Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1935/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1935/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-11-2012 în dosarul nr. 1935/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1935
Ședința publică din 06.11.2012
Curtea constituită din:
Președinte - S. G. P.
Judecător - M. V.
Judecător - L. D.
Grefier - E. C.
- XX -
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta GULEANIȚCHI M., în calitate de succesoare a reclamantei G. A.-M., împotriva deciziei civile nr.896 A din 11.10.2011, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți S. T., S. F., S. D.-R. și S. C..
Cauza are ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă domnul avocat B. C. Faust, pentru recurenta Guleanițchi M., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2012, eliberate de Baroul București, pe care o depune la dosar, intimații-pârâți S. T., S. F. și S. D.-R., asistați de domnul avocat C.-G. D., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2012, eliberate de Baroul București, același avocat reprezentând în proces și pe intimata-pârâtă S. C..
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, iar Judecătoria sectorului 3 București a înaintat, la solicitarea Curții, un exemplar certificat pentru conformitate cu exemplarul de la mapa de hotărâri al sentinței civile nr._/02.12.2008, pronunțate în dosarul nr._/301/2006.
Sunt legitimate părțile prezente, după cum urmează: S. T. – CNP_, prezintă cartea de identitate . nr._, eliberată de SPCEP Sector 3 la 10.07.2012; S. F. – CNP_, carte de identitate RX nr._, eliberată de SPCEP S.3 biroul nr. 1 la 2.11.2005 și S. D.-R. – CNP_, carte de identitate . nr._, eliberată de SPCEP S.3 biroul nr. 1 la 27.08.2008.
Avocatul recurentei depune la dosar originalul înscrisurilor depuse în copie la termenul anterior, respectiv cererea de amânare, adeverința medicală și împuternicirea avocațială.
La interpelarea instanței, arată că nu deține dovezi cu privire la expedierea motivelor de recurs, deoarece le-a depus la poștă prin scrisoare simplă, fără confirmare de primire.
Curtea pune în discuție excepția tardivității recursului, invocată prin întâmpinare.
Avocatul intimaților-pârâți solicită admiterea excepției. Susține că recursul este tardiv, întrucât la momentul când pârâții s-au prezentat la registratura tribunalului pentru a legaliza hotărârea, în cursul lunii iunie, nu exista nicio dovadă că recursul nu era înregistrat.
Ulterior, după primirea citației în recurs, a verificat și a constatat neconcordanța între data depunerii la poștă a plicului ce conținea recursul, ilizibilă și data primirii la oficiul poștal de destinație, respectiv 28 februarie. Față de această situație și de împrejurarea că nici la termenul de astăzi nu s-au depus dovezi în combaterea excepției, solicită admiterea excepției și respingerea recursului, ca tardiv declarat.
Susține că rămâne neclar și aspectul legat de faptul că dosarul a rămas în arhivă din februarie, data înregistrării recursului, până în iunie, când pârâții au legalizat hotărârea și dosarul nu fusese înaintat instanței de control judiciar și că aceste aspecte conduc la incertitudinea cu privire la declararea recursului în termen legal.
Avocatul recurentei-reclamante solicită respingerea excepției, arătând că data declarării recursului este 16 ianuarie 2012, dată care se regăsește pe ștampila de pe plicul anexat recursului. Apreciază că nu-i poate fi imputat recurentei care a declarat în termen calea de atac, împrejurarea că plicul a ajuns cu mare întârziere la instanță și invocă prevederile art. 104 C. proc. civ.
După deliberare, Curtea respinge excepția tardivității recursului, având în vedere că, potrivit art.310 C. proc. civ. recursul se va socoti făcut în termen dacă nu se dovedește, la prima zi de înfățișare, că a fost depus peste termen sau dacă această dovadă nu reiese din dosar, precum și dispozițiile art.101 alin.1 C. proc. civ., care stabilesc faptul că termenele se înțeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârșit termenul, coroborate cu art.104 C. proc. civ., conform căruia actele deprocedură trimise prin poștă instanțelor judecătorești se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poștal înainte de împlinirea lui; din perspectiva Curții, ștampila poștei aplicată pe plicul de expediere a recursului, aflat la fila 9 din dosar, este lizibilă în ceea ce privește data predării, 16.01.2012.
Cu referire la susținerea intimaților în sensul că în luna iunie au legalizat hotărârea, ca și împrejurarea că dosarul a fost înaintat în recurs cu întârziere, apreciază că sunt aspecte de natură administrativă pe care partea le poate lămuri adresându-se Tribunalului București - Secția a V-a Civilă.
Părțile arată că nu au alte cereri de formulat, împrejurare față de care, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurenta Guleanițchi M., prin avocat, având cuvântul în susținerea recursului, solicită admiterea acestuia în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
Susține că dacă până la pronunțarea hotărârii CEDO M. A. și alții contra României instanțele analizau modul de dobândire a imobilului de către fiecare dintre părțile aflate în litigiu, ulterior analiza s-a făcut numai prin prisma acestei decizii. În cazul de față, însă, reclamanta se prevalează de decizia civilă nr. 536 A/06.05.2005 a Curții de Apel București – irevocabilă, prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului, titlu dobândit prin preluare abuzivă. În această decizie, care se referă la întreg imobilul, autoarea reclamantei a fost parte.
Tribunalul București reține, însă, prin hotărârea recurată că reclamanta nu deține decât dreptul de a obține despăgubiri pentru bunul său naționalizat, în condițiile legii speciale; apreciază că această soluție reprezintă o nouă naționalizare.
La interpelarea instanței referitoare la obținerea unei despăgubiri, potrivit dispoziției emise de Primarul General ca urmare a soluționării notificării, arată că nu cunoaște dacă dispoziția Primarului General a fost contestată, însă are cunoștință că nu s-au nu s-au încasat despăgubirile.
Susține, în esență, că titlul reclamantei este preferabil, pe când cel deținut de pârâți a fost dobândit de la stat, care nu a fost niciodată proprietar cu titlu valabil; solicită admiterea recursului, fără cheltuieli de judecată.
Avocatul intimaților-pârâți S. T., S. F., S. D.-R. și S. C. solicită respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2800 lei, reprezentând onorariu avocat, potrivit celor două chitanțe pe care le depune la dosar împreună cu note de concluzii scrise și practică judiciară în materie.
Arată că din actele aflate la dosar reiese că dispoziția Primarului General prin care s-a stabilit dreptul autoarei reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent a fost contestată, dar, ulterior, partea a suspendat soluționarea acestei contestații; în aceste condiții, apreciază că recurenta nu poate invoca o culpă a statului în acordarea măsurilor reparatorii.
În schimb, pârâții au probat buna lor credință, care a fost constatată prin hotărâri judecătorești și a fost recunoscută chiar de recurentă.
În opinia intimaților-pârâți, motivarea deciziei recurate este temeinică, legală și completă, se bazează pe compararea titlurilor părților și expune raționamentul pentru care instanța a respins apelul; întreaga jurisprudență, inclusiv cea publicată de Înalta Curte de Casație și Justiție, converge spre punerea în acord a hotărârilor instanțelor române cu cea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza M. A. și alții contra României, în situația în care nu s-a dat o dispoziție de restituire în natură a imobilului, inclusiv în cazul în care s-a constatat preluarea abuzivă de către stat.
Susțin intimații-pârâți că prin măsura de acordare a despăgubirilor, foștii proprietari intră sub protecția art.1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O. În speță, prin dispoziția primarului s-a stabilit acordarea de despăgubiri, astfel încât reclamanta nu poate, conform principiului electa una via, să solicite restituirea în natură.
Intimații-pârâți, prin avocat, apreciază că, făcându-se aplicarea dispozițiilor legii speciale, imobilul este imposibil de restituit în natură.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, Curtea constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 26.10.2006, pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București, sub nr._/301/2006, reclamanta G. A.-M. a chemat în judecată pe pârâții S. T. și S. F., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, pe calea acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, să fie obligați aceștia să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.11, corp A, parter, compus din două camere și dependințe (bucătărie, baie, wc) cu o suprafață utilă de 19,65 m.p. și teren de sub construcție în suprafață de 8,11 m.p., precum și cota de 2,39% din părțile de folosință comună din imobil și apartamentul situat în corpul B, fostă magazie, compus din 2 camere, vestibul, hol, baie, bucătărie cu o suprafață utilă de 42,14 m.p., imobile situate în București, ., sector 3.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este succesoarea lui H. E. (născuta E.), care a fost proprietara întregului imobil situat în București, ., sector 3, compus din teren în suprafața de 658 mp (din acte) și 634,65 mp (din măsurători) și 3 corpuri de clădire (descrise în raportul de expertiza tehnică anexat la cererea de chemare în judecată).
Din procesul-verbal de Carte Funciara nr.66/1940 rezultă că imobilul în cauza - teren si construcție - a aparținut inițial bunicii materne a autoarei reclamantei, E. A., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/23.12.1936 și transcris sub nr._/1936 de Tribunalul I. Secția Notarială, precum și în baza contractului de construcție, după care coproprietari sunt menționați părinții autoarei sale (ing. E. St. D. și E. St. D. M.) și E. D. E. (căsătorita H.).
În anul 1945, în procesul-verbal de Carte Funciară este indicată ca legatară universală după mamă autoarea reclamantei.
La data naționalizării imobilului în baza Decretului 92/1950, proprietară figura E. E. (căsătorita H.), care, la acea data nu era casnică, ci era plutonier-sanitar în Armata Română.
La 11.09.1962 se dezbate succesiunea după E. D., autoarea reclamantei fiind unica moștenitoare acceptantă, întrucât mama acesteia, E. M., a renunțat la moștenire în favoarea fiicei (certificatul de moștenitor nr.338/11.09.1962). La 01.09.1972, H. E. dezbate succesiunea și după mamă, conform certificatului de moștenitor nr.506/1972.
Reclamanta a susținut că își dovedește calitatea procesuală activă în baza certificatului suplimentar de moștenitor nr.248/18.12.2003, din care rezultă că este legatară cu titlu universal al defunctei H. E. (născuta E.).
În baza Legii nr.10/2001, autoarea reclamantei a notificat Municipiul București pentru restituirea în natura a întregului imobil în cauza (notificarea nr.1313/06.08.2001 - B. Casagranda - S. A.), preluat de către stat fără titlu (autoarea sa fiind exceptată de la măsura naționalizării, conform art.2 din Decretul nr.92/1950).
Reclamanta a solicitat să se constatate că titlul său de proprietate este mai vechi și preferabil, deoarece a fost dobândit de autorii săi în baza unor contracte autentice de vânzare-cumpărare, transcrise în registrul de transcripțiuni, pe când autorul pârâților - statul - niciodată nu a avut vreun titlu de proprietate valabil.
În cazul unei revendicări imobiliare, dacă titlurile provin de la autori diferiți, instanța urmează a compara drepturile autorilor de la care provin cele două titluri, dând câștig de cauză celui care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, chiar Legea nr.247/2005 dispunând în acest sens.
În speță, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare cu pârâții, vânzătoarea Primăria Municipiului București nu era titularul dreptului de proprietate asupra apartamentelor în litigiu, ci exercita o posesie nelegitimă.
În drept, a invocat dispozițiile art.480 Cod civil, art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Legea nr.247/2005.
Prin cererea formulată la 26.10.2006 pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București, înregistrată sub nr._/301/2006, reclamanta G. A.-M. a chemat în judecată pe pârâții S. D. R. și S. C., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, pe calea acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, să fie obligați aceștia să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.4, corp A, etaj 1, compus din două camere, o cameră de serviciu și dependințe (vestibul, wc) cu o suprafață utilă de 32,76 m.p. și teren de sub construcție în suprafață de 13,52 m.p., precum și cota de 3,98% din părțile de folosință comună din imobil situat în București, ., sector 3.
Motivarea în fapt și în drept a acestei cereri a fost identică cererii înregistrate sub nr._/301/2006, astfel încât, prin încheierea de la 11.01.2007, a fost conexată la prezenta cauză dosarul nr._/301/2006 din 20.10.2006 al Judecătoriei Sectorului 3 București.
Pârâții S. T. si S. F. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Aceștia au arătat că din actele depuse la dosar nu rezultă în niciun fel că reclamanta ar fi moștenitoarea de fapt și de drept a pretinsei proprietare inițiale a imobilelor revendicate, E. M..
Totodată, pârâții au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, ca urmare a nedovedirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, cât timp la dosar nu se regăsește titlul de proprietate în original și niciun alt act care să justifice proprietatea asupra imobilelor revendicate, respectiv extras de carte funciară, înscriere în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni imobiliare, relații de la Arhivele Naționale sau Direcția de Impozite și Taxe Locale, autorizații de construcție, etc. Au susținut pârâții că reclamanta trebuie să dovedească că fostul proprietar sau moștenitorii lui nu au fost despăgubiți de către stat la momentul preluării imobilului.
De asemenea, pârâții au susținut și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun, dar și excepția lipsei calității lor procesuale pasive.
În privința primei excepții, au precizat că atâta timp cât legiuitorul român a înțeles să adopte o reglementare specială în legătură cu imobilele preluate de către stat, reclamanta era obligată să parcurgă toate etapele procedurale reglementate de Legea nr.112/1995, Legea nr.10/2001 și Legea nr.247/2005. În cauză, notificarea reclamantei adresată Primăriei Municipiului București a fost respinsă.
Referitor la cea de-a doua excepție, pârâții au indicat dispozițiile art.9 din Legea nr.112/1995 și art.20 din Legea nr.10/2001 și au arătat că reclamanta este îndreptățită doar la măsuri reparatorii.
Au susținutcă au fost cumpărători de bună-credință, că actul de vânzare-cumpărare pe care l-au încheiat cu Primăria Municipiului București consfințește dreptul lor irevocabil de proprietate, că acesta este valid și îndeplinește toate condițiile de formă și de fond pentru încheierea actelor juridice.
Prin încheierea din 16.02.2007, instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiată, reținând că Legea nr.10/2001 nu închide calea dreptului comun pentru revendicarea imobilului preluat de stat în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989. De asemenea, instanța a respins și excepția lipsei calității procesuale active, dar și excepția lipsei calității procesuale pasive, constatând, pe de o parte, că reclamanta a făcut dovada calității de succesor al numitei H. E., iar, pe de altă parte, că pârâții sunt cei care stăpânesc imobilul revendicat și invocă un drept de proprietate asupra acestuia.
În privința excepției lipsei de interes a cererii de chemare în judecată, invocată de pârâți la 12.04.2007, întrucât reclamanta ar fi obținut pe cale administrativă, prin Dispoziția Primarului Municipiului București nr.7439/12.02.2007, măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele în litigiu, instanța a apreciat că partea reclamantă justifică în continuare un interes în promovarea acțiunii în revendicare, reprezentat de restituirea în natură a imobilului.
Pârâții S. T., S. F., S. D. R. și S. C. au formulat cerere reconvențională, prin care au solicitat să se dispună anularea certificatului suplimentar de moștenitor testamentar nr.248/18.02.2003, potrivit art.88 din Legea nr.36/1995 și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor necesare și utile efectuate la apartamentele în litigiu, cu stabilirea unui drept de retenție în favoarea pârâților.
Totodată, acești pârâți au formulat și cerere de chemare în garanție a Municipiului București, Ministerului Finanțelor Publice, Primăria Municipiului București – D.P.I. – D.G.A.F.I. și S.C. Centrul Istoric S.A.
În motivarea cererii reconvenționale, pârâții au precizat că procedura succesorală notarială desfășurată de pe urma defunctei H. E. prezintă vicii de formă și de fond.
Au arătat, de asemenea, că au respectat prevederile Legii nr.112/1995 și au fost de bună-credință la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr.800/17.04.1997, respectiv nr.3113/26.08.1999, că valoarea investițiilor efectuate la apartamentele în litigiu reprezintă aproximativ 90% din valoarea actuală a acestora, reprezentând cheltuieli necesare și utile, pentru conservarea și îmbunătățirea locuințelor.
Ulterior, cuantumul cheltuielilor solicitate a fost precizat de pârâți la suma de 1._ lei vechi.
Referitor la cererea de chemare în garanție, pârâții au solicitat obligarea în solidar a persoanelor chemate în garanție la plata de despăgubiri corespunzătoare, în cuantum de 48.815.732 lei vechi.
Reclamanta G. A.-M. a depus întâmpinare la cererea reconvențională, în principal, solicitând respingerea acesteia ca tardiv formulată, față de dispozițiile art.61 alin.1 C.proc.civ., iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.
A arătat că pârâții nu au calitate procesuală activă, deci nu pot solicita anularea unui certificat de moștenitor, nu au nici interes, unul legitim, în promovarea unei astfel de acțiuni și, în plus, dreptul material la acțiune este prescris, raportat la dispozițiile art.3 din Decretul nr.167/1958 și art.9 din același decret.
În speță, autoarea sa, H. E., născută E., a locuit în imobilul din ., . data decesului, astfel încât pârâții cunoșteau că întregul imobil i-a aparținut acesteia.
În raport de dispozițiile art.49 alin.3 din Legea nr.10/2001, reclamanta a susținut că în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire revine statului sau unității deținătoare, astfel încât calitate procesuală pasivă în privința cererii de restituire a cheltuielilor necesare și utile efectuate la apartamentele în litigiu revine celor trei chemați în garanție.
Instanța a dispus disjungerea cererii de chemare în garanție la data de 20.09.2007 și a unit excepția lipsei calității procesuale active a pârâților în ceea ce privește cererea reconvențională cu fondul cauzei.
Ulterior, la 01.11.2007, aceeași instanță a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la primul petit al cererii reconvenționale.
După efectuarea probei cu expertiză în cauză, pârâții și-au modificat cuantumul pretențiilor, majorându-l la suma de 264.269,82 lei.
Prin sentința civilă nr._/2.12.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes cu privire la capătul de cerere din reconvențională privind declararea nulității certificatului suplimentar de moștenitor nr.248/2003; s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active cu privire la capătul de cerere din reconvențională privind declararea nulității certificatului suplimentar de moștenitor nr.248/2003; s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la capătul din cererea reconvențională privind cheltuielile necesare și utile efectuate de pârâți; s-au respins ca neîntemeiate cererea principală formulată de reclamanta pârâtă G. A. M. și cererea conexă formulată de reclamanta pârâtă G. A. M.; s-a respins ca rămasă fără obiect cererea reconvențională formulată de pârâții reclamanți S. T., S. F., S. R. și S. C.; a fost obligată reclamanta pârâtă G. A. M. la plata sumei de 4.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecata către pârâții reclamanți.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în privința interesului pârâților de a formula cererea reconvențională, că aceștia sunt, într-adevăr, terți față de moștenirea defunctei H. E., de pe urma căreia s-a eliberat certificatul de moștenitor nr.248/2003, prin care reclamanta își justifică calitatea de moștenitor testamentar al acestei defuncte.
Or, în condițiile în care se contestă tocmai aspectul stabilirii greșite a calității de moștenitor a reclamantei, pârâții justifică un astfel de interes, pentru că, altfel, reclamanta nu ar putea promova acțiunea în revendicare împotriva lor.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamantei pe capătul din cererea reconvențională privind plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului, instanța de fond a apreciat că, raportat la cadrul procesual stabilit de reclamantă pe baza principiului disponibilității, conform art.480 C.civ., obligația de restituire a cheltuielilor făcute cu lucru a cărui restituire se cere nu i-ar putea reveni decât acesteia, dacă acțiunea i-ar fi admisă.
Pe fond, prima instanță a reținut că reclamanta G. A. M. este moștenitoarea testamentară a defunctei H. E., astfel cum reiese din certificatul suplimentar de moștenitor nr.248/18.12.2003 eliberat de B.N.P. L. L. și E.C.. Dispozițiile art.86 alin.1 din Legea nr.36/1995 interzic emiterea unui alt certificat de moștenitor dacă s-au stabilit toți moștenitorii, însă nu interzic eliberarea unui certificat suplimentar dacă au fost omise bunuri sau nu au fost stabiliți toți moștenitorii, cum este cazul de față.
Din analiza certificatelor de legatar depuse reiese că prin acestea au fost stabiliți succesiv moștenitorii defunctei H. E., pe baza testamentului autentificat sub nr.1469/24.04.2002, mai întâi doi legatari cu titlu particular, M. O. F. și G. N., prin certificatul de legatar nr.182/12.09.2003 și, ulterior, prin certificatul suplimentar de moștenitor testamentar nr.248/18.12.2003, al treilea legatar cu titlu particular, T. L. și legatar universal G. A. M..
Prin decizia civilă nr.563A/6.05.2005 a Curții de Apel București, irevocabilă, s-a reținut că imobilul din . sector 3 a fost preluat fără titlu de stat în temeiul Decretului nr.92/1950 de la H. E., autoarea reclamantei. Prin urmare, problema de drept privind preluarea imobilului de către stat în temeiul Decretului nr.92/1950 a fost soluționată cu autoritate de lucru judecat cu privire la imobilul menționat în ceea ce privește partea din imobil revendicată în acțiunea care a fost soluționată prin decizia arătată, respectiv teren în suprafață de 529,40 mp și construcții corp A: parter - suprafață de 51,03 mp ocupată de spațiu laborator foto (fostă prăvălie) ocupată cu contract de închiriere nr.177/1996, suprafața de 27,2 mp - spațiu fostei prăvălii ocupată conform contractului de închiriere nr.8203/199 și suprafața de 84,14 mp ocupată conform fișei de calcul 1388/2202; corp A – . și 7 în suprafață de 89,87 mp, respectiv 95,79 mp; corp B și C ocupate conform contractelor de închiriere nr.599/2000 și nr.561/2000.
Deși din dispozitivul acestei hotărâri rezultă că reclamanta a sesizat instanța în cauza respectivă cu revendicarea unei părți din imobilul din . sector 3, din considerentele deciziei reiese că instanța a statuat cu privire la întregul imobil în ceea ce privește preluare de către stat în temeiul Decretului nr.92/1950.
Pe cale de consecință, instanța a procedat la compararea titlurilor reclamantei și al pârâților, ținând seama de faptul că imobilele în litigiu intră sub incidența dispozițiilor de drept material ale Legii nr.10/2001 în ceea ce privește vânzarea imobilelor preluate de stat către foștii chiriași în temeiul Legii nr.112/1995.
Instanța a mai reținut că pârâții au dobândit imobilele revendicate prin cumpărare în temeiul Legii nr.112/1995, prin contractele de vânzare cumpărare nr.800/17.04.1997 și nr.N3113/26.08.1999 încheiate cu S.C. CENTRUL ISTORIC S.A. și, respectiv, P.M.B.–D.P.I.–D.G.A.F.I..
Pentru apartamentele în litigiu, reclamanta a formulat notificare în temeiul Legii nr.10/2001, pe baza căreia Primăria Municipiului București prin Dispoziția nr.7430/12.02.2007 a dispus acordarea de despăgubiri prin echivalent și pentru imobilele în litigiu, cu privire la care s-a reținut că au fost vândute către foștii chiriași.
În cauza de față, cele două contracte de vânzare cumpărare încheiate de pârâți, deși au fost încheiate cu un non dominus, sunt preferabile titlului reclamantei, în cazul imobilelor naționalizate Legea nr.10/2001 introducând în legislația română o soluție diferită în cazul în care cumpărătorul unui asemenea bun a fost în eroare la încheierea actului de vânzare cumpărare, și anume valabilitatea contractului de vânzare cumpărare (fostul art. 46 alin.2 actualul art. 45 alin. 2). Numai în situația în care cumpărătorul a fost de rea credință operează nulitatea absolută a contractului.
Raportând contractele de vânzare cumpărare nr.800/1997 și nr.3113/1999 la dispozițiile menționate, instanța a constatat că acestea sunt valabile, deoarece nu s-a demonstrat reaua credință a pârâților la încheierea contractelor, susținerea reclamantei că pârâții erau vecini cu autoarea lor, și în această situație cunoșteau cine era adevăratul proprietar neavând relevanță.
Pe de altă parte, la data încheierii contractelor, 17.04.1997 și 26.08.1999, preluarea de către stat în temeiul Decretului nr.92/1950 era calificată în mod expres de legiuitor ca fiind o preluare cu titlu, care permitea înstrăinarea în temeiul Legii nr.112/1995.
Instanța a reținut că, în plus, acest titlu este și preferabil celui exhibat de reclamantă, deoarece, potrivit art.20 alin.2 din Legea nr.10/2001 (fostul art.18 alin.2), în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995 persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.
Or, în cauză, contractul de vânzare cumpărare nr.3047/22.03.2000 a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, deoarece imobilul vândut era un imobil cu privire la care legea stabilea că este preluat de stat cu titlu, iar Legea nr.112/1995 permitea vânzarea către chiriași a imobilelor trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, și care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989.
Faptul că, ulterior datei încheierii contractului de vânzare cumpărare s-a stabilit, prin Legea nr.10/2001, ce reprezintă imobile-preluate abuziv nu poate să conducă la alte consecințe, deoarece niciuna din părțile contractelor nr.800/1997 și nr.3113/1999 nu putea să prevadă conținutul unei legii viitoare, în plus, părțile erau obligate, potrivit principiului activității legii în vigoare, să se supună acestei legi, la data încheierii actului.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar fi dovedit reaua credință a pârâților la încheierea contractelor de vânzare cumpărare menționate, acest aspect ar fi fost lipsit de relevanță juridică, deoarece această cauză de nulitate absolută ar fi trebuit invocată în mod expres și cel mai târziu până la 14.08.2002, indiferent că mijlocul folosit era acțiunea în declararea nulității sau apărarea de fond (excepția de nulitate). Acesta a fost momentul expirării termenului de prescripție a dreptului de a invoca nulitatea absolută în condițiile fostului art.46 din Legea nr.10/2001.
Or, în cauză, nulitatea absolută nu s-a invocat niciodată, fapt recunoscut de însăși reclamantă prin răspunsul la interogatoriu.
În aceste condiții, singura modalitate prevăzută de lege de despăgubire pentru reclamantă sunt despăgubirile prevăzute de Legea nr.10/2001, despăgubiri care i-au fost acordate reclamantei, astfel cum rezultă din Dispoziția nr.7439/12.02.2007.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta G. A. M., criticând-o pentru modul greșit de soluționare a cererii principale, respectiv reconvenționale.
În motivarea apelului, reclamanta a arătat că instanța de fond, cu incorecta aplicare a legii, a soluționat excepțiile lipsei de interes în formularea cererii de anulare a certificatului de moștenitor și lipsei calității procesuale pasive a reclamantei pe capătul de cerere privind îmbunătățirile aduse imobilului ce face obiectul revendicării.
A susținut că administrarea probatoriilor și, în special, a expertizei, s-a făcut în mod defectuos, cu nerespectarea prevederilor legale procedurale referitoare la citarea pârâților, la efectuarea expertizei și cu neobservarea argumentelor privind obiectivitatea concluziilor expertului desemnat, acestea din urmă putând fi reținute ca și obiecțiuni, respinse nelegal de prima instanță.
Asupra fondului dedus judecății, apelanta a precizat că în contextul legislativ actual nu se poate susține valabilitatea titlului statului, câtă vreme, prin art.2 din Legea nr.10/2001 și prin Normele de aplicare ale acestui act normativ, este prevăzut expres că preluările făcute de stat în temeiul Decretului nr.92/1950 sunt preluări abuzive, foștii proprietari nepierzând niciun moment proprietatea asupra imobilelor, ci doar posesia.
Dispozițiile art.18 lit.c din Legea nr.10/2001 sunt aplicabile doar pentru cererea de restituire în natură formulată în temeiul Legii nr.10/2001, nu și pentru acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, art.480 C.civ.
Într-adevăr, Legea nr.10/2001 este o lege specială, însă prevederile sale sunt derogatorii nu de la dispozițiile art.480 C.civ., ci de la dispozițiile art.998 – 999 C.civ.; în vreme ce acțiunea în restituire în echivalent sau în natură introdusă în temeiul Legii nr.10/2001 este o acțiune personală imobiliară reparatorie, acțiunea în revendicare de drept comun este o acțiune reală petitorie, deci cele două având o natură juridică diferită.
Așadar, efectele Legii nr.10/2001 se produc între persoana îndreptățită și unitatea deținătoare, nefiind posibilă introducerea unei acțiuni în restituire împotriva terțului dobânditor, acțiunea întemeiată pe Legea nr.10/2001 reprezentând o aplicație a principiului reparării în natură a prejudiciului pentru fapta ilicită a statului constând în preluarea abuzivă a imobilului, în vreme ce revendicarea de drept comun are ca temei dreptul de proprietate, iar nu răspunderea civilă delictuală.
Buna-credință invocată în apărare nu prezintă nicio relevanță asupra cererii de revendicare imobiliară. În cadrul acțiunii în revendicare imobiliară buna credință se analizează doar în situația în care niciuna dintre părți nu are titlu de proprietate, caz în care se da câștig de cauză părții care are posesia mai bine caracterizată. Buna credința mai poate interesa, totodată, valabilitatea actului de vânzare cumpărare ca act juridic.
De aceea, comparând titlurile de proprietate ale părților, instanța nu poate concluziona altceva decât că reclamanta este titular al dreptului de proprietate, lipsită de posesie, în vreme ce pârâții au contractat cu un neproprietar, ce nu le putea transmite și nu le-a transmis dreptul de proprietate.
Prin întâmpinare, pârâții au solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că Legea nr.10/2001 este o lege specială, derogatorie de la dreptul comun, și nu cum susține apelanta. Pe de altă parte, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, potrivit dispozițiilor art.480 C.civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr.10/2001 nu mai pot exercita ulterior acțiuni în revendicare, având în vedere principiul electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O.
Prin decizia civilă nr.1247/19.11.2009, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis apelul formulat de apelanta reclamantă G. A. M., împotriva sentinței civile nr._/02.12.2008, pronunțate de Judecătoria Sectorului 3 București – Secția Civilă în dosar nr._/ 301/2006, în contradictoriu cu intimații pârâți S. T., S. F., S. D. R. și S. C., a schimbat în parte sentința apelată, a admis cererea principală și cererea conexă, a obligat pârâții reclamanți să lase reclamantei pârâte în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, ., etj.1, corp A, ., a respins capătul din cererea reconvențională privitor la obligarea reclamantei pârâte la plata cheltuielilor necesare și utile ca neîntemeiat, la fel capătul din cererea reconvențională privitor la constatarea dreptului de retenție al pârâților reclamanți asupra imobilului, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței și a respins cererea de obligare a intimaților la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că nu este întemeiată excepția de tardivitate a declarării apelului, invocată de intimați la 14.10.2009, întrucât în cauză nu s-a făcut comunicarea hotărârii primei instanțe către această parte, iar, potrivit art.284 alin.3 C.proc.civ., hotărârea se socotește comunicată către reclamantă la data depunerii cererii de apel.
În privința fondului judecății, tribunalul a reținut că efectele deciziei civile nr.563/2005 pronunțată de Curtea de Apel București se produc retroactiv, însemnând că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu a ieșit niciodată din patrimoniul titularului inițial.
Totodată, tribunalul a constatat că analiza cererii în revendicare nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza dreptului comun, presupuse de aplicare art.480 C.civ., ci și în considerarea Legii nr.10/2001 și a normelor europene privind dreptul de proprietate.
Pornind de la premisa preluării imobilului fără titlu valabil de către stat, statuată cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr.563/5.06.2005, pronunțată de Curtea de Apel București, precum și cea a menținerii contractului de vânzare-cumpărare deținut de pârâții din prezenta cauză, încheiat în baza Legii nr.112/1995, nedesființat, tribunalul a apreciat că prevederile de drept substanțial ale Legii nr.112/1995, aplicate pentru aprecierea valabilității titlului chiriașilor cumpărători nu pot fi ignorate în compararea de titluri propusă de cererea în revendicare dedusă judecății.
Prin art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001 s-a urmărit nu numai menținerea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu bună-credință, ci și preferabilitatea acestor contracte în considerarea principiului ocrotirii bunei-credințe a dobânditorului unor astfel de imobile și al stabilității actelor juridice civile încheiate.
În aplicarea raționamentului conceput de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instanța națională nu poate decât să constate inaplicabilitatea art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001 în cererea în revendicare, ca efect al dispozițiilor art.1 din Protocolul nr.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce se aplică prioritar legii naționale.
Prin prisma acestor aprecieri, s-a constatat că reclamanta deține un bun în sensul Convenției, deoarece prin decizia menționată a fost admisă acțiunea formulată de H. E., autoarea reclamantei, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și s-a constatat preluarea nelegală a bunului revendicat, fiind obligat pârâtul să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din București, ., etaj 1, corp A, ..
Pe de altă parte, tribunalul nu a contestat că și pârâții sunt deținători ai unui titlu asupra imobilului, încă necontestat, și dispun de un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, însă viciul care afectează titlul autorului acestora, statul, radiază implicit și în privința propriului titlu, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlului pârâților în concurs cu cel al reclamantei, mai bine caracterizat, provenind de la fostul proprietar al imobilului.
Referitor la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare susținută de intimați, tribunalul a considerat că soluția Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Faimblat contra României este deplin aplicabilă și acțiunii pendinte, chiar dacă acolo era vorba de o cerere în constatare, iar nu în revendicare propriu zisă. P_ de altă parte, prin decizia nr.33/2008 instanța supremă a recunoscut admisibilitatea acțiunii în revendicare și după . Legii nr.10/2001.
În legătură cu cererea reconvențională, analizată pe fond în apel, tribunalul a reținut că nu sunt aplicabile prevederile art.48 alin.2 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.1/2009, ci dispozițiile în vigoare în momentul în care pârâții au învestit instanța cu cererea de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor necesare și utile efectuate la apartamentul în litigiu.
Astfel, întrucât printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă anterioară s-a reținut preluarea imobilului fără titlu valabil, pârâții, creditorii obligației de restituire, pot solicita despăgubiri de la persoanele juridice menționate în textul de lege indicat, iar nu de la proprietarul bunului revendicat.
D. consecință, nu se mai impune nici constatarea unui drept de retenție în favoarea pârâților persoane fizice.
În opinia divergentă s-a reținut că ambele părți în litigiu invocă un drept de proprietate asupra imobilului și că, în mod corect, cu ocazia comparării titlurilor de proprietate, prima instanță a avut în vedere criteriile de preferință instituite de Legea nr.10/2001, acordând prioritate titlului de proprietate al pârâților. Prin dispozițiile art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001 a fost reglementat un criteriu expres de preferință și un adevărat mod de consolidare a titlului de proprietate dobândit de foștii chiriași în condițiile Legii nr.112/1995 și cu bună-credință.
Raportat la cele statuate de decizia nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu se poate considera că titlul reclamantei este preferabil, atât timp cât acesteia nu i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească anterioară vânzării apartamentelor către pârâți.
Pe de altă parte, în speță, reclamanta nu deține un bun, în sensul art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în hotărârea judecătorească menționată s-a consfințit un drept de proprietate al acesteia cu privire la alte părți ale imobilului în cauză, nu referitor la apartamentele revendicate în prezent.
Prin decizia civilă nr.29.17.01.2011, Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă a admis recursul declarat de recurenții pârâți S. T., S. F., S. D. R. și S. C. împotriva deciziei civile nr.1247/19.11.2009, a casat hotărârea recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe, constatând nulitatea acestei hotărâri prin prisma art.261 alin.1 pct.8 C.proc.civ. cu referire la art.260 și 255 alin.1 C.proc.civ.
Prin decizia civilă nr.896/11.10.2011, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins excepția tardivității formulării apelului, ca neîntemeiată, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta G. A.-M., decedată, calitate procesuală preluată de Guleanițchi M., în contradictoriu cu intimații S. T., S. F., S. D. R. și S. C. și a obligat apelanta la plata către intimați a sumei de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
În considerentele acestei hotărâri, tribunalul a reținut, raportat la prevederile art.93 C.proc.civ., că și dacă s-ar aprecia ca valabilă alegerea de domiciliu făcută prin cererea de chemare în judecată, încheierea unui contract de asistență juridică cu un nou avocat echivalează cu o revocare a mandatului anterior, astfel încât comunicarea actelor de procedură către reclamantă la vechiul domiciliu ales nu mai are suport juridic.
Cum comunicarea sentinței civile apelate la domiciliul fostului avocat nu este valabil îndeplinită, în temeiul art.284 alin.3 C.proc.civ. hotărârea apelată se consideră comunicată pe data depunerii cererii de apel și, pe cale de consecință, excepția tardivității formulării căii de atac este neîntemeiată.
Cu referire la fondul judecății, tribunalul a constatat că reclamanta și-a întemeiat cererea pe prevederile art.480 C.civ., împrejurare față de care solicitarea acesteia nu poate fi analizată decât în acord cu întreaga reglementare în materie și având în vedere decizia nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe, potrivit prevederilor art.329 alin.3 C.proc.civ., dar și cu jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului cu referire la cauza M. A. ș.a. împotriva României. Schimbarea practicii instanței europene, sub aspectul drepturilor foștilor proprietari de a obține în natură restituirea imobilelor confiscate în perioada comunistă, determină în mod necesar o examinare a cauzei prin raportare la aceasta.
Potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, însă cu amendamentul ca instanța sesizată cu soluționarea unei cereri în revendicare fundamentată pe dreptul comun este ținută să verifice dacă această din urmă lege este în concordanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în caz contrar fiind prioritară, urmând a examina dacă securitatea raporturilor juridice ori un alt drept de proprietate ar fi afectate. După cum se menționează în decizia în interesul legii nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu se poate aprecia că existența Legii nr.10/2001 exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art.1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
În ceea ce o privește pe reclamantă, instanța de apel a reținut că imobilul a fost dobândit de bunica sa A. E., prin contractul de vânzare-cumpărare nr._/23.12.1936 de Tribunalul I. – Secția notariat, iar, prin Decretul nr.92/1950, a fost naționalizat pe numele autoarei reclamantei H. E..
Prin decizia civilă nr.563/6.05.2005 pronunțată de Curtea de Apel București s-a constatat caracterul nelegal al măsurii de preluare a imobilului în litigiu, iar C.G.M.B. a fost obligat să îl lase în deplină proprietate și liniștită posesie. Această decizie vizează însă numai apartamentele din imobil care nu au fost vândute, conform considerentelor hotărârii.
Avându-se în vedere circumstanțierea noțiunii de bun prin raportarea acestuia exclusiv la imobilul în litigiu, aspect ce se desprinde din cauza M. A. ș.a. împotriva României, tribunalul a constatat că pentru apartamentul în cauză, deși s-a formulat notificare în temeiul Legii nr.10/2001, reclamanta nu a mai efectuat niciun alt demers în vederea recuperării imobilului (apartamentul nu a fost niciodată restituit în natură și nici acordate măsuri reparatorii prin echivalent pentru acesta).
Pe de altă parte, reclamanta nu a înțeles să conteste nici Dispoziția nr.7439/12.02.2007, prin care i-au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele vândute în baza Legii nr.112/1995. Totodată, aceasta nu a uzat de niciun mijloc procedural pentru a obține desființarea contractului de vânzare-cumpărare nr.3113/1999, respectiv contractului de vânzare-cumpărare nr.800/1997 încheiate de Primăria Municipiului București, respectiv Centrul Istoric S.A. cu pârâții, în condițiile Legii nr.112/1995.
Acestea conduc la concluzia că dreptul de proprietate al pârâților s-a consolidat și că aceștia dețin un bun, o speranță legitimă de a păstra bunul, în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
La rândul său, reclamanta nu este îndreptățită la restituirea în natură a imobilului, ci doar la acordarea de despăgubiri, în condițiile în care acesta a fost preluat în mod abuziv, iar partea nu a parcurs în totalitate procedura prevăzută de legea specială.
Ținând cont de sensul autonom al noțiunii de „bun” și de criteriile reținute în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că reclamanta nu are un bun actual, nici o instanță sau autoritate administrativă nerecunoscându-i dreptul la restituirea în natură a imobilului în litigiu. Numai într-o astfel de ipoteză refuzul administrației de a se conforma unei asemenea hotărâri ar fi constituit o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, constatarea naționalizării abuzive a imobilului neputând atrage după sine în mod automat un drept la restituire, ci un drept la despăgubiri.
Raportat și la prevederile art.20 alin.2 și art.18 lit.c din Legea nr.10/2001, tribunalul a considerat că nu mai poate fi admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamantă.
În termen legal, a declarat recurs reclamanta Guleanițchi M., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului, schimbarea în parte a sentinței instanței de fond, în sensul admiterii acțiunii și a cererii conexe și respingerii capetelor de cerere privitoare la cheltuielile necesare și utile, dar și referitoare la dreptul de retenție din cererea reconvențională, ca neîntemeiate.
În motivarea recursului, recurenta a arătat, raportat la dispoz.art.304 pct.9 C.proc.civ., că hotărârea recurată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii în cadrul acțiunii în revendicare, în condițiile în care tribunalul a apreciat că reclamanta nu mai poate opune un drept de proprietate, iar dreptul de proprietate al pârâților a fost consolidat prin Legea nr.10/2001. De asemenea, tribunalul în mod greșit a reținut în considerente cauza M. A. ș.a. contra României cu privire la aprecierea dreptului de proprietate al reclamantei.
În speță, întregul imobil din București, ., sector 3 a aparținut numitei E. A., bunica defunctei G. A. M., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/1936 de Tribunalul I. – Secția Notariat.
Ulterior, imobilul a fost naționalizat în temeiul Decretului nr.92/1950 de la H. E., născută E.. G. A. M. este unicul moștenitor al defunctei H. E., în calitate de legatar cu titlu universal, astfel încât s-a făcut dovada dreptului de proprietate al reclamantei G. A. M. asupra întregului imobil din București, ., sector 3.
Prin decizia civilă nr.536/6.05.2005 a Curții de Apel București, irevocabilă, s-a constatat caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, față de dispozițiile Decretului nr.92/1950, tot prin această hotărâre fiind obligat C.G.M.B. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu.
Intimații în cauză au dobândit dreptul de proprietate asupra aceluiași imobil în temeiul Legii nr.112/1995, de la stat. Obiectul acțiunii principale îl reprezintă revendicarea pe baza comparării de titluri. În aceste condiții, tribunalul era ținut să compare titlul de proprietate al autoarei recurentei cu cel al intimaților, potrivit art.480 C.civ., art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fără a reține apărările intimaților, în sensul aplicării art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001 și a deciziei nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Or, în speță, tribunalul nu procedează la o comparare a celor două titluri, ci se limitează doar la a analiza cauza prin prisma hotărârii C.E.D.O. M. A. împotriva României, precizând că reclamanta nu mai poate susține un interes cu privire la restituirea în natură, ci doar un interes patrimonial cu referire la despăgubirile solicitate în temeiul Legii nr.10/2001.
Practic, dreptul de proprietate al reclamantei a fost abuziv încălcat a doua oară, deși reclamanta a făcut dovada proprietății asupra întregului imobil din ., inclusiv cu referire la spațiile aflate în posesia pârâților. Titlul său emană de la adevăratul proprietar și nu de la un non dominus, cum este Statul Român, care nu a avut niciodată un titlu valabil. Neavând un titlu valabil, nu putea nici transmite dreptul de proprietate către intimați și, drept consecință, titlul celui care emană de la adevăratul proprietar este preferabil celui care provine de la un neproprietar.
Până la pronunțarea hotărârii în cauza M. A. c.României, jurisprudența C.E.D.O. a fost constantă, în sensul că în cadrul acțiunii în revendicare titlul proprietarului al cărui imobil a fost preluat de stat în mod nelegal este preferabil celui al dobânditorului dreptului de proprietate de la stat, potrivit principiului nemo ad alium transferre potest quam ipse habet, întrucât statul a fost considerat că nu a fost niciodată proprietar asupra bunului pe care l-a înstrăinat.
Această interpretare venea în armonie cu dispozițiile art.1 par.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, text ce ocrotește în mod absolut dreptul de proprietate valabil obținut, iar soluția de a da preferință titlului proprietarului veritabil era în acord și cu decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Convenția având prioritate față de reglementările interne reprezentate de Legea nr.10/2001, care, la rândul lor, aveau prioritate în fața prevederilor art.480 C.civ.
La acest moment, întrucât acțiunea în revendicare prin comparare de titluri nu este reglementată expres, față de contextul cauzei soluția legală este aceea de a se da preferință titlului fostului proprietar în detrimentul titlului intimaților, ce provine de la un neproprietar.
În speță, nu pot fi reținute argumentele din cauza C.E.D.O., citate, întrucât s-ar transforma dreptul de proprietate ocrotit și garantat de Convenție într-un drept de creanță împotriva statului, or, o astfel de transformare contravine în mod flagrant chiar Convenției.
Nu pot fi fondate nici considerentele tribunalului, referitoare la calea despăgubirilor, întrucât, în practică, cele solicitate în temeiul art.20 alin.2 și art.18 lit.c din Legea nr.10/2001 nu pot fi valorificate din cauza mai multor impedimente legale create în scopul de a goli de conținut această cale. Pe de altă parte, cumpărătorii de bună-credință pot folosi mai ușor calea Legii nr.10/2001 pentru a recupera prețul de piață al imobilului cu privire la care au pierdut dreptul de proprietate.
În drept, a invocat dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție și art.480 C.civ.
Prin întâmpinare, intimații S. T., S. F., S. D. R. și S. C. au solicitat respingerea recursului, în principal, ca tardiv, iar, pe fond, ca nefondat.
În speță, decizia atacată a fost comunicată recurentei la 03.01.2012, conform dovezii de comunicare aflată la fila 79 dosar apel, iar cererea de recurs a fost înregistrată la Tribunalul București la 28.02.2012. Întrucât data ștampilei poștei este neclară, singurul moment la care se pot raporta intimații este cel al datei înregistrării cererii de recurs la instanța de apel, astfel că, în raport de aceste momente, sunt incidente și prevederile art.301 coroborat cu art.103 alin.1 C.proc.civ.
În esență, intimații au precizat că recurenta a fost despăgubită prin Dispoziția Primarului General nr.7439/12.02.2007, că instanțele de fond au constatat calitatea lor de persoane de bună-credință și că singura critică formulată de recurentă vizează lipsa unei analize prin comparare a celor două titluri de proprietate și limitarea analizei cauzei prin prisma hotărârii M. A. c.României.
Recurenta admite implicit că a intervenit o schimbare în jurisprudența C.E.D.O. în cauzele privind revendicarea imobilelor, însă consideră că ceea ce se poate supune analizei în speță este doar o comparare a drepturilor de proprietate pe temeiul dreptului intern comun.
Or, având în vedere și practica instanțelor interne, se poate reține că simpla constatare judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, ci poate da naștere la o despăgubire. Așadar, proprietarul care nu deține un bun actual nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât este inutilă și compararea titlurilor pe baza criteriilor indicate.
Întrucât în cauză recurenta a primit măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele ce fac obiectul revendicării, se impune aplicarea principiului electa una via, iar neacceptarea de către parte a despăgubirilor acordate de către Primăria Municipiului București nu poate conduce la ideea că Statul Român a încălcat în vreun fel art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, atâta vreme cât procedura de acordare a despăgubirilor a fost suspendată din inițiativa autoarei recurentei.
Pe de altă parte, formularea acțiunii în revendicare întemeiată pe art.480 C.civ. nu exclude incidența dispozițiilor Legii nr.10/2001, deoarece regimul revendicării imobilelor preluate de stat în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989 este cel special, prevăzut de Legea nr.10/2001.
Acest aspect este în acord cu decizia nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțele judecătorești, iar contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995 nasc în favoarea cumpărătorilor, în speță a intimaților, un drept de proprietate, opozabil și fostului proprietar, indiferent de caracterul abuziv, cu sau fără titlu, al preluării de către stat.
Prin împlinirea termenului de contestare a contractelor menționate, titlul cumpărătorilor se consolidează ex lege, fiind preferate de legiuitor în fața celui opus de fostul proprietar.
În vederea soluționării excepției de tardivitate, invocată de intimați prin întâmpinare, Curtea a dispus administrarea de probe noi pentru lămurirea aspectelor legate de data declarării recursului.
În ședința publică din 06.11.2012, avocatul recurentei a declarat că nu deține alte dovezi cu privire la expedierea motivelor de recurs, deoarece le-a depus la poștă prin scrisoare simplă, fără confirmare de primire.
Curtea, pronunțându-se asupra excepției tardivității recursului, a apreciat că nu este fondată, având în vedere prevederile art.310 C.proc.civ., în sensul că recursul se va socoti făcut în termen dacă nu se dovedește, la prima zi de înfățișare, că a fost depus peste termen sau dacă această dovadă nu reiese din dosar, precum și dispozițiile art.101 alin.1 C.proc.civ., care stabilesc faptul că termenele se înțeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârșit termenul, coroborate cu art.104 C.proc.civ., conform căruia actele de procedură trimise prin poștă instanțelor judecătorești se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poștal înainte de împlinirea lui. Curtea a apreciat că ștampila poștei aplicată pe plicul de expediere a recursului, aflat la fila 9 din dosar, este lizibilă în ceea ce privește data predării, 16.01.2012.
În recurs nu s-au administrat probe noi.
Cererea de recurs a fost scutită de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate pe fondul cauzei, subsumate dispozițiilor art.304 pct.9 C.proc.civ., temei de drept invocat și de recurenta Guleanițchi M., Curtea constată următoarele:
În condițiile în care reclamanta Guleanițchi M. a pretins că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr.92/1950, ceea ce atrage includerea lui în categoria imobilelor preluate abuziv ce cad sub incidenta Legii nr.10/2001, conform art.1 alin.1 raportat la art.2 alin.1 lit.a din acest act normativ, iar acțiunea în revendicare a fost introdusă la data de 26.10.2006, ulterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, judicios s-a considerat că, în soluționarea acțiunii în revendicare, nu se poate face abstracție de dispozițiile legii speciale de reparație.
Recurenta susține fără temei că Legea nr.10/2001 nu este incidentă speței. Apartenența imobilului la categoria celor preluate în mod abuziv în perioada comunistă, în una din modalitățile prevăzute de art.2 din Legea nr.10/2001, este criteriul în raport de care se determină domeniul de reglementare al Legii nr.10/2001 și cum, în speță, acțiunea în revendicare poartă asupra unui imobil ce intră în domeniul de reglementare al Legii nr.10/2001, în soluționarea ei nu se poate face abstracție de regulile de drept substanțial din această lege.
Soluția este în acord cu Decizia în interesul legii nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, obligatorie pentru instanțe potrivit dispozițiilor art.3307 alin.4 Cod procedură civilă și care a stabilit, cu privire la acțiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada comunistă, formulate după . Legii nr.10/2001, că, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Raportul între legea specială și dreptul comun a fost tranșat prin decizia în interesul legii evocată, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul "specialia generalibus derogant".
Cu toate acestea, după cum precizează aceeași decizie, nici nu se poate aprecia că existența Legii nr.10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justitie.
În acest sens, trebuie să se analizeze, în functie de circumstantele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.
Rezultă astfel că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un "bun" în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 este admisibilă, însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului și, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.
Or, tocmai în acest sens a procedat și instanța de apel, care a verificat dacă reclamanta G. A.-M., a cărei succesoare este reclamanta Guleanițchi M., detine un "bun" în sensul Conventiei, ceea ce exclude ideea că actiunea în revendicare dedusă judecătii nu ar fi fost judecată pe fond, ci doar prin prisma cauzei M. A. c. României, așa încât toate criticile formulate în acest sens urmează a fi înlăturate.
Aprecierea existenței unui "bun" în patrimoniul reclamantei implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual", cât și a unei "speranțe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.
Se observă, în jurisprudența actuală a Curții Europene, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei P. contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele S. și P., pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de "bun".
Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se, totodată, că reclamantii au chiar un "bun actual", în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior ori doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art.1 din Protocolul nr.1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza P., par. 83-87; cauza P., par. 339), în cauza .A. și alții contra României hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr.778/22 noiembrie 2010, s-a arătat că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (par.140 și 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (par.141,142 și 143).
Urmare a hotărârii Curții Europene din cauza A., circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr.10/2001. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționarea Fondului Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire.
Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție.
Așadar, proprietarul care nu deține un "bun actual", respectiv o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu poate obține mai mult decât despăgubirile din procedura legii speciale, ceea ce este și cazul în speță.
Cum reclamanta nu este titulara unui "bun actual" în sensul recunoscut acestei noțiuni de jurisprudența actuală a Curții Europene, exprimată în hotărârea pilot A., ea nu are un drept la restituire care să o îndreptățească la redobândirea posesiei, cu consecința că cererea sa în revendicare este neîntemeiată.
În aceste condiții, apare ca inutilă evaluarea cerinței existenței unui "bun" și în patrimoniul pârâților, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți, așa încât criticile în acest sens nu se mai impun a fi analizate.
Tot astfel, cu referire la susținerea recurentei potrivit căreia imposibilitatea de a-și exercita dreptul de proprietate asupra bunului echivalează cu "privarea de un bun", chiar după . Legii nr.10/2001, se constată că în practica sa recentă instanța europeană a reținut că respingerea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor speciale de reparație, nu dezvăluie prin era însăși o problemă "sub unghiul dreptului de acces la o instanță" garantat de art.6 § 1 Convenție, sub condiția că procedura prevăzută de Legea nr.10/2001, să se prezinte ca o cale de drept efectiv.
Or, din această perspectivă, nu trebuie omisă din ansamblul circumstanțelor cauzei împrejurarea că demersul judiciar al reclamantei G. A.-M. a fost inițiat în perioada finalizării procedurii derulată în baza Legii nr.10/2001, după stabilirea drepturilor cuvenite, conform acestei legi, în legătură cu bunul vizat (a se vedea, în acest sens Dispoziția nr.7439/12.02.2007, prin care i-au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele vândute în baza Legii nr.112/1995). Pe de altă parte, aceasta nu a uzat de niciun mijloc procedural pentru a obține desființarea contractelor de vânzare-cumpărare nr.3113/1999, respectiv nr.800/1997 încheiate de Primăria Municipiului București, respectiv Centrul Istoric S.A. cu pârâții S. T. și S. F. și pârâții S. D. R. și S. C. în condițiile Legii nr.112/1995.
În concluzie, urmează a se reține că hotărârea recurată dă o dezlegare pe fond acțiunii în revendicare formulată de reclamantă, iar această dezlegare este conformă Deciziei în interesul legii nr.33/2008, care este incidentă în speță, precum și jurisprudenței actuale a Curții Europene privind noțiunea de "bun" ce intră sub protectia art. 1 din Primul Protocol aditional la Convenție.
Pe cale de consecință, nu sunt îndeplinite în speță cerințele cazului de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Întrucât recurenta reclamantă a căzut în pretenții prin respingerea prezentului recurs, Curtea, conform art.274 alin.1 Cod procedură civilă, o va obliga la 2.800 lei cheltuieli de judecată către intimații pârâți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta reclamantă GULEANIȚCHI M. împotriva deciziei civile nr.896/11.10.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._/301/2006, în contradictoriu cu intimații pârâți S. T., S. F., S. D. R. și S. C..
Obligă pe recurenta reclamantă la 2.800 lei cheltuieli de judecată către intimații pârâți.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 6 noiembrie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
S.-G. P. M. V. L. D.
GREFIER
E. C.
Red.M.V.
Tehnored.B.I.
2 ex/20.02.2013
----------------------------------------
T.B.- Secția a V-a- E.O.
- S.P.
Jud.Sector 3 – M.S.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1296/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 666/2012. Curtea de Apel... → |
|---|
