Pretenţii. Decizia nr. 973/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 973/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-05-2012 în dosarul nr. 973/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.973
Ședința publică de la 28 mai 2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
GREFIER - L. C.
Ministerul Public - P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror D. B..
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurenta-reclamantă T. F. E., precum și de recurentul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 2169 din 15.12.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._ .
Cauza are ca obiect – pretenții, despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat M. D., în calitate de reprezentant al recurentei-reclamante T. F. E., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2012, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar, lipsind recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Avocatul recurentei-reclamante învederează că nu înțelege să mai susțină temeiul de drept prevăzut de art.247 din Codul de procedură civilă, din motivele de recurs.
Părțile, prin reprezentanți, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri de formulat și probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea recursurilor.
Avocatul recurentei-reclamante solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea hotărârii atacate în sensul de a se acorda reclamantei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
În ceea ce privește incidența art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, învederează că instanța de fond în mod netemeinic a respins capătul de cerere ce viza plata daunelor morale, atâta timp cât a stabilit caracterul politic al măsurii administrative și s-a verificat condițiile de admisibilitate a acestor despăgubiri a daunelor morale. Instanța de fond în mod greșit a interpretat Decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale, considerând că, în conformitate cu dispozițiile art.147 din Constituția României deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor și în acest sens stă Hotărârea nr.838/2009 a Curții Constituționale care reiterează această idee.
Solicită a se avea în vedere și dispozițiile art.15 din Constituția României .
Referitor la incidența în cauză a dispozițiilor art.304 pct.5 din Codul de procedură civilă, apreciază că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea principiilor de drept civil sancționate cu nulitate, respectiv, principiul egalității armelor.
Apreciază că hotărârea instanței de fond este nelegală și sub aspectul neconvenționalității acesteia, întrucât în mod greșit nu a reținut temeiul precizat al acțiunii reclamantei, referitor la art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicită a fi respins, având în vedere că, codul de procedură civilă nu reglementează expres interesul ca și o condiție fundamentală de exercitare a acțiunii civile, interesul fiind un folos practic, material, moral poate îmbrăca și o formă a satisfacției sufletești.
Menționează că chiar dacă recurenta ar fi beneficiat de dispozițiile Decretului –lege nr.118/1990 consideră că aceea hotărâre a comisiei nu are legitimitate în fața unei instanțe de judecată conform Legii nr.221/2009, instanța fiind cea competentă să se pronunțe asupra caracterului politic al măsurii administrative pronunțate împotriva sa.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea apelului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a se avea în vedere că instanța de fond în mod corect analizând probele dosarului a constatat caracterul politic al măsurii administrative constând în internarea de muncă dispusă prin Ordinul nr._/1960; acest ordin nu figurează printre actele prevăzute în mod expres de Legea nr.221/2009 ca având de drept caracter politic, astfel încât în mod corect s-a constatat pe cale judecătorească.
Nu are relevanță faptul că reclamanta ar fi putut să beneficieze de drepturile Decretului-lege nr.118/1990 care se referă la alt gen de drepturi decât cele stabilite de Legea nr.221/2009.
Referitor la recursul declarat de reclamanta T. F. E. solicită a fi respins ca nefondat, față de Decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale, precum și decizia pronunțată în recursul în interesul legii.
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Prin cererea înregistrată la 22.04.2010 pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a civilă sub nr. de dosar_, reclamanta T. F. E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună:
1.în baza disp. art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 să constate caracterul politic al măsurii luate împotriva tatălui său B. E. în anul 1945 precum și al măsurii luate împotriva acestuia prin Ordinul MAI_/1960 prin care s-a dispus încarcerarea lui într-o colonie de muncă timp de 60 de luni:
2.să oblige pârâtul ca în baza disp. art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 să îi achite suma de 3.000.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru perioada totală de 16 ani și 1 lună pe care tatăl acesteia B. E. (V. E.) a petrecut-o în închisorile comuniste, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 10.07.1945 fără a fi judecat, tatăl său, B. E. a fost internat în lagărul de internați politici de Slobozia Ialomița. Conform ordinului nr. 1267/2945 al MAI la data de 26 octombrie a fost pus în libertate.
La data de 06.07.1948 a fost din nou arestat și prin sentința penală nr. 1601/1949 pronunțată de Tribunalul M. Iași a fost condamnat la 12 ani de închisoare pentru uneltire faptă prevăzută și pedepsită de art. 209 CP ( în vigoare la acea dată). Prin această sentință s-a dispus și confiscarea întregii averi.
La data de 02.07.1960 trebuia să fie pus în libertate însă, în mod abuziv, i s-a prelungit pedeapsa cu încă 60 de luni prin ordinul MAI nr._/1960. Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că tatăl său a petrecut în închisorile comuniste o perioadă totală de 16 ani și 1 lună.
Având în vedere disp. art. 2 alin. 1 din legea 221/2009 măsura luată în baza disp. art. 209 CP reprezintă de drept o condamnare cu caracter politic. Fostul deținut a decedat la data de 06.09.1979.
Mai invocă reclamanta și Ordinul MAI nr._/1960 care deși nu este enumerat de către prevederile legii speciale că reprezintă de drept o măsură administrativă cu caracter politic, totuși a constituit în fapt o astfel de măsură, astfel că se impune ca acest lucru să fie constatat de către instanța de judecată conform disp. art. 4 din lege.
Tatăl reclamantei a fost privat de libertate în colonii de muncă o perioadă de 60 de luni ca urmare a abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică. Sunt deja știute abuzurile pe care le făceau la acea dată persoanele care dețineau puterea, mai mult pentru aceeași faptă fusese deja judecat și condamnat. Autoritățile de la acea dată au considerat că pedeapsa stabilită de instanțele de judecată a fost una insuficientă astfel că l-au mai internat pentru încă 60 de luni într-o colonie de muncă.
Rezultă fără nici un dubiu că măsura luată în baza Ordinul MAI nr._/1960 prin care tatăl meu a fost privat de libertate în colonii de muncă reprezintă măsură administrativă cu caracter politic astfel că se impune admiterea primului capăt de cerere.
În ceea ce privește capătul doi de cerere consideră că daunele morale solicitate reprezintă o „ reparație morală pecuniară rezonabilă”, având în vedere traumele la care tatăl reclamantei a fost supus precum și faptul că prin arestarea sa a avut de suferit și familia.
În ce privește perioada petrecută în detenție acesta a fost supus la numeroase umilințe și torturi. Foștii deținuți au povestit că nu beneficiau de asistență medicală, că mâncarea era insuficientă și că de obicei primeau un terci slab caloric, iarna nu existau lemne pentru încălzirea celulelor. Însă cel mai greu de suportat erau bătăile și izolarea în carcere. Pentru orice i se părea gardianului a fi în neregulă deținutul era închis cu lunile într-o cutie de lemn în care era obligat să stea sau să doarmă în picioare.
Celulele erau supra aglomerate aerul fiind de cele mai multe ori irespirabil. Tatăl meu a venit din detenție foarte bolnav suferind de silicoză și cancer de colon, mult timp după aceea neputând să muncească ca să-și întrețină familia.
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România a întocmit un „Dicționar al Penitenciarelor” în care s-a reținut pentru fiecare penitenciar în parte, abuzurile comise de autoritățile comuniste împotriva deținuților politici. Aceste abuzuri au fost condamnate și în „Raportul Final” întocmit de Comisia Prezidențială pentru Analiza dictaturii Comuniste din România, raport prezentat în Parlamentul României.
La data de 22.09.2011, reclamanta a depus o precizare a acțiunii în sensul că înțelege să își fundamenteze acțiunea și pe prevederile Rezoluției nr. 1096 din 1996 a Consiliului Europei, art. 5 și art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.
Prin sentința civilă nr. 2169 din 15.12.2011, Tribunalul București Secția a III a Civilă, a admis în parte această acțiune și, prin consecință, a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispuse împotriva numitului B. E. în baza Ordinului MAI nr._/1960.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că autorul reclamantei a suferit în perioada 1937 - 1941 o condamnare de 2 luni închisoare în 1938, pentru activitatea sa legionară, iar în anul 1945 a fost internat în lagărul politic Slobozia Ialomița în perioada iulie 1945 – octombrie 1945.
Ulterior a fost condamnat pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale prev. de art. 209, art. 58 Cod penal de către Tribunalul M. Iași la pedeapsa închisorii între 6.07.1948 – 2.07.1960.
După executarea pedepsei privative de libertate, autorului reclamantei i s-a fixat un loc de muncă obligatoriu într-un lagăr de muncă în baza Ordinului Ministerului afacerilor interne nr._ din 8.06.1960 având în vedere că numitul B. E. făcea parte din categoria „condamnaților contrarevoluționari care și-au ispășit pedeapsa și a altor categorii de elemente dușmănoase regimului democrat – popular”.
Ulterior, prin Ordinul vicepreședintelui Consiliului de Miniștri nr. 5021/aprilie 1964 s-a dispus punerea în libertate a numitului B. E.
Reclamanta solicită în primul capăt de cerere ca instanța să constate caracterul politic al măsurii administrative dispuse prin Ordinul_ din 8.06.1960.
Art. 4 alin (2) din Legea nr. 221/2009 dispune că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
Potrivit art. 1 alin 3, constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Tribunalul a constatat că Ordinul mr._ din 8.06.1960 nu este menționat expres în cuprinsul art. 3 din Legea nr. 211, dar că această măsură cu evident caracter abuziv de fixare obligatorie a locului de muncă pe o perioadă de 60 de luni era motivată politic, astfel cum rezultă din chiar conținutului actului care privea elementele contrarevoluționare și dușmănoase regimului comunist.
A fost admisă, așadar, în parte acțiunea reclamantei și s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispuse împotriva numitului B. E. în baza ordinului MAI nr._/1960.
Prin decizia nr. 1385/2010 Curtea Constituțională a României a stabilit cu putere obligatorie că sunt neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora potrivite cu care „(1) Orice persoana care a suferit condamnări cu caracter politic in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum si, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia pana la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), in termen de 3 ani de la data intrării in vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare in cuantum de pana la:”
Pentru a decide astfel, Curtea Constituțională a reținut că „în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice in perioada comunistă - există reglementari paralele, si anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, si Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 214/1999, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările si completările ulterioare, iar, pe de alta parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.”
De asemenea, Curtea a reținut că „potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, republicata, "Normele de tehnica legislativa sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către Guvern [...]", iar art. 6 alin. (1) - "Conținutul si fundamentarea soluțiilor legislative" prevede ca reglementările cuprinse in actul normativ "trebuie sa fie temeinic fundamentate, luându-se in considerare interesul social, politica legislativa a statului roman si cerințele corelării cu ansamblul reglementarilor interne, precum si ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitara si cu tratatele internaționale la care România este parte".
În acest context, Curtea a constatat că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 „nu respecta aceste reguli de tehnica legislativa, bazându-se doar pe afirmația din Expunerea de motive a Legii, in sensul ca "pot exista situații in care masurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 sa nu fie suficiente in raport cu suferința deosebită." Așa cum a arătat Curtea, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morala a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise in perioada comunista, iar nu a compensa in bani suferința persoanelor persecutate. Prin urmare, s-a apreciat că reglementarea criticata nu a fost temeinic fundamentata.
Totodată, textul art. 5 alin. 1 lit. a astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă si regulile referitoare la precizia si claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate si previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerenta a acestora, instanțele de judecata acordând despăgubiri in valoare de pana la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesiva si nerezonabila. Chiar daca prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 62/2010 s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, si anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursa de la condamnare si consecințele negative produse in plan fizic, psihic si social, precum si masurile reparatorii deja acordate in temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 si Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 214/1999, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările si completările ulterioare, Curtea a constatat ca acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legala ca fiind clara si previzibila. Principiul legalității presupune, de asemenea, existenta unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise si previzibile in aplicarea lor, astfel cum reiese si din jurisprudența constanta a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 in Cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000 in Cauza Ex-Regele Greciei si altii contra Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008 in Cauza F. Rum Patrikligi contra Turciei).
Curtea a observat ca „in materia reparațiilor trebuie sa existe o legislație clara, precisa, adecvata, proporționala care sa nu dea naștere la interpretări si aplicări diferite ale instanțelor de judecata, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Aceasta problema a legislației incoerente si ineficiente a României in materia restituirilor a fost menționata si de Curtea Europeana a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 9 decembrie 2008, in Cauza V. împotriva României. Cu acel prilej, Curtea a constatat ca Legea nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr si conținut, incit precizia si previzibilitatea cerute de noțiunea de "legalitate" au fost grav atinse.”
În ceea ce privește precizarea temeiului juridic al acțiunii ca fiind Rezoluția nr. 1096/1996 a Consiliului Europei, Tribunalul a subliniat în primul rând natura juridică a recomandărilor făcute de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, organul deliberativ al Consiliului, potrivit prevederilor Statului Consiliului Europei adoptat la 5.05.1949, art. 23.
În al doilea rând, Tribunalul a mai constatat că prin acest text invocat de către reclamantă s-au făcut statelor membre o . recomandări pentru eliminarea moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste, printre care, la punctul 8, Adunarea Parlamentară a recomandat statelor membre să reabiliteze pe cei condamnați în perioada regimului comunist de „crime” care într-o societate democratică nu constituie acte penale, precum și a celor condamnați pe nedrept. S-a recomandat de asemenea acordarea de compensații materiale victimelor justiției totalitare, care nu ar trebui să fie (cu mult) mai mici decât compensațiile acordate celor condamnați pe nedrept în condițiile codului penal standard aflat în vigoare.
Pe cale de consecință, având în vedere natura juridică a acestui act, Tribunalul a constatat că Rezoluția nr.1096/1996 nu se încadrează în categoria actelor avute în vedere de art. 2o alin 2 din Constituție, anume, pacte și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, care au prioritate când există neconcordanțe între reglementările internaționale și legile interne.
În ceea ce privește temeiul juridic precizat de către reclamantă constând în art. 5 și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul subliniază limitele ratione temporis și ratione materiae ale acestui act.
Astfel, sub primul aspect, CEDO are în vedere doar acele acțiuni sau inacțiuni din partea statelor, contrare drepturilor și libertăților convenționale care au fost comise după ratificarea Convenției de către statele membre. În cauză, reclamanta invocă aplicarea unei măsuri administrative de stabilire a locului de muncă obligatoriu care a avut loc în 1960, înainte de ratificarea Convenției de către România prin legea nr. 30/1994, intrată în vigoare la 31 mai 1994 (a se vedea Šilih c. Slovenia, § 140, 9 Aprilie 2009,
Sub cel de al doilea aspect, al competenței ratione materiae, Tribunalul a constatat că actul invocat de reclamantă a fi contrară art. 5 CEDO nu se încadrează în cele care antrenează răspunderea statului sub forma acordării de despăgubiri, respectiv, o arestare sau deținere contrară prevederilor art. 5 din Convenție, în cauză fiind vorba de măsura fixării obligatorii a locului de muncă, care nu se încadrează în noțiunea autonomă de privare de libertate.
Prin recursul întemeiat pe dispoziția art. 304 pct.5 și 9 din Codul de procedură civilă, reclamanta a susținut că, în mod netemeinic, instanța a respins capătul de cerere privitor la daunele morale ca neîntemeiat față de conținutul deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale fiind ignorată sentința penală nr. 1601/1949 a Tribunalului M. Iași.
Din moment ce s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative s-a verificat, în concret, condiția de admisibilitate pentru acordarea de daune morale astfel încât dreptul la despăgubiri pentru suferința, umilința și tortura la care a fost supus tatăl reclamantei încarcerat în perioada comunistă are rațiune și fundamentare juridică; printr-o analiză superficială și superfluă a situației juridice și de fapt instanța de fond a refuzat să acorde daune morale pentru martirajul tatălui și familiei sale.
Potrivit cu dispoziția art. 147 din Constituția României, deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor fiind incidente în cauza pendinte efectele în timp ale unei decizii de neconstituționalitate. Efectul ex nunc al actelor Curții Constituționale constituie o aplicare a principiului neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecință, efectele deciziei Curții nu pot viza decât actele, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor potrivit cu principiul de drept tempus regit actum, inclusiv cererile în justiție introduse după data menționată.
Hotărârea primei instanțe este nelegală întrucât încalcă și prevederile art. 16 alin. 1 din Constituția României care stabilește că cetățenii României sunt egali în fața legii și a autorităților publice fără privilegii și discriminări.
Acțiunea reclamantei a fot introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată și, prin respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, s-a creat o inegalitate între părțile care au putut obține hotărâre judecătorească până la data de 15.11.2010 și recurentă deși aceasta a urmat aceiași procedură reglementată prin dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Hotărârea instanței de fond s-a dat cu încălcarea principiilor de drept civil sancționate cu nulitatea, respectiv principiul egalității armelor, consecință a înlăturării temeiului precizat al acțiunii reclamantei referitor la art. 6 din CEDO cu motivația limitelor ratione temporis și ratione materiae. Drepturile câștigate de Legea nr. 221/2009 de la data intrării în vigoare nu mai pot fi retrase și sunt considerate bunuri în sensul CEDO. S. legitimă față de acest bun este protejată de CEDO și jurisprudența în același sens în care este protejată proprietatea asupra bunurilor tangibile potrivit dispoziției art. 1 din Protocolul nr. 12 la CEDO.
La rândul său, Statul Român prin Ministerul Finanțelor a susținut că prima instanță a aplicat și interpretat greșit dispoziția art. 1 din Decretul Lege nr. 118/1990, dispoziție în raport cu care a invocat și excepția lipsei de interes a reclamantei referitor la capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii dispusă față de autorul reclamantei.
Mai mult, se arată în motivarea recursului, Curtea Constituțională a reținut prin decizia nr. 1358 că există reglementări paralele în legislația României anume, Decretul lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009. În condițiile în care reclamanta a beneficiat de dispozițiile art. 1 din Decretul Lege nr. 118/1990 în mod greșit, instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii luate.
Recursul s-a întemeiat pe dispoziția art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs mai sus expuse precum și din oficiu, sub toate aspectele, în condițiile prevăzute de dispoziția art. 304 indice 1 din Codul de procedură civilă, Curtea a apreciat că recursurile sunt nefondate pentru considerentele care urmează:
În mod corect, prima instanță, a aplicat dispoziția art. 1-4 din Legea nr.221/2009 și, pe cale de consecință, a procedat la analiza caracterului politic al măsurii în discuție în speța pendinte, în condițiile în care, ipoteza acestor norme stabilește că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3 pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.
Această analiză se derulează distinct de faptul dacă reclamanta a beneficiat ori nu de prevederile Decretului Lege nr. 118/1990, situațiile de excepție fiind de strictă aplicare și interpretare or, în mod corect, prima instanță a procedat la analiza cererii de chemare în judecată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009. În plus, Ordinul MAI nr._/1960 nu figurează evidențiat între actele expres prevăzute de art. 3 din Legea nr. 221/2009, astfel că, instanța de fond a analizat cererea prin prisma art. 4 din același act normativ.
Excepția lipsei de interes a reclamantei este, prin prisma argumentelor invocate în susținerea ei, nefondată.
Recursul reclamantei este, de asemenea, nefondat.
Tribunalul a analizat corect cererea de acordare a despăgubirilor morale solicitate de recurenta reclamantă având în vedere decizia 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională dar și Decizia nr. 12/2011 prin care, în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație răspunde în mod unitar tuturor problemelor de drept invocate și prin recursul pendinte.
Chiar dacă a recunoscut caracterul politic al măsurii dispusă față de autorul reclamantei, aceasta nu este o condiție care atrage, obligatoriu, soluția de admitere a cererii de acordare a daunelor morale, prima instanță constatând corect că norma art. 5 din Lege nr. 221/2009 a suferit modificări în urma controlul instanței de contencios constituțional.
Astfel, problemele de drept relative la aplicabilitatea dispozițiilor convenționale, la respectarea principiului nediscriminării, a aplicării legii civile în timp, consecință a pronunțării de către Curtea Constituțională asupra unor dispoziții de drept material care se invocă în cauză, se regăsesc în decizia în interesul legi amintită, obligatorie în condițiile art. 330 din Codul de procedură civilă după cum urmează:
Efectele deciziilor Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare.
Prin deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, reținând, în esență, că norma criticată creează situații de incoerență și instabilitate, că în domeniul acordării de despăgubiri pentru prejudiciile morale există reglementări paralele și că textul de lege, astfel cum este redactat, este prea vag, încălcând regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice, "conducând la aplicarea incoerentă a acestuia, instanțele acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă". Este vorba așadar de un control a posteriori de constituționalitate realizat de instanța de contencios constituțional.
Potrivit art.147 alin. (1) din Constituție, "dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept", iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol, "deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor".
Aceleași prevederi se regăsesc în textul art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.
Față de această reglementare, constituțională și, respectiv, legală, trebuie distinsă natura juridică a efectelor deciziilor Curții Constituționale și, respectiv, modalitatea în care se produc, în timp, aceste efecte.
Sub primul aspect - natura juridică a efectelor deciziilor Curții Constituționale - deși nu poate fi vorba de o abrogare propriu-zisă a textului de lege, pentru că cel care intervine nu este legiuitorul însuși, emitentul actului, ci organul jurisdicțional, sesizat la un moment dat cu cenzura de neconstituționalitate, consecințele declarării caracterului neconstituțional sunt similare celor produse de abrogare, în sensul că actul normativ încetează să mai aibă existență juridică și deci să mai constituie temei al pretențiilor în justiție.
Din motive de securitate și de stabilitate a circuitului juridic, Constituția României prevede că efectele declarării neconstituționale a actului (legi, ordonanțe, regulamente) se produc doar ex nunc.
Este vorba așadar de lipsirea efectelor [mai exact, de încetarea acestor efecte, în termenii art. 147 alin. (1) din Constituția României] actului declarat neconstituțional pentru viitor, în temeiul unei hotărâri a instanței de jurisdicție constituțională, hotărâre cu caracter general obligatoriu și care se bucură de putere de lucru judecat.
Fiind în prezența lipsirii de efecte a unui act care contravine legii fundamentale, se pune problema modalității în care se produce, în timp, această lipsire de efecte, adică a felului în care se repercutează efectele deciziei Curții Constituționale asupra ordinii juridice, astfel cum este ea surprinsă la momentul adoptării deciziei.
Din punctul de vedere al dreptului tranzitoriu, art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut.
Cum este vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
Aceasta presupune, referitor la problema analizată, în care este vorba de situații juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicționale - că acestea sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală aplicare.
Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Nu este vorba, în această situație, despre raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).
Din punctul de vedere al aplicării legii în timp, respectiv al supraviețuirii sau nu a legii vechi, trebuie făcută distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.
Astfel, prin derogare de la regimul de drept comun intertemporal, al aplicării imediate a legii noi, efectele viitoare ale situațiilor juridice voluntare rămân, în principiu, cârmuite în continuare de legea contemporană cu formarea lor (în sensul că atât drepturile patrimoniale, cât și obligațiile corelative ale părților, configurate prin acordul lor de voință, își păstrează întinderea, durata, modalitățile de exercitare și de executare stabilite la data perfectării actului juridic).
Așadar, în cazul situațiilor juridice subiective - care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea - principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după . legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009. Dimpotrivă, acestea sunt asimilabile unor situații juridice legale, în desfășurare, surprinse de legea nouă înaintea definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.
Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unei dispoziții legale exprese.
În mod asemănător, în legătură cu obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată s-a pronunțat de altfel instanța supremă, printr-o decizie în interesul legii, de dată recentă (a se vedea Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 19 mai 2011), prin care s-a statuat că "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că "dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre . și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și prin urmare "instanțele (...) erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale".
Or, o consecvență de interpretare impune mutatis mutandis același raționament și aceeași soluție pentru problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii.
De aceea, din punctul de vedere al dreptului intern, se concluzionează că judecata nu se poate întemeia pe o dispoziție legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a declarării ei ca fiind neconstituțională.
Art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestație (în mod independent, echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.
Instanța europeană a arătat, într-o jurisprudență constantă, că pentru a fi aplicabil art. 6 paragraful 1 sub aspect civil trebuie să fie îndeplinite mai multe condiții: 1) să existe o contestație cu privire la un drept ce poate fi pretins, valorificat pe calea acțiunii în justiție; 2) contestația să fie reală și serioasă; 3) rezultatul procedurii să fie direct și determinant cu privire la existența dreptului.
De asemenea, instanța europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6 paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful 1 "nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în cauză".
Or, problema analizată în cadrul prezentului recurs în interesul legii vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă, și, pe de altă parte, nu este incidentă nici noțiunea autonomă de "bun" din perspectiva căreia să fie analizată contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.
În acest context trebuie analizat dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenția Curții Constituționale s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile sau dacă, dimpotrivă, este vorba despre un mecanism normal într-o societate democratică, menit să asigure, în cele din urmă, preeminența dreptului prin punerea de acord a reglementării cu legea fundamentală.
Sub acest aspect, având a se pronunța asupra unei situații similare (Decizia în Cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: "Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituționalitate a fost contestată la scurt timp după . și care ulterior a fost declarat neconstituțional ar putea constitui o bază legală solidă în înțelesul jurisprudenței Curții" (paragraful 87). "De aceea, reclamanții nu ar fi putut avea o speranță legitimă că pretențiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretențiilor lor se va face în baza legii, așa cum era ea Ia momentul introducerii cererii lor, și nu în baza legii așa cum era ea la momentul pronunțării hotărârii" (paragraful 62).
În conținutul aceleiași decizii se reține ca fiind deosebit de important aspectul potrivit căruia modificarea legii s-a datorat controlului de constituționalitate: "Ar putea părea incoerent să stârnești speranțe prin adoptarea unei legi de compensație numai pentru ca, puțin mai târziu, să invalidezi legea și să elimini acea speranță. Totuși, Curtea subliniază ca deosebit de important aspectul că legea nu a fost modificată printr-un recurs extraordinar, creat ad-hoc, ci ca rezultat al unei proceduri ordinare de control constituțional al textelor de lege".
De asemenea, Curtea de la Strasbourg a subliniat diferențele existente între situația în care legislativul intervine în administrarea justiției și situațiile în care se pune problema unui reviriment de jurisprudență ori se declară ca neconstituțională o dispoziție din legea internă aplicabilă în procesele pendente (Cauza Unedic contra Franței).
Rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.
Mai mult, trebuie observat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se admite că este posibilă chiar intervenția legislativului într-o procedură jurisdicțională aflată în curs de derulare, la care însuși statul este parte, în special atunci când procedura de control jurisdicțional "nu a atins încă faza unei audieri contradictorii a părților în proces, iar puterile publice aveau motive de interes general imperioase să intervină astfel".
Așadar, două ar fi rațiunile care ar justifica ingerința: 1) caracterul nedefinitiv al procedurii jurisdicționale afectate de măsura adoptată de puterile publice în sensul influențării în favoarea lor a soluției procesului; și 2) existența unui motiv de interes general imperios.
Raportat la aceste considerente, care se degajă din jurisprudența instanței europene, trebuie făcută distincție după cum pronunțarea deciziei a avut loc înainte de soluționarea cu caracter definitiv a procedurii judiciare sau, dimpotrivă, ulterior acestui moment.
În ceea ce privește legitimitatea demersului organului jurisdicțional constituțional, ea decurge din atribuțiile pe care le are conform legii și Constituției, iar motivul de ordin general imperios transpare din motivarea deciziei Curții Constituționale (înlăturarea unor situații de incoerență și instabilitate, a unei duble reglementări în aceeași materie).
Așadar, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.
Noțiunea de "bunuri", potrivit jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.
. Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional.
Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este "o creanță sub condiție" atunci când "problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, "la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. împotriva României, Cererea nr. 36.782/1997, Hotărârea din 14 decembrie 2006, paragraful 29), și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece "problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuia să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Nu este vorba așadar, în ipoteza dată de recursul în interesul legii, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea ce privește noțiunea de "speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. împotriva României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă.
De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de "speranță legitimă," iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.
În concluzie, se poate afirma că există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care la data pronunțării deciziei Curții Constituționale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului.
Aprecierea în acest sens este dată de faptul că, prin raportare la art. 376 din Codul de procedură civilă, asemenea hotărâri reprezintă titluri executorii, susceptibile ca atare de executare silită, apte să ducă la nașterea unei valori patrimoniale în favoarea părții (mulți dintre beneficiarii unor asemenea hotărâri procedând de altfel, de îndată, la punerea în executare silită).
Deși dreptul stabilit prin hotărâri definitive era unul revocabil, întrucât nu fusese epuizat exercițiul căilor de atac, această revocabilitate trebuie apreciată din perspectiva căii extraordinare de atac ce mai putea fi exercitată și care nu permitea decât un control de legalitate asupra temeiului juridic incident la momentul pronunțării hotărârii definitive.
Dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției.
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția europeană a drepturilor omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră "sub imperiul" măcar al uneia dintre "clauzele ei normative", adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
În același timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).
Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".
Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.
În situația analizată însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
Față de toate considerentele expuse, raportate nu numai la cadrul normativ intern, ci și la blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, se concluzionează că efectele deciziilor nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.
Totuși, pentru a nu se aduce atingere unui drept statuat jurisdicțional definitiv, incidența deciziilor menționate nu va fi recunoscută în faza procesuală a recursului, unde nu mai are loc o devoluare a fondului pentru stabilirea faptelor, ci controlul se limitează la verificarea bazei legale de la momentul pronunțării hotărârii.
Pentru aceste considerente, Curtea va respinge recursurile, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de reclamanta T. F. E. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 2169 din 15.12.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a în dosarul cu nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 28.05.2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. A. B. I. B. Doinița M.
GREFIER,
L. C.
Tehnoredactat D.M
Ex. 2/20.06.2012
Tribunalul București Secția a III a Civilă
Jud. B Ramașcanu
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 978/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 1296/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
