Legea 10/2001. Decizia nr. 426/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 426/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-03-2013 în dosarul nr. 426/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 426
Ședința publică de la 07.03.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. H.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - C. G.
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind soluționarea recursurilor promovate de recurenta reclamantă ȚENCHI M. și de recurentul pârât M. BUCUREȘTI, prin P. G., împotriva sentinței civile nr. 1684 din data de 05.10.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, P. G. S. O. și S. R., prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Obiectul pricinii - contestație în temeiul Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat P. Toia, în calitate de reprezentant al recurentei reclamante ȚENCHI M., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, emise de Baroul București (pe care o depune), consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al recurentului pârât M. BUCUREȘTI, prin P. G., și al intimatului pârât P. G. S. O., în baza delegației pe care o depune și consilier juridic A. C., în calitate de reprezentant al intimatului pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, în baza delegației pe care o depune, lipsind reprezentantul intimatului pârât S. R., prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că, prin serviciul registratură s-a depus, la data de 28.02.2013, întâmpinare formulată de intimatul pârât S. R., prin Comisia pentru Stabilirea Despăgubirilor, ce a fost comunicată, potrivit mențiunilor existente pe dovezile de îndeplinire a procedurii de citare atașate dosarului cauzei.
La solicitarea instanței, apărătorii părților învederează că au primit întâmpinarea formulată de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au de formulat alte cereri.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.
Recurenta reclamantă ȚENCHI M., prin apărător, solicită admiterea recursului propriu, modificarea în parte a sentinței pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, sub aspectul admiterii capătului subsidiar de cerere prin care a solicitat ca după rămânerea definitivă a hotărârii ce se va pronunța, dosarul administrativ să fie înaintat direct Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor.
Față de primul motiv de recurs, învederează că notificările formulate nu au fost soluționate pe cale administrativă, drept urmare controlul de legalitate nu mai poate fi efectuat de către Prefectul Municipiului București.
În ceea ce privește al doilea motiv de recurs, cu privire la cheltuielile de judecată, susține că acestea nu se ridică la o sumă foarte mare.
Solicită cheltuieli de judecată în sumă de 500 lei, potrivit chitanței anexate nr. 634 din data de 07.03.2013.
Recurentul pârât M. BUCUREȘTI, prin P. G., și intimatul pârât P. G. S. O., prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea recursului declarat de recurenta reclamantă ca nefondat.
Solicită admiterea recursului formulat de M. București prin P. G., astfel cum a fost formulat, arătând că prima critică de nelegalitate vizează aplicarea dispozițiilor H.G. nr. 498/2003, iar cea de a doua acordarea parțială a cheltuielilor de judecată.
Intimatul pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea recursului declarat de recurenta reclamantă ca nefondat.
Cu privire la prima critică, solicită a se avea în vedere dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Față de cea de a doua critică, consideră că tribunalul în mod corect a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă.
Solicită admiterea recursului declarat de pârâtul M. București prin P. G..
Recurenta reclamantă ȚENCHI M., prin apărător, având cuvântul, solicită respingerea recursului declarat de pârâtul M. București prin P. G., ca nefondat potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
Depune concluzii scrise.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 23.09.2011 pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă sub nr._, reclamanta Țenchi M., în contradictoriu cu pârâții M. București, prin P. G., și S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat cas prin hotărârea ce se va pronunța: 1. să se constate că este persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în despăgubiri la valoarea de piață, potrivit standardelor internaționale de evaluare, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, pentru terenul în suprafață de 196 m.p. și construcție în suprafață desfășurată de 79,74 m.p., imobil situat în București, ., sector 6; 2. să fie obligat pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor egale cu valoarea de piață a imobilului, potrivit standardelor internaționale de evaluare; 3. să fie obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces. În subsidiar, dacă se va constata că trebuie să parcurgă procedura instituită de dispozițiile Legii nr. 247/2005, a solicitat ca, după admiterea primului capăt de cerere, să se dispună: - obligarea Municipiului București la emiterea dispoziției cu propunerea restituirii în natură sau acordării acestor măsuri reparatorii prin echivalent în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii definitive; - obligarea Municipiului București să transmită dosarul de notificare direct la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
La data de 26.01.2012, reclamanta a formulat o completare și precizare a cererii de chemare în judecată, prin care în calitate de pârâți a chemat în judecată alături de M. București și pe P. G. S. O., precum și S. R., prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, solicitând ca în contradictoriu cu toți pârâții să se pronunțe o hotărâre, prin care: 1. să fie soluționate pe fond, în conformitate cu Legea nr. 10/2001, notificările transmise prin executor judecătoresc sub nr. 1203/26.06.2001 și sub nr. 1742/11.10.2001, în sensul de a dispune acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, ., sector 6, compus din terenul în suprafață de 196 m.p. și construcția în suprafață desfășurată de 79,74 m.p., constatând calitatea sa de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent stabilite potrivit valorii de piață a imobilului de la momentul soluționării, pe baza standardelor internaționale de evaluare, precum și imposibilitatea restituirii în natură; 2. să fie obligat pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor egale cu valoarea de piață a imobilului care face obiectul notificării, potrivit standardelor internaționale de evaluare; 3. să fie obligat pârâtul M. București, în solidar cu P., la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului cert actual creat datorită refuzului nejustificat de a soluționa notificările sub nr. 1203/26.06.2001 și sub nr. 1742/11.10.2001 prin emiterea unei dispoziții, despăgubire care se va determina prin expertiză tehnică și care se compune din: a). prejudiciu efectiv reprezentat de diferența între valoarea de piață a imobilului la data la care trebuiau soluționate notificările, respectiv 06.04.2009 și valoarea de piață actuală la momentul soluționării; b). câștigul nerealizat reprezentând dobânda legală (dobânda de referință a B.N.R.) aplicată la suma menționată la pct. 3 a) calculată de la momentul soluționării cererii de chemare în judecată și până la data plății prejudiciului efectiv; 4. să fie obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată. În subsidiar, în situația în care se va aprecia că nu poate fi admis capătul 2 de cerere în sensul că nu ar trebui obligat S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor bănești egale cu valoarea de piață a imobilului care face obiectul notificărilor, valoare stabilită în conformitate cu standardele internaționale de evaluare, a solicitat admiterea capetelor de cerere 1, 3 și 4, alături de următoarele: 5. să fie obligat M. București, prin P. G., să transmită imediat și direct către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor dosarele aferente notificărilor, însoțite de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în prezenta cauză; 6. să fie obligat S. R., prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, să înregistreze dosarele transmise de M. București prin P. G.; iar la punctul 3 b) a solicitat câștigul nerealizat reprezentând dobânda legală (dobânda de referință a B.N.R.) aplicată la suma menționată la pct. 3 a) calculată de la momentul soluționării cererii de chemare în judecată și până la momentul transmiterii dosarelor către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, sumă ce va fi calculată în momentul punerii în executare a titlului executoriu.
Prin încheierea din 14.09.2012, Tribunalul a dispus disjungerea capătului 3 de cerere în judecată, privind obligarea pârâtului M. București, în solidar cu P., la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului cert actual creat datorită refuzului nejustificat de a soluționa notificarea prin emiterea unei dispoziții.
Prin sentința civilă nr. 1684/05.10.2012, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis în parte cererea completată și precizată; a obligat M. București, prin Primar G., să emită o dispoziție motivată de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, ., sector 6, compus din teren în suprafață de 196 m.p. și construcție în suprafață de 79,74 m.p. în favoarea reclamantei, a respins ca inadmisibilă cererea reclamantei privind obligarea pârâtului S. R. la plata despăgubirilor, a respins ca neîntemeiate capetele de cerere subsidiare și a obligat pârâtul M. București la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 400 lei (onorariu de avocat parțial).
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin notificările nr. 1203/26.06.2001, respectiv nr. 1742/11.10.2001, transmise prin executor judecătoresc, înregistrate la Primăria Municipiului București, făcând obiectul dosarelor nr._, respectiv nr._, s-au solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, ., sector 6.
Țenchi N. a decedat și a fost întocmit certificatul de moștenitor nr. 8/08.03.2005, la moștenirea sa venind reclamanta Țenchi M., în calitate de soție supraviețuitoare și căreia îi revine întreaga masă succesorală.
Imobilul din București, ., sector 7 (actual sector 6), compus din teren în suprafață de 196 m.p. și construcție în suprafață de 79,74 m.p. a fost dobândit de reclamanta Țenchi M. (fostă D.) împreună cu numitul Țenchi N., în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat la notariatul de Stat Local Sectorul 7 București sub nr. 7805/02.10.1972.
Prin sentința civilă nr. 5778 pronunțată în data de 22.10.1986 s-a constatat faptul că reclamanta a dobândit imobilul din București, ., sector 6 prin contribuție egală în timpul concubinajului cu Țenchi N., fiind bun propriu al acestora, la dobândirea căruia numitul D. A. nu a avut nicio contribuție.
Tot în anul 1986 a fost desfăcută căsătoria dintre reclamantă și D. A. în baza sentinței civile nr. 6231/11.11.1986, dată la care a revenit la numele avut anterior căsătoriei - I., iar în anul 1987 a fost oficiată căsătoria dintre reclamantă și Țenchi N..
Imobilul - terenul în suprafață de 203 m.p. și construcția în suprafață de 79,74 m.p. - a fost preluat în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 242/1987, a fost trecut în anexa decretului cu numele de Țenchi N., acordându-se despăgubiri în valoare de 42.575 lei (ROL) pentru teren și pentru construcție, respectiv Țenchi M. (fostă D.) suma de 21.287 și defunctului soț, Țenchi N. suma de 21.288 lei.
Până la data introducerii acțiunii notificarea nu a fost soluționată de către intimata, fie prin emiterea unei dispoziții de acordare a măsurilor reparatorii, fie prin dispoziție de respingere a notificării.
În speță este cert dovedit că reclamanta și-a îndeplinit obligația impusă de Legea nr. 10/2001, aceea de a notifica unitatea deținătoare în vederea obținerii de măsuri reparatorii pentru imobilul litigios, notificarea fiind formulată cu respectarea termenului prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 (art. 23 după republicarea din septembrie 2005 a legii.
Cu toate aceste demersuri, unitatea deținătoare nu a soluționat notificarea formulată de reclamanți, lăsând să treacă nejustificat 5 ani de la înregistrare.
Instanța a reținut în cauză incidența deciziei în interesul legii a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2007.
În cauză, raportat la înscrisurile depuse în dovedirea notificării, reclamanta a făcut dovada că este persoană îndreptățită în înțelesul Legii nr. 10/2001 la măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură sau prin echivalent, în condițiile în care măsura restituirii în natură nu mai este posibilă, a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul notificării, precum și a preluării imobilului de către stat.
Pentru considerentele de fapt și de drept arătate nu s-a putut reține decât calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei la acordarea de măsuri reparatorii, fie în natură, în măsura în care imobilul se mai află în posesia unității deținătoare, fie prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Având în vedere solicitarea cererii de chemare în judecată, tribunalul a constatat acest capăt de cerere întemeiat și l-a admis.
Referitor la obligarea pârâtului S. R. la despăgubiri, tribunalul a apreciat cererea ca inadmisibilă. Astfel, Convenția sancționează nesocotirea drepturilor și libertăților ocrotite de aceasta.
De aceea, în măsura în care nu face dovada existenței unui bun actual în patrimoniu, reclamantul nu poate pretinde obligarea statului la despăgubiri pentru că i-ar fi fost nesocotit un drept. El s-ar prevala doar de un pretins drept de creanță, care nu poate fi considerat „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă a fost constatat sau stabilit printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat (iar aceasta, în situația analizată, se poate realiza în procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 247/2005).
Cât timp dreptul invocat face obiectul unei proceduri judiciare interne, el nu constituie obiectul unui „bun existent”, iar reclamantul nu este titularul unei creanțe „suficient stabilită pentru a apărea ca exigibilă, astfel încât nu se poate prevala de existența unui bun în sensul art. 1”.
Este motivul pentru care, în aprecierea admisibilității unei astfel de acțiuni, trebuie observate precizările și distincțiile făcute deja într-o decizie în interesul legii (nr. 33/2008) referitoare la raportul dintre legea specială și cea generală (în ce măsură poate fi părăsită calea reglementată de legea specială, nr. 247/2005 și ales dreptul comun), la existența în patrimoniul celui care formulează cerere pe dreptul comun a unui „bun” în sensul Convenției.
Cu privire la capetele subsidiare de cerere, respectiv obligarea Municipiului București să transmită dosarul de notificare direct la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și corelativ obligarea Comisiei de a înregistra direct dosarul, tribunalul a reținut că Legea nr. 247/2005 a reglementat o procedură ulterioară etapei administrative derulate conform Legii nr. 10/2001, care se finalizează prin emiterea dispoziției ori deciziei motivate, după transmiterea acestora cu întreaga documentație conform art. 16 alin. 2 din Titlul VII.
În cazul soluționării pe fond de către instanță a notificării persoanei îndreptățite în situația refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea formulată, se stabilește calitatea de persoană îndreptățită, dreptul de proprietate asupra bunului imposibil de restituit în natură și existența dreptului reclamantului la despăgubiri, iar în urma stabilirii acestor elemente de către instanțele judecătorești entitatea deținătoare urmează a emite a o dispoziție motivată cu propunere de acordare de despăgubiri. Această decizie are caracter administrativ, fiind supus controlului de legalitate al prefectului, acesta nefăcând verificări asupra elementelor stabilite cu putere de lucru judecat de către instanțele judecătorești, ci asupra modului de îndeplinire practic, a cerințelor dispuse prin hotărârea judecătorească.
Față de aceste considerente și de prevederile art. 16 din Titlul VII din legea nr. 247/2005, care stabilește în mod clar etapele pe care procedura o urmează în fața Comisie Centrale, rațiunea pentru care legiuitorul a stabilit modalitatea de desfășurare a acestei etape administrative, tribunalul a respins aceste capete din cerere.
În privința cheltuielilor de judecată, existând cerere dovedită, precum și culpa procesuală, conform art. 274 Cod procedură civilă, ca urmare a soluției pronunțate, tribunalul a obligat recurentul la acestea.
Referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată, tribunalul a constatat incidența în prezenta cauză a prevederilor art. 274 alin. 3 Cod de procedură civilă care permit judecătorilor să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților
Instanța de judecată își conservă intactă abilitatea de a cenzura cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina părții ce a pierdut procesul pe baza criteriilor descrise de legiuitor, fără ca prin aceasta să intervină în raportul juridic decurgând din contractul de asistență legală și fără ca un asemenea efect să se producă, fie și indirect, câtă vreme instanța de judecată trebuie să vegheze la menținerea echilibrului procesual și la asigurarea garanțiilor pentru părți a desfășurării unui proces echitabil.
O asemenea prerogativă este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să îi fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanța are caracter cert, lichid și exigibil.
În sensul acesta este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile de avocat, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.
În același sens a reținut și decizia nr. 401 din 14 iulie 2005 a Curții Constituționale, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă.
În considerentele acestei decizii s-a arătat că nicio dispoziție din legea fundamentală nu interzice expres consacrarea prin lege a prerogativelor instanței de a cenzura cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată cuantumul onorariului convenit între părțile contractului de asistență juridică, prin prisma proporționalității cu amplitudinea și complexitatea activității depuse.
În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că onorariile avocațiale urmează să fie recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare și au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil (cauzele C. împotriva României, S. împotriva României, S. și alții împotriva României, R. împotriva României).
Așadar, dispozițiile art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă nu contravin nici dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, conform cărora contractul dintre avocați și client nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect de niciun organ al statului.
Aceste prevederi se aplică exclusiv raporturilor contractuale dintre părțile contractului de asistență juridică, fiind o aplicație particulară a art. 969 Cod civil, care consacră principiul obligativității respectării contractului de către părți, clientul având obligația de a achita integral onorariul, pe care însă nu îl va putea recupera de la partea adversă, în măsura în care va câștiga procesul, decât dacă instanța va aprecia asupra caracterului său real, necesar și rezonabil.
În ipoteza acestui articol, instanța judecătorească nici nu stânjenește executarea contractului de asistență juridică și nici nu îl controlează direct sau indirect, iar cu atât mai puțin nu îl modifică sau anulează, raportul juridic generat de încheierea lui se menține în integralitatea sa; instanța în realitate nu mărește sau micșorează onorariile avocaților, ci doar micșorează în mod corespunzător cuantumul cheltuielilor de judecată la care urmează a fi obligată partea care le datorează.
Prin urmare, pentru a proceda la o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă, instanța a analizat, prin prisma dispozițiilor legale menționate, onorariul de avocat achitat de contestatoare, în funcție de realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al acestuia.
Realitatea cheltuielilorține de justificarea că ele au fost concepute într-o legătură strictă și indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia și concepute de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil din perspectiva sa, spre a obține serviciul avocatului, o garanție a succesului său.
Tribunalul, apreciind în ansamblu actele și lucrările dosarului, capetele de cerere găsite întemeiate, a considerat cuantumul onorariului de avocat inclus în cheltuielile de judecată ca fiind mult prea mare, astfel că a apreciat necesară reducerea acestuia, astfel încât cuantumul cheltuielilor de judecată la care pârâtul reclamant a fost obligat către reclamantă este de 400 lei.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești, la data de 14.01.2013 a declarat recurs pârâtul M. București prin P. G. și la data de 10.01.2013 a declarat recurs reclamanta Țenchi M., cererile fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 24.01.2013.
1. În motivarea cererii sale, recurentul pârât a arătat că legiuitorul a stabilit prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Aceasta deoarece unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau, după caz, dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură.
Unitatea deținătoare nu poate, însă, să emită decizie, respectiv, dispoziție decât dacă este investită cu soluționarea unei notificări formulate în condițiile art. 22 și următoarele din lege.
O asemenea condiție prealabilă nu încalcă prevederile art. 21 din Constituție, care consacră accesul liber la justiție, întrucât vizează faza administrativă a procedurii necontencioase și nu afectează substanța dreptului garantat, atât constituțional, cât și prin art. 6 alin. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza „Golder contra Regatului Unit", 1975, că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum și că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept".
De altfel, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil este asigurat, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de Capitolul III al Legii nr.10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială.
Notificarea reclamantei urmează a fi analizată pe cale administrativă și, dacă se va fi stabili că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, solicitanta nu se numără printre categoriile de persoane exceptate de la beneficiul legii, s-a făcut dovada dreptului de proprietate, s-a formulat notificare în termen legal și restituirea în natură este posibilă potrivit legii, doar în parte, se va emite o dispoziție de restituire în natură și o dispoziție de propunere de acordare de măsuri reparatorii pentru partea de imobil imposibil a fi restituit în natură.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
Mai mult decât atât, Normele metodologice fac vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu mai deține alte probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării (pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003). Pct. 28.1 din aceeași hotărâre de guvern condiționează pronunțarea asupra notificării de existența unei declarații în mod expres că nu mai are alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptățite la restituire.
2. Conform art. 274 Cod de procedură civilă: „Partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".
Recurentul pârât a invocat jurisprudența C.E.D.O., care prevede că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsură în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.
În cazul onorariului de avocat nepotrivit de mare, sancțiunea este reglementată de art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă și constă în dreptul suveran al instanței de judecată de a micșora onorariul, dacă este nepotrivit de mare în raport de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.
Cheltuielile de judecată sunt o sumă de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câștigat procesul le-a făcut cu ocazia litigiului soluționat prin hotărâre judecătorească, fundamentul fiind culpa procesuală a părții care cade în pretenții.
Legiuitorul a prevăzut posibilitatea practicării unor onorarii încadrate în anumite limite, însă în mod cert a avut în vedere complexitatea cauzei și a actelor de executare, reflectate în demersurile efectuate și munca prestată.
Prin urmare, nu este nici etic, nici moral și nici legal ca recurentul pârât să fie obligat la plata unor sume nejustificate, din banii publici, cu titlu de cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii sale, recurenta reclamantă a arătat că recursul privește capătul de cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului M. București să înainteze direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul administrativ și faptul că s-au acordat cheltuieli de judecată în cuantum de doar 400 lei, deși onorariul era de 800 lei.
Instanța de fond a respins capătul de cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului M. București să înainteze direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul administrativ motivat de faptul că entitatea deținătoare urmează a emite o dispoziție motivată cu propunere de acordare de despăgubiri și aceasta urmează a fi supusă controlului de legalitate a prefectului asupra modului de îndeplinire practic a cerințelor dispuse prin hotărârea judecătorească și față de existența prevederilor dispozițiilor art. 16 alin. 2 indice 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Recursul se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, instanța de fond făcând o greșită aplicare a legii, după cum urmează:
Este adevărat că art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat și completat prin O.U.G. nr. 81/2007, stabilește circuitul dosarelor aferente dispozițiilor emise de primarii unităților administrative deținătoare ale imobilelor preluate abuziv, care nu pot să fie restituite în natură, în sensul că după trecerea termenului de contestație stabilit de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, dispozițiile/deciziile împreună cu dosarul aferent se înaintează Instituției Prefectului, în vederea realizării controlului de legalitate, cât și faptul că prefectul, după ce verifică din punct de vedere legal dispozițiile, emite un ordin cu propuneri de acordare de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, pe care îl înaintează pe bază de proces-verbal către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea evaluării imobilelor și emiterii titlului de despăgubiri.
În speța prezentă însă controlul de legalitate cu privire la calitatea recurentei reclamante de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul preluat abuziv, la dreptul de proprietate asupra imobilului și la faptul că acesta nu poate să fie restituit în natură s-a realizat de instanța judecătorească competentă, astfel că nu se impune ca Prefectul Municipiului București să efectueze control de legalitate cu privire la aceste aspecte.
Oricum, instanța de judecată are plenitudine de competență în ceea ce privește controlul de legalitate asupra tuturor măsurilor dispuse atât de P. G. al Municipiului București, cât și de Prefectul Municipiului București, astfel că un nou control de legalitate din partea Instituției Prefectului ar fi excesiv și ar prelungi în mod inutil termenul final de soluționare a notificării reclamantei, constând în derularea procedurii de stabilire a cuantumului despăgubirilor și emiterea titlului de despăgubiri de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Mai mult, instanța de recurs, în calitate de instanță de control judiciar, analizează încă o dată toate aspectele privind drepturile solicitate prin notificarea formulată de subsemnata, inclusiv măsurile dispuse de instanța de fond, pe aspectele ce privesc fondul cauzei.
Prin solicitarea formulată de recurenta reclamantă nu este încălcată nicio dispoziție imperativă a legii speciale privind stabilirea și plata despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv și care nu pot să fie restituite în natură, instanța de fond apreciind în mod greșit că se impune înaintarea dosarului administrativ către prefect, pentru verificarea modului în care M. București se va conforma dispozitivului hotărârii instanței judecătorești, care a soluționat pe fond notificarea, deși o asemenea măsură nu ar fi de natură să scurteze termenul de soluționare a notificării, având în vedere și faptul că termenul rezonabil de soluționare a notificării, stabilit de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a fost de mult depășit, din culpa exclusivă a pârâtului M. București, care a refuzat să soluționeze notificarea mai mult de 3 ani, perioadă socotită de la data la care dosarul administrativ era complet.
Astfel cum Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit prin decizia nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii, atunci când este încălcat art. 6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin depășirea termenului rezonabil în care trebuie soluționată notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, instanța judecătorească competentă, care a fost sesizată cu soluționarea efectivă a acestei notificări, poate să aprecieze și asupra faptului că unele dispoziții ale legii speciale, cum este cazul cu dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 în dosarul prezent, pot să nu fie aplicate, dacă această măsură este menită să preîntâmpine producerea unui prejudiciu pentru persoana îndreptățită, urmare a întârzierii nejustificate de soluționare efectivă a notificării.
Atâta timp cât recurenta reclamantă s-a adresat instanței judecătorești cu cererea de soluționare pe fond a notificării, iar această instanță a verificat toate aspectele privind legalitatea măsurilor reparatorii solicitate pentru imobilul preluat abuziv nu se mai impune trimiterea dosarului către prefect, în vederea efectuării controlului de legalitate, fie și în forma simplificată apreciată ca fiind necesară de către instanța de fond.
Recurenta reclamantă a mai solicitat să se aibă în vedere că în situația dosarelor soluționate de alte unități deținătoare (ministere, alte instituții centrale) sau de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, dosarele aferente notificărilor, însoțite de deciziile emise, sunt înaintate direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea evaluării imobilelor care nu pot să fie restituite în natură și emiterii titlurilor de despăgubire.
De asemenea, recurenta reclamantă consideră că în mod greșit instanța a considerat necesară reducerea la jumătate a cuantumului cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat respectiv de la 800 lei la 400 lei. Nejustificat s-a considerat că ar fi incidente prevederile art. 247 alin. 3 și deci suma de 800 lei reprezentând onorariul de avocat ar fi exagerat de mare pentru analizarea tuturor actelor reclamantei, pentru redactarea, semnarea, depunerea și susținerea cererii de chemare în judecată, precum și pentru reprezentarea în instanță la mai multe termene de judecată și fiind cunoscut că din această sumă se achită impozit la stat (16%), se achită contribuții pentru asigurări de sănătate, pentru pensii, pentru asigurări profesionale, pentru barou, etc.
În drept, au fost invocate prevederile art. 299, 304 pct. 9 și 3041 Cod procedură civilă.
La data de 28.02.2013, intimata Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta reclamantă ca nefondat.
În motivare, a arătat că instanța de fond a înțeles în mod corect interdependența dintre obligațiile ce revin Comisiei Centrale și cele ale entității învestite cu soluționarea notificării, în speță M. București.
În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 554/2004 republicată, Legii nr. 247/2005, H.G. nr. 1095/2005, art. 200-203 Cod procedură civilă.
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
I.1. În ceea ce privește recursul declarat de recurentul pârât, Curtea constată că în mod temeinic a reținut prima instanță în ceea ce privește situația de fapt că, prin notificarea formulată în baza art. 21 din Legea nr. 10/2001, Țenchi N. și reclamanta Țenchi M. au solicitat restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafață de 203 m.p. situat în București, .. 13, sector 6, dobândit împreună cu construcția în baza actului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 7805/02.10.1972 de fostul Notariat de Stat Local al Sectorului 7 București.
Potrivit art. 25 (art. 21 în varianta inițială) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 (art. 22 în varianta inițială), unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire. Legea nr. 10/2001, ca lege specială, se completează cu normele generale în materie, una dintre ele fiind dreptul constituțional al persoanei de petiționare, autorităților publice revenindu-le obligația să răspundă în termenele și în condițiile stabilite potrivit legii.
De asemenea, până la expirarea termenului de 60 de zile de la data formulării notificării și a depunerii actelor considerate doveditoare de către solicitanți, astfel cum în mod firesc prevăd Normele metodologice de aplicare a legii în considerarea principiului disponibilității, pârâtul trebuia să emită o decizie prin care să răspundă solicitării petentului cu privire la măsurile reparatorii. Nedepunerea actelor considerate necesare de către unitatea deținătoare nu o îndreptățește pe aceasta să refuze emiterea unei dispoziții, ci, în absența unei prorogări a termenului ce poate interveni doar în condițiile art. 25.1 și 25.2 din Normele metodologice adoptate prin H.G. nr. 250/2007, era obligat să răspundă, chiar într-un sens defavorabil reclamanților, deoarece în acest mod solicitanților li se deschide calea accesului la justiție pentru contestarea soluției, în caz contrar cererea lor privind recunoașterea dreptului de proprietate pretins fiind temporizată, cu încălcarea dreptului de soluționare a ei într-un termen rezonabil.
Având în vedere această rațiune, posibilitatea reclamanților de a se adresa instanței de judecată în cazul omisiunii autorităților abilitate de a soluționa notificarea a fost recunoscută cu putere obligatorie conform art. 329 Cod de procedură civilă prin mai multe decizii în interesul legii, în care Înalta Curte de Casație și Justiție s-a referit la situația refuzului nejustificat al persoanei notificate de a răspunde la notificare. Astfel, prin decizia nr. IX din 20 martie 2006, s-a arătat că: „ (…) în condițiile în care Legea nr. 10/2001 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care persoana juridică deținătoare a imobilului nu emite decizia ori dispoziția prevăzută de textul de lege menționat, în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente, respectiv tribunalului, pe motiv că plângerea ar fi prematur introdusă sau inadmisibilă. În această privință, absența răspunderii persoanei juridice deținătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului, care trebuie cenzurat de tribunal tot în condițiile procedurii speciale”. În mod similar, reluând aceeași statuare în drept conform căreia „lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv a entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat”, instanța supremă a stabilit prin decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 și că „Instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate”.
În aceste condiții, tribunalul era competent să analizeze pe fond notificarea formulată de către reclamantă, astfel că prima critică adusă hotărârii recurate este nefondată.
2. În ce privește cea de-a doua critică, Curtea are în vedere că potrivit art. 274 Cod procedură civilă, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Așadar, partea care a pierdut procesul suportă atât cheltuielile făcute de ea, cât și cheltuielile făcute de partea care a câștigat procesul.
Fundamentul acestei obligații, care constituie un caz particular de răspundere civilă, îl constituie culpa procesuală, adică împrejurarea că partea, prin atitudinea sa în proces, a determinat aceste cheltuieli, fie solicitând recunoașterea unui drept pe care nu îl are, fie neexecutându-și o obligație care îi incumbă.
În speță, în prealabil, Curtea constată că, în condițiile în care capătul 2 de cerere, privind obligarea pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost respins, sunt incidente dispozițiile art. 276 Cod procedură civilă, pârâtul M. București putând fi obligat să suporte numai acea parte din cheltuielile efectuate în cauză de partea adversă aferentă capetelor de cerere formulate în contradictoriu cu acesta.
În al doilea rând, în raport de prevederile art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă, pârâtul poate fi obligat să suporte numai cheltuielile efectuate în cauză de partea adversă considerate necesare și cu caracter rezonabil.
Curtea apreciază că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a textelor de lege menționate obligând pârâtul să plătească 400 lei din totalul de 800 lei, achitat de către reclamantă avocatului său. În ce privește aplicarea celei de-a doua dispoziții legale în discuție, au fost avute în vedere, pe de o parte, timpul și volumul de muncă solicitate pentru redactarea cererii inițiale și a celei completatoare, volumul redus al probatoriului administrat, constând în înscrisurile depuse și la unitatea notificată, și numărul termenelor acordate în cauză, respectiv două, iar pe de altă parte, limitele cuantumului onorariilor percepute de regulă de avocați pentru cauze cu un grad de dificultate asemănător.
II. 1. Referitor la recursul formulat de recurenta reclamantă, Curtea reține în primul rând că potrivit dispozițiilor art. 16 alin. 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005: „Notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 (…) se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor (…) în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau după caz, a ordinelor”, iar conformart. 16 alin. 21 din același act normativ: „Dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta”. Prin urmare, acest din urmă text de lege instituie o excepție de la regula înaintării dosarului administrativ format în urma notificării direct către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, excepție aplicabilă în ipoteza în care entitatea notificată este o autoritate a administrației publice locale.
Sub un alt aspect, trebuie făcută o distincție între dispozițiile emise direct în executarea legii și cele care reprezintă forma de executare de bunăvoie a unei hotărâri judecătorești, în sensul art. 3711 alin. 1 Cod procedură civilă.
În această a doua situație, controlul exercitat asupra măsurilor conforme cu hotărârea judecătorească în executarea căreia ar fi luate ar purta în realitate asupra hotărârii judecătorești în sine. Or, dacă soluționarea pe fond a notificării implică luarea direct de către instanță a măsurilor prevăzute de lege în sarcina unității deținătoare (indiferent de natura acesteia: autoritate a administrației publice locale sau centrale, regie autonomă, societate comercială), practic instanța substituindu-se în atribuțiile entității în discuție, adică preluându-i îndatoririle, în schimb nu există niciun argument de ordin logico-juridic pentru ca hotărârea judecătorească să fie asimilată sub aspectul regimului juridic aplicabil unei dispoziții emise de acea unitate și deci nici uneia emise de o autoritate a administrației publice locale, pentru a-i fi incidentă prevederea legală derogatorie stabilită prin art. 16 alin. 21 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Legalitatea actului juridic prin care se finalizează cercetarea judecătorească a dosarului administrativ nu mai poate fi pusă în discuție, hotărârea pronunțată de instanță având putere de lucru judecat, în temeiul art. 1200 pct. 4 vechiul Cod civil.
Prin urmare, rămâne de discutat dacă în schimb controlul exercitat de prefect ar putea purta strict asupra conformității dispoziției autorității administrative locale cu hotărârea judecătorească în executarea căreia a fost emisă. Interpretând sistematic art. 16 alin. 21 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu luarea în considerare a art. 21.6 din H.G. nr. 250/2007 („Instituția prefectului va exercita controlul de legalitate asupra dispozițiilor de restituire emise de primari și de președinții consiliilor județene, iar în cazul în care se apreciază că acestea au fost ilegale (de exemplu, în cazul în care se restituie în natură un imobil pentru care nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate sau notificatorul nu face dovada calității de moștenitor al fostului proprietar), vor fi contestate pe calea contenciosului administrativ în temeiul Legii nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului, cu modificările și completările ulterioare, și al Legii contenciosul administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.”), răspunsul nu poate fi decât unul negativ, obiectul verificării fiind numai aplicarea normei de drept substanțial la situația de fapt din speță, pentru că în cazul constatării neconformității cu hotărârea judecătorească nu este necesară urmarea acestei proceduri, fiind suficientă emiterea unei noi dispoziții de executare benevolă corespunzătoare a hotărârii judecătorești.
În fine, singura rațiune a aplicării art. 16 alin. 21 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 ar rămâne realizarea unei centralizări pe județe a situației soluționării notificărilor. Centralizarea se poate realiza însă, în conformitate cu principiul potrivit căruia mijloacele folosite trebuie să fie proporționale cu obiectivul urmărit, și fără această procedură cu efect dilatoriu asupra termenului de obținere în mod efectiv a măsurilor reparatorii de către notificatori.
În concluzie, textul de lege în discuție se referă numai la dispozițiile autorităților administrației publice locale emise direct în executarea legii, iar nu și la cele emise în aducerea la îndeplinire a unor hotărâri judecătorești, fiind, ca orice excepție, de strictă interpretare și aplicare.
Prin urmare, în ipoteza în care notificarea adresată unei autorități a administrației publice locale este soluționată de o instanță judecătorească, chiar și atunci când în executarea ei este necesară emiterea subsecventă a unei dispoziții, nu sunt aplicabile prevederile speciale ale art. 16 alin. 21 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ci cele generale ale art. 16 alin. 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care stabilesc în sarcina unității deținătoare obligația de a înainta dosarul administrativ direct Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
2. În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată la care pârâtul a fost obligat față de reclamantă, sunt valabile considerațiile expuse anterior (pct. I.1).
Față de aceste considerente, reținând că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii numai în privința art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Curtea urmează ca, în majoritate, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, să admită recursul formulat de recurenta reclamantă, să modifice parțial sentința recurată, în sensul că va dispune obligarea pârâtului M. București, prin P. G., la înaintarea dosarului administrativ către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, menținând celelalte dispoziții ale sentinței și va respinge recursul formulat de recurentul pârât împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.
De asemenea, în temeiul art. 316, 298 și 274 Cod procedură civilă, va obligă recurentul pârât, care se află în culpă procesuală, la plata sumei de 500 lei, cheltuieli de judecată către recurenta reclamantă, constând în onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În majoritate:
Admite recursul formulat de recurenta-reclamantă ȚENCHI M. împotriva sentinței civile nr. 1684/05.10.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți M. BUCUREȘTI, prin P. G., S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, P. G. S. O. și S. R., prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Modifică parțial sentința recurată, în sensul că dispune obligarea pârâtului M. București, prin P. G., la înaintarea dosarului administrativ către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Respinge recursul formulat de recurentul pârât M. BUCUREȘTI, prin P. G., împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.
Obligă recurentul pârât la plata sumei de 500 lei, cheltuieli de judecată către recurenta reclamantă.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 07.03.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
M. H. C. G. S. R.
Red. C.G.
Tehdact. C.S./C.G.
2 ex./04.04.2013
TB- S.3 - I. N.
Cu opinia parțial separată a domnului judecător N.-G. M.-A. în sensul respingerii, ca nefondat, a recursului declarat de către reclamantă, precum și a respingerii cererii recurentei privind cheltuielile de judecată.
OPINIA SEPARATĂ
Consider că în prezenta cauză se impunea și respingerea recursuluiformulat de recurenta-reclamantă și, pe cale de consecință, a cererii acesteia privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în recurs, pentru următoarele motive:
Recursul formulat de reclamantăvizeazămodul de soluționare a capătului de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtului M. București de a trimite dosarul aferent notificării împreună cu hotărârea judecătorească prin care s-a soluționat aceasta direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Contrar opiniei majoritare, apreciez că prima instanță, respingând acest capăt de cerere formulat de reclamantă odată cu contestația întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente în raportul juridic dedus judecății.
Astfel, prin sentința civilă atacată, tribunalul a procedat, urmare a aplicării deciziei în interesul legii nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, la soluționarea pe fond a notificării dispunând obligarea pârâtului M. București prin Primar, să emită dispoziție motivată prin care să propună în favoarea reclamantei acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent – în condițiile legii speciale, respectiv Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Trebuia reținută în analizarea criticii de nelegalitate vizând soluționarea capătului de cerere sus-menționat incidența art. 16 alin. 21 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în sensul că dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe, la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate, de către acesta.
Potrivit acestui text de lege, P. Municipiului București nu poate fi obligat la a înainta dispoziția cu propuneri la despăgubiri împreună cu dosarul întocmit direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci trebuie să înainteze dispoziția către Prefect, acesta din urmă fiind abilitat să înainteze dispoziția respectivă către Comisie.
Într-adevăr, în cauză s-a pronunțat de către prima instanță o hotărâre judecătorească prin care s-a soluționat pe fond notificarea, însă, la fel de adevărat este și faptul că aceeași instanță a dispus obligarea unității deținătoare la emiterea unei alte dispoziții administrative în baza acestei hotărâri. Așa fiind nu este vorba doar de o hotărâre judecătorească, ci și de o dispoziție ce urmează a fi emisă de unitatea administrativă.
Textul de lege sus-enunțat face o trimitere clară la dispoziția autorității administrației publice locale, fără a distinge după cum aceasta reprezintă soluționarea notificării de însăși unitatea deținătoare sau aceasta a fost emisă în baza unei hotărâri judecătorești. Ca urmare, cum textul de lege nu distinge, nici instanța de recurs nu trebuia să distingă.
Mai mult, din interpretarea teleologică a textului de lege mai sus-enunțat rezultă că legiuitorul a dorit ca toate aceste dispoziții de soluționare a notificării să fie evidențiate într-un centralizator, de natură a oferi date statistice și de a fi înaintate după un criteriu comun, fără a lăsa la îndemâna autorității administrației publice posibilitatea de a oferi discreționar, nici măcar exprimate în unități de timp, situații de avantaj unora dintre notificatori.
In acest context, trebuia reținut că prin jurisprudența sa obligatorie Curtea Europeană a drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsește de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
În acest sens, în cauza P. împotriva României, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.
Însă, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică.
Se constată, însă, că în această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005.
Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Așa cum cu ușurință se degajă din aceste acte normative cu caracter special, respectiv Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, procedura prealabilă sesizării instanței s-a scindat în două etape, respectiv, unitatea deținătoare emite decizie/dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală stabilește valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite și titlul de despăgubiri.
Rezultă că legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările ce erau deja soluționate la data intrării în vigoare a acestei legi - prin consemnarea în cuprinsul unor decizii/dispoziții a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă alin. 1 - și notificările care nu erau încă soluționate într-o asemenea modalitate - în privința cărora s-a prevăzut, în cuprinsul alin. 2, să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor.
Câtă vreme prin dispoziții legale exprese se instituie un anumit mecanism de soluționare a notificărilor și, mai mult, etapele pe care acestea trebuie să le urmeze pentru a căpăta finalitate acest mecanism, judecătorului instanței civile nu-i este permis, potrivit art. 4 Cod civil, să statueze pe cale de norme generale, să creeze dreptul într-o materie în care nu există lacună legislativă. Acesta este chemat doar să tranșeze litigii prin interpretarea legii și aplicarea normei de drept incidente, întrucât dacă ar stabili alte procedee și căi în locul celor stabilite de legiuitor judecătorul și-ar aroga, practic, o funcție normativă.
Mai mult, soluționarea pe fond a notificării de către instanța de judecată nu justifică suprimarea unei proceduri administrative legale pentru a pune în locul ei o alta, creată pe cale jurisprudențială, întrucât astfel nu se asigură o eficacitate a măsurilor dispuse prin hotărârile judecătorești, câtă vreme ele sunt în afara oricărei previziuni și prospecțiuni bugetare.
Centralizarea de care textul de lege sus-enunțat vorbește are în intenția legiuitorului un anume scop, de a asigura eficiența dispozițiilor administrațiilor locale, titlurile executorii pe care le-ar obține partea să aibă o garanție de executare, în acest sens oferind o imagine centralizată a mecanismului legal al mijloacelor reparatorii și deci, situarea lor în interiorul bugetului de stat proiectat.
Admițându-se posibilitatea trimiterii directe a dispozițiilor emise în urma soluționării pe fond a notificării către Comisia Centrală, pe lângă nesocotirea unei norme legale, s-ar ajunge și la o situație discriminatorie – între cei care, conformându-se prescripțiilor legii au urmat procedura statuată de aceasta și au așteptat soluționarea notificărilor de către unitatea administrativ teritorială și cei care, adresându-se direct instanței, pot primi o soluționare mai rapidă, cu respectarea termenelor de rezonabilitate impuse de dispozițiile procedurale instanțelor.
Tot astfel, înlăturarea unor dispoziții legale din dreptul intern nu poate avea loc decât în contextul priorității blocului de convenționalitate (Convenția, unită cu jurisprudența Curții de la Strasbourg), sens în care sunt și dispozițiile alt. 11 și 20 din Constituția României (sau a priorității dreptului comunitar, ceea ce nu este cazul în speța de față), după cum, anumite pretenții concrete ar putea fi formulate, invocându-se direct Convenția și jurisprudența creată în aplicarea sa, în contextul unui vid legislativ în dreptul național (absența căilor de recurs interne sau a dreptului la un recurs efectiv - art.13 din Convenție), în domeniul drepturilor sau intereselor legitime pentru proteguirea cărora, un resortisant al unui stat membru al Convenției, solicită antrenarea mecanismului judiciar național.
Or, în sistemul românesc s-a creat cadrul legal pentru realizarea drepturilor intimaților reclamanți, iar împrejurarea că aceștia invocă termene nerezonabile pentru realizarea dreptului lor la măsuri reparatorii, sau ineficiența sistemului adoptat în vederea unei despăgubiri efective prin intermediul Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, în absența inițierii procedurii în baza Titlului VII din Legea 247/2005, excedează cadrului procesual de față, și, în plus, limitelor competenței instanței civile, în contextul Legii nr. 10/2001.
Astfel, adoptarea Legii nr. 247/2005 nu este lipsită de semnificație pentru competenta instanței civile, atrase în contextul promovării unei contestații, fie în condițiile art. 26 din Legea 10/2001 (atunci când s-a emis o dispoziție motivată), fie pentru sancționarea refuzului nejustificat de soluționare a notificării (ca în speță), în aplicarea efectelor Deciziei XX/2007 date în interesul legii, întrucât, așa cum s-a arătat anterior, adoptarea acestui act normativ a scindat procedura stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent (cu referire la despăgubiri) în două etape distincte, egal obligatorii. Nu se poate susține că cele statuate prin Decizia XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite ar putea fundamenta un petit ce vizează un aspect ulterior etapelor prevăzute de legea specială de reparație menționată pentru soluționarea notificării, și care excede, deci, controlului de legalitate exercitat de tribunal în limitele acestei legi.
În sensul acestei interpretări a fost pronunțată și Decizia LII/2007 de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că „Prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005".
per a contrario, deciziile sau dispozițiile emise ulterior adoptării Legii nr. 247/2005 sunt supuse prevederilor art. 16 din Titlul VII, cum este cazul de față, întrucât recurentei-reclamante i s-a recunoscut cu caracter definitiv calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri de la momentul pronunțării sentinței recurate în prezenta pricină. La acest moment, având în vedere datele speței, instanța civilă sancționează numai refuzul nejustificat de emitere a dispoziției, soluționând direct pretențiile formulate prin notificare, astfel că, verifică și stabilește calitatea de persoană îndreptățită și identifică tipul de măsuri reparatorii incidente situației reținute.
Or, existența unei legislații speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior, nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul soluțiilor adoptate și asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere cu privire la acestea.
Mai mult, transmiterea dosarului prefectului pentru emiterea avizului de legalitate nu vizează, în sine, un control de legalitate a însăși hotărârii judecătorești, legiuitorul nereglementând o astfel de situație. Ca urmare, trebuia avut în vedere un control de legalitate efectuat de prefect și care se referă și la împrejurarea în care dispoziția de acordare a despăgubirilor este emisă în urma rămânerii irevocabile a unei hotărâri judecătorești de recunoaștere a acestui drept la despăgubiri. Prefectul are, fără îndoială, obligația controlului dispoziției emise conform hotărârii pronunțate și raportat la datele și împrejurările de fapt și de drept reținute de instanță.
Nu în ultimul rând, trebuie remarcată în acest sens chiar practica instanței noastre supreme, care a statuat în sensul celor expuse anterior (Decizia civilă nr.8240/18.11.2011, Decizia civilă nr.5584/21.09.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă).
Pentru aceste motive, reținând legalitatea și temeinicia sentinței recurate, am apreciat în sensul respingerii și acestui recurs, ca fiind nefondat, urmând, ca atare, în lipsa culpei procesuale a pârâtului în această fază procesuală, să fie respinsă și cererea recurente-reclamante pentru cheltuielile de judecată.
JUDECĂTOR,
M.-A. N.-G.
Red./ Tehnored: M.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 587/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 182/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
