Revendicare imobiliară. Decizia nr. 43/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 43/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-02-2012 în dosarul nr. 43/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Dosar nr._
(_ )
DECIZIA CIVILĂ NR. 43 A
Ședința publică din 06.02.2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE D. A.
JUDECĂTOR F. P.
GREFIER L. M. B.
************
Pe rol se află soluționarea apelului declarat de apelanții – reclamanți C. M., R. B., C. I., G. G., S. U. și S. A., împotriva sentinței civile nr. 451 din 11.03.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – pârâtă S.C. R. SA.
Cauza are ca obiect – revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocatul I. A., în calitate de reprezentant al apelanților reclamanți, în baza împuternicirii avocațiale ._/02.10.2011 eliberată de Baroul București, atașată la dosar la fila nr. 17, precum și avocatul G. A., în calitate de reprezentant al intimatei – pârâte S.C. R. SA, în baza împuternicirii avocațiale . nr._/29.09.2011 eliberată de Baroul București, atașată la dosar la fila nr. 18.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează faptul că s-a acordat termen la cererea avocatului apelanților reclamanți pentru pregătirea apărării în raport de excepția lipsei calității de reprezentant invocată de partea adversă, după care,
Se prezintă avocatul G. A. și arată că este colaboratorul avocatului Z. A., care urmează a se prezenta pentru reprezentarea părții intimate pârâte, sens în care solicită lăsarea dosarului la a doua strigare.
Avocatul părților adverse nu se opune reluării dosarului la a doua strigare.
La reluarea dosarului la a doua strigare a cauzei se prezintă avocatul I. A., în calitate de reprezentant al apelanților reclamanți, precum și avocatul Z. A., în calitate de reprezentant al intimatei pârâte S.C. R. SA, în baza împuternicirii avocațiale . nr._/29.09.2011 eliberată de Baroul București, atașată la dosar la fila nr. 18.
Avocatul apelanților reclamanți depune la dosar înscrisuri în dovedirea calității de reprezentant al tuturor părților apelante, respectiv contractul de asistență juridică și copiile actelor de identitate ale părților.
La interpelarea instanței dacă a luat cunoștință de înscrisurile depuse de apărătorul apelanților reclamanți în combaterea excepției lipsei calității de reprezentant invocată la termenul anterior, avocatul intimatei pârâte arată că a luat cunoștință de actele depuse și a verificat împuternicirea avocațială depusă la dosar, în care sunt trecuți toți apelanții.
În consecință, înțelege să renunțe la susținerea excepției lipsei calității de reprezentant al avocatului apelanților reclamanți.
Apărătorii părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au alte cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra apelului.
Avocatul apelanților reclamanți solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat, schimbarea în tot a sentinței apelate și admiterea pe fond a acțiunii în revendicare.
Solicită a se observa faptul că, în etapa fondului, instanța a respins excepția inadmisibilității cererii formulate de către intimata pârâtă, astfel încât, față de această soluție de respingere a excepției inadmisibilității care nu a fost atacată, acțiunea reclamanților întemeiată pe dreptul comun este admisibilă și instanța de fond ar fi trebuit să analizeze cauza strict din punct de vedere al aplicării dreptului comun dacă acțiunea reclamanților este sau nu întemeiată.
Însă, instanța de fond a respins ca neîntemeiată acțiunea, reținând argumente care nu țin de temeinicia cererii reclamanților, ci de admisibilitatea acestei acțiuni.
Pe fondul cauzei solicită a se observa faptul că, luând în aplicare principiile ce guvernează acțiunea în revendicare pe dreptul comun, acțiunea reclamanților trebuie să fie admisă ca întemeiată, titlul de proprietate al reclamanților provenind de la un proprietar, în timp ce titlul de proprietate al intimatei pârâte provine de la un neproprietar.
Deși, în opinia sa, față de faptul că a fost respinsă excepția inadmisibilității nu mai au relevanță cele reținute în decizia Înaltei Curți de Casație și justiție care s-a pronunțat strict pe admisibilitate, solicită a se observa că și aceste principii instituite prin decizia respectivă nu fac să fie înlăturată temeinicia cererii reclamanților.
Principiile ce trebuie reținute constau în acela al neafectării securității raporturilor juridice și a nu se crea un rău mai mare prin admiterea acțiunii, însă acestea nu sunt afectate în măsura în care se va admite apelul.
Nu se afectează securitatea raporturilor juridice pentru că intimata pârâtă a menținut în patrimoniul său acest imobil – teren și nu a înțeles să-l înstrăineze.
Nu s-ar crea nici un rău mai mare prin admiterea apelului, deoarece intimata pârâtă a primit cu titlu gratuit respectivul imobil, astfel încât patrimoniul său nu ar fi vătămat prin admiterea apelului, dimpotrivă, patrimoniul reclamanților ar fi vătămat, întrucât autorii reclamanților au dobândit imobilul prin contracte cu titlu oneros.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Avocatul intimatei pârâte formulează concluzii de respingere a apelului ca nefondat și de menținere a hotărârii instanței de fond ca fiind temeinică și legală.
În acest sens solicită a se observa faptul că instanța de fond a reținut în mod corect că regimul juridic al imobilului în cauză se circumscrie dispozițiilor Legii nr. 10/2001, la data efectuării celor două notificări imobilul fiind în proprietatea statului, fiind o unitate cu capital de stat.
Pe de altă parte, în mod corect instanța de fond a stabilit că problema conflictului între legea specială și legea generală este o problemă de exercițiu al acțiunii și de analiză pe fond.
Prin urmare, în considerarea și a dispozițiilor CEDO, instanța de fond a procedat la antamarea elementelor esențiale ale raportului de conflict și în considerarea acestor dispoziții speciale și cele stabilite prin decizia de recurs în interesul legii a apreciat că acțiunea reclamanților este nefondată.
Cu prioritate respingerea acțiunii a avut în vedere acest conflict între legea specială și legea generală, însă solicită a se observa că, chiar dacă instanța de fond ar fi trecut peste această problemă, trebuia luat în considerare cu prioritate, întrucât nici alte condiții pentru exercitarea acțiunii în revendicare nu erau îndeplinite, în sensul că imobilul se afla în proprietate privată, în prezent a unui subiect de drept privat, i-ar fi fost afectat circuitul civil și imobilul era afectat de utilități și construcții, astfel încât restituirea în natură nu mai era posibilă.
Ca atare, în mod corect instanța de fond a avut în vedere toate aceste elemente și nu a prejudiciat nici un drept al reclamanților în ceea ce privește accesul liber la justiție, pronunțând o soluție corectă și temeinică.
Pentru toate aceste considerente, solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind temeinică și legală.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Curtea reține apelul spre soluționare.
CURTEA
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.451/11.03.2011, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată și a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții C. M., R. B., C. I., G. G., S. U. și S. A., în contradictoriu cu pârâta .>
Tribunalul a analizat prioritar excepția inadmisibilității a acțiunii invocată de pârâtă și unită cu fondul prin încheierea dată din 13.04.3010.
Referitor la această excepție, tribunalul a apreciat că nu este întemeiată pentru următoarele considerente:
Inadmisibilitatea este definită ca fiind acea sancțiunea procesuală care intervine în situația în care partea formulează o acțiune sau o cale de atac la care nu are acces (nefiind prevăzută de lege) sau la care nu poate recurge decât după îndeplinirea unei proceduri prealabile. În speța dedusă judecății, obiectul litigiului este obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie un imobil despre care reclamanții susțin că au calitatea de proprietari.
Astfel, în speța dedusă judecății acțiunea se întemeiază pe dispozițiile art.480 cod civil și nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, neexistând un text de lege care să interzică formularea unei asemenea acțiunii, iar respingerea ca inadmisibilă ar însemna, în mod evident, o încălcare a dreptului de acces la justiție a reclamanților.
Tribunalul a reținut că partea nu a înțeles să urmeze procedura Legii nr.10/2001 care ar fi putut conduce atât la o reparație efectivă prin restituirea în natură, cât și la posibilitatea de a se analiza dreptul la despăgubiri bănești pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură.
Nu se poate vorbi de o încălcare a dispozițiilor art.21 din Constituția României și art.6 alin.1 din CEDO având în vedere, pe de o parte, că procedura instituită de Legea nr.10/2001 nu este una jurisdicțională, ci pur administrativă, entitatea investită cu soluționarea notificărilor neavând caracterul de instanță independentă și imparțială în sensul art.6 alin.1 din CEDO, fiind chiar persoana juridică care deține imobilul ce se solicită a fi retrocedat, iar pe de altă parte, că dreptul de acces la un tribunalul nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmărește apărarea unui drept civil.
Condiția esențială care se cere este aceea ca soluția pronunțată în procedura prealabilă să poată fi atacată în fața unei instanțe judecătorești care îndeplinește condiția de tribunalul independent și imparțial și care are competență deplină de a verifica decizia administrativă.
În acest sens, CEDO s-a pronunțat în cauzele G. contra României și C. contra României, etc.
Pe de altă parte, părțile au o astfel de cale, deoarece art.26 din Legea nr.10/2001 îi dădea posibilitatea de a contesta în fața tribunalului - secția civilă dispoziția emisă. Mai mult, aceste dispoziții își găsesc aplicabilitatea și în cazul în care entitatea investită cu soluționarea notifică refuză să o soluționeze în termenul legal. În acest sens sunt deciziile IX/2006 și XX/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție care prevăd competența tribunalului secția civilă de a soluționa cererile de obligarea a unității deținătoare de a emite dispoziție de soluționare a notificării, cât și de a soluționa pe fond notificarea în caz de nesoluționare a acesteia în termenul legal. Mai mult, practica constată a instanțelor este în sensul de a soluționa orice contestație referitoare la modul de aplicare a procedurii prevăzute de Legea nr.10/2001.
În acest sens, chiar prin hotărârea pilot în cauza A. contra României (paragraful 121) s-a reținut că recursul în interesul legii admis prin decizia XX/2007 reprezintă o cale efectivă de acces la instanță, constatarea încălcării fiind determinată de faptul că anterior pronunțării acestei hotărâri reclamanta nu a putu să se adreseze instanțelor de judecată.
În acest sens, în hotărârea pilot A. contra României în paragraful 118 se menționează că „în ceea ce privește acțiunea întemeiată pe dispozițiile civile de drept comun Curtea apreciază că respingerea acestei motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparație nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art.6.1 din Convenție cu condiția ca procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă”.
În speța de față, reclamanții au formulat notificarea prevăzută de Legea nr.10/2001, dar tribunalul nu a fost învestit cu soluționarea notificării în lipsa unui răspuns al pârâtei, în condițiile deciziei nr.20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, ci reclamanții și-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art.480 Cod civil.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel apelanții C. M., R. B., C. I., G. G., S. U. și S. A., criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie, respectiv în mod greșit instanța fondului a respins acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun pentru un bun imobil preluat în mod abuziv, apreciind greșit că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art.1, art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a căror prevalență a dreptului intern a fost statuată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.33/2008.
Verificând legalitatea și temeinicia sentinței apelate în raport de criticile formulate și de materialul probator administrat în cauză, Curtea a constatat că apelul este nefondat și în temeiul art.296 Cod procedură civilă l-a respins pentru următoarele considerente:
Prin cererea introductivă de instanță apelanții C. M., R. B., C. I., G. G., S. U. și S. A. au solicitat obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 1 ha situat în București, . bis, sector 2.
În motivarea cererii apelanții au arătat că terenul în litigiu a fost dobândit prin actul de vânzare – cumpărare autentificat la nr._/1931 de către Tribunalul I. – Secția notariat încheiat între vânzătorul R. N.C. și cumpărătorul N. R.C..
În dovedirea cererii apelanții au depus la filele 5 – 8 titlul de proprietate întocmit la 24.06.1931, acte de stare civilă și la fila 83 din dosarul de fond a fost depusă notificarea făcută în baza Legii nr.10/2001 pentru terenul în litigiu.
În mod corect tribunalul a reținut că apelanții nu au înțeles să urmeze procedura Legii nr.10/2001, deoarece, deși au formulat notificarea, nu au investit tribunalul cu soluționarea notificării în lipsa unui răspuns al pârâtei în condițiile Deciziei nr.XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe în condițiile art.329 alin.3 Cod procedură civilă.
Față de această împrejurare, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil în mod corect a fost respinsă ca neîntemeiată.
Conform notificării depuse de apelanți, terenul în cauză a trecut abuziv în proprietatea statului în perioada aprilie – mai 1951, fără nicio notificare prealabilă.
Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr.10/2001, în mod corect tribunalul a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile legii speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispozițiile art.480 Cod civil.
Acțiunea în revendicare promovată după . Legii nr.10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate trebuia analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr.10/2001 ca lege specială derogatorie – în ceea ce privește criteriile de comparare a titlurilor aflate în conflict – de la dreptul comun.
Nu se poate aprecia că există pentru apelanți posibilitatea de a opta între aplicarea Legii nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv Codul civil. Ar însemna o încălcare a principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi și să facă abstracție totală de efectele create prin aplicarea legii speciale. Nu poate fi ignorată nici voința apelanților care au ales această cale – electa una via.
Apelanții au invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a stabilit că exigențele art.1 din Protocolul adițional nr.1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate.
Apelanții fac ample referiri în motivele de apel la jurisprudența europeană care, garantând prin art.6 „dreptul fiecărei persoane la un tribunal”, adică dreptul la o instanță judiciară care să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale, precizează că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept sau de fapt care ar fi de natură de altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.
În acest sens, în hotărârea pilot A. contra României se menționează că „în ce privește acțiunea întemeiată pe dispozițiile civile de drept comun Curtea apreciază că respingerea motivată de necesitate a de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparație nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art.6 din Convenție, cu condiția ca procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă”.
Existența Legii nr.10/2001 derogatorie de la dreptul comun cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art.6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
Prin imposibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii nr.10/2001, nu se aduce atingere nici art.1 din Protocolul adițional al Convenției – invocată de apelanți prin motivele de apel, norma arătată garantând protecția unui „bun actual” aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei „speranțe legitime” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. Art.1 din Protocolul nr.1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția – paragraful 135 din cauza pilot A. contra României.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care Curtea nu a reținut nici această critică formulată de apelanți. Transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 a interesului personal al apelanților este condiționată de întrunirea cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizare a căilor de atac prevăzute de aceste legi - paragraful 142 din cauza pilot A. contra României.
Deși apelanții au invocat jurisprudența CEDO prin motivele de apel, Curtea a reținut că prioritatea normei convenționale poate fi dată în raport cu procedura de aplicare a Legii nr.10/2001 numai în condițiile art.11 și 20 din Constituția României, respectiv numai în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială. Or, după pronunțarea deciziilor IX/2006 și XX/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție care prevăd competența tribunalului – secția civilă de a soluționa cererile de obligare a unității deținătoare de a emite dispoziție de soluționare a notificării, cât și de a soluționa pe fond notificarea în caz de nesoluționare a acesteia în termen legal, reprezintă căi efective de acces la instanță. Acestea sunt coroborate cu practica constantă a instanțelor de a soluționa orice contestație referitoare la modul de aplicare a procedurii prevăzute de Legea nr.10/2001.
Față de aceste considerente, Curtea a respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelanții – reclamanți C. M., R. B., K. (C.) I., G. G., S. U. și S. A., toți cu domiciliul ales la SCA I. și S., în București, ., sector 3, împotriva sentinței civile nr.451/11.03.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata – pârâtă . sediul în București, ., sector 1.
Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 06.02.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
D. A. F. P.
GREFIER
L. M. B.
Red.D.A.
Tehdact.R.L.
9 ex./22.02.2012
TB-S.4 – Gh.N.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 182/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Rezoluţiune contract. Decizia nr. 187/2012. Curtea de Apel... → |
|---|
