertate, recurenta invocând ca fiind dovedită această împrejurare prin hotărârea pronunțată de Tribunalul Prahova în cadrul contestației la executare.
Cu privire însă la calitatea, la aptitudinea acestei hotărâri de a face dovada cerută din perspectiva art. 5 din Convenție, Curtea a reținut deja că în procedura în care a fost pronunțată au fost supuse din nou analizei, într-un cadru procesual pe care legea procedurală penală nu l-a instituit decât referitor la incidente care intervin pe parcursul executării pedepsei, situație ce nu se regăsea în speță, aspecte ce se soluționaseră definitiv în procesul finalizat cu pronunțarea deciziei nr. 328/06.02.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, interesând în prezenta cauză în special modul de contopire a pedepselor aplicate reclamantei pentru fapte concurente. Ca atare, se impune concluzia că o astfel de hotărâre, pronunțată ea însăși cu încălcarea principiului securității raporturilor juridice nu poate constitui temei al constatării că reclamanta a fost nelegal lipsită de libertate, în sensul art. 5 alin. 1 lit. c din Convenție.
Și în ce privește cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul suferit ca urmare a duratei procesului penal, Curtea constată criticile aduse de ambii recurenți hotărârii primei instanțe nefondate. Sub acest aspect, trebuie observat, astfel cum de altfel a și reținut corect instanța, că, deși durata pe care s-a desfășurat urmărirea penală a fost de zece ani, iar întreg procesul penal a avut o durată totală de paisprezece ani, nu se poate reține ca fiind dovedită existența unui prejudiciu de natură a naște dreptul recurenților la despăgubiri câtă vreme, pe de o parte, aceștia s-au aflat oricum, în mare parte din acest interval, în executarea unor pedepse anterioare. În plus, aspectul legat de durata procesului a fost valorificat în favoarea recurenților prin chiar pedepsele aplicate, instanța penală considerând că se poate orienta, la individualizarea acestora, spre minimul prevăzut de lege, tocmai prin raportare la perioada mare de timp dintre data săvârșirii faptelor și cea a aplicării pedepselor.
Ținând seama de cele arătate, Curtea constată că recursul este nefondat, motiv pentru care, în temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenții-reclamanți A. G. și A. N., împotriva sentinței civile nr.1444 din 28.06.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. ROMÂN, PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 05.03.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. G. R. A.-D. T. I.-A. H.-P.
GREFIER
Ș. P.
Red.M.G.R.
Tehdact.R.L.
2 ex./03.04.2014
TB-S.4 - R. N.
| ← Legea 10/2001. Hotărâre din 04-03-2014, Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 72/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
