Legea 10/2001. Decizia nr. 1916/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1916/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-11-2012 în dosarul nr. 1916/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1916
Ședința publică de la 5 noiembrie 2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul-reclamant K. A., precum și de recurenta-pârâtă P. M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr. 992 din 18.05.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._ .
Cauza are ca obiect – Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat P. R., în calitate de reprezentant al recurentului-reclamant K. A., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 31.10.2012, emisă de Baroul București, pe care o depune la dosar și consilier juridic I. M., în calitate de reprezentant al recurentei-pârâte P. M. București prin Primarul General, în baza delegației pe care o depune la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Curtea acordă cuvântul părților asupra calificării căii de atac.
Avocatul recurentului-reclamant apreciază că prezenta cale de atac este recursul și apreciază că în mod eronat s-a formulat apel, având în vedere că ulterior s-a formular recurs.
Reprezentantul recurentului-pârât consideră că prezenta cale de atac este recursul și nu apelul.
Curtea califică prezenta cale de atac exercitată de reclamant ca fiind recurs și acordă cuvântul părților pe probe.
Avocatul recurentului-reclamant solicită efectuarea unei expertize care să țină cont în evaluare și de prețurile pieței libere și care să evidențieze valoarea corectă a imobilului pe care reclamantul l-a deținut și care nu mai poate fi restituit în natură, apreciind că suma ce reprezintă cuantumul despăgubirilor stabilite de către instanța de fond este derizorie.
Apreciază că este admisibilă această probă potrivit dispozițiilor art.304 pct.1 din Codul de procedură civilă, câtă vreme calea de atac este recursul, astfel încât, consideră că instanța poate să analizeze cauza sub toate aspectele, inclusiv pe acest motiv.
Reprezentantul recurentului-pârât solicită respingerea cererii ca inadmisibilă în această fază procesuală, având în vedere că partea avea tot dreptul să formuleze obiecțiuni cu privire la cuantumul despăgubirilor.
Curtea, după deliberare, în baza dispozițiilor art.305 din Codul de procedură civilă, va respinge proba solicitată azi de către recurentul-reclamant, prin apărător, ca inadmisibilă în această fază procesuală și acordă cuvântul pe fondul recursurilor.
Avocatul recurentului-reclamant solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, fără cheltuieli de judecată.
Cu privire la recursul declarat de pârâta P. M. București solicită a fi respins, ca nefondat.
Consideră că instanța de fond în mod corect a admis cererea reclamantului, apreciind că unitatea deținătoare nu a respectat obligația de a soluționa notificarea într-un termen rezonabil iar potrivit Deciziei XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, instanța poate soluționa pe fond notificarea formulată de către persoana îndreptățită și poate obliga unitățile implicate în acordarea acestor măsuri reparatorii la aplicarea dispozițiilor legale și recunoașterea dreptului pretins.
Consideră că instanța poate stabili cuantumul despăgubirilor, având în vedere că a trecut orice termen rezonabil pentru soluționarea cererii reclamantului, iar pasivitatea entității învestită cu soluționarea notificării echivalează cu refuzul de recunoaștere al dreptului reclamantului.
Apreciază că reținerea unei competențe exclusive a Comisiei Centrale de a stabili valoarea despăgubirilor echivalează cu o limitare a liberului acces la justiție, respectiv cu încălcarea prevederilor art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art.21 din Constituție.
Reprezentantul recurentului-pârât solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, modificarea în parte a hotărârii instanței de fond în sensul înlăturării cuantumului despăgubirilor și obligației de înaintarea documentației către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Critica de nelegalitate a recursului declarat de pârâtă vizează greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor Legii nr.247/2005, a O.U.G nr.81/2007 prin care se reglementează procedura și modalitățile de despăgubire efectivă pentru imobilele preluate în mod abuziv.
Cu privire la recursul declarat de reclamantul K. A. solicită a fi respins ca nefondat.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București–Secția a III-a Civilă sub nr._, reclamantul K. A., în contradictoriu cu pârâta P. M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, a solicitat instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se constate ca este persoană îndreptățită, în accepțiunea Legii 10/2001, la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, .. 6, sector 2, compus din construcție si teren, să fie obligată P. M. București să emită dispoziție cu propunere de despăgubiri corespunzătoare dreptului de proprietate asupra imobilului imposibil de restituit in natura si/sa înainteze notificarea și întreaga documentație aferenta împreuna cu dispoziția direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu cheltuieli de judecată.
Motivându-și acțiunea, reclamantul a susținut că imobilul situat în București, .. 6, sector 2, pentru care solicită măsuri reparatorii, a fost proprietatea autorului său, Catz A. căsătorit cu K. Dvora, a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului prin naționalizare, iar prin notificare, reclamantul, în calitate de unic succesor al foștilor proprietari, a solicitat în baza Legii nr.10/2001 restituirea imobilului.
Notificarea nu a fost însă soluționată, situație în care sunt incidente în cauză dispozițiile deciziei nr.XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, instanța fiind competentă să soluționeze pe fond cererea sa de restituire.
Prin sentința civilă nr.992/18.05.2012, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis acțiunea formulată de reclamant, a obligat pârâta să emită dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri corespunzătoare dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, ..6, sector 2, compus din teren în suprafață de 309 m.p., în valoare de 774.500 lei și construcție în valoare de 236.629 lei și a dispus înaintarea documentației Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 11.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin notificarea nr.1627/20.07.2001, comunicată pârâtei prin intermediul Biroului Executorului Judecătoresc „A. P.” reclamantul a solicitat restituirea imobilului situat in București, .. 6, sector 2, compus din construcție si teren, imobil pe care l-a evaluat la acel moment la valoarea de 1._ lei.
Până la data introducerii acțiunii, notificarea nu a fost soluționată de către pârâtă, fie prin emiterea unei dispoziții de acordare a măsurilor reparatorii, fie prin dispoziție de respingere a notificării, situație în care instanța a apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile obligatorii din decizia nr.XX/2007, care prevăd obligația instanței de judecată de a soluționa pe fond cererea de restituire.
In speță, s-a apreciat că este cert dovedit faptul că reclamantul și-a îndeplinit obligația impusă de Legea nr.10/2001, aceea de a notifica unitatea deținătoare în vederea obținerii de măsuri reparatorii pentru imobilul litigios, în termenul prevăzut de lege.
Pe fondul cererii de restituire, raportat la înscrisurile depuse în dovedirea notificării, instanța de fond a apreciat că reclamantul a făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în înțelesul Legii nr. 10/2001, în condițiile în care măsura restituirii în natură nu mai este posibilă.
S-a reținut în acest sens că imobilul solicitat prin notificare a fost preluat în mod abuziv de stat de la autorul reclamantului prin naționalizare, bunicul acestuia K. A. figurând la poziția nr.4114 din acest decret, iar conform certificatelor de moștenitor și actelor de stare civilă depuse la dosar, întreaga masă succesorală rămasă de pe urma fostului proprietar a fost culeasă de reclamant, în calitate de unic succesor.
Față de concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, instanța a apreciat că se impune obligarea pârâtei să emită o dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri pentru imobilul preluat în mod abuziv de la autorul reclamantului, în limita valorilor stabilite prin acest raport, respectiv 774.500 lei pentru teren și 236.629 lei pentru construcție.
In baza dispozițiilor art.274 C.proc.civ. și față de soluția dispusă, instanța de fond a apreciat că se impune obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant, constând în onorariu de expert și onorariu de avocat.
Cu privire la cheltuielile suportate de reclamant, reprezentând onorariu de avocat, instanța a apreciat însă că sunt într-un cuantum mult prea mare, față de obiectul litigiului și în funcție de realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al acestuia, motiv pentru care a dispus, în baza dispozițiilor art.274 alin.3 C.proc.civ., reducerea cheltuielilor acordate cu acest titlu la suma de 10.000 lei.
Împotriva sentinței instanței de fond, au declarat recurs atât reclamantul, cât și pârâta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de recurs, reclamantul a susținut că suma stabilită de instanța de fond cu titlu de despăgubiri este derizorie prin raportare la prețul de piață al unui imobil situat într-o zonă centrală din București, situație în care apreciază că se impune efectuarea unei noi expertize care să evalueze în mod corect imobilul.
Prin motivele de recurs formulate de pârâtă, s-a susținut că hotărârea primei instanțe nu a fost motivată în ceea ce privește obligarea recurentei pârâte la emiterea unei decizii sau dispoziții motivate cu propunerea de acordare a despăgubirilor în cuantum de 774.500 lei pentru terenul în litigiu și în cuantum de 236.629 lei pentru construcția demolată.
În continuare, a arătat că prin soluția pronunțată, instanța de fond a încălcat atât prevederile legale ce guvernează materia restituirii proprietăților preluate abuziv de stat, dar și îndrumările date de Înalta Curte de Casație și Justiție, deoarece a obligat pârâta să emită o dispoziție de acordare de despăgubiri, deși, potrivit legii, aceasta nu poate face decât o propunere de acordare de măsuri reparatorii, măsuri reparatorii care se stabilesc însă în condițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005 de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Prin decizia nr.XX/2006 Înalta Curte de Casație și Justiție a prevăzut expres dreptul instanței de judecată de a analiza cererile de restituire nesoluționate în termen de unitatea deținătoare și de a acorda, în cazul constatării unui refuz de soluționare a notificării, măsuri reparatorii, dar numai în condițiile legii speciale.
S-a mai susținut de apelanta pârâtă că instanța de fond a greșit și atunci când a dispus obligarea sa la înaintarea dispoziției către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, deoarece legea specială prevede obligația unității deținătoare de a înainta dispoziția emisă în aceste condiții Prefectului, acesta din urmă fiind cel care înaintează dosarul administrativ la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împreună cu avizul de legalitate al instituției prefectului.
În finalul motivelor de recurs, s-a susținut că instanța de fond a încălcat dispozițiile art.274 C.proc.civ., atunci când a obligat pârâta să plătească reclamantului cheltuielile de judecată, atâta timp cât nu s-a făcut dovada culpei procesuale a acesteia, în condițiile textului de lege mai sus menționat. Mai mult de atât, instanța ar fi trebuit să aibă în vedere și dispoz.art.274 alin.3 C.proc.civ., deoarece cheltuielile de judecată erau nepotrivit de mari, față de valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat.
La termenul de judecată din data de 5.11.2012, recurentul reclamant, prin apărător, a solicitat efectuarea unui nou raport de expertiză, care să țină cont în evaluarea terenului în litigiu și de prețurile imobilelor de pe piața liberă, probă respinsă ca inadmisibilă de către instanță, în raport de dispozițiile art.305 C.proc.civ.
Analizând sentința instanței de fond, în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și de criticile formulate de recurenți, Curtea va reține că recursul formulat de recurentul reclamant este nefondat, iar recursul declarat de recurentul pârât este în parte fondat, pentru următoarele considerente:
Soluționând pe fond acțiunea reclamantului, în conformitate cu dispozițiile obligatorii ale deciziei nr. XX/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, instanța a obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General, în calitate de entitate învestită cu soluționarea notificării, să emită dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri pentru imobilul situat în București, .. 6, sector 2, compus din teren și construcție, stabilind totodată și cuantumul despăgubirilor, la 774 500 lei pentru teren și 236 629 lei pentru construcție .
Conform dispozițiilor deciziei nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, cum este și cazul acțiunii de față. În această ultimă situație soluționarea cererii de restituire se face de către instanță în conformitate cu dispozițiile legale speciale, deci după aceleași reguli pe care entitatea învestită cu soluționarea notificării le-ar fi avut în vedere dacă ar fi soluționat notificarea.
Potrivit deciziei nr. 52/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție tot în interesul legii, s-a stabilit cu putere obligatorie pentru instanțele de judecată faptul că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, nr. 247/2005, în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. per a contrario aceste dispoziții se aplică tuturor contestațiilor care nu au fost soluționate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, iar restituirea în cazul acestora nu poate fi dispusă decât în condițiile speciale prevăzute în Titlul VII din lege.
În cauza de față, notificarea reclamantului înregistrată sub nr. 1627/20.07.2001, nu a fost soluționată de recurentul pârât până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, situație în care, conform deciziei nr. 52/2007, nu mai putea fi soluționată legal decât în condițiile Legii nr. 247/2005, și nu era soluționată nici la data introducerii acțiuni, situație în care, potrivit deciziei nr. XX/2007, putea fi soluționată pe fond de instanța de judecată, dar în aceleași condiții prevăzute în legea specială modificată.
Conform acestei legi speciale, restituirea prin echivalent a imobilului solicitat prin notificare, se putea face doar în condițiile expres prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, entitatea învestită cu soluționarea notificării putea fi obligată conform acestei reglementări la emiterea unei decizii/dispoziții prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, iar cuantumul acestor despăgubiri putea fi stabilit de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și nu de instanța de judecată.
Dreptul statelor de a interveni cu reglementări proprii pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general, cum este și cea cuprinsă în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 ,este recunoscut chiar în articolul 1 alin. 2 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, iar în jurisprudența Curții Europene, obligatorie pentru instanțele naționale, s-a reținut constant că nu există bun actual atâta timp cât o instanță internă sau autoritate administrativă nu a recunoscut fostului proprietar în mod definitiv dreptul la restituirea imobilului ,iar o creanță a acestuia nu poate fi considerată speranță legitimă, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor, ceea ce nu este cazul raportului conflictual dedus judecății în prezenta cauză.
Față de aceste considerente, în care se reține practic lipsa competenței instanței de judecată de a stabili cuantumul despăgubirilor în cazul notificărilor nesoluționate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, Curtea apreciază ca fiind nefondată, unica critică formulată de recurentul reclamant, prin care se susține că despăgubirile stabilite de prima instanță ar fi prea mici în comparație cu valoarea reală de piață a imobilului.
Cuantumul final al despăgubirilor cuvenite recurentului reclamant va fi stabilit de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar în ipoteza în care acesta nu va fi de acord cu cuantumul astfel stabilit are posibilitatea contestării în fața instanței de contencios administrativ.
Referitor la critica recurentului pârât prin care se susține că instanța de fond ar fi greșit și atunci când a obligat pârâtul să înainteze dosarul Comisiei Centrale, motivat de faptul că o astfel de înaintare nu ar fi posibilă, conform legii, decât după efectuarea controlului de legalitate al prefectului, Curtea va reține că este nefondată.
Controlul de legalitate al prefectului este prevăzut de lege pentru ipoteza restituirii imobilului în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 și nu poate fi extins în cazul restituirii pe cale judecătorească.
În această ultimă ipoteză de restituire, controlul de legalitate se efectuează de instanța de judecată, iar hotărârea judecătorească prin care s-a dispus restituirea, în natură sau prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, nu poate fi cenzurată decât de instanța de control judiciar, în cadrul exercitării de către părți a căilor de atac prevăzute expres în lege.
Nefondată este și critica prin care recurentul pârât susține că a fost în mod greșit obligat la cheltuieli de judecată, deoarece nu s-ar afla în culpă procesuală, sau că instanța de judecată ar fi trebuit să facă aplicarea art. 274 alin. 3 Cod Procedură Civilă și să reducă cuantumul onorariului de avocat suportat de reclamant.
Prin sentința pronunțată de prima instanță, recurentul pârât a căzut în pretenții, situație în care, instanța de fond, a apreciat în mod corect că se impune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. 1 Cod Procedură Civilă.
Nu se poate susține că nu există în cauză culpa procesuală a recurentului pârât, în condițiile în care, promovarea de către reclamant a cererii de chemare în judecată a fost necesară datorită refuzului nejustificat al pârâtului de a-i soluționa notificarea în termenul prevăzut expres de lege.
Din considerentele sentinței recurate rezultă că instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. 3 Cod Procedură Civilă și a redus onorariul de avocat suportat de reclamant cu ocazia judecării cauzei în primă instanță, situație în care critica recurentului pârât prin care se susține că instanța de fond nu ar fi aplicat acest text de lege este, evident, nefondată.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va dispune, în baza art. 312 Cod Procedură Civilă respingerea recursului declarat de recurentul reclamant, va admite recursul formulat de recurentul pârât, va modifica în parte sentința instanței de fond, în sensul că va obliga pârâtul să emită dispoziție prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Celelalte dispoziții ale sentinței vor fi menținute ca fiind legale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant K. A., împotriva sentinței civile nr. 992 din 18.05.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._ .
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă P. M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr. 992 din 18.05.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._ .
Modifică în parte sentința, în sensul că obligă pârâtul să emită dispoziție prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 5 noiembrie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. B. DOINIȚA M. D. A. B.
GREFIER
L. C.
Red.I.B.
Tehnored.B.I.
2 ex/22.11.2012
-----------------------------------
T.B.-Secția a III-a – I.N.
| ← Uzucapiune. Decizia nr. 129/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Evacuare. Decizia nr. 2233/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
