Legea 10/2001. Decizia nr. 520/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 520/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-03-2012 în dosarul nr. 520/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.520
Ședința publică de la 22.03.2012.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
JUDECĂTOR - C. O.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurenta reclamantă R. V. G. și de către recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr. 460 din 18.03.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații intervenienți M. D. și M. A..
P. are ca obiect – acțiune întemeiate pe dispozițiilor Legii nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul I. M., în calitate de reprezentant al recurentei reclamante R. V. G., în baza împuternicirii avocațiale ._/2012, eliberată de Baroul București, atașată la fila 32 din dosar, consilierul juridic I. M., în calitate de reprezentant al recurentului pârât M. București prin Primarul General, conform delegației aflate la fila 23 din dosar și avocatul P. R., în calitate de reprezentant al intimaților intervenienți M. D. și M. A., în baza împuternicirii avocațiale ._/2011, eliberată de Baroul București, atașată la fila 21 din dosar.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței la data de 15.03.2012, a unui set de înscrisuri de către recurenta reclamantă, respectiv decizia civilă nr. 1108/12.09.2005 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. 3729/2004, precum și decizia civilă nr. 94 A din 23.01.2004, pronunțată de Tribunalului București – Secția a III a Civilă în dosarul nr. 2492/2003.
Avocatul intimaților intervenienți M. D. și M. A. depune la dosar un set de înscrisuri, respectiv adresa nr._/_/21.09.2010 ce emană de Consiliul General al Municipiului București – Administrația Fondului Imobiliar și un număr de cinci planșe foto cu privire la imobilul în litigiu.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul apelantului pârât M. București prin Primarul General solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea deciziei apelate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
În opinia sa, imobilul ce face obiectul prezentei cereri intră sub incidența Legii nr.10/2001, lege specială și de imediată aplicabilitate, astfel încât, consideră că reclamanta trebuia să facă dovada îndeplinirii în termen a procedurii prevăzute de această lege. Instanța de fond trebuia să rețină tocmai aplicabilitatea în cauză a prevederilor menționate și să constate față de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 neîndeplinirea în termen a condițiilor impuse de legea specială.
Avocatul recurentei reclamante R. V. G. solicită respingerea recursului declarat de către M. București prin Primarul General.
În opinia sa, instanța a interpretat în mod corect dispozițiile art. 46 alin 1 raportat la cele ale art. 21 și 22 din Legea nr. 10/2001, în sensul că termenul de 6 luni curge de la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a respins acțiunea de constatare a nulității contractelor de vânzare cumpărare. Precizează că acțiunea nu a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 247/2005, cum în mod eronat susține M. București prin Primarul General, ci urmează a se avea în vedere faptul că pe rolul instanțelor a existat dosarul nr.2492/2003, soluționat în mod irevocabil prin hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. 3729/2004, depusă de altfel la dosarul cauzei.
Avocatul intimaților intervenienți M. D. și M. A. solicită admiterea recursului declarat de către M. București prin Primarul General.
Avocatul recurentei reclamante R. V. G. solicită admiterea recursului formulat de partea pe care o reprezintă, urmând a se constata că terenul în suprafață de 303,30 mp, situat în București, .. 1, sector 1, poate fi restituit în natură, întrucât acesta nu este afectat de elemente de sistematizare și de utilități publice, aspect ce rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză de domnul expert U. C.. Din planșele foto, anexă la raportul de expertiză de identificare a terenului, rezultă foarte clar că . se realizează practic din stradă și doar o suprafață foarte mică de teren este afectată.
Faptul că pe acest teren există clădiri anexe, de asemenea, nu conduce la concluzia că terenul nu poate fi restituit în natură, întrucât terenul de sub clădire nu a fost vândut în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Arată că, în situația în care se va dispune restituirea în natură a terenului respectiv, partea adversă are posibilitatea de a solicita un drept de servitute.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Reprezentantul recurentului pârât M. București prin Primarul General solicită respingerea recursului declarat de către recurenta reclamantă și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală. În mod corect instanța de fond a avut în vedere dispozițiile HG nr. 923/2010.
Avocatul intimaților intervenienți M. D. și M. A. solicită respingerea ca nefondat a recursului declarat de către reclamantă și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală, urmând a se constata că terenul revendicat nu poate fi restituit în natură, având în vedere că pe acest teren se află toate utilitățile la care este racordată construcția C1. Învederează instanței împrejurarea că singura cale de acces către apartamentul nr. 1, ai cărui proprietari sunt intimații intervenienți, se face doar prin curtea interioară a respectivei clădiri. De asemenea, accesul la construcțiile C2 și C3 aflate pe suprafața de teren revendicată se face tot prin această curte.
Solicită a se avea în vedere apărările expuse pe larg în întâmpinarea depusă la dosarul cauzei.
Cu privire la cheltuielile de judecată ocazionate cu prezentul proces, arată că înțelege să le solicite pe cale separată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 08 decembrie 2008, pe rolul Tribunalului București – Secția a III a Civilă, reclamanta R. V. G. a chemat în judecată pe pârâtul M. București prin Primar solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea acestuia la restituirea în natură a terenului situat în București, .. 1 (fostă Antreprenorilor, fostă Clucerului nr. 23, sector 1), în suprafață de 455 mp., respectiv să constate calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru apartamentul nr. 1, parter situat la aceeași adresă, cu cheltuieli de judecată.
A arătat că este moștenitoarea autorilor Huber G. și Huber S. astfel cum a rezultat din certificatul de moștenitor nr. 9/2002 rectificat prin încheierea nr. 1716/2004 emis de Biroul Notarului Public „Popper și T.” și din certificatul comun de moștenire nr. 880 VI 470/2005 eliberat de Judecătoria Friedberg apostilat.
Terenul a cărui restituire în natură a solicitat-o a fost dobândit de autorii săi după cum urmează: prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat de Tribunalul I. sub nr._ din 14 noiembrie 1936 autorii reclamantei au dobândit un teren de 221 mp. situat în fosta Intrare Clucerului nr. 23, identificată prin schița anexată contractului; prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat de Tribunalul I. sub nr._ din 28 iulie 1939 aceiași autori au dobândit un alt teren în suprafață de 169 mp. situat la aceeași adresă identificat conform planului anexă la contract; prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat de Tribunalul I. sub nr._ din 01 iunie 1940 aceiași autori au dobândit un teren în suprafață de 65 mp. situat în continuarea celui vândut prin actul anterior identificat prin planul anexă la contract.
1. Prin contractul autentificat de Tribunalul I. sub nr._/1945 și transcris sub nr. 8282/1945, autorii săi i-au donat apartamentul situat la parterul construcției împreună cu o cotă indiviză de 1/3 din suprafața totală de 455 mp. achiziționată prin cele trei convenții sus amintite.
Prin decizia nr. 1220 din 30 iunie 1987 emisă în baza Decretului nr. 223/1974 Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Municipiului București a dispus preluarea apartamentului aflat în proprietatea reclamantei împreună cu o cotă parte indiviză de teren în suprafață de 100 mp. deposedarea sa producându-se în mod abuziv și fără a fi însoțită de o dreaptă și prealabilă despăgubire.
2.Prin actul de donație autentificat de Tribunalul I. sub nr._/1945 și transcris sub nr._/1945, autorii săi au donat surorii sale Huber căsătorită B. I. A. apartamentul de la etajul 1 al imobilului împreună cu o cotă indiviză de 1/3 din suprafața totală de 455 mp.
La rândul său, sora sa a donat fiicei sale B. I. R., prin contractul autentificat sub nr. 1122/1972, apartamentul și terenul dobândite de la autorii săi, în actul translativ făcându-se mențiunea expresă potrivit căreia transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului opera doar în limita unei cote de 1/3 din suprafața de 104 mp.
Prin decizia nr. 2131 din 17 octombrie 1989, Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Municipiului București a dispus în baza Decretului nr. 223/1974 preluarea apartamentului și a unei cote indivize de teren în suprafață de 104 mp. de la B. I. R., statul însușindu-și astfel în mod abuziv și fără acordarea unei despăgubiri corelative imobilul locuință, precum și o suprafață de teren superioară celei existente în patrimoniul persoanei deposedate.
Prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 676/1956 de notariatul de stat al Raionului Stalin București, autorii săi au înstrăinat cumpărătorilor B. I. A. și B. G. o cotă indiviză din terenul aferent construcției în suprafață de 15 mp. inclusă în suprafața de 142 mp. de teren construit. A mai arătat că, deși prin deciziile de preluare statul și-a însușit fără just temei construcțiile și cotele de teren care le aparțineau, în realitate preluarea s-a efectuat faptic și asupra cotei indivize de 1/3 din suprafața totală de 455 mp. care a aparținut autorilor săi și care nu a format obiectul nici unui act de înstrăinare sau de trecere în proprietate publică.
3.Prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 676/1956 de Notariatul de stat al Raionului Stalin București autorii săi au înstrăinat cumpărătorului Sommer (R.) A. apartamentul aflat la demisolul construcției împreună cu o cotă indiviză din terenul aferent construcției respectiv de 32 mp. din terenul construit în suprafață de 142 mp.
Prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 447/1956 de fostul Notariatul de stat al sectorului 1 București, Sommer (R.) A. a vândut același imobil cumpărătoarei N. M. G. la perfectarea contractului menționându-se eronat că terenul înstrăinat în suprafață de 142 mp. fusese trecut în proprietatea statului în temeiul art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974 în condițiile în care suprafața înstrăinată se limita doar la cota de 32 mp. din suprafața construită.
Prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr._/1987 de Notariatul de stat al sectorului 1 București, vânzătoarea N. M. G. a înstrăinat cumpărătoarei S. E. locuința situată la demisolul construcției, precum și suprafața de 32 mp. din teren consemnată de asemenea eronat în cuprinsul actului (suprafața indicată în contract fiind de 100 mp.).
Prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr._/1988 de Notariatul de stat al sectorului 1 București, S. E. a donat către Nichel D. M. locuința aflată la demisol, aceleiași donatoare fiindu-i eliberat și certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată nr. 4219/1 din 10 iunie 1995 emis în baza Legii nr. 18/1991 de Prefectura București și Sectorului Agricol I. asupra unei cote indivize de teren de 142 mp.
La rândul său donatara a vândut locuința promisă și suprafața de teren inclusă în certificatul de atestare către Nichel J. prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sun nr. 2269/2000 de Biroul Notarului Public „C. M. P.”.
În prezent se află în curs de soluționare acțiunea în constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis acestei subdobânditoare în baza Legii nr. 18/1991. Această acțiune face obiectul dosarului nr._/299/2006 a Judecătoriei Sectorului 2 București.
Prin decizia civilă nr. 175/A din 21 martie 2003, pronunțată de Curtea de Apel București rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 2603 din 31 martie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus obligarea Consiliului General al Municipiului București de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 1 parter situat în București, .. 1 (fostă Antreprenorilor), precum și cota de proprietate indiviză de 1/3 corespunzătoare suprafeței de 100 mp. din terenul pe care este edificată construcția. A arătat că acest litigiu a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prima hotărâre fiind pronunțată în 2000.
Prin decizia civilă nr. 94 din 23 ianuarie 2004 Tribunalul București – Secția a III a Civilă a respins acțiunea sa privind constatarea nulității contractului de vânzare – cumpărare încheiat cu soții M. în temeiul Legii nr. 112/1995 lipsind astfel de forță executorie și de autoritate de lucru judecat decizia civilă nr. 175/A/2003 a Curții de Apel București prin care i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra locuinței vândute și asupra cotei indivize de 1/3 din terenul aferent construcției. Decizia civilă nr. 94 din 23 ianuarie 2004 a Tribunalului București a rămas irevocabilă prin decizia nr. 1108 din 12 septembrie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV a Civilă.
Prin notificarea nr. 157 din 02 martie 2006 a solicitat pârâtei emiterea unei dispoziții motivate în sensul acordării unor măsuri reparatorii diferențiate în raport de situația juridică a imobilului construcție și teren după cum urmează: 1. restituirea în natură a cotei indivize de 1/3 din terenul în suprafață de 455 mp. ce i-a fost preluată de stat în baza Decretului nr. 223/1974 fără plata vreunei despăgubiri astfel cum rezultă chiar din decizia de preluare 1220/1987; 2. restituirea în natură a cotei indivize de 1/3 din terenul în suprafață de 455 mp. ce a aparținut autorilor Huber G. și S. și a fost acaparat de stat în absența oricărui titlu și a oricărei despăgubiri, precizează că terenul ce constituie curtea imobilului este liber și deci poate fi restituit în natură; 3. stabilirea de măsuri reparatorii în echivalent pentru apt. 1 parter vândut de Primăria Municipiului București chiriașilor cumpărători M. A. și D. imobil a cărui valoare de piață a estimat-o la 300.000 euro în considerarea suprafeței utile de 116,61 mp. și a cotei indivize de 33,73% din părțile comune ale întregului imobil; 4. în temeiul art. 20 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 să i se acorde cu prioritate corespunzător valorii apartamentului în compensare cea de a treia cotă indiviză de 1/3 din terenul în suprafață de 455 mp. aparținând autorilor mei și pentru care nepoatei mele Huber I. R. nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001. În subsidiar a solicitat pârâtei ca în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001 să i se acorde alte forme de despăgubire în modalitățile prevăzute de lege și de prevederile modificatoare aduse prin Legea nr. 247/2005 corespunzătoare valorii apartamentului notificat.
Autoritatea administrativă a continuat să manifeste aceeași pasivitate deși dispozițiile legii speciale instituie în mod imperativ în sarcina acesteia obligația de a soluționa notificarea în termen de 60 de zile de la primirea ei.
Singura modalitate în care pârâtul s-a pronunțat asupra notificării sale este cea comunicată prin adresa nr._ din 30 octombrie 2008, prin aceasta comunicându-i-se petentei că, față de prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001, notificarea sus-menționată ar fi tardivă.
A mai arătat reclamanta că restituirea în natură a terenului este nu doar necesară dar și posibilă, el fiind liber de orice construcții, cu atât mai mult cu cât o parte din teren a fost preluată în baza unui titlu nevalabil (2/3 din suprafața de 455 mp.) iar cealaltă parte (1/3 din suprafața de 455 mp.) a fost însușită de stat în absența oricărui titlul.
Dată fiind în imposibilitatea de restituire în natură a locuinței pe calea Legii nr. 10/2001 a apreciat că cea mai justă formă de reparație ar fi acordarea prioritară a celei de a treia cote indivize de 1/3 din suprafața de 455 mp. în vederea întregirii terenului proprietatea autorilor săi iar în subsidiar acordarea altor măsuri reparatorii prevăzute de Legile nr. 10/2001 și nr. 247/2005 corespunzător valorii apartamentului.
M. București prin Primar General a formulat la data de 12 ianuarie 2009 întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
A arătat că legiuitorul a stabilit prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 ca unitate deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau acordarea de măsuri reparatorii.
Unitatea deținătoare este singura abilitată să emită o decizie sau dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură. Unitatea deținătoare nu poate însă să emită decizie decât dacă este investită cu soluționarea unei notificări formulate în condițiile art. 22 și următoarele din lege.
Instanța de judecată nu se poate subroga într-un drept pe care legiuitorul l-a stabilit în sarcina unității deținătoare și nu putea soluționa fondul notificării atâta timp cât procedura administrativă nu a fost finalizată.
Termenul de 60 de zile pentru a răspunde notificării prevăzut de art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005 este un termen de recomandare norma legală având un caracter dispozitiv, iar nu imperativ. Depășirea termenului de recomandare de 60 de zile prevăzut pentru soluționarea cererii poate fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubirii a unității deținătoare în măsura în care termenul a fost depășit în mod culpabil iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu fapt ce nu a fost dovedit în cauză.
În speță este vorba de soluționarea pe fond a unei notificări ceea ce ar echivala cu o dispoziție emisă după . Legii nr. 247/2005 și care este supusă întrutotul prevederilor acestei legi.
Potrivit art. 16 cap. V din Titlul VII deciziile/dispozițiile emise de entitățile investite cu soluționarea notificărilor a cererilor de retrocedare sau după caz ordinele conducătorilor administrației publice centrale investite cu soluționarea notificărilor și în care s-a consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire însoțite de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii întreaga documentație aferentă acestora inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii se predau pe bază de proces – verbal de predare – primire Secretariatului Comisiei Centrale care va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute în alin. 1 și 2 din art. 16 în care în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate în vederea întocmirii raportului de evaluare.
M. D. și M. A. au formulat cerere de intervenție solicitând admiterea în principiu a cererii, să se dispună comunicarea ei către părțile din proces, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată cu obligarea acesteia la respectarea dreptului de proprietate și posesie asupra terenului în suprafață de 47,22 mp. teren cuprins în suprafața totală pe care o revendică reclamanta în cererea principală.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 49 – 56 Cod de procedură civilă, art. 132 Cod de procedură civilă.
Prin sentința civilă nr. 460 din 18 martie 2011, Tribunalul București – Secția a III a Civilă a admis în parte acțiunea principală și cererea de intervenție; a admis cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâtului pentru primul capăt de cerere; a respins capătul 1 de cerere ca neîntemeiată; a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru apartamentul nr. 1 situat în București, .. 1 (fostă Antrenorilor, fostă Clucerului nr. 23), parter.
Pentru a pronunța această hotărâre judecătorească, prima instanță a reținut că prin notificarea nr. 157 din 02 martie 2006 a solicitat pârâtei emiterea unei dispoziții motivate în sensul acordării unor măsuri reparatorii diferențiate în raport de situația juridică a imobilului construcție și teren.
S-a apreciat de către prima instanță că reclamanta și-a îndeplinit obligația impusă de Legea nr. 10/2001, aceea de a notifica unitatea deținătoare în vederea obținerii de măsuri reparatorii pentru imobilul litigios, notificarea fiind formulată cu respectarea termenului prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 (art. 23 după republicarea din septembrie 2005 a legii).
Cu toate aceste demersuri, unitatea deținătoare nu a soluționat notificarea formulată de reclamanți, lăsând să treacă nejustificat cinci ani de la înregistrare.
Conform prevederilor art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. De asemenea, conform art. 26 alin. 1 din același act normativ, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. 1, să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.
Instanța de fond a reținut în cauză incidența Deciziei în interesul legii a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2007, prin care s-a statuat că „În același timp, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. 1 din codul de procedură civilă și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. 2, că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Instanța de fond a reținut interpretarea dată dispozițiilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 prin această decizie în interesul legii în sensul că instanța este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau al entității învestite cu soluționarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptățite.”
Față de faptul că decizia menționată a fost pronunțată după . Legii nr. 247/2005, s-a apreciat că susținerile din notele scrise ale pârâtei reclamante referitoare la acest act normativ nu pot fi avute în vedere, instanța judecătorească fiind abilitată a dispune asupra cererii, iar reținerea unei competențe exclusive în acest sens în favoarea Comisiei Centrale ar echivala cu o limitare gravă a liberului acces la justiție, cu încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 din Constituția României.
Absența răspunsului persoanei juridice deținătoare are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii solicitate, iar în acest refuz trebuie cenzurat de instanță, întrucât procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 este subsumată exercitării unui drept subiectiv civil, astfel că dacă este temporizată deschide celui vătămat accesul la jurisdicția civilă pentru a fi finalizată.
A considera că acțiunea în justiție formulată de persoanele îndreptățite pentru a obține măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 ar fi inadmisibilă în condițiile în care unitatea deținătoare nu le-a rezolvat în termenul legal notificarea înseamnă nu doar nesocotirea caracterului reparatoriu al Legii nr. 10/2001, dar și obstrucționarea persoanelor îndreptățite la redobândirea drepturilor recunoscute de lege, impunându-le să aștepte în mod nelimitat un răspuns și, să fie practic, la discreția persoanelor juridice deținătoare, ceea ce echivalează cu o îngrădire a liberului acces la justiție, garantat atât de art. 21 din Constituția României, cât și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În cauză, raportat la înscrisurile depuse în dovedirea notificării, instanța de fond a reținut că reclamanta a făcut dovada că este persoană îndreptățită, în înțelesul Legii nr. 10/2001 la măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură sau prin echivalent, în condițiile în care măsura restituirii în natură nu mai este posibilă. Totodată, prima instanță a apreciat că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul notificării, în patrimoniul autorilor săi.
Astfel, prin contractul autentificat de Tribunalul I. sub nr._/1945 și transcris sub nr. 8282/1945, autorii săi i-au donat apartamentul situat la parterul construcției împreună cu o cotă indiviză de 1/3 din suprafața totală de 455 mp achiziționată prin cele trei convenții sus amintite.
Prin decizia nr. 1220 din 30 iunie 1987 emisă în baza Decretului nr. 223/1974 Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Municipiului București a dispus preluarea apartamentului aflat în proprietatea reclamantei împreună cu o cotă parte indiviză de teren în suprafață de 100 mp. deposedarea sa producându-se în mod abuziv și nefiind însoțită de o dreaptă și prealabilă despăgubire.
Prin actul de donație autentificat de Tribunalul I. sub nr._/1945 și transcris sub nr._/1945, autorii săi au donat surorii sale Huber căsătorită B. I. A. apartamentul de la etajul 1 al imobilului împreună cu o cotă indiviză de 1/3 din suprafața totală de 455 mp.
La rândul său, sora sa a donat fiicei sale B. I. R. prin contractul autentificat sub nr. 1122/1972 apartamentul și terenul dobândite de la autorii săi în actul translativ făcându-se mențiunea expresă potrivit căreia transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului opera doar în limita unei cote de 1/3 din suprafața de 104 mp.
Prin decizia nr. 2131 din 17 octombrie 1989 Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Municipiului București a dispus în baza Decretului nr. 223/1974 preluarea apartamentului și a unei cote indivize de teren în suprafață de 104 mp. de la B. I. R. statul însușindu-și astfel în mod abuziv și fără acordarea unei despăgubiri corelative imobilul locuință precum și o suprafață de teren superioară celei existente în patrimoniul persoanei deposedate.
Prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 676/1956 de Notariatul de stat al raionului Stalin București autorii săi au înstrăinat cumpărătorilor B. I. A. și B. G. o cotă indiviză din terenul aferent construcției în suprafață de 15 mp. inclusă în suprafața de 142 mp. de teren construit. A mai arătat că, deși prin deciziile de preluare statul și-a însușit fără just temei construcțiile și cotele de teren care le aparțineau, în realitate preluarea s-a efectuat faptic și asupra cotei indivize de 1/3 din suprafața totală de 455 mp. care a aparținut autorilor săi și care nu a format obiectul nici unui act de înstrăinare sau de trecere în proprietate publică.
Prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 676/1956 de Notariatul de stat al Raionului Stalin București autorii săi au înstrăinat cumpărătorului Sommer (R.) A. apartamentul aflat la demisolul construcției împreună cu o cotă indiviză din terenul aferent construcției respectiv de 32 mp. din terenul construit în suprafață de 142 mp.
Prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 447/1956 de fostul Notariatul de stat al sectorului 1 București Sommer (R.) A. a vândut același imobil cumpărătoarei N. M. G. la perfectarea contractului menționându-se eronat că terenul înstrăinat în suprafață de 142 mp. fusese trecut în proprietatea statului în temeiul art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974 în condițiile în care suprafața înstrăinată se limita doar la cota de 32 mp. din suprafața construită.
Prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr._/1987 de Notariatul de stat al sectorului 1 București vânzătoarea N. M. G. a înstrăinat cumpărătoarei S. E. locuința situată la demisolul construcției precum și suprafața de 32 mp. din teren consemnată de asemenea eronat în cuprinsul actului (suprafața indicată în contract fiind de 100 mp.).
Prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr._/1988 de Notariatul de stat al sectorului 1 București S. E. a donat către Nichel D. M. locuința aflată la demisol aceleiași donatoare fiindu-i eliberat și certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată nr. 4219/1 din 10 iunie 1995 emis în baza Legii nr. 18/1991 de Prefectura București și Sectorului Agricol I. asupra unei cote indivize de teren de 142 mp.
La rândul său, donatara a vândut locuința promisă și suprafața de teren inclusă în certificatul de atestare către Nichel J. prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 2269/2000 de Biroul Notarului Public „C. M. P.”.
Imobilul a fost preluat de stat, prin decizia nr. 1220 din 30 iunie 1987 emisă în baza Decretului nr. 223/1974 Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Municipiului București dispunând preluarea apartamentului aflat în proprietatea reclamantei împreună cu o cotă parte indiviză de teren în suprafață de 100 mp.
Pentru a se dovedi calitatea de moștenitor a reclamantei, au fost depuse de către reclamantă acte de stare civilă, certificatul de moștenitor nr. 9/2002 rectificat prin încheierea nr. 1716/2004 emis de Biroul Notarului Public „Popper și T.” și certificatul comun de moștenire nr. 880 VI 470/2005 eliberat de Judecătoria Friedberg apostilat, din care a rezultat că este moștenitoarea autorilor Huber G. și Huber S..
Potrivit prevederilor Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 498/2005, în aplicarea art. 22 actual 23 din Legea nr. 10/2001, prin acte doveditoare se înțeleg actele juridice care atestă calitatea de moștenitor, respectiv certificate de moștenitor, testamente, acte de stare civilă, care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de proprietate, așadar, față de aceste dispoziții legale pentru dovedirea calității de moștenitor, cei îndreptățiți își pot dovedi această calitate nu doar prin depunerea la dosar a unor certificate de moștenitor, ci și prin depunerea actelor de stare civilă care să facă dovada rudeniei sau filiației cu fostul proprietar.
Pentru considerentele de fapt și de drept arătate nu s-a putut reține decât calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei la acordarea de măsuri reparatorii, fie în natură, în măsura în care imobilul se mai află în posesia unității deținătoare, fie prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Din raportul de expertiză efectuat în cauză a rezultat că terenul a cărui restituire în natură s-a solicitat are suprafața de 443,33 mp., iar pe teren se află o construcție compusă din demisol, parter, etaj, mansardă în suprafață de 140 mp., precum și două anexe gospodărești.
Potrivit art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 923/2010 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 250/2007 nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, aceste terenuri sunt exceptate de la restituirea în natură, foștii proprietari beneficiind de măsuri reparatorii în echivalent. Normele explică și înțelesul noțiunii de „teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995”. Astfel, este vorba atât despre terenul pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta construcției, cât și despre terenul din împrejurimile construcției necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosința.
În raport de petitul unu al cererii, de principiul disponibilității, de situația terenului rezultată din probe, precum și în raport cu aceste dispoziții legale, tribunalul a constatat că terenul nu poate fi restituit în natură, fiind aferent imobilului construcție de locuit și este necesar folosirii acestuia și anexelor sale, astfel că această solicitare a fost respinsă ca neîntemeiată.
Având în vedere această soluție dată primului capăt de cerere, tribunalul a admis și cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâtului pentru primul capăt de cerere.
Față de considerentele expuse, tribunalul a admis capătul doi de cerere și a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru apartamentul nr.1 situat în București, .. 1 (fostă Antrenorilor, fostă Clucerului nr. 23), parter.
La data de 05 august 2011 a declarat recurs M. București prin Primarul General, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Recurentul a indicat motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă și a arătat că instanța de fond în mod greșit a reținut în considerentele hotărârii faptul că reclamantul și-a îndeplinit obligația impusă de Legea nr. 10/2001 aceea de a notifica unitatea deținătoare în vederea obținerii de măsuri reparatorii pentru imobilul litigios, notificarea fiind formulată cu respectarea termenului prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001.
În opinia recurentului, imobilul ce face obiectul prezentei cererii intră sub incidența Legii nr.10/2001, lege specială și de imediată aplicabilitate, astfel încât, reclamanta trebuia să facă dovada îndeplinirii în termen a procedurii prevăzute de această lege.
Instanța de fond ar fi trebuit să rețină tocmai aplicabilitatea în cauză a prevederilor mai sus menționate și să constate față de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 neîndeplinirea în termen a condițiilor impuse de legea specială.
Potrivit dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 (art. 22 din Legea nr. 247/2005) persoana îndreptățită va notifica în termen de șase luni, termen prelungit succesiv prin OUG nr. 145/2001, de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare solicitând restituirea în natură a imobilului.
Termenul de șase luni a fost prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001și prin OUG nr. 145/2001 până la data de 14 februarie 2002, iar Legea nr. 247/2005 nu prevede o prelungire a acestui termen sau o repunere în termen de formulare a notificării.
Legea nr. 10/2001 prevede și anumite cazuri particulare, când termenul de șase luni nu va începe să curgă de la data intrării în vigoare a prezentei legi, ci de la o lată dată: de la data când persoana notificată a comunicat faptul că deține numai în parte ori, după caz, nu deține deloc imobilele solicitate (art. 25 alin. 4 și art. 26 alin. 1 din Legea nr. 10/2001); de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești prin care, după . prezentei legi, persoanei îndreptățite i s-a respins acțiunea privind restituirea în natură a imobilului solicitat sau, după caz, acțiunea privind anularea actului juridic prin care fusese înstrăinate (art. 47 alin. 3).
Sancțiunea nerespectării termenului de nouă luni pentru înregistrarea (nu trimiterea, cum eronat prescrie legea) notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent (art. 22 alin. 5). În concret, decăderea, ca sancțiune de drept material, poate consta, după caz: fie în stingerea dreptului de restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate cu titlu valabil; fie în pierderea însăși a dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate fără titlu valabil.
Termenul este un termen de decădere, ce curge ireversibil nefiind succesibil de întrerupere, suspendare sau repunere în termen cum se întâmplă în cazul termenului de prescripție extinctivă.
Recurentul a susținut că instanța de fond nu a avut în vedere tocmai dispozițiile legale invocate mai sus.
La data de 30 august 2011 a declarat recurs și reclamanta R. V. G., împotriva aceleiași sentințe, prin care a solicitat schimbarea în parte a acesteia în sensul admiterii în întregime a acțiunii introductive și respingerea cererii de intervenție accesorie formulată de M. A. și M. D..
În motivare a arătat că în mod greșit instanța de fond a menționat în dispozitivul sentinței că aceasta poate fi atacată cu recurs.
În realitate sentința de fond poate fi atacată cu apel, în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 2821 Cod de procedură civilă.
În atare condiții, a solicitat să se califice calea de atac ca fiind apelul nu recursul astfel cum în mod nelegal s-a menționat în dispozitivul sentinței de fond.
A mai arătat recurenta reclamantă că în mod neîntemeiat instanța de fond a considerat că nu poate fi restituită în natură suprafață de 303,30 mp, situată în București, .. 1, sector 1.
În realitate, așa cum a rezultat și din raportul de expertiză întocmit de domnul expert Ulita C., terenul în suprafață de 303,30 mp, poate fi restituit în natură întrucât nu este afectat de elemente de sistematizare de utilitate publică.
Mai mult decât atât instanța de fond nu a ținut cont nici de împrejurarea că . intervenienților se face direct din stradă, fără ca restituirea suprafeței de teren de 303,30 mp. să afectează în vreun mod buna folosire a construcției, situație care rezultă fără nicio tăgadă din planșele foto anexate raportului de expertiză întocmit de domnul expert D. M..
S-a susținut că instanța de fond nu a motivat în concret de ce terenul nu poate fi restituit cu atât mai mult cu cât este vorba de un teren cu o suprafață de 330,30 mp, care nu poate fi considerată aferentă imobilului întrucât poate fi separat și fără a afecta buna folosință a apartamentelor din imobil.
De altfel, la dosarul cauzei nu există nicio probă din care să rezulte că terenul de 330,30 mp. ar fi necesar bunei utilizări a construcției.
Referitor la susținerea instanței de fond în sensul că terenul ar fi necesar folosirii anexelor sale nu există la dosar nicio probă și oricum nu se poate pune problema ca o suprafață de 330,30 mp. să fie necesară bunei utilizări a unui garaj care așa cum rezultă din schița anexă a raportului de expertiză poate avea acces direct din . eventual o suprafață de 13,28 mp. asupra căreia s-ar putea solicita un drept de servitute, dar care nu face obiectul dosarului.
La data de 06 decembrie 2011, au depus întâmpinare intimații – intervenienți M. D. și M. A., prin care au solicitat să se respingă ca neîntemeiată cererea de apel a apelantei – reclamante R. V. și să se mențină sentința civila nr. 460 din 18 martie 2010 ca fiind temeinică și legală.
Intimații au arătat că susținerile recurentei reclamante - în sensul că respectivul teren nu este afectat de elemente de sistematizare, că . face din stradă și nu din curte și că suprafața de teren respectivă nu poate fi considerată a fi aferentă clădirilor aflate pe aceasta - sunt false, iar expertiza efectuată de expertul Ulita I. este în contradicție cu normele legale în materie care definesc noțiunea de teren aferent și încalcă dispozițiile art. 7 alin. 5 din Legea nr. 10/2001.
Apelanta – reclamantă R. V. G. a formulat în contradictoriu cu intimații – intervenienți și cu Primăria Municipiului București mai multe acțiuni de revendicare a imobilului din . nr. 1, parter, ., atât pe dreptul comun cât și în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, toate aceste dosare fiind soluționate definitiv și irevocabil în favoarea intimaților – intervenienți, astfel încât dreptul acestora de proprietate asupra imobilului indicat anterior nu mai poate fi pus în discuție.
Intimații – intervenienți au învederat faptul că singura cale de acces către apartamentul nr. 1 ai cărui proprietari sunt, se face doar prin curtea interioară a respectivei clădiri așa cum rezultă din planșele foto depuse la dosarul cauzei.
De asemenea, accesul la construcțiile C2 și C3 aflate pe suprafața de teren revendicată de apelantă se face evident tot prin această curte.
Dreptul de proprietate asupra unui imobil conferă titularului său și dreptul la o liniștită posesie, ori în cazul în care terenul aferent proprietății intimaților – intervenienți ar fi restituit în natură, le-ar fi pur și simplu îngrădit dreptul de acces la proprietatea acestora.
Potrivit art. 7 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 așa cum a fost introdus prin Legea nr. 1/2009 „Nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.
De asemenea, potrivit HG nr.923/2010 pentru modificarea și completarea normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 la pct. 7.3 statuează că „Sunt exceptate de la restituirea în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Pentru aceste terenuri foștii proprietari beneficiază de măsuri reparatorii în echivalent acordate în condițiile legii”.
Prin noțiunea „teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995” se înțelege terenul pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejurimile construcției necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosință”.
Deși concluziile expertului topo Ulita I. nu pot fi reținute în cauză, acestea fiind în totală neconcordanță cu dispozițiile legale, prin expertiza efectuată la fața locului acesta individualizează construcțiile existente pe terenul ce se dorește a fi restituit.
Astfel, pe terenul respectiv se află poziționate următoarele construcții: construcția C1 compusă din demisol, parter, etaj, mansarda în care se află și apartamentul nr. 1 ai cărui proprietari sunt intimații – intervenineți; construcțiile C2 și C3 care reprezintă garaje aflate în proprietatea locatarilor blocului, unul dintre acestea fiind proprietatea intimaților – intervenienți. Pe terenul respectiv se află toate utilitățile la care este racordată construcția C1 (apă, gaze, canalizare).
Toate aceste construcții și utilități existente pe terenul a cărui retrocedare se cere demonstrează că respectivul teren este curtea aferentă construcției C1 în interesul dispozițiilor legale invocate anterior.
În calea de atac a recursului, recurenta reclamantă a solicitat, iar instanța a încuviințat proba cu acte, fiind depuse la dosar decizia civilă nr.1108/12.09.2005 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr.3729/2004, precum și decizia civilă nr.94 A din 23.01.2004, pronunțată de Tribunalului București – Secția a III a Civilă în dosarul nr. 2492/2003.
Curtea, analizând recursul formulat de recurentul pârât, constată următoarele:
Reclamanta a învestit instanța de fond cu o cerere prin care a solicitat să se dispună obligarea pârâtului la restituirea în natură a terenului situat în București, .. 1 (fostă Antreprenorilor, fostă Clucerului nr. 23, sector 1), în suprafață de 455 mp., respectiv să constate calitatea sa de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru apartamentul nr. 1, parter situat la aceeași adresă, cu cheltuieli de judecată.
Din chiar cererea introductivă de instanță, Curtea reține că notificarea a fost formulată de către reclamantă la data de 02.03.2006 și înregistrată în evidențele Primăriei Municipiului București sub nr. 7569/03.03.2006, însăși reclamanta precizând în cererea introductivă că s-a adresat pârâtei cu notificare în baza art. 46 alin. 1 raportat la art. 21 și 22 din Legea nr. 10/2001.
Din analiza considerentelor primei instanțe, Curtea nu poate deduce existența unei analize a acestui aspect, respectiv a analizei formulării notificării în condițiile dispozițiilor sus-menționate.
Potrivit 46 alin. (3) din Legea nr.10/2001: „În cazul în care persoanei îndreptățite i s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, acțiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat, termenul de notificare prevăzut la art. 22 alin. (1) curge de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești”.
În explicitarea dispozițiilor legale, HG nr. 250 din 7 martie 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a stabilit, la pct. 46.2, că: „Prevederea alin. (3) al art. 46 din lege are caracter special și vizează cazul în care acțiunea în revendicare privind un imobil care cade sub incidența legii a fost respinsă prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă (indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea: judecătorie, tribunal, curte de apel sau Curtea Supremă de Justiție, ca instanțe de fond, recurs sau apel, recurs în anulare), persoanele îndreptățite pot solicita restituirea imobilului respectiv pe calea administrativă prevăzută de lege într-un termen de 12 luni de la data rămânerii definitive și irevocabile a respectivei hotărâri”.
Aceste aspecte, deși trebuia să facă obiect de analiză a primei instanțe, aceasta a omis a le analiza.
Or, recurentul pârât tocmai la aceste aspecte face referire în cuprinsul recursului lui.
Potrivit dispozițiilor art.261 alin.1 pct.5 din Codul de procedură civilă, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, motivele de fapt și de drept care au formatconvingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
Curtea urmează să aibă în vedere faptul că legiuitorul a avut în vedere la adoptarea acestui text de lege interesul unei bune administrări a justiției, cât și posibilitatea instanțelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv și eficient asupra modului de desfășurare a procesului civil în fazele procesuale anterioare.
În referire la pricina de față, așa cum s-a arătat mai sus, Curtea reține că motivarea instanței de fond, în ce privește data formulării notificării cuprinde doar paragraful: „este cert dovedit că reclamantul și-a îndeplinit obligația impusă de Legea nr.10/2001, aceea de a notifica unitatea deținătoare în vederea obținerii de măsuri reparatorii pentru imobilul litigios, notificarea fiind formulată cu respectarea termenului prevăzut de art. 21 din Legea nr.10/2001 (art. 23 după republicarea din septembrie 2005 a legii)”, respectiv că unitatea deținătoare nu a soluționat notificarea formulată, lăsând să treacă nejustificat 5 ani de la înregistrare.
În cuprinsul motivării instanței de fond, Curtea nu deduce nici o referire la art. 46 în Legea nr.10/2001, la care a făcut trimitere însăși reclamanta pentru a justifica introducerea în termen a notificării, lipsind cu desăvârșire argumentația instanței în acest sens.
Față de aceste împrejurări, Curtea constată că în cauză, a existat o lipsă de preocupare din partea instanței, de a explica și fundamenta raționamentul său pentru a lăsa instanței superioare de control posibilitatea să cenzureze acest raționament.
Totodată, Curtea are în vedere faptul că lipsa motivării, în forma și limitele circumscrise de textul de lege susmenționat, a fost privită în jurisprudența instanțelor naționale ca fiind echivalentă necercetării aspectelor esențiale ale cauzei, situație care atrage după sine, sancțiunea casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
Cum dispozițiile art. 261 alin. 1 din Codul de procedură civilă au caracter imperativ, iar încălcarea lor este sancționată cu nulitatea actului procedural în cauză, în condițiile art.105 alin.2 din Codul de procedură civilă, urmează a se înlătura consecințele acestei încălcări prin desființarea încheierii recurate.
Prin urmare, în raport de aceste aspecte care configurează conținutul unor neregularități procedurale evidente, dar și esențiale în raport cu judecata anterioară, luând în considerare și jurisprudența instanțelor de judecată, Curtea urmează să facă aplicația dispozițiilor art. 312 alin 1, 3 și 5 din Codul de procedură civilă.
Soluția de casare, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță se impune și din necesitatea respectării principiului conform căruia o pricină trebuie să fie judecată în fond, din perspectiva legalității, a normelor de drept aplicabile, dar și a temeiniciei, a aprecierii probelor administrate în cauză, în fața unei instanțe de fond.
În procesul de elaborare a unei hotărârii judecătorești, ca act final al oricărei judecăți, instanța trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, respectiv consecințele desprinse din operațiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept aplicabile raportului juridic litigios.
Numai astfel se asigură, pe de o parte, transparența actului de justiție, și, pe de altă parte, se oferă în mod real justițiabililor posibilitatea de a fi convinși că judecătorul a examinat cauza sub toate aspectele și că soluția pronunțată este cea care se impunea a fi dată în cauză.
Or, hotărârea atacată, nefiind motivată potrivit cerințelor mai sus descrise, nu poate conduce la situația premisă pentru o judecată concretă și efectivă în recurs, conform căreia partea interesată poate deduce judecății orice ipoteză de aplicare greșită a legii din cele prevăzute de art.304 din Codul de procedură civilă.
Instanța de recurs apreciază că soluția casării cu trimitere se impune și ca o garanție a respectării dreptului prevăzut de art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o instanță să judece orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil,pentru situația de față, în sistemul dublului grad de jurisdicție.
Această dispoziție de drept convențional consacră nu numai dreptul concret de acces Ia o instanță de judecată, ci și toate celelalte garanții, inclusiv Ia motivarea hotărârii judecătorești pronunțate, aspecte care înseamnă, în esență, conținutul intrinsec al dreptului Ia un proces echitabil.
În acest sens, Curtea reține și interpretarea obligatorie dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prevederilor art. 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În acest sens, în Cauza D. împotriva României (cererea nr. 584/2000, hotărârea 16 noiembrie 2006), instanța de contencios european a reținut: „Convenția neintenționând să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii ci drepturi concrete și efective (Artico contra Italiei, hotărârea din 13 mai 1980, . nr. 37, pag. 16, § 33), Curtea amintește că dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv decât dacă cererile și observațiile părților sunt cu adevărat “studiate”, adică examinate cum trebuie de tribunalul sesizat. Cu alte cuvinte, articolul 6 implică în sarcina “tribunalului” obligația de a face o examinare efectivă a mijloacelor, argumentelor și ofertelor de dovezi ale părților, fără a aprecia pertinența lor și fără a fi înțeles ca cerând un răspuns detaliat la fiecare argument (V. de Hurk contra Olandei, citat anterior, pag. 19-20, §§ 59 și 61). Întinderea acestei îndatoriri poate varia în funcție de natura deciziei”.
În consecință, Curtea, în temeiul art. art. 312 alin 1, 3 și 5 din Codul de procedură civilă, apreciind că în cauză se impune casarea hotărârii față de considerentele de fapt și de drept expuse, reținând că nu se mai impun a fi analizate criticile de recurs formulate de recurenta reclamantă, care vizează fondul cauzei, va admite recursurile, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va avea în vedere, în cazul în care constată incidentă în speță decizia nr.XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, plenitudinea de atribuții stabilite în considerentele acestei decizii, soluționarea pe fond a notificării presupunând tranșarea definitivă a raportului juridic litigios, astfel încât, în condițiile în care măsura restituirii în natură se constată a nu mai este posibilă, să se dispună potrivit Legii nr.10/2001 modificată și completată cu Legea nr.247/2005, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru întreg imobilul ce formează obiect al notificării, adică atât în ceea ce privește terenul, cât și pentru construcție.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile formulate de recurenta reclamantă R. V. G. și de către recurentul pârât M. București prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 460 din 18 martie 2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – intervenienți M. D. și M. A..
Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 22 martie 2012.
Președinte, Judecător, Judecător,
I. D. M. I. C. O.
Grefier,
M. C.
Red.I.D.
Tehnodact.C.F.
2ex./17.04.2012
T.B.-S.3.-I.N.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 765/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Uzucapiune. Decizia nr. 129/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
