Rezoluţiune contract. Decizia nr. 187/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 187/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-02-2012 în dosarul nr. 187/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.187
Ședința publică de la 6 februarie 2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. S.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea recursului formulat de recurenta-reclamantă G. A., împotriva deciziei civile nr.531 A din 08.06.2011, pronunțată de Tribunalul București –Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât B. I. și cu intimata - intervenientă J. D..
Cauza are ca obiect –rezoluțiune contract.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 30 ianuarie 2012, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 6 februarie 2012, când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 04.04.2008, reclamanta G. A. a chemat în judecată pârâtul B. I., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună rezoluțiunea contractului de vânzare – cumpărare cu clauză de întreținere autentificat sub nr.6276/28.10.1994 de notariatul de Stat Sectorul Agricol I. și transcris în Registrul de transcripțiuni imobiliare sub nr.7361/28.10.1994, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Prin cererea reconvențională pârâtul a solicitat să se constate dreptul de proprietate al său și al fostei sale soții asupra imobilului din litigiu, arătând că a reconstruit imobilul dobândit prin contractul de vânzare – cumpărare din 1994.
La data de 30.04.2008 B. D. a formulat cerere de intervenție în interes propriu și în interesul pârâtului, prin care a solicitat respingerea acțiunii principale și constatarea dreptului său de proprietate și al pârâtului asupra imobilului, invocând și excepția de netimbrare și excepția autorității de lucru judecat.
Prin încheierea din 18.06.2008 instanța a respins excepția de netimbrare și excepția autorității de lucru judecat, invocate de pârâtul – reclamant prin întâmpinare și a unit cu fondul, care este reprezentat de cererea reconvențională, excepția inadmisibilității cererii reconvenționale și excepția lipsei calității procesuale active a pârâtului – reclamant. De asemenea, a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție voluntară principală formulată de terța J. (B.) D. și a disjuns cererea reconvențională formulată de pârâtul – reclamant, formând dosar nou.
Prin sentința civilă nr.3168/26.11.2008, Judecătoria Cornetu a admis acțiunea reclamantei și, prin urmare, a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare – cumpărare cu clauză de întreținere mai sus menționat și a obligat pârâtul la plata sumei de 12,3 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a statua astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare cu întreținere nr.6276/28.10.1994, reclamanta a vândut pârâtului imobilul compus din teren în suprafață de 167 mp și construcția edificată pe acesta, formată din șapte camere, imobil situat în comuna Jilava, ., județ I., prețul vânzării fiind de 250.000 rol, în schimbul căruia, pârâtul s-a obligat să asigure reclamantei întreținere până la sfârșitul vieții, și anume: locuință, hrană, îmbrăcăminte, ajutor medical, iar la deces să o înmormânteze conform datinii strămoșești.
Față de voința părților, astfel cum rezultă din contractul încheiat, instanța a reținut că între părți a intervenit un contract de întreținere, reclamanta fiind creditorul întreținerii, iar pârâtul, debitorul întreținerii.
De asemenea, reclamanta a solicitat rezoluțiunea contractului nr.6276/28.10.1994, invocând faptul că pârâtul nu și-a mai îndeplinit obligația de a-i asigura întreținerea începând cu anul 2007.
Contractul de întreținere este un contract nenumit, astfel că în caz de neexecutare culpabilă a obligației de întreținere, sancțiunea este rezoluțiunea contractului, fiind aplicabile prevederile dreptului comun pentru contractele bilaterale, respectiv art.1020, 1021 din Codul civil.
Potrivit textelor legale anterior menționate, „condiția rezolutorie este subînțelesă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părți nu îndeplinește angajamentul său. În acest caz, contractul nu este desființat de drept. Partea în privința căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenția, când este posibil, sau să-i ceară desființarea, cu daune interese. Desființarea trebuie să se ceară înaintea justiției, care, după circumstanțe, poate acorda un termen părții acționate".
Astfel, rezoluțiunea este o sancțiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, constând în desființarea retroactivă a acestuia și repunere părților în situația avută anterior încheierii contractului. Rezoluțiunea nu operează de drept, ci partea îndreptățită trebuie să se adreseze instanței de judecată.
Prin urmare, revine instanței de judecată sarcina de a determina, prin raportare la prezentul litigiu, dacă pârâtul și-a îndeplinit obligația de întreținere pentru perioada 2007 până în prezent.
D. fiind caracterul aleatoriu al contractului de întreținere, obligația debitorului depinde nu numai de durata incertă a vieții creditorului întreținerii, dar și de obiectul prestației, variabil în funcție de nevoile lui zilnice sau de alți factori, cum ar fi starea sănătății, costul vieții.
Din declarațiile martorilor audiați în prezentul litigiu, s-a reținut că pârâtul, a prestat prin fosta sa soție J. D., sporadic întreținere reclamantei, în sensul că i-a cumpărat hrană și medicamente, i-a spălat hainele și covoarele, potrivit martorilor Ceaparu G. și D. A.. Martora Ceaparu G. a menționat că o singură dată a fost împreună cu fosta soție a pârâtului pentru a achiziționat pentru reclamantă cele necesare traiului, la fel ca și cealaltă martoră, celelalte aspecte învederate de martore nefiind cunoscute de la reclamantă.
Aceste declarații sunt combătute de cele ale martorilor Podani Ș. și I. F. care au învederat instanței că reclamanta este ajutată de către nepoata sa cu sume de bani, medicamente și hrană.
De asemenea, instanța a reținut că pereții locuinței reclamantei sunt negrii din cauza fumului, astfel cum recunoaște și pârâtul cu ocazia interogatoriului, ceea ce ar putea agrava starea sănătății reclamantei, prin raportare și la vârsta acesteia.
Faptul de a presta întreținere în condițiile rezultate din probele administrate și analizate, de a tăia lemnele, astfel cum rezultă din declarația martorei Ceaparu G., de a face curățenie o singură dată, potrivit răspunsului la interogatoriu al pârâtului, de a achita contravaloarea energiei electrice, nu conduce la îndeplinirea de către pârât a obligației asumate, în condițiile în care reclamanta are o vârstă înaintată, necesitând sprijin și îngrijire sporite.
Din înscrisurile aflate la dosar (mandate poștale), rezultă că pârâtul îi plătea reclamantei inclusiv din 2007, o sumă de 50 de lei lunar. Cu privire la acest aspect, instanța a reținut că pârâtul s-a obligat să asigure reclamantei întreținerea în natură și nu prin plata unei sume de bani, transformarea în bani a obligației de întreținere, putând interveni numai prin consimțământul părților, cu excepția situației când instanța dispune în acest sens, la solicitarea creditorului.
În speță, nu reiese că între părți a intervenit o novație, anume stingerea vechii obligații existente de asigurare a întreținerii în natură și înlocuirea acesteia cu noua obligație de plată a unei sume de bani. Această concluzie rezultă și prin coroborare cu răspunsurile la interogatoriu ale părților.
Chiar și în situația în care între părți ar fi intervenit această convenție, suma de 50 de lei nu este suficientă pentru a asigura reclamantei un nivel de trai decent, în care aceasta să-și poată satisface nevoile zilnice, referitoare la hrană și medicamente.
Instanța a avut în vedere și caracterul intuitu personae al contractului de întreținere, ce face ca obligația de întreținere să aibă caracter personal și netransmisibil, în lipsa unei înțelegeri a părților, nu poate fi prestată de o altă persoană în locul întreținătorului.
Din declarațiile martorilor audiați, s-a constatat că întreținerea a fost prestată în principal de fosta soție a pârâtului, deși din niciun mijloc de probă administrat nu reiese că între părți a intervenit o înțelegere privind prestarea întreținerii de o altă persoană, în plus la data încheierii contractului nr.6276/28.10.1994, pârâtul nu era căsătorit cu numita J. D., iar parte în actul respectiv este numai pârâtul.
Prin decizia civilă nr.531 A/08.06.2011, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis apelul pârâtului împotriva sentinței civile de mai sus, pe care a schimbat-o în tot, în sensul respingerii acțiunii principale, ca neîntemeiate, și a înlăturării dispoziției privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Prin aceeași decizie, apelul intervenientei a fost respins ca nefondat.
La rândul său, tribunalul a avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept:
Prima critică vizează greșita reținere de către instanța de fond a naturii juridice a contractului încheiat între părți, precum și greșita reținere de către instanța de fond a faptului că la data achiziționării imobilului pârâtul nu ar fi fost căsătorit, or, din probele administrate în cauză, rezultă contrariul.
În ceea ce privește natura juridică a contractului încheiat între părți, pe care instanța de judecată o are de stabilit, tribunalul a constatat că între părți a fost încheiat un contract de întreținere.
Tribunalul a reținut că prin contractul încheiat între reclamanta G. A. și pârâtul B. I., autentificat sub nr.6276/28.10.1994 de către N.P. C. E., prima a declarat că vinde cumpărătorului imobilul proprietatea sa situat în comuna Jilava, ., județul I., iar în contract se menționează că prețul vânzării este de 250.000 lei, în schimbul căruia cumpărătorul este obligat să îi asigure întreținere până la sfârșitul vieții, și anume locuință, hrană, îmbrăcăminte, ajutor medical, iar la deces să o înmormânteze conform datinilor strămoșești, cumpărătorul intrând în stăpânirea de drept a imobilului la data autentificării contractului și, în fapt, la data decesului vânzătoarei.
În contract se mai menționează, de asemenea, că pârâtul a cumpărat proprietatea descrisă prin contract, iar în schimbul imobilului se obligă să asigure întreținerea vânzătoarei în modalitatea stipulată prin contract.
Tribunalul a constatat că între părți s-a încheiat un contract de întreținere și nu un contract de vânzare-cumpărare, deoarece vânzătoarea, reclamantă în cauză, a înstrăinat un bun imobil, iar cumpărătorul, căsătorit la momentul achiziționării imobilului, s-a obligat în schimbul prețului să asigure întreținerea în natură a vânzătoarei pe timpul cât aceasta va trăi, iar după moarte să o înmormânteze.
Între părți a fost încheiat un contract cu titlu oneros, aleatoriu, consensual și translativ de proprietate, sinalagmatic, supus libertății de voință a părților.
Înstrăinarea s-a făcut numai în schimbul întreținerii, cu toate că s-a folosit greșit noțiunea de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere, iar acesta nu poate fi confundat cu vânzarea-cumpărarea, înstrăinarea nefăcându-se în schimbul unui preț în bani, ci în schimbul unui preț constând în prestarea întreținerii în modalitatea menționată în actul juridic.
Desigur că problema delimitării față de vânzare se pune juridic în cazul în care bunul se înstrăinează în schimbul întreținerii și a unei sume de bani, însă, în cauză, bunul imobil s-a înstrăinat doar în schimbul întreținerii, iar obligația principală a dobânditorului a fost aceea de a presta întreținerea, deci contractul nu poate fi considerat decât unul de întreținere, iar menționarea în contract a prețului imobilului înstrăinat este irelevantă din punct de vedere juridic, această precizare se face în principal pentru calcularea taxelor notariale, nu poate modifica natura juridică a contractului și nu poate influența raporturile juridice dintre părți pentru că obligația creditorului întreținerii este, oricum, certă, cu sau fără evaluare, contract având caracter aleatoriu doar în ceea ce privește durata incertă a vieții creditorului și a necesităților lui, deci a valorii întreținerii ce urmează a fi prestată.
Așadar, în cauză, rezolvarea problemei naturii juridice a contractului trebuie să pornească de la stabilirea obligației principale asumate prin contract, iar obligația principală este aceea de întreținere, scopul urmărit de părți fiind acela de a încheia un contract de întreținere și nicidecum de a plăti un preț în lei pentru imobilul înstrăinat, chiar dacă în contract s-a menționat valoarea imobilului.
Contractul de întreținere s-a încheiat între părți în anul 1994, iar la momentul autentificării contractului apelantul-pârât era căsătorit cu intervenienta J. D., căsătoria părților fiind încheiată în anul 1989, însă tribunalul a considerat că, în speță, debitor al obligației de întreținere a fost decât soțul semnatar al contractului de întreținere, obligația asumată neputând fi considerată una comună în virtutea prevederilor art. 32 din Codul familiei, însă dobânditori de drept ai imobilului ce face obiectul acestui act de dobândire sunt ambii soți, obligația asumată fiind distinctă de actul de dobândire al imobilului, iar prestarea întreținerii de către soție așa reprezintă un act de conservare al bunului imobil în patrimoniul soților.
De asemenea, tribunalul a reținut că în contract nu s-a menționat că s-a plătit vreun preț pentru imobilul înstrăinat, valoarea imobilului menționată în contract este de fapt un echivalent convențional al întreținerii, însă contractul își păstrează tot caracter aleatoriu și, prin urmare, tribunalul nu a putut reține apărarea în sensul că pentru imobil s-ar fi plătit vreun preț.
Potrivit art.35 alin.1 din Codul familiei, soții administrează și folosesc împreună bunurile comune și dispun tot astfel de ele și oricare dintre soți, potrivit alin.2, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are și consimțământul celuilalt soț, iar cu toate acestea niciunul dintre soți nu poate înstrăina și nici greva un imobil ce face parte din bunurile comune dacă nu are consimțământul expres al celuilalt soț.
În cauză, suntem în prezența unui act de dobândire a unui bun imobil, cu privire la care nu este necesar consimțământul expres al celuilalt soț, chiar si față de împrejurarea că prin acest act de dobândire prețul constă în prestarea de întreținere, pentru că doar soțul semnatar al contratului a devenit debitor al obligației de întreținere, iar pentru contravaloarea întreținerii prestate de către celalalt soț acesta poate fi titularul unui drept de creanță.
Mai mult, soția a solicitat să se constate calitatea de dobânditor asupra bunului imobil, iar împrejurările de fapt ale speței nu exclud consimțământul prezumat al celuilalt soț la încheierea contractului, mai ales că soția, alături de soț, a prestat întreținere vânzătoarei.
Acest act juridic nu a fost încheiat împotriva voinței celuilalt soț, vânzătoarea cunoștea calitatea pârâtului de persoană căsătorită. Deși în contract a fost menționat că pârâtul este necăsătorit, a acceptat prestarea întreținerii și de la intervenientă, mai ales că, ulterior anului 2007, cei doi soți au divorțat, în imobil a rămas să locuiască doar intervenienta, care a prestat întreținere reclamantei.
Celelalte critici formulate prin apel vizează netemeinicia sentinței de fond și modalitatea de apreciere a probelor administrate în cauză, instanța de fond declarând rezoluțiunea contractului încheiat între părți, ca o consecință a faptului că pârâtul chemat în judecată nu și-a îndeplinit obligația contractuală de a presta întreținere reclamantei.
Tribunalul a considerat că, față de probele administrate în fața instanței de fond și de apel, se impune respingerea acțiunii principale, tribunalul reținând că pârâtul și-a îndeplinit obligația contractuală asumată prin contract, de a presta întreținere reclamantei atât în nume propriu, iar ulterior separației în fapt dintre soți întreținerea s-a prestat prin intermediul soției sale.
Instanța de fond a reținut că reclamanta a solicitat rezoluțiunea contractului de întreținere, invocând faptul că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația de a-i asigura întreținerea reclamantei începând cu anul 2007 și se impune rezoluțiunea ca o sancțiune a neexecutării culpabile a contractului, acesta îndeplinindu-și fie și sporadic obligația de întreținere prin soția sa.
Tribunalul a reținut din mandatele poștale depuse la dosarul cauzei, aspect confirmat chiar și de către reclamantă, că pârâtul îi plătea reclamantei, inclusiv din anul 2007, o sumă de 50.000 lunar, iar această modalitate de prestare a întreținerii a fost acceptată de către reclamantă. Prin urmare, nu s-a putut reține decât consimțământul părților pentru transformarea în parte a obligației de întreținere.
Apreciază tribunalul că declarațiile martorilor audiați în fața instanței de fond și apel, confirmă că intervenienta a îndeplinit obligația de întreținere, iar refuzul ulterior al reclamantei de a primi întreținerea, care a apelat la ajutorul nepoatei sale și căreia dorește să îi înstrăineze imobilul, nu îi poate fi decât imputabil acesteia și nu îl poate sancționa pe creditorul întreținerii.
Susțineri contrare au fost făcute de către părți în ceea ce privește împrejurarea dacă corpul A de construcție este un imobil nou sau este doar imobilul dobândit prin contract renovat, însă probele administrate în cauză determină instanța de apel să constate că, în realitate, acesta este un imobil nou, construit de către pârât și intervenientă.
Potrivit raportului de expertiză administrat în apel, expertul a concluzionat că acest corp de construcție A, format din 3 camere, culoar, bucătărie, baie, WC, este o construcție nouă, aflată în stare tehnică bună, iar acesta a fost edificat după demolarea unei construcții vechi, are același amplasament și aceeași suprafață, iar perioada de edificare este în anul 1996 – 2006.
Declarația martorului I. C. nu poate fi considerată decât una pertinentă și i se reține valoarea probatorie, martorul declarând că vechea construcție din chirpici a fost dărâmată de la temelie și în locul acesteia s-a făcut o construcție nouă, iar martorul a participat ca meseriaș la edificarea noii construcții.
Tribunalul a reținut că și la corpul de casă în care reclamanta locuiește au fost efectuate lucrări de consolidare, martorul declarând în acest sens, iar efectuarea unor lucrări de consolidare a acestui corp de construcție rezultă și din raportul de expertiză construcții întocmit în apel.
Nu s-a putut reține ca fiind relevantă declarația martorului Cautiș Justiția pe aspectul edificării corpului A de construcție, deoarece martora nu a participat efectiv la lucrările de demolare și de edificare a corpului A de construcție, martora declarând în schimb că la momentul de față construcția este identică cu cea din anul 1994, relevând doar niște lucrări de îmbunătățire, însă recunoaște că acoperișul a fost edificat de către intervenientă, ceea ce releva de fapt susțineri contradictorii.
De altfel, și din declarațiile tuturor martorilor audiați în cauză rezultă că intenția părților a fost aceea de a se încheia un contract de întreținere în schimbul vânzării imobilului, pârâtul și intervenienta aveau obligația să asigure întreținerea reclamantei.
Din declarația martorei N. I. rezultă că intervenienta a cumpărat lemne reclamantei, martora declarând că a observat în mai multe rânduri că intervenienta îi spală haine reclamantei, că a văzut-o pe intervenientă ducându-i mâncare reclamantei, că intervenienta, atunci când reclamanta a fost internată în spital, a îngrijit-o pe aceasta, iar din ce se cunoaște pe stradă intervenienta s-ar ocupa de îngrijirea reclamantei.
De altfel, aceeași martoră a declarat că în prezent părțile nu se mai înțeleg, deoarece reclamanta ar dori „să dea casa nepoatei sale” și că niciodată reclamanta nu s-a plâns că nu ar fi îngrijită de către intervenientă.
Tribunalul nu a putut reține valoarea probatorie a declarației martorei R. A., deoarece cele declarate de această martoră nu sunt rezultatele unei percepții directe, martora declară anumite aspecte pe care le-ar cunoaște „din auzite” de la soțul său sau de la „doamna L.”, și chiar această martoră a declarat că a observat că locuința reclamantei este îngrijită, cu pereții curați, cu toate că reclamanta i s-a plâns că intervenienta nu ar mai îngriji-o, iar împrejurarea că la locuința reclamantei ar fi fost văzută nepoata acesteia nu determină instanța să considere că intervenienta nu ar îndeplini obligația de întreținere, atâta vreme cât refuzul primirii întreținerii este culpabil reclamantei.
De altfel, și din ancheta socială efectuată de către Primăria Jilava rezultă că, din discuțiile purtate cu părțile în cauză, intervenienta plătește lunar reclamantei suma de 50 lei, îi achită energia electrică, face curățenie periodic, spală lucrurile din casă și îi asigură, însă nu zilnic, mâncare.
În ceea ce privește declarația martorei I. F., avută în vedere la pronunțarea hotărârii de către instanța de fond, tribunalul a reținut că această declarație nu poate fi considerată relevantă pentru a considera că nu a fost îndeplinită obligația de întreținere, deoarece martora a declarat doar că a văzut-o pe reclamantă cum își pregătea singură mâncare, iar de la nepoata reclamantei cunoaște că fosta soție a pârâtului, a exercitat violențe fizice asupra reclamantei, această declarație nu este rezultatul unei constatări directe, iar vizitele la locuința reclamantei sunt mai mult decât sporadice.
Martora Ceaparu G. a declarat că a văzut-o pe soția pârâtului când făcea curățenie în locuința reclamantei, cum aceasta a achiziționat medicamente pentru reclamantă, că pârâtul achiziționează lemne pentru încălzirea imobilului, iar vizitele pe care aceasta le face la adresa imobilului nu sunt unele sporadice.
De asemenea, și martora D. A. a declarat că, pe lângă suma de bani pe care pârâtul o dă reclamantei lunar, soția pârâtului a făcut curățenie la locuința reclamantei, însă cunoaște că în ultima perioada reclamanta încuie ușa locuinței pentru a nu îi permite soției pârâtului să mai facă curățenie în casă, precizează că de fiecare dată de sărbători în locuința reclamantei era ordine și că a fost prezentă când soția pârâtului a cumpărat medicamente și hrană pentru reclamantă.
Instanța de fond, prin încheierea din 18.06.2008, a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție voluntară principală, considerând că prin cererea principală se solicită rezoluțiunea unui contract de cumpărare cu întreținere, în timp ce prin cererea de intervenție se solicită constatarea dreptului de proprietate al pârâtului-reclamante și al intervenientei asupra corpului B situat în ., ..
Cererea reconvențională a fost disjunsă de către instanța de fond, iar apelantul nu a formulat critici în ceea ce privește măsura disjungerii, astfel că tribunalul nu a putut să analizeze fondul unei astfel de cereri.
Intervenienta a formulat critici prin apel în ceea ce privește greșita respingere a cererii de intervenție ca fiind inadmisibilă, însă tribunalul a considerat că are prioritate această primă critică, celelalte critici privind natura juridică a contractului încheiat între părți și interpretarea greșită a probelor administrate în cauză, ce au determinat o soluție de netemeinice a hotărârii, au caracter subsidiar și nu se impun a fi analizate de către tribunal.
Oricum, în analiza motivelor de apel formulate de către apelantul-pârât, instanța de apel a lămurit aceste chestiuni.
Tribunalul a considerat că încheierea interlocutorie prin care s-a respins cererea de intervenție principală este legală, având în vedere considerentele de care instanța de fond le-a avut în vedere la analiza admisibilității cererii de intervenție și față de împrejurarea că, oricum în cauză instanța de judecată avea de stabilit, raportat la cererea reclamantei și raportat la apărările pârâtului, care sunt creditorii obligației de întreținere, natura juridică a contractului și a considerat că creditor al obligației de întreținere este doar soțul semnatar al contractului, că obligația de întreținere prestată doar de către intervenientă nu determină rezoluțiunea contractului și, oricum, prin actul de dobândire al imobilului, imobilul a intrat în proprietatea de drept a ambilor foști soți. Contractul de întreținere este un act juridic încheiat în timpul căsătoriei, translativ de proprietate, și astfel dobânditori ai dreptului de proprietate sunt ambii soți, astfel că instanța de judecată nu mai poate să facă o astfel de constatare, cum solicită intervenienta, printr-o hotărâre judecătorească, aceasta deținând deja un act de dobândire a imobilului, și o chestiune ce se analizează în cadrul unui eventual partaj între soți, însă dobânditori de drept ai imobilului ce face obiectul acestui act de dobândire sunt ambii soți, obligația asumată fiind distinctă de actul de dobândire al imobilului, iar prestarea întreținerii de către soție, reprezintă un act de conservare la bunului imobil în patrimoniul soților.
Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.6, 7 și 9 din Codul de procedură civilă, reclamanta a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a aplicat dispozițiile art.35 alin.2 din Codul familiei, considerând în mod nelegal, că, deși contractul de întreținere a fost încheiat de reclamantă numai cu pârâtul B. I., se prezumă, că a existat consimțământul și al soției acestuia, intervenienta J. D. la încheierea actului.
Or, potrivit art.35 alin.2 din Codul familiei, sunt obligații comune numai acele obligații pentru asumarea cărora se cere participarea efectivă a soților la încheierea actului juridic pentru a se exprima consimțământul expres și, având în vedere că intervenienta, soția pârâtului, la data încheierii contractului de întreținere nu și-a exprimat consimțământul expres, contractul fiind încheiat exclusiv între reclamantă și pârât, cât și faptul că prin acest contract numai pârâtul și-a asumat obligația de întreținere, în mod nelegal, instanța de apel a considerat că a existat consimțământul prezumat al intervenientei la încheierea contractului și că prestarea întreținerii de către aceasta ar echivala cu un act de conservare a bunului imobil din patrimoniul soților.
Obligația de întreținere asumată prin contractul de întreținere este o obligație personală, intuitu personae și incesibilă, neputând fi achitată de către o altă persoană în contra voinței creditorului.
Ca atare, în mod nelegal, instanța de apel a considerat că obligația de întreținere a fost prestată ulterior anului 2007 de către intervenienta J. D., chiar dacă a divorțat de pârâtul B. I., în condițiile în care aceasta nu și-a asumat o asemenea obligație, nefiind parte semnatară a contractului și nefăcându-se dovada în nici un fel că ar fi fost de acord cu încheierea contractului de întreținere și cu asumarea obligației de întreținere alături de soțul său B. I..
Obligația de întreținere asumată prin contract nu poate echivala cu un act de conservare a bunului imobil, întrucât actele de conservare presupun fapte materiale, lucrări necesare și utile aduse imobilului iar obligația de întreținere este o prestație cu caracter alimentar la care se obligă debitorul și la care este de drept în întârziere, astfel că în mod greșit instanța de apel a considerat că ambii soți sunt dobânditori de drept ai imobilului și că prestarea întreținerii ar reprezenta un act de conservare al bunului imobil în patrimoniul soților.
Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii întrucât, pe de o parte, se reține că obligația de întreținere ar fi fost prestată de soția debitorului B. I., iar, pe de altă parte, reține că obligația ar fi fost prestată de pârât prin plata unor sume de bani, ceea ce încalcă dispozițiile art.1075 din Codul civil. Numai la cererea creditorului se poate stabili obligația de întreținere printr-o sumă de bani, plătibilă cu titlu de despăgubiri, sub forma unor prestații periodice, ceea ce nu se regăsește în cauza de față, neexistând nicio dovadă că reclamanta i-ar fi cerut pârâtului acest lucru.
Instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, susține recurenta, întrucât a acordat mai mult decât s-a cerut; astfel, a reținut că, potrivit raportului de expertiză și a celorlalte probe, corpul A de construcție este un imobil nou, construit de pârât și intervenientă, iar la corpul B de clădire, în care locuiește reclamanta, au fost edificate lucrări de consolidare, ambii soți fiind dobânditori ai dreptului de proprietate asupra imobilului, cu toate că apelul formulat de apelantul B. I. nu vizează dreptul de proprietate comună al soților.
Cererea prin care pârâtul a solicitat să se constate ca drept valabil dreptul de proprietate comună al acestuia și al fostei soții asupra imobilului din litigiu a făcut obiectul cererii reconvenționale formulate de acesta, cerere reconvențională care a fost disjunsă de instanța de fond la data de 18.06.2008 și ulterior suspendată în temeiul art.244 alin.1 din Codul de procedură civilă. Cu toate acestea, în mod nelegal, instanța s-a pronunțat asupra dreptului de proprietate comună al celor doi soți asupra corpului A de construcție ca fiind nou construit și asupra corpului B, la care s-ar fi efectuat lucrări de consolidare, în condițiile în care apelul formulat de pârât nu vizează acest aspect, iar apelul intervenientei a fost respins ca nefondat.
Prin întâmpinarea formulată la data de 25.01.2012, pârâtul a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, arătând că motivele admiterii apelului, considerentele hotărârii, nu pot forma obiectul unei căi de atac și prin urmare, critica ce face trimitere la punctul 6 al art.304 din codul de procedură civilă este nefondată; instanța a oferit o motivare conformă dispozitivului; dispozițiile din Codul familiei au fost reținute doar pentru a arăta natura dreptului obținut de către pârât la momentul încheierii contractului și, tot în acest context, instanța a arătat în mod corect că recurenta cunoștea faptul că intimatul – pârât era căsătorit, a acceptat acest lucru și a beneficiat de el de la momentul desfacerii căsătoriei.
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Având în vedere situația de fapt stabilită de către instanța de apel în baza interpretării coroborate a ansamblului probator administrat în cauză, Curtea arată că, în mod corect, această instanță a interpretat și aplicat dispozițiile legale cu referire strictă la raportul juridic dedus judecății în fața sa.
Reluarea considerentelor asupra situației de fapt nu se impune în recurs, întrucât aceasta este inadmisibilă prin raportare la caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, însă Curtea examinează criticile care vizează nelegalitatea hotărârii ce face obiectul recursului și, în acest context, și prin raportare la motivele de recurs, se arată că hotărârea este lipsită de echivoc în ceea ce privește argumentele care sprijină soluția adoptată relativ la cele două apeluri.
Instanța de apel, cu respectarea principiului disponibilității procesului civil, a stabilit, ca răspuns la criticile care au fost invocate prin memoriile de apel, caracterul de bun comun al imobilului din litigiu. Astfel, Curtea constată că ambii apelanți au criticat soluția primei instanțe sub aspectul reținerii greșite a faptului că la data achiziționării imobilului pârâtul nu era căsătorit, or, interpretând dispozițiile art.30 - 35 alin.2 din Codul familiei, instanța de apel a tranșat și această chestiune care privește regimul juridic care guvernează bunul din litigiu prin prisma statutului civil al celor doi pârâți și al efectelor pe care le produce regimul matrimonial. Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților, iar calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită, astfel cum a arătat instanța de fond.
Obligația de întreținere asumată convențional de către intimatul – pârât are caracter intuitu personae și instanța de apel a reținut deopotrivă acest caracter, precum și faptul că, în cauza de față, a intervenit novația cu schimbare de obiect, prin urmare, novația obiectivă, ca modalitate de transformare a obligației.
Novația este o convenție prin care părțile unui raport juridic obligațional sting o obligație existentă înlocuind-o cu o nouă obligație și specific acestui mod de transformare a obligațiilor este faptul că, chiar dacă raportul juridic obligațional se stinge, aceasta nu înseamnă încetarea efectelor sale, ci numai transformarea lui într-un alt raport juridic obligațional; obligația veche este înlocuită cu una nouă.
Așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar – fila 173, dosar apel, care se coroborează și cu celelalte probe administrate în cauză, atât în fond, cât și în apel, în privința obiectului obligației a intervenit, în mod expres, prin consimțământul creditoarei înlocuirea obligației de întreținere asumată de către intimatul – pârât cu o obligație cu caracter patrimonial, constând în plata lunară a sumei de 50 de lei.
În aceste condiții, executarea acestei prestații se poate face prin plată, ca mijloc de stingere a obligațiilor reglementat prin dispoziția art.1092 – 1121 din Codul civil și potrivit art.1093 din același cod, poate fi achitată de orice persoană interesată și chiar de o persoană neinteresată.
Prin urmare, în mod corect, instanța de apel a concluzionat că atâta timp cât obligația pe care o datora intimatul – pârât a fost executată, în modalitatea mai sus explicată, acțiunea reclamantei este neîntemeiată.
Curtea arată că nici critica întemeiată pe dispoziția art.304 pct.6 din Codul de procedură civilă nu este întemeiată, deoarece instanța de apel nu s-a pronunțat plus petita, ci a stabilit situația de fapt pe care a avut-o în vedere, astfel cum aceasta rezultă din coroborarea tuturor probelor și nu doar a raportului de expertiză la care face referire recurenta, arătând în concret și situația actuală a imobilului din litigiu, respectiv existența celor două corpuri de construcție, modul în care părțile locuiesc efectiv în acest imobil, lucrările de construcție și îmbunătățiri relative la acesta.
Astfel, instanța de apel nu s-a pronunțat referitor la cererea reconvențională, așa cum în mod greșit susține recurenta, ci a stabilit situația de fapt dedusă judecății.
Prin urmare, constatând că în mod corect au fost aplicate și interpretate dispozițiile art.1128 - 1131 din Codul civil, reținându-se că obligația de întreținere s-a transformat din consimțământul părților într-o obligație de plată a unei sume de bani, consimțământ care rezultă din acceptarea prestării întreținerii în această modalitate, prin achitarea sumei de 50 lei lunar, atât de către pârât, cât și de către intervenientă, și că obligația de întreținere a fost achitată în integralitate, Curtea, în condițiile prevăzute de art.312 din Codul de procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de reclamanta G. A. împotriva deciziei civile nr.531 A/08.06.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul cu nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât B. I. și intimata – intervenientă J. D..
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 06.02.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
DOINIȚA M. D. A. B. I. S.
GREFIER
L. C.
Red.D.M.
Tehdact.R.L.
2 ex./21.02.2012
TB-S.4 – D.G.N., I.Târțău
Jud.Cornetu – L.C.O.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 43/2012. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 186/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
