Legea 10/2001. Decizia nr. 1683/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1683/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-10-2012 în dosarul nr. 1683/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1683
Ședința publică de la 11.10.2012.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul reclamant V. C. și de către recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN P. G., împotriva sentinței civile nr. 477 din 08.03.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, S. R. PRIN COMISIA PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR și P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI – S. O..
P. are ca obiect – acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul Toia P., în calitate de reprezentant al recurentului reclamant V. C., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2012, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar și consilierul juridic M. I., în calitate de reprezentant al recurentului pârât M. București prin P. G., conform delegației pe care o depune la dosar, lipsind intimații pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, S. R. prin Comisia pentru Stabilirea Despăgubirilor și P. G. al Municipiului București – S. O..
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul recurentului pârât M. București prin P. G. solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea în parte a hotărârii recurate în sensul respingerii capătului de cerere privind constatarea calității de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii ca neîntemeiat. Arată că, în opinia sa, nu este un refuz nejustificat al Municipiului București de a soluționa notificarea formulată de către reclamant, având în vedere faptul că nu s-a epuizat procedura administrativă, astfel încât, în mod greșit s-a făcut aplicarea prevederilor deciziei XX/2007.
Avocatul recurentului reclamant V. C. solicită respingerea ca nefondat a recursului formulat de partea adversă.
Prin probele administrate în cauză, a făcut dovada faptului că dosarul administrativ aferent notificării nr. 2279/2001 este complet încă din anul 2008, motiv pentru care recurentul pârât avea obligația de a soluționa notificarea în termenul legal de 60 de zile, obligație pe care nu a îndeplinit-o nici până astăzi. Prin refuzul de a soluționa notificarea, consideră că M. București a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil protejat de art. 6 din C.E.D.O. Prin urmare, în mod corect instanța de fond analizând materialul probator administrat în cauză a făcut aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. 3 din Legea nr.10/2001, republicată, astfel cum, a fost interpretată prin decizia XX/2007 și a trecut la soluționarea pe fond a notificării, stabilind pe numele reclamantului dreptul la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul notificat, urmând să fie stabilite și plătite conform dispozițiilor Titlului VII din legea nr. 247/2005.
Cu privire la recursul declarat de către reclamantul V. Crsitian, pune concluzii de admitere astfel cum a fost formulat și motivat.
Arată că recursul reclamantului privește capetele subsidiare de cerere prin care acesta a solicitat obligarea pârâtului M. București prin P. G. să trimită dosarul administrativ direct la Comisia Centrală pentru Stabilirea despăgubirilor și, respectiv, obligarea pârâților M. București și P. G. al Municipiului București la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului înregistrat de către reclamant urmare a refuzului de soluționare a notificării.
Arată că dispozițiile art. 16 alin.2/1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 sunt aplicabile dosarelor aferente notificărilor soluționate pe cale administrativă, situație în care dispozițiile emise de primar, împreună cu întreaga documentație, se înaintează prefectului pentru a se realiza controlul de legalitate al măsurilor stabilite de primar. Solicită a se avea în vedere faptul că în speța de față controlul de legalitate cu privire la calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul preluat abuziv, cât și la dreptul de proprietate asupra imobilului s-a realizat de către instanța de judecată, astfel încât nu se impune trimiterea dosarului Prefectului Municipiului București. Ca atare, măsura invocată de către prima instanță ar fi excesivă și ar conduce la prelungirea inutilă a termenului de soluționare definitivă a notificării prin emiterea titlului de despăgubiri de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Cu privire la cel de al doilea capăt de cerere, consideră că prin nesoluționarea notificării în termenul legal de 60 de zile de către pârâtul M. București a condus la o diminuare a despăgubirilor pe care reclamantul ar urma să le încaseze, având în vedere faptul că la momentul formulării notificării prețul pieții era mai ridicat.
Solicită obligarea recurentului pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 868 lei reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței nr. 470 din 01.10.2012, pe care o depune la dosar.
Depune la dosar concluzii scrise.
Interpelat fiind, avocatul recurentului reclamant apreciază că partea pe care o reprezintă se poate subroga în drepturile persoanei îndreptățite și să solicite acordarea de despăgubiri în mod direct. Arată că, într-adevăr persoana îndreptățită era notificatoarea, însă aceasta a cesionat toate drepturile sale către reclamantul de astăzi, astfel încât acesta, la rândul său, a avut calitatea de a solicita soluționarea pe fond a notificării.
Reprezentantul recurentului pârât solicită respingerea ca nefondat a recursului declarat de către reclamantul V. C..
CURTEA,
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a III-a Civilă, la data de 17.03.2011, sub nr._/3/2011, reclamantul V. C. a chemat în judecată pe pârâții M. BUCUREȘTI prin P. G., S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și COMISIA CENTRALA PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, pentru ca în contradictoriu cu acestea și pe baza probelor administrate la dosar, să se pronunțe o hotărâre, prin care să se dispun:
1. stabilirea măsurilor reparatorii în echivalent bănesc, pentru imobilul compus din teren în suprafață de 238 mp, situat în București, .. 105 A, sector 1( capăt de cerere ce vizează soluționarea notificării 2279/09.11.2001, pe fondul ei, în conformitate cu Decizia XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pronunțată în recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că instanțele sunt competente să soluționeze notificările pe fondul lor);
2. în conformitate cu dispozițiile art. 10 alin 8 și 9 din Legea 10/2001, să se stabilească valoarea de piață a imobilului și/sau a părții din imobil, în funcție standardele internaționale de evaluare;
3. să obligați fie obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor bănești egale cu valoarea de piață a imobilului mai menționat, imposibil de restituit în natură, potrivit standardelor internaționale de evaluare, conform raportului de expertiză ce urmează a fi efectuat în cauză;
- obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces;
În subsidiar, dacă se va constatat constata că trebuie sa parcurgă procedura instituită de disp. Legii 247/2005, va solicită, ca după admiterea primului capăt de cerere să se dispună:
- obligarea Municipiului București la emiterea dispoziției cu propunerea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent stabilite de instanță la capătul 1 de cerere, pentru imobilul situat în București, .. 105 A, sector 1, compus din teren în suprafață de 238 mp;
- obligarea acestuia să transmită dosarul de notificare direct la Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, având în vedere că efectuarea controlului de legalitate se va face de instanța de judecată, prin pronunțarea hotărârii judecătorești;
-obligarea paratei Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor ca in conformitate cu disp. art 13 alini) titlul VII din Legea 247/2005 la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri;
-obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
În motivarea cererii reclamantul arată că, în fapt, prin notificarea nr. 2279/09.11.2001, transmisă prin executor judecătoresc, înregistrată la Primăria Municipiului București, făcând obiectul dosarului nr._, C. M. - A. a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, .. 105 A, sector 1, compus din teren în suprafață de 238 mp, preluat în mod abuziv de către stat.
Prin contractul de cesiune de drepturi autentificat la Biroul Notarului Public M. A. sub nr. 498/22.02.2007, notificatoarea C. M. - A., a cesionat subsemnatului, integral dreptul său la măsuri reparatorii prevăzute de Legea 10/2001, pentru imobilul solicitat, astfel că mă substitui în drepturile notificatoarei, din acel moment, pârâții devenind debitorii subsemnatului privind obligațiile instituite de lege în sarcina lor.
Acest contract de cesiune de drepturi, a fost notificat de subsemnatul Municipiului București, prin notificarea nr. 268/13.03.2007, înregistrată la executorul judecătoresc, în calitate de cesionar al drepturilor la măsuri reparatorii asupra imobilului amintit, în conformitate cu art. 1392 Cod civil.
Imobilul ce face obiectul prezentului dosar, situat în București, .. 105 A, sector 1, compus din teren în suprafață de 238 mp, a fost dobândit de către D. A., autoarea cedentei sale, prin actul de vânzare - cumpărare, autentificat la notariatului de Stat Local al Sectorului 8, București, sub nr. 3954/04.05.1971 și transcris sub nr. 980/24 mai 1971, când aceasta a cumpărat apartamentul nr. 2 și cota indiviză de teren de 1/2 (jumătate) din suprafața totală de 476 mp.
In temeiul Decretului nr. 249/1976, imobilul a trecut în proprietatea statului, în scopul construirii unor blocuri de locuințe, proprietara D. A., de la care s-a preluat imobilul fiind înscrisă în Anexa acestui Decret, poziția 13.
Pentru imobilul naționalizat, s-au primit despăgubiri, în valoare de 17.047 lei (ROL), pe care le-a încasat la data de 20.10.1977.
Deși nu există o evidență ale despăgubirilor acordate și încasate, defalcate pentru construcție și teren, suma de 17.047 lei, a reprezentat contravaloarea despăgubirilor numai pentru construcție, pentru teren neacordându-se nici un fel de despăgubiri, astfel cum rezultă din declarația pe propria răspundere a cedentei sale, autentificată sub nr. 1242/18.09.2008, la Societatea civilă de notari publici „ V. și asociații".
Aceasta s-a datorat probabil că la momentul exproprierii, terenurile nu mai erau în circuitul civil, ca efect al legii 58 si 59/1974.
Acest imobil a fost înscris în evidențele fiscale, pe numele autoarei cedentei sale. D. A., a decedat la data de 30 iulie 1983 și conform certificatului de moștenitor nr. 1689/1983, cedenta C. M.- A., a rămas unica moștenitoare a acesteia în calitate de fiică, căreia i-a revenit întreaga masă succesorală și singura persoană îndreptățită la obținerea măsurilor reparatorii, acordate ca efect al Legii 10/2001.
Pârâta PMB, nu a dorit să respecte termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin 1 și 26 din Legea 10 /2001 și a pct. 25 din H.G. 250/2007, potrivit cu care PMB, avea obligația ca înlăuntrul acestui termen să-l fi informat cu privire la situația în care, fundamentarea și emiterea dispoziției cu privire la imobilul în discuție, ar fi fost condiționate de către acesta sau în numele său și a altor probe.
Prin urmare pârâta PMB, încalcă dreptul la un proces echitabil, privind soluționarea în termen rezonabil a notificării, principiu consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale la care România a devenit parte.
Același punct de vedere 1-a exprimat Înalta Curte de Casație și Justiție-Secțiile Unite, prin Decizia XX/19 martie 2007, prin care a fost admis recursul în interesul legii, privind aplicarea dispozițiilor art.26 alin 3 din Legea 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989.
Pe de altă parte, trebuie avută în vedere relevanța deosebită pentru domeniul de aplicare a Legii 10/2001 respectarea exigențelor art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție.
In drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii 10/2001, art. 1073-1075 Cod civ., Decizia 33/2008, a ÎCCJ, Decizia XX a ÎCCJ, art. 1 din Primul Protocol Adițional CEDO, art. 6 din Legea 213/1998, art. 25, art.6 din CEDO, Hotărârea pilot a CEDO, în cauza A. Contra României, prin care s-a pus vedere Statului R. sa ia masuri rapide de aplicare a legilor proprietății, privind acordarea despăgubirilor.
La data de 17.11.2011, reclamantul a depus o cerere precizatoare și completatoare prin care a solicitat obligarea Municipiului București în solidar cu P. general la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului cert, actual creat datorită refuzului nejustficat de a soluționa notificarea constând în prejudiciul efectiv constând în diferența dintre valoarea de piață a imobilului de la data la care trebuia soluționată notificarea și câștigul nerealizat reprezentând dobânda legală la suma anterioară și calculată la momentul soluționării prezentei cereri. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile legii 10/2001, Decizia nr. 33/2008 a ICCJ, Decizia XX a ICCJ, art. 1 din Primul Protocol Adițional al CEDO, art. 25 și art.6 din CEDO, art. 1073 din vechiul Cod civil, art. 1523 alin.2 lit.a, art. 1373 C.civ., art. 16 din Legea nr. 554/2004.
La data de 18.11.2011, Comisia centrală pentru stabilirea despăgubirilor a depus întâmpinare prin care invocă excepția prematurității emiterii titlului de despăgubire, iar pentru celelalte capete de cerere (stabilirea măsurilor reparatorii) solicită respingerea lor ca neîntemeiate.
Prin sentința civilă nr. 477/08.03.2012, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor publice pe capătul de cerere relativ la obligarea acestuia la plata despăgubirilor bănești egale cu valoarea de piață a imobilului și a respins acest capăt de cerere ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis în parte cererea precizată formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâții M. București prin P. G., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, P. G. personal S. O., a constatat că reclamantul este persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în .. 105 A sector 1 compus din 238 mp conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor publice că în sistemul Legii nr. 10/2001, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat la plata despăgubirilor bănești egale cu valoarea de piață a imobilului. În temeiul Legii nr. 10/2001, raporturile juridice se nasc prin transmiterea notificării și sunt stabilite între persoana îndreptățită, care a transmis notificarea și entitatea juridică care, conform legii speciale, trebuia să soluționeze notificarea.
Nicio dispoziție legală specială în materie nu stabilește că Statului prin Ministerul Finanțelor Publice îi revine obligația de a plăti despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 ( cauza juridică a cererii de chemare în judecată fiind introducerea notificării ).
S. poate să stea în proces, dar doar prin Comisia Centrală (conform art. 19 din Titlul VII), și doar atunci când se contestă deciziile emise de acest organ administrativ, ceea ce nu este cazul în speță.
O acțiune directă îndreptată împotriva statului în care să se pretindă obligarea acestuia la alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege nu-și poate avea temei suficient în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât Convenția nu garantează dobândirea unui drept de proprietate; în măsura în care nu face dovada existenței unui bun actual în patrimoniu, reclamanta nu poate pretinde obligarea statului la despăgubiri pentru că i-ar fi fost nesocotit un drept. Cât timp dreptul invocat face obiectul unei proceduri judiciare interne, el nu constituie obiectul unui „bun existent”, iar reclamantul nu este titularul unei creanțe suficient stabilită pentru a apărea ca exigibilă, iar pentru toate aceste considerente, se va respinge acțiunea, ca neîntemeiată.
Pe cale de consecință, având în vedere și Decizia în interesul legii a ICCJ nr. XXVII/2011 care privește cererea de acordare a despăgubirilor în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins ca atare acțiunea formulată în contradictoriu cu această parte.
În ceea ce privește fondul cauzei, s-a reținut că astfel cum rezultă din contractul de vânzare – cumpărare autentificat la Notariatului de Stat Local al Sectorului 8, București, sub nr. 3954/04.05.1971 și transcris sub nr. 980/24 mai 1971, existent la fila 63, numita D. A. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2 situat în București soș. N. T. nr. 105 A, sector 8și cota indiviză de teren de ½ din suprafața de 476 mp.
In temeiul Decretului nr. 249/1976, imobilul a trecut în proprietatea statului, în scopul construirii unor blocuri de locuințe, proprietara D. A., de la care s-a preluat imobilul fiind înscrisă în Anexa acestui Decret, poziția 13.Pentru imobilul naționalizat, s-au primit despăgubiri, în valoare de 17.047 lei (ROL), pe care le-a încasat la data de 20.10.1977.
Din certificatul de moștenitor nr. 1689/1983 emis la 28.11.1983 rezultă că numita C. M. A. este succesoarea fostei proprietare.
Prin notificarea nr. 2279/09.11.2001, transmisă prin executor judecătoresc, înregistrată la Primăria Municipiului București, făcând obiectul dosarului nr._, C. M. - A. a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, .. 105 A, sector 1, compus din teren în suprafață de 238 mp, preluat în mod abuziv de către stat.
Prin contractul de cesiune de drepturi autentificat la Biroul Notarului Public M. A. sub nr. 498/22.02.2007, notificatoarea C. M. - A., a cesionat reclamantului dreptul său la măsuri reparatorii prevăzute de Legea 10/2001, pentru imobilul solicitat.
Tribunalul a constatat că din înscrisurile existente la dosar că s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză, a faptului că reclamantul este succesorul fotei proprietare ai imobilului, că acesta a fost preluat de stat în mod abuziv conform art. 2 din Legea nr. 10/2001, urmând să constate, față de imposibilitatea materială de restituire în natură a imobilului, că reclamantul este persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, .. 105 A sector 1 compus din 238 mp conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
În ceea ce privește solicitarea reclamantului, prin capătul doi de cerere ca instanța să stabilească ea însăși valoarea de piață a întregului imobil, în funcție de standardele internaționale de evaluare, tribunalul constată că în prezenta procedură nu se poate admite o astfel de solicitare, care excede cadrul legal și competențelor instanțelor de judecată învestite potrivit legii nr. 10/2001, urmând ca prin procedura instituită prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 să se procedeze la o astfel de stabilire în concret a valorii măsurilor ce vor fi acordate prin echivalent.
Dacă instanța de judecată ar proceda la stabilirea direct a despăgubirilor în această procedură s-ar ajunge indirect și la eludarea normelor de competență materială a instanțelor de judecată având în vedere că potrivit art. 19 din Titlul Vii din Legea nr.247/2005 deschide calea unei acțiuni în instanță: „deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor”, iar potrivit art 20, competența de soluționare aparține Secției de C. Administrativ și Fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul.
Pe cale de consecință, legiuitorul a optat în materia Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 pentru o competență diferită a instanțelor de judecată în etapa emiterii/omisiunii emiterii titlului de despăgubire decât cea reglementată prin prevederile art. 26 alin 3 din legea nr 10/2001, ipoteză în care competența de soluționare aparține secției civile a tribunalului.
Pe de altă parte, este evident că textul art. 19 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se referă la ipoteza la care s-a emis o decizie de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză.
În ceea ce privește referirea reclamantului la standardele de protecție a dreptului său de proprietate conform art. 1 din primul protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului care ar justifica în opinia reclamantului stabilirea direct a valorii de piață și obligarea pârâților în această procedură la acordarea acestor despăgubiri, tribunalul subliniază următoarele principii jurisprudențiale CEDO care își găsesc deplin aplicarea și în prezenta cauză:
Astfel, în Cauza P. împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției, rezultând așadar că statele benficiază de o amplă marjă de apreciere cu privire la adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. Incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin.
Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o . modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel, potrivit art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Astfel cum a indicat și Înalta Curte de Casație și de Justiție în decizia nr. XXVII/2011, parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în hotărârea M. A. și alții împotriva României (paragraful 115).
Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii”.
În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtului M. București în solidar cu pârâtul S. O. personal, s-a reținut că obiectul acestui capăt de cerere îl reprezintă cererea de despăgubiri formulată de reclamant, despăgubiri constând în prejudiciul reprezentat de diferența de valoare a imobilului în cauză între data la care trebuia soluționată notificarea formulată în baza Legii 10/2001 pentru acest imobil și prezent cu dobânzi aferente.
Tribunalul a reținut că reclamantul a formulat notificarea nr. 2279/09.11.2001 pentru imobilul în litigiu, notificare nesoluționată de M. București până în prezent.
Prejudiciul solicitat de reclamant rezultat din diferența de valoare a imobilului între data la care ar fi trebuit soluționată notificarea și prezent nu are un caracter cert, fiind speculativ, atâta timp cât dreptul de proprietate invocat de reclamant nu a fost recunoscut, fie prin soluționarea notificării pe cale administrativă, fie prin soluționarea ei în cadrul unei acțiuni în justiție.
Așadar, nu se poate pune în discuție aplicarea Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul de proprietate al reclamantului nu a fost recunoscut, pentru a putea fi încălcat. Nu se pune nici problema încălcării art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atâta timp, cât, așa cum am arătat, reclamantul avea posibilitatea de a se adresa instanțelor de judecată pentru nesoluționarea în termen a notificării, conform Deciziei XX/2007.
În subsidiar, s-a reținut că în sistemul Legii nr. 10/2001 a fost reglementat un sistem de sancțiuni specifice pentru nerespectarea obligațiilor care ar fi revenit unității deținătoare în ipoteza nesoluționării în termen a notificării. Astfel, art. 38 alin 1 prevede expres că nerespectarea obligațiilor prevăzute de prezenta lege atrage răspunderea contravențională a autorității administrației publice centrale sau locale, a instituției sau, după caz, a societății, regiei autonome ori a organizației cooperatiste căreia îi incumba aceste obligații.
Alineatul 2 prevede faptul că reprezintă contravenție: a) tergiversarea nejustificata a soluționării notificării persoanei îndreptățite;
Aceste prevederi legale privind tipul de răspundere care poate fi angajată de unitatea deținătoare, respectiv de primarul general, au caracter special față de dreptul comun al răspunderii civile delictuale invocat de reclamant în prezenta cauză, neputându-se eluda prevederile Legii nr. 247/2005, care stabilesc tipul și modul de acordare al despăgubirilor pentru imobilele ce au format obiectul Legii 10/2001.
Avem în vedere, în acest sens, motivarea Deciziei nr. XXVII/2011 pronunțată de ICCJ în interesul legii, care, deși privește cererea de acordare a despăgubirilor în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, se aplică a fortiori și în cazul unei cereri cu același petit în contradictoriu cu M. București, și P. G., care, ca unitate deținătoare, are doar atribuțiile stabilite de Legea 10/2001, respectiv de soluționare a notificărilor prin stabilirea dreptului la despăgubiri, obținerea lor efectivă fiind reglementată de Legea nr. 247/2005.
Astfel, prin considerentele deciziei menționate, cu referire la excepția de inadmisibilitate a acțiunilor directe, îndreptate împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile art. 480 și următoarele din Codul civil și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale s-a arătat că „acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant”.
„Raționamentul este identic cu cel expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 23 februarie 2009.
Prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001.
În prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială.
Este așadar evidentă similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant.
Astfel, prin decizia menționată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
Așadar, față de toate aceste considerente, tribunalul va respinge ca neîntemeiată acest capăt de cerere.
Asupra capetelor de cerere privind înaintarea direct a dosarului către CCSD, obligarea Statului român prin CCDSD la înregistrarea dosarului trimis de M. București, s-a reținut că Legea nr. 247/2005 a reglementat o procedură ulterioară etapei administrative derulată conform Legii nr. 10/2001 care se finalizează prin emiterea dispoziției ori deciziei motivate, după transmiterea acestora cu întreaga documentație conform art. 16 alin 2 din Titlul VII.
Față de prevederile art. 16 din Titlul VII din legea nr. 247/2005 care stabilește în mod clar etapele pe care procedura o urmează în fața Comisie Centrale, rațiunea pentru care legiuitorul a stabilit modalitatea de desfășurare a acestei etape administrative, tribunalul va respinge ca neîntemeiată această solicitare.
În concluzie, a fost admisă în parte acțiunea și s-a constatat că reclamantul este persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, pentru imobilul situat în .. 105 A sector 1 compus din 238 mp conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
În ceea ce privește solicitarea reclamantului de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată, instanța a constatat din înscrisurile depuse la dosar că nu s-a făcut dovada existenței și cuantumului acestor cheltuieli, și a respins ca neîntemeiat acest capăt de cerere.
Împotriva sentinței civile nr.477/08.03.2012 au formulat recurs reclamantul V. C. și pârâtul M. București prin P. G..
În motivarea recursului formulat, M. București a arătat că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat instanței de judecată să se pronunțe pe fondul notificării formulate în condițiile Legii nr. 10/2001 și să oblige pârâtul să emită o decizie/dispoziție cu propunerea de acordare de măsuri reparatorii constând în despăgubiri pentru imobilul situat în București, sector 1, ..105 A.
În motivele de fapt ale acțiunii s-a invocat dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului situat la adresa sus menționata, caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat și refuzul pârâtului de a soluționa notificarea, iar în drept au fost invocate dispozițiile Legii nr.10/2001.
Atât petitul clar al acțiunii, cât și motivele de fapt si de drept invocate în susținerea acesteia duc la concluzia sesizării instanței de fond cu o contestație întemeiata pe Legea nr. 10/2001 îndreptata împotriva refuzului unității deținătoare de a soluționa notificarea înregistrată de reclamantă.
Legiuitorul a stabilit prin art.22 din Legea nr.10/2001 ca unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire in natura sau prin masuri reparatorii.
Aceasta, deoarece, unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau, după caz, dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sau de restituire in natura.
Unitatea deținătoare nu poate, însă, să emită decizie, respectiv, dispoziție decât dacă este investită cu soluționarea unei notificări formulate în condițiile art. 22 și următoarele din lege.
O asemenea condiție prealabilă nu încalcă prevederile art. 21 din Constituție care consacră accesul liber la justiție, întrucât vizează faza administrativă a procedurii necontencioase si nu afectează substanța dreptului garantat, atât constituțional, cât și prin art.6 așom-1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.
In acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, in cauza” Golder contra Regatului Unit". 1975 că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut”, precum și că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar in afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept."
De altfel, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil este asigurat, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzută de Capitolul III al Legii nr.10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială.
Notificarea reclamantului urmează a fi analizată pe cale administrativă si, daca se va fi stabilit ca imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, solicitantul nu se număra printr-o categoriile de persoane exceptate de la beneficiul legii, s-a făcut dovada dreptului de proprietate, s-a formulat notificare in termen legal si restituirea in natura nu este posibilă potrivit legii, se va emite o dispoziție de propunere de acordare de masuri reparatorii.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege sa uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 zile curge de la data depunerii notificării. Insa, in cazul in care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
Mai mult decât atât, Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire in sensul ca nu mai deține alte probe, precizare ce condiționează pârâtul a se pronunța asupra notificării (pct.23.1 din H.G. nr. 498/2003). Pct. 28.1 din aceeași hotărâre de guvern condiționează pronunțarea asupra notificării de existența unei declarații in mod expres ca nu mai are alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptățite la restituire.
Obligația instanței de fond de a soluționa notificarea, în cazul refuzului unității deținătoare întemeiata in drept pe decizia nr. XX/19.03.2007 nu o îndreptățește pe aceasta sa nesocotească prevederile speciale ale Legii nr.10/2001.
In cazul unei astfel de contestații instanța nu poate acorda mai mult decât ar fi putut-o face entitatea investita cu soluționarea notificării și nu poate ignora dispozițiile, la fel de obligatorii, ale Legii nr.10/2001.
Pentru aceste motive, recurentul – pârât solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiata.
Recurentul – reclamant V. C. a precizat că recursul privește capetele subsidiare de cerere, prin care a solicitat obligarea pârâtului M. București prin P. G. să trimită dosarul administrativ aferent notificării nr.2279/09.11.2001, direct la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și respectiv obligarea pârâților M. București prin P. G. și P. G. al Municipiului București la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului înregistrat de reclamant, urmare refuzului de soluționare a notificării nr. 2279/2001.
În ceea ce privește capătul de cerere prin care reclamantul a solicitat înaintarea dosarului administrativ direct la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor arată că este adevărat că art. 16 alin. 2 indice 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat și completat prin OUG nr. 81/2007, stabilește circuitul dosarelor aferente dispozițiilor emise de primarii unităților administrative deținătoare ale imobilelor preluate abuziv, care nu pot să fie restituite în natură, în sensul că după trecerea termenului de contestație stabilit de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, dispozițiile / deciziile împreună cu dosarul aferent se înaintează Instituției Prefectului, în vederea realizării controlului de legalitate, cât și faptul că prefectul, după ce verifică din punct de vedere legal dispozițiile, emite un ordin cu propuneri de acordare de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, pe care îl înaintează pe bază de proces-verbal către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea evaluării imobilelor și emiterii titlului de despăgubiri.
În speța prezentă însă, controlul de legalitate cu privire la calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul preluat abuziv, cât și la dreptul de proprietate asupra imobilului și faptul că acesta nu poate să fie restituit în natură, s-a realizat de instanța judecătorească competentă, în urma acestui control de legalitate stabilindu-se că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, astfel că nu se impune ca Prefectul Municipiului București să efectueze un asemenea control de legalitate.
Oricum, instanța de judecată are plenitudine de competență în ceea ce privește controlul de legalitate asupra tuturor măsurilor dispuse atât de P. G. al Municipiului București, cât și de Prefectul Municipiului București, astfel că un nou control de legalitate din partea Instituției Prefectului ar fi excesiv și ar prelungi în mod inutil termenul final de soluționare a notificării reclamantului, constând în derularea procedurii de stabilire a cuantumului despăgubirilor și emiterea titlului de despăgubiri de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Argumentul invocat de instanța de fond, pentru respingerea acestui capăt de cerere, în sensul că dosarul aferent notificării se înaintează prefecturii, unde se centralizează toate dosarele soluționate de primarii dintr-un județ, urmând să fie înaintate centralizat, de prefect, către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, este pur formal și excesiv, neputând să constituie, prin el însuși, un motiv întemeiat pentru a se decide respingerea cererii.
Măsura înaintării centralizate a dosarelor, de către Instituția Prefectului, către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, s-a dispus, prin lege, pentru a se degreva Comisia Centrală de obligația de a efectua controlul de legalitate al măsurilor dispuse de primari, prin dispozițiile emise.
Or, în speța prezentă, atâta timp cât notificarea nu a fost soluționată de primar, iar instanța judecătorească sesizată cu soluționarea pe fond a notificării, a analizat dosarul sub toate aspectele, nu se mai impune ca acest dosar să fie înaintat prefectului, pentru ca acesta să realizeze o activitatea pur formală, constând în înaintarea dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Măsura invocată de prima instanță ar fi excesivă și ar conduce la prelungirea inutilă a termenului de soluționare definitivă a notificării, prin emiterea titlului de despăgubiri de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la soluționarea cererilor adresate autorităților statului, într-un termen rezonabil.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâților M. București prin P. G. și P. G. al Municipiului București, în solidar, la plata de despăgubiri, către reclamant, pentru repararea prejudiciului produs prin nesoluționarea în termenul legal a notificării, apreciază că instanța de fond l-a respins în mod nelegal și neîntemeiat.
Instanța de fond a pronunțat o hotărâre greșită, prin respingerea acestui capăt de cerere, având în vedere că vinovăția pârâților este probată prin însăși admiterea capătului 1 de cerere, prin care a fost soluționată pe fond notificarea privind imobilul în litigiu, în temeiul art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, raportat la dispozițiile art. 25 alin. 1 din aceeași lege și decizia nr. XXl2007, pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Atâta timp cât M. București, în calitate de unitate deținătoare a imobilului preluat abuziv de stat, nu a soluționat în termenul legal stabilit de art.25 alin. 1 din Legea 10/2001, notificarea precizată, deși dosarul aferent cuprinde toate înscrisurile doveditoare stabilite de art. 23 din lege, astfel cum s-a probat prin depunerea dosarului administrativ, culpa acestuia este evidentă.
Conform art.10 și 11 din Legea nr.10/2001, valoarea de piață a imobilului raportat la care se stabilește cuantumul măsurilor reparatorii, se face potrivit Standardelor Internaționale de Evaluare, iar momentul de referință față de care se stabilește cuantumul măsurilor reparatorii ce urmează a se acorda în proceduraspecială prevăzută de Legea nr.247/2005, respectiv valoarea de piață, este data soluționării notificării.
În aceste condiții, prejudiciul notificatorului este reprezentat, pe de o parte, de diferența între valoarea imobilului la data la care ar fi trebuit soluționată notificarea și data prezentei acțiuni (ca dată la care se soluționează notificarea), având în vedere că între cele două momente de referință valoarea de piață a scăzut considerabil, iarnesoluționarea notificării îl privează de reclamant de această diferență. De asemenea, tergiversarea soluționării de către M. București determină întârzierea, cu o perioadă egală, a soluționării dosarului în faza superioară a acordării efective a acestor măsuri reparatorii de către CCSD, conform Titlului VII din Legea nr.247/2005, motiv pentru care reclamantul este lipsit și de folosința acestei sume, pe care o cuantifică ca fiind egală cu dobânda legală aplicată la această diferență, pentru perioada cuprinsă între momentul soluționării prezentei cereri și momentul transmiterii dosarului către CCSD, aceste valori urmând a fi stabilite prin expertiză.
Așa cum s-a arătat, fapt ce rezultă și din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, prejudiciul este consecința directă a neîndeplinirii, de către pârâți, a obligației de a soluționa notificarea, fapt ce a condus la prelungirea termenului în care dreptul de creanță s-ar fi concretizat în titlul de despăgubire, emis de autoritatea administrativă competentă.
În situația în care instanța va considera că, într-adevăr, pasivitatea pârâtului M. București a produs un prejudiciu, și va aprecia ca admisibilă cererea reclamanților, va constata că la dosar nu se regăsesc elemente îndestulătoare stabilirii valorii prejudiciului, acesta nefiind evaluat printr-o expertiză tehnică de specialitate.
Întrucât cererea de probe formulată la termenul din 8 martie 2012 a fost admisă în parte (acte), instanța ar putea aprecia asupra întrunirii condițiilor angajării răspunderii civile delictuale în ceea ce privește M. București și a răspunderii comitentului pentru prepuși, în cazul Primarului G.. Pentru a dispune cu privire la întinderea despăgubirilor, instanța ar putea aprecia ca utile informațiile cu privire la pierderea suferită de notificator, câștigul pe care acesta ar fi putut să îl realizeze dacă notificarea sa era soluționată în termenul de 60 de zile de la momentul completării dosarului administrativ cu toate documentele necesare emiterii dispoziției. În această situație, măsurile reparatorii în echivalent ar fi fost stabilite la o valoarea de piață superioară celei pe care imobilul ar avea-o în prezent, această diferență de valoare fiind un prejudiciu cert, actual, determinat de fapta pârâților, respectiv de pasivitatea acestora în finalizarea procedurii administrative.
Referitor la dovada prejudiciului și a întinderii acestuia, reclamantul a solicitat instanței să admită efectuarea unei expertize evaluatorii, pentru a se stabili valoarea de piață a imobilului, imposibil să fie restituit în natură, ca diferență între valoarea de piață la data la care notificarea trebuia soluționată de către unitatea deținătoare, adică data de 20.01.2009, care corespunde datei limită de soluționare a notificării, socotită în raport de data depunerii tuturor înscrisurilor doveditoare, după scurgerea celor 60 de zile stabilite de art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, cât și data soluționării notificării de către instanță.
Prin respingerea acestei probe, este evident că reclamantul nu a avut mijlocul legal și procedural pentru a face proba prejudiciului înregistrat de acesta, prin fapta ilicită a pârâților, urmare nesoluționării în termenul legal a notificării.
Prejudiciul este consecința directă și nemijlocită a neîndeplinirii, de către pârâți, a obligației legale de a soluționa notificarea, întârzierea înregistrată în soluționare având ca efect imediat prelungirea termenului în care dreptul de creanță al reclamantului ar fi fost stabilit în mod efectiv și cert, prin calcularea valorii despăgubirilor, în echivalent pentru imobilul în litigiu, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Un prejudiciu este cert atunci când existența lui este sigură, neîndoielnică și poate să fie evaluat în prezent. Sunt certe atât prejudiciile actuale, cât și cele viitoare și sigure. Prejudiciile viitoare și sigure sunt acelea care, deși nu s-au produs, este sigur că se vor produce, pa baza unor elemente îndestulătoare.
In cauza prezentă, prejudicial este cert, deși va deveni efectiv la data la care se va calcula și stabili, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, valoarea în echivalent a imobilului în litigiu, ca echivalent al valorii de piață a acestuia, calculată la data soluționării notificării. Or, întrucât pârâții nu au soluționat notificarea în anul 2009, când erau obligați conform dispozițiilor art. 25 alin. 1 din Legea nr.10/2001, dosarul aferent notificării fiind complet, iar în acel an valoarea de piață a imobilului era mai mare ca în anul 2012, urmare scăderii pieței imobiliare, este evident că pârâții i-au produs reclamantului un prejudiciu, acesta urmând să suporte diferența de valoare a imobilului, deși nu are nici o culpă.
Faptul că reclamantul nu a solicitat obligarea unității deținătoare la soluționarea notificării și aplicarea unei amenzi civile pentru întârziere, astfel cum se reține în sentința recurată, nu poate să conducă la concluzia că pârâții nu sunt în culpă pentru refuzul nejustificat de a soluționa notificarea și nici că prejudiciul invocat de reclamat nu există sau că nu poate să fie calculat.
În recurs, nu au fost administrate probe noi.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate și având în vedere prevederile legale aplicabile, Curtea reține următoarele:
Recursul formulat de recurentul pârât M. București.
Referitor la critica vizând împrejurarea că unitatea deținătoare este singura instituție abilitată să procedeze la soluționarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 și că instanța de fond nu avea posibilitatea de a analiza notificarea, în fond, cât timp procedura administrativă nu a fost finalizată.
Critica este nefondată.
Astfel, în speță, ceea ce se impune a fi analizat, este competența instanței de judecată de a soluționa pe fond numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv sau și notificarea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Or, interpretarea dispozițiilor legale în materie a fost făcută de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. XX din 9 martie 2007 care, fiind obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. 3 C.pr.civ. nu mai poate fi pusă în discuție, iar dezlegarea dată problemei de drept prin această decizie a fost avută în vedere și de către prima instanță.
În conținutul deciziei nr.XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, s-a statuat că „în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului”.
Tot astfel, termenul prescris de lege pentru răspunsul unității deținătoare de 6o de zile de la data înregistrării notificării, este un termen stabilit de lege în cadrul unei proceduri administrative de soluționare a unei notificări, așadar un termen procedural, termen care deși nu are caracterul unui termen de decădere, nu poate fi configurat în afara exigentelor unui termen rezonabil. În acest sens, Curtea are în vedere faptul că orice contestație prin care se urmărește valorificarea unui drept patrimonial - real sau de creanța - indiferent de modalitatea concretă de soluționare prescrisa de lege, inclusiv printr-o procedura prealabilă, trebuie să beneficieze de toate exigentele dictate de caracterul echitabil al procedurii (sub aspectul terenului rezonabil de soluționare a notificării), cu atât mai mult cu cât litera și spiritul legii speciale obligă la celeritate.
Prima instanță a reținut corect că până la data introducerii acțiunii în fața instanței de judecată, notificarea nu a fost soluționată de către pârâtă.
Pentru o astfel de ipoteză, instanța supremă a statuat cu consecvență că absența răspunsului persoanei juridice deținătoare la notificarea persoanei îndreptățite trebuie cenzurată de instanța de judecată, prin raportare la conduita atât a unității deținătoare cât și la cea a notificatorului.
În raport de aceste considerente, Curtea va reține că prima instanță nu s-a subrogat în nici un drept al unității deținătoare, soluționarea pe fond a unei notificări formulate conform Legii nr. 10/2001, fiind în deplină concordanță cu interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată și a dreptului la un proces echitabil al oricărei persoane, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte.
Pe de altă parte, deși se invocă faptul că reclamantul nu ar fi completat dosarul administrativ, cu o precizare în sensul că nu mai deține alte probe, Curtea constată că o astfel de situație nu era de natură să împiedice recurentul să procedeze la soluționarea notificării, sancțiunea nedepunerii culpabile a înscrisurilor necesare fiind aceea a respingerii notificării.
Referitor la critica vizând nesocotirea de către instanța de fond a prevederilor Legii nr. 10/2001 și la acordarea de către tribunal a mai mult decât ar fi putut fi acordat de către entitatea investită cu soluționarea notificării, Curtea reține următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, formulată de către reclamant, acesta a solicitat obligarea pârâților la soluționarea pe fond a notificării nr. 2279/2001, la a stabili măsurile reparatorii în echivalent pentru imobilul compus din teren în suprafața de 238 mp., stabilirea măsurilor reparatorii în echivalent bănesc, pentru imobilul compus din teren în suprafață de 238 mp, situat în București, .. 105 A, sector 1( capăt de cerere ce vizează soluționarea notificării nr. 2279/09.11.2001, pe fondul ei, în conformitate cu Decizia XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pronunțată în recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că instanțele sunt competente să soluționeze notificările pe fondul lor); să se stabilească valoarea de piață a imobilului și/sau a părții din imobil, în funcție standardele internaționale de evaluare în conformitate cu dispozițiile art. 10 alin 8 și 9 din Legea 10/2001; să fie obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor bănești egale cu valoarea de piață a imobilului mai menționat, imposibil de restituit în natură, potrivit standardelor internaționale de evaluare, conform raportului de expertiză ce urmează a fi efectuat în cauză; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
În subsidiar, dacă se va constata că trebuie să parcurgă procedura instituită de disp. Legii 247/2005, a solicitat ca după admiterea primului capăt de cerere să se dispună: obligarea Municipiului București la emiterea dispoziției cu propunerea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent stabilite de instanță la capătul 1 de cerere, pentru imobilul situat în București, .. 105 A, sector 1, compus din teren în suprafață de 238 mp; obligarea acestuia să transmită dosarul de notificare direct la Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, având în vedere că efectuarea controlului de legalitate se va face de instanța de judecată, prin pronunțarea hotărârii judecătorești;obligarea pârâtei Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor ca in conformitate cu disp. art 13 alini) titlul VII din Legea 247/2005 la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
În motivarea acțiunii introductive, reclamantul a susținut că prin notificarea nr. 2279/09.11.2001, transmisă prin executor judecătoresc, înregistrată la Primăria Municipiului București, făcând obiectul dosarului nr._, C. M. - A. a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, .. 105 A, sector 1, compus din teren în suprafață de 238 mp, preluat în mod abuziv de către stat.
Prin contractul de cesiune de drepturi autentificat la Biroul Notarului Public M. A. sub nr. 498/22.02.2007, notificatoarea C. M. - A., a cesionat reclamantului, integral dreptul său la măsuri reparatorii prevăzute de Legea 10/2001, pentru imobilul solicitat.
Curtea reține totodată că prin cererea completatoare formulată la data de 17.11.2011, reclamantul a solicitat instantei de fond, obligarea pârâților la soluționarea pe fond a notificării nr. 2279/2001, în sensul de a se constata calitatea cedentei sale - C. M. A. - de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii în echivalent pentru imobil; obligarea pârâtului S. R. la plata despăgubirilor bănești egale cu valoarea de piață a imobilului, obligarea pârâtului M. București în solidar cu P. G. la plata despăgubirilor pentru repararea prejudiciului creat prin refuzul soluționării notificării, constând în diferența dintre valoarea de piață a imobilului și valoarea actuală de piață și la plata inclusiv dobânda legală, aplicată la suma menționată, calculată de la data soluționării acțiunii.
Curtea reține, totodată, că prin procesul civil se urmărește protecția juridică a unor interese private, așa încât unul dintre principiile care guvernează procesul civil este principiul disponibilității acțiunii civile.
Or, în raport de această cerere modificatoare, instanța de fond avea obligația de a proceda la stabilirea cadrului procesual sub aspect subiectiv în raport de petitul cererii formulate de reclamant prin precizarea făcută ulterior și la a cărei primire niciunul dintre pârâți nu se opusese.
În același sens, Curtea are în vedere dispozițiile înscrise în art. 3 alin. 1 lit. a) și art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care sunt îndreptățite la măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură sau prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, precum și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.
Potrivit acestor norme cu caracter special, legiuitorul a prevăzut limitativ, restrictiv, sfera persoanelor îndreptățite la restituire, stabilind că singura excepție de la regula instituită prin dispozițiile art. 3 din lege, care consacră caracterul intuitu personae al reparației, este aceea prevăzută de art. 4 alin. 2 din lege, care recunoaște acest drept și moștenitorilor persoanei fizice îndreptățite.
Prin urmare, în temeiul acestor norme, calitatea de persoană îndreptățită, în accepțiunea legii speciale, aparține doar fostei proprietare, singura în măsură să solicite restituirea imobilului pe calea Legii nr. 10/2001.
Or, în cauză, reclamantul a formulat acțiunea nu în considerarea calității sale de moștenitor al persoanei îndreptățite ci, în calitate de succesor cu titlu particular, în baza unui contract de cesiune de drepturi litigioase, perfectat cu persoana ce s-a pretins proprietara bunurilor solicitate prin notificare, iar prin cererea modificatoare a solicitat expres ca instanța să constate calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în persoana cedentei sale.
În conformitate cu dispozițiile art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă, actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale, se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.
Or, în cauză o astfel de vătămare este una evidentă, fiind dedusă din însăși modul de soluționare a pricinii, reflectat în dispozitivul hotărârii recurate.
În aceste limite, recursul formulat de M. București, se privește ca fiind fondat.
Câtă vreme, recursul declarat de recurentul reclamant vizează modul de soluționare a fondului pricinii și îndreptățirea acestuia la a solicita trimiterea dosarului administrativ aferent notificării formulate de cesionara sa la Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor respectiv de a fi despăgubit pentru acoperirea prejudiciului pretins a fi fost înregistrat prin nesoluționarea notificării, aspecte care se impun a fi discute doar ulterior stabilirii corecte a cadrului procesual, în conformitate cu prevederile art. 312 Codul de procedură civilă, în cauza fiind incidente prevederile art. 304 pct. 5 Codul de procedură civilă, Curtea va admite recursurile, cu consecința casării sentinței civile recurate și a trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe, care va proceda, cu prioritate, la clarificarea, în raport de cererile cu care a fost legal investită, cadrului procesual, după supunerea acestei chestiuni dezbaterii contradictorii a părților.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile formulate de recurentul – reclamant V. C. și de către recurentul - pârât M. BUCUREȘTI PRIN P. G., împotriva sentinței civile nr. 477 din 08.03.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, S. R. PRIN COMISIA PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR și P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI – S. O..
Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 11.10.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. D. M. I. M.-A. N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehdact.R.L./M.I.
2 ex.07.11.2012
TB-S.3 – B.Ramașcanu
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 416/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Partaj judiciar. Decizia nr. 1686/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
