Revendicare imobiliară. Decizia nr. 491/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 491/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-03-2013 în dosarul nr. 491/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 491
Ședința publică de la 18.03.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A.
JUDECĂTOR - F. P.
JUDECĂTOR - C. M. T.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții-pârâți, S. A., P. V. C., P. D. E., împotriva deciziei civile nr.793.A./13.09.2912, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți Ș. O. P., D. J. MIGNON C., intimații-pârâți, M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, ., C. M. I. A.-M., T. I. J., C. C., C. C., M. C. și I. O. M..
P. are ca obiect – revendicare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul C. D. D. Ș., pentru recurenții-pârâți, S. A., P. V. C., P. D. E., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, eliberată de Baroul București, intimatul-reclamant, Ș. O. P., personal și asistat de avocatul, Rasquin M. G., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, emisă de Baroul București, același avocat reprezentând și interesele intimatei-reclamante, D. J. Mignon C., avocatul, M. Ș., pentru intimata-pârâtă, I. O.-M., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, emisă de Baroul București, consilier juridic, M. I., pentru intimatul-pârât, M. București, prin Primarul General, în baza delegației de la dosar, lipsesc: intimații-pârâți, ., C. M. I. A.-M., T. I. J., C. C., C. C., M. C..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Curtea procedează la identificarea intimatului-pârât, Ș. O. P., care prezintă C.I. . nr._, eliberată de secția 1 Poliție.
Părțile, prin reprezentanți, având pe rând cuvântul declară că nu mai au cereri de formulat și probe de solicitat.
Curtea având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Avocatul recurenților-pârâți, având cuvântul, solicită admiterea recursului, desființarea în tot a deciziei civile recurate, menținerea ca legală și temeinică a sentinței instanței de fond și, pe cale de consecință respingerea acțiunii reclamanților ca inadmisibilă.
Susține argumentul în sensul că acțiunea reclamanților nu este admisibilă, întrucât aceștia nu dețin „un bun” în sensul Convenției, astfel încât, să se poată trece la o identificare a terenurilor pretinse de aceștia și cele ocupate de intimații-pârâți și în speță la o comparare de titluri.
Solicită a se reține faptul că intimații-reclamanți nu au obținut nicio sentință prin care să le fie recunoscută calitatea de proprietari ai imobilelor revendicate sau să se constate nevalabilitatea preluării imobilelor de către stat.
Mai mult, pentru imobilele în litigiu, reclamanții au formulat și notificări în baza Legii nr. 10/2001, iar prin Dispoziția nr._/10.11.2011, Primăria Municipiului București s-a pronunțat cu privire la notificarea nr. 2798/2011 privind imobilul din .. 63, sector 3, în sensul de acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru construcțiile deținute de autorii lor, față de imposibilitatea restituirii în natură.
Consideră că prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii de revendicare de drept comun formulată după . Legii nr. 10/2001, nu se aduce atingere art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, deoarece art. 1, garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Avocatul intimaților reclamanți, Ș. O. P. și D. J. Mignon C., având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii recurate.
Consideră că în mod corect a fost respinsă excepția de inadmisibilitate a acțiunii de revendicare de instanța de apel în rejudecare.
Astfel, instanța de fond a apreciat că intimații-reclamanți dețin un bun actual în sensul Convenției, pentru că au o dispoziție administrativă prin care li s-a recunoscut calitatea de persoane îndreptățite, iar speranța este legitimă.
Or, contestația formulată de aceștia nu vizează calitatea de persoane îndreptățite, ci numai modalitatea de restituire în natură, față de acordarea despăgubirilor.
În opinia sa, acțiunea de revendicare în comparare de titluri, nu este inadmisibilă după apariția Legii nr. 10/2001, fiind vorba despre o comparare de titluri, iar reclamanții fiind proprietarii de drept ai imobilului în litigiu.
Or, peste această proprietate figurează înregistrată o altă proprietate, fiind clar că nu pot coexista două titluri de proprietate, unul fiind eliptic, iar instanța de judecată este singura în măsură să valideze, existența unui titlu de proprietate în favoarea sau defavoarea celuilalt titlu.
Depune și concluzii scrise.
Avocatul intimatei-pârâte I. O. M., având cuvântul, solicită admiterea recursului, fără cheltuieli de judecată.
Consilierul juridic al intimatului-pârât, M. București prin Primarul General, având cuvântul, solicită admiterea recursului și menținerea în totalitate a hotărârii din apel.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr._/2011, Judecătoria Sectorului 3 București a luat act de renunțarea la judecata primelor două capete de cerere, a respins excepțiile lipsei de interes pe primul capăt de cerere, prescripției capătului doi de cerere, necompetenței materiale pe capătul doi de cerere, netimbrării capătului doi de cerere, tardivitate capătul doi de cerere, lipsei dovezii calității de reprezentant a apărătorului reclamanților, lipsei capacității procesuale de folosința a pârâtei M. V. ca rămase fără obiect; a respins excepțiile netimbrării și necompetenței materiale, ca neîntemeiate; a admis excepția inadmisibilității și a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanții Ș. O. P. și D. J. Mignon C., în contradictoriu cu pârâții M. București prin Primar General, . I. J., C. C., C. C., M. C., C. M. I. A.-M., S. A., P. V. C., P. D. E., I. I. și I. O. M..
În motivarea sentinței s-a arătat, în esență, că instanța are în vedere decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dar nu doar dispozitivul acestei decizii, ci și considerentele care au stat la baza soluției. Astfel, conform Deciziei nr.33/2008, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant”, chiar dacă aceasta nu este prevăzut expres în lege; în cazul în care sunt constatate neconcordanțe între legea specială, Legea nr.10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
În prezenta cauză, regimul juridic al imobilelor revendicate este guvernat de legea specială privind stabilirea și acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, fiind imobile preluate abuziv în baza Decretului nr.92/1950 (filele 14, 15). Dar cererea reclamanților întemeiată pe dreptul comun nu este admisibilă în condițiile în care reclamanții nu au „un bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, astfel încât nu s-ar putea trece la o comparare de titluri.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în ceea ce privește noțiunea de „bun”, a evoluat de-a lungul timpului.
În cauza recentă A. și alții contra României (noiembrie 2010), Curtea EDO și-a reorientat și mai mult jurisprudența, considerând că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care, nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus și expres în sensul restituirii bunului. În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului poate valora doar o recunoaștere a dreptului la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.
Față de această jurisprudență, rezultă, așa cum s-a arătat mai sus, că reclamanții nu au un „bun actual” în sensul Convenției. Reclamanții nu au făcut dovada și, de altfel, nici nu au susținut că ar fi formulat vreo cerere de restituire a imobilului, nici după 1989, nici în termenele necesar a fi fost respectate de către chiriași prevăzute de Legea nr.112/1995, nici după . Legii nr.10/2001. Reclamanții nu au făcut dovada că și-ar fi manifestat în vreun fel intenția de a redobândi bunul, nedeținând vreo sentință judecătorească irevocabilă sau, cel puțin, o decizie administrativă prin care să li se fi recunoscut calitatea de proprietari ai imobilelor revendicate. Nu au obținut nicio sentință prin care să se fi constatat nevalabilitatea preluării imobilului de către stat sau să se fi constatat nelegalitatea contractelor de vânzare-cumpărare care constituie titlurile pârâților. Cu atât mai puțin, nu au obținut vreo sentință prin care să se fi dispus expres restituirea bunului, condiție esențială pentru a se stabili că ar avea un „bun actual” așa cum s-a stabilit în cauza A..
În plus, instanța a constatat că pârâții persoane fizice sunt titulari ai unor „bunuri actuale” în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare nr.6858/1997, 6859/1997, 1570/1997 prin care au cumpărat imobilele revendicate de reclamanți, contracte care nu au fost anulate în termenul impus de Legea nr. 10/2001. Reclamanții au renunțat la capătul de cerere privind anularea acestor contracte. Mai mult, aceasta cerere ar fi fost și tardivă, așa cum au invocat și pârâții, conform art. 46 alin. 5 Cod de procedură civilă, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune fiind prescriptibil în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii, termen prelungit ulterior cu câte trei luni.
Pe cale de consecință, neputându-se reține că reclamanții ar avea un titlu asupra unui „bun actual” în sensul Convenției, reținând că pârâții au „un bun actual” în sensul Convenției în cauză devine incidentă prima teză a Deciziei nr.33/2008 a ICCJ în sensul că cererea în revendicare pe dreptul comun cu comparare de titluri este inadmisibilă.
În cauza A. și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778/22 noiembrie 2010), se arată, însă, că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speță, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141,142 și 143).
Așadar, în speță, nu poate fi recunoscută reclamanților decât o creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită de Curte în acest scop), recunoaștere care, de altfel, s-ar fi produs direct în procedura Legii nr. 10/2001, dată fiind îndeplinirea condițiilor legale pentru obținerea de măsuri reparatorii în echivalent, fără a fi fost necesară constatarea dreptului pe cale judecătorească.
Diferența esențială de abordare în cauza A., față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară. Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului "Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârât, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a înaltei Curți. Urmare a hotărârii Curții din cauza A., circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, inițiată de către reclamanți. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului "Proprietatea", ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire.
În ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată în prezenta cauză în contradictoriu cu M. București, este inadmisibilă expres față de prevederile Legii nr.10/2001 și față de Decizia nr.33/2008, chiar și reclamanții prin notele scrise arătând că Legea nr.10/2001 instituie o procedură administrativă obligatorie atunci când se solicită restituirea bunurilor de la persoanele juridice deținătoare, procedură pe care ei nu au urmat-o.
Inadmisibilitatea acțiunii în revendicare în contradictoriu cu persoana juridică pretins a fi deținătoare a imobilului în temeiul art. 480 cod civil a fost reținută și de Înalta Curte de Casație si Justiție (decizia nr.2489/23.04.2010). Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că Legea nr.10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau a deciziei emisă în procedura administrativă, legea prevede calea contestației în instanța căreia i se conferă jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr.10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării. Recurenții puteau obține măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea și restituirea în natură, în condițiile în care era posibilă) dacă formulau notificare în termenele impuse de Legea nr.10/2001 art. 22, fiind în măsură să dovedească dreptul de proprietate, calitatea de moștenitor, preluarea de către stat, câtă vreme calitatea de pârât o are unitatea administrativ teritorială, ceea ce, în contextul Legii nr.10/2001, se suprapune peste noțiunea de unitate deținătoare. Prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare de drept comun formulată după . Legii nr.10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 Protocol 1, art. 1 garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Dar, Curtea Europeană a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual, nicio speranța legitimă.
Acest raționament al ICCJ este pe deplin aplicabil și în prezenta cauză, având în vedere că reclamanții din cauză au avut la dispoziție Legea nr.10/2001 pentru valorificarea dreptului de proprietate pretins a fi fost încălcat direct de la unitatea administrativ-teritorială. Legea nr.10/2001 le dădea posibilitatea și obținerii de despăgubiri pecuniare, dacă nu mai era posibilă restituirea în natură. Legea nr.10/2001 le dădea și posibilitatea de acces la instanță în măsura în care erau nemulțumiți de soluția dată la notificarea sa. Reclamanții nu au făcut dovada unei incompatibilități concrete între Legea nr.10/2001 si CEDO, “speranța legitima” trebuind a fi dovedită, nu doar, pur și simplu, invocată după o rămânere în pasivitate timp de 20 de ani de la căderea regimului sau 10 ani de la . Legii nr.10/2001 cu prelungiri succesive.
Prin decizia civilă nr.793 A/13.09.2012, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți Ș. O. P. și D. J. Mignon C., împotriva sentinței civile nr._/29.09.2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, pe care a desființat-o în parte și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, în ceea ce privește soluționarea acțiunii în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, a menținut dispoziția privind respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în contradictoriu cu pârâții M. București și . menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate referitoare la soluționarea celorlalte excepții, a respins cererea pârâților de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată și a respins cererile părților de acordare a cheltuielilor de judecată în apel ca neîntemeiate.
Analizând actele și materialul probatoriu existent la dosarul cauzei, precum și hotărârea instanței de fond, prin raportare și la motivele de apel invocate, tribunalul a apreciat că apelul formulat de reclamanți este întemeiat pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii (motivul 1 de apel), tribunalul a apreciat că în mod eronat instanța a admis această excepție în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, pentru următoarele considerente:
Inadmisibilitatea este definită ca acea sancțiune procesuală care intervine în situația în care partea formulează o acțiune sau o cale de atac la care nu are acces (care nu este prevăzută de lege), sau la care nu poate recurge decât după îndeplinirea unei proceduri prealabile.
Spre exemplu, conform art. 111 Cod de procedură civilă, acțiunea în constatare este inadmisibilă în situația în care partea are la dispoziție o acțiune în realizare; de asemenea, în cadrul litigiilor comerciale art. 7201Cod de procedură civilă prevede obligativitatea efectuării unei proceduri de conciliere prealabile, neputându-se introduce o acțiune direct în fața instanței de judecată.
In speța dedusă judecății, obiectul litigiului este printre altele obligarea pârâților persoane fizice să lase în deplină proprietate și posesie un imobil despre care reclamantul susține că are calitatea de proprietar.
Potrivit art.21 alin. 1 din Legea nr.10/2001 (fost 20), sunt supuse restituirii, în condițiile speciale ale acestor legi (deci, cu urmarea procedurii prealabile), imobilele aflate în deținerea persoanelor juridice menționate în text (regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, o organizație cooperatistă, altă persoană juridică ori daca statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizație cooperatistă este acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută), la data intrării în vigoare a legii.
Cum, prin ipoteză, imobilul nu se mai află în posesia unei „unități deținătoare” întrucât a fost înstrăinat către pârâți rezultă acțiunea formulată este admisibilă.
Transmiterea notificării într-o astfel de situație, a înstrăinării imobilului anterior intrării în vigoare a legii, nu are semnificația unei condiții de admisibilitate pentru promovarea acțiunii în justiție, ci aceea a unei măsuri de precauție, de prezervare a unui drept - la măsuri reparatorii prin echivalent pentru situația în care acțiunea în justiție va fi soluționată nefavorabil și deci, nu se poate obține restituirea în natură a bunului.
În consecință, în speța dedusă judecății, tribunalul a constatat că acțiunea introductivă de instanță nu se întemeiază pe Legea nr.10/2001, fiind o acțiune în revendicare, prin comparare de titluri, între mai multe persoane fizice, neavând ca obiect revendicarea imobilului de la statul român, prin vreuna din unitățile deținătoare.
In speța dedusă judecății, obiectul litigiului este o acțiune în revendicare formulată după . Legii nr.10/2001 împotriva unor persoane care nu au calitatea să retrocedeze administrativ bunul, astfel încât în mod evident nu se poate pune problema inadmisibilității acțiunii formulate.
Așadar, tribunalul a apreciat că acțiunea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, deoarece nici un text de lege nu interzice formularea unei asemenea acțiuni (acțiune în revendicare împotriva persoanei fizice deținătoare a imobilului), iar respingerea acțiunii pentru acest motiv ar însemna, în mod evident, o încălcare a dreptului la acces în justiție a reclamantului.
Totodată, Tribunalul a reținut că în ședința din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 60/2007 s-a pronunțat în cadrul unui recurs în interesul legii în sensul că:
„Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, Secțiile Unite decid:
Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.”
Ori, tocmai acest aspect invocă reclamanții și anume faptul că există neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că prioritatea convenției poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare.
Prin urmare, aspectul formulării sau nu a notificărilor, buna sau reaua-credință a pârâților, faptul că Legea nr. 10/2001 nu dă posibilitatea restituirii în natură a imobilelor vândute, ci numai posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, faptul că reclamanții au posibilitatea formulării unei contestații în baza Legii nr. 10/2001 dacă nu li s-a soluționat notificarea, etc. reprezintă chestiuni care vor fi avute în vedere la soluționarea pe fond a acțiunii în revendicare, fără să reprezinte argumente pentru admiterea excepției de inadmisibilitate în sens procesual a acțiunii.
Prin urmare, tribunalul a admis apelul, a desființat în parte sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, în ceea ce privește soluționarea acțiunii în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții persoane fizice.
În ceea ce privește însă pârâții M. București și . mod corect s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii având în vedere că M. București este persoana juridică deținătoare a imobilului teren (parțial) dar și persoana juridică deținătoare care are obligația să răspundă la notificare pentru imobilele construcții vândute în baza Legii nr. 112/1995.
Având în vedere că pentru imobilele ce formează obiectul cauzei reclamanții au formulat deja notificare în baza Legii nr. 10/2001 pe cale de consecință, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială este inadmisibilă.
Tribunalul a apreciat că nu se poate vorbi de o încălcare a dispozițiilor art.21 din Constituția României și art.6 alin.1 din CEDO având în vedere, pe de o parte, că procedura instituită de Legea nr.10/2001 nu este una jurisdicțională, ci pur administrativă, entitatea investită cu soluționarea notificărilor neavând caracterul de instanță independentă și imparțială în sensul art.6 alin.1 din CEDO, fiind chiar persoana juridică care deține imobilul ce se solicită a fi retrocedat, iar pe de altă parte, că dreptul de acces la un tribunalul nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmărește apărarea unui drept civil.
Condiția esențială care se cere este aceea ca soluția pronunțată în procedura prealabilă să poată fi atacată în fața unei instanțe judecătorești care îndeplinește condiția de tribunalul independent și imparțial și care are competență deplină de a verifica decizia administrativă. În acest sens CEDO s-a pronunțat în cauzele G. contra României și C. contra României, etc..
Or, în cauza de față, tribunalul a constatat că reclamanții au o astfel de cale deoarece art. 26 din Legea nr.10/2001 le dă posibilitatea de a contesta în fața tribunalului - secția civilă dispoziția emisă. Mai mult aceste dispoziții își găsesc aplicabilitatea și în cazul în care entitatea investită cu soluționarea notifică refuză să o soluționeze în termenul legal. În acest sens sunt deciziile IX/2006 și XX/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție care prevăd competența tribunalului secția civilă de a soluționa cererile de obligarea a unității deținătoare de a emite dispoziție de soluționare a notificării, cât și de a soluționa pe fond notificarea în caz de nesoluționare a acesteia în termenul legal. Mai mult practica constată a instanțelor este în sensul de a soluționa orice contestație referitoare la modul de aplicare a procedurii prevăzute de Legea nr.10/2001.
În acest sens, chiar prin hotărârea pilot în cauza A. contra României (paragraful 121) se reține că recursul în interesul legii admis prin decizia XX/2007 reprezintă o cale efectivă de acces la instanță, constatarea încălcării fiind determinată de faptul că anterior pronunțării acestei hotărâri reclamanta nu a putut să se adreseze instanțelor de judecată.
Aceste limitări sunt, în accepțiunea tribunalului, proporționale cu scopul urmărit prin raportare la necesitatea asigurării stabilității circuitului civil, a evitării incertitudinii și a tranșării într-un termen rezonabil a situației juridice a imobile naționalizate precum și la interesul aplicării unitare la legilor reparatorii.
În acest sens în hotărârea pilot A. contra României în paragraful 118 se menționează că ,,în ceea ce privește acțiunea întemeiată pe dispozițiile civile de drept comun Curtea apreciază că respingerea acestei motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparație nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art.6.1 din Convenție cu condiția ca procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă.
Prin urmare, tribunalul a menținut dispoziția privind respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în contradictoriu cu pârâții M. București și .>
Totodată, nefăcând obiectul criticilor în apel, tribunalul a menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate referitoare la soluționarea celorlalte excepții.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurentele S. A., P. V. C. și P. D. E., criticând-o pe motive de nelegalitate, respectiv greșit a reținut tribunalul că reclamanții, deși au demarat procedura prevăzută de Legea nr.10/2001, pot formula și acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil, ignorând principiul specialia generalibus derogant, precum și dispozițiile Legii nr.10/2001 care prevăd obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile, instanța dând o interpretare greșită cauzei A. și alții contra României și respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare formulată după . Legii nr.10/2001 nu aduce atingere art.1 din Protocolul nr.1.
Prin întâmpinarea depusă la 11.03.2013 intimații Ș. O. P. și D. J. Mignon C. au solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că instanța de apel a constatat că nu se pune problema inadmisibilității acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, deoarece nu este supusă cerințelor Legii nr.10/2001. Au solicitat pe calea contestației împotriva Dispoziției nr._/2011 a Primăriei Municipiului București anularea în parte a dispozițiilor administrative cu privire la restituirea în natură a terenurilor libere în suprafață de 728 mp, subliniind că este nefondat motivul de recurs întemeiat pe faptul că nu aveau „un bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, reclamanții respectând întreaga legislație română și europeană, conformându-se dispozițiilor acestora.
Verificând legalitatea deciziei recurate, Curtea a constatat că recursul este nefondat și în baza art.312 alin.1 Cod de procedură civilă l-a respins pentru următoarele considerente:
Recurentele au invocat ca temei juridic al recursului declarat prevederile art.304 pct.7 și 9 Cod de procedură civilă.
Recurentele au invocat prevederile art.304 pct.7 Cod de procedură civilă, care urmăresc modificarea deciziei recurate că nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Curtea a constatat că decizia recurată respectă prevederile art.261 Cod de procedură civilă, cuprinzând elementele structurale prevăzute de legiuitor prin argumentarea motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, astfel că permite controlul de legalitate în urma exercitării recursului de recurente, astfel că această critică nu a fost reținută de instanță.
Art.304 pct.9 Cod de procedură civilă conduce la modificarea hotărârii recurate, dacă hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dacă cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii și vizează esențialmente nelegalitatea deciziei recurate.
Curtea a constatat că, în mod corect, tribunalul a reținut că nu există nicio normă de drept care să interzică formularea unei acțiuni în revendicare împotriva persoanei fizice deținătoare a imobilului, astfel că respingerea acțiunii formulate de reclamanți ca inadmisibilă reprezintă o încălcare a dreptului la acces în justiție a intimaților. Pe de altă parte, accesul la justiție nu implică și admiterea cererii. Trebuie subliniat că reclamanții s-au adresat instanței pentru a se dispune restituirea bunului în natură după ce în prealabil au solicitat restituirea aceluiași bun în procedura legii speciale. Urmează ca instanța fondului să analizeze acțiunea în revendicare promovată după . Legii nr.10/2001, pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr.10/2001, ca lege specială derogatorie de la dreptul comun sub anumite aspecte. Legiuitorul nu a dat posibilitatea reclamanților să opteze între aplicarea Legii nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării. Analizarea acțiunii în revendicare promovată de reclamanți asupra fondului pricinii urmează a fi făcute de instanța fondului pentru garantarea principiului liberului acces la justiție, intimații urmărind recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate.
Legiuitorul prin Legea nr.10/2001 și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia în interesul legii nr.33/2008 au determinat sfera persoanelor ce au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios, cu excepția cazurilor când acesta a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995 de către chiriași. Astfel, numai persoanele exceptate de la procedura specială a Legii nr.10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, pot exercita acțiunea în revendicare prin compararea titlurilor pe calea dreptului comun.
Nu a fost reținută nici critica privitoare la aplicarea art.1 din Protocolul nr.1 din Convenție, care garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Instanța fondului urmează să aibă în vedere constatările instanței de contencios european, unde s-a precizat că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual, nicio speranță legitimă.
Față de aceste considerente, recursul a fost respins ca nefondat.
În baza art.274 alin.3 Cod de procedură civilă, Curtea a obligat recurentele la plata cheltuielilor de judecată către intimați în cuantum de 500 lei. Intimații aveau obligația să facă dovada caracterului necesar și real al cheltuielilor de judecată, respectiv al unui cuantum rezonabil, în raport de criteriile din art. 274 alin. 3 Cod de procedură civilă. În raport de această normă juridică trebuie făcută o disociere necesară și firească între cele două raporturi conexe cu instituția cheltuielilor de judecată, respectiv, pe de o parte raportul contractual încheiat între avocat și clientul său și raportul juridic de drept procesual civil în care se determină cuantumul cheltuielilor de judecată.
Legea nr.51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat reglementează, printre altele, contractul de asistență juridică și statornicește regimul raportului juridic civil, dintre părțile acelui contract (avocatul și clientul său). Prin art.274 alin.3 Cod de procedură civilă se reglementează un aspect al raportului juridic de drept procesual civil între părțile contractante, textul stabilind modalitatea de calculare a sumei datorate cu titlu de cheltuieli de judecată de către cel care a căzut în pretenții, părții care le solicită.
Art.274 alin.3 Cod de procedură civilă stabilește două criterii în funcție de care în cadrul raportului juridic de drept procesual instanța, motivat, are posibilitatea diminuării cheltuielilor de judecată atunci când apreciază că acestea sunt nepotrivit de mari: „față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”. Trebuie menționat că dispozițiile art.274 alin.3 Cod de procedură civilă rămân însă inaplicabile în privința raporturilor dintre avocat și clientul său, raporturi care sunt supuse dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 51/1995. Instanța, conform art. 274 alin.3 Cod de procedură civilă, poate majora sau micșora suma pe care o va include încheltuielile de judecată cu titlu de onorariu de avocat, și nu onorariul avocatului.
Chiar Curtea Constituțională prin Decizia nr. 728 din 7 mai 2009 soluționând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 274 alin. 3 din codul de procedură civilă a reținut că prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil.
În sensul celor arătate este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil (Cauza D. împotriva României, Hotărârea din_ , publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 265 din_, paragraful 74).
Prezenta cauză este un recurs soluționat la primul termen de judecată, în care intimații, fiind asistați de aceeași firmă de avocatură care i-a reprezentat de la promovarea apelului – 16.02.2012, au solicitat obligarea recurentelor la plata sumei de 1.500 lei cu titlu de onorariu de avocat - fila 36 din dosarul de recurs. Curtea apreciază că față de criteriile prevăzute de art.274 alin. 3 Cod de procedură civilă recurentele urmează a fi obligate la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată din onorariul de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentele - pârâte S. A., P. V. C. și P. D. E., împotriva deciziei civile nr.793 A/13.09.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații – reclamanți Ș. O. P. și D. J. MIGNON C. și intimații – pârâți M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, ., C. M. I. A.-M., T. I. J., C. C., C. C., M. C. și I. O. M..
Obligă recurenții la plata către intimatul – reclamant Ș. O. P. a sumei de 500 lei cheltuieli de judecată – onorariu avocat în cuantum redus conform art.274 alin.3 Cod de procedură civilă.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 18.03.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. F. P. C. M. T.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red.D.A.
Tehdact.R.L.
2 ex./03.04.2013
TB-S.4 – I.Târțău; L. E. F.
Jud.S.3 – D.A.
| ← Anulare act. Decizia nr. 479/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 587/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
