Legea 10/2001. Decizia nr. 1978/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1978/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-11-2012 în dosarul nr. 1978/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1978
Ședința publică de la 12 noiembrie 2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții-reclamanți M. M. M., P. A. și P. S. L., împotriva deciziei civile nr. 2308 din 28.12.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și C. C. PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR.
Cauza are ca obiect – Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat Toia P., în calitate de reprezentant al recurenților-reclamanți M. M. M., P. A. și P. S. L. în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 12.03.2012, emisă de Baroul București, depusă la dosar fila 6 și consilier juridic I. M., în calitate de reprezentant al intimatului-pârât M. București prin Primarul General, în baza delegației depusă la dosar fila 18, lipsind intimații-pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură, a unei întâmpinări formulate de intimata-pârâtă C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor, la data de 09.11.2012 în două exemplare.
Părțile, prin reprezentanți, având pe rând cuvântul arată că nu mai au cereri de formulat și probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea motivelor de recurs.
Avocatul recurenților –reclamanți arată că primul motiv de nelegalitate, prevăzut de art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, se referă la faptul că instanța de fond, în mod greșit, a respins capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtului M. București prin Primarul General să trimită dosarul aferent notificării direct la C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu motivarea că dosarul poate fi trimis după efectuarea controlului de legalitate de către Instituția Prefectului, conform art.16 alin.2 din Legea nr.247/2005.
Menționează că, în speță, controlul de legalitate cu privire la calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul preluat abuziv, cât și la dreptul de proprietate asupra imobilului și faptul că acesta nu poate fi restituit în natură, s-a realizat de instanța competentă, în urma acestui control de legalitate stabilindu-se că reclamanții au calitate de persoane îndreptățite și nu se mai impune ca Prefectul Municipiului București să efectueze un astfel de control.
Solicită a se avea în vedere că nu a fost încălcată dispoziția imperativă a legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, scopul cererii formulate de reclamanți fiind acela de a scurta termenul de soluționare a notificării, având în vedere că termenul rezonabil de soluționare, stabilit de art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a fost depășit din culpa pârâtului care refuză să soluționeze notificarea .
Arată că Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit prin Decizia nr.33/2008, pronunțată în recursul în interesul legii, atunci când este încălcat art.6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin depășirea termenului rezonabil în care trebuie soluționată notificarea formulată în temeiul Legii nr.10/2001, instanța judecătorească competentă, care a fost sesizată cu soluționarea notificării, poate să aprecieze că unele dispoziții ale legii speciale, respectiv dispozițiile art.16 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, în dosarul prezent, nu pot fi aplicate, în condițiile în care această măsură este menită să preîntâmpine producerea unui prejudiciu pentru persoana îndreptățită, urmare întârzierii nejustificate de soluționare a notificării. Câtă vreme reclamanții s-au adresat instanței judecătorești cu cererea de soluționare pe fond a notificării, instanța a analizat sub toate aspectele legalitatea măsurilor reparatorii solicitate pentru imobilul preluat abuziv, astfel că nu se mai impune trimiterea dosarului către prefect, în vederea efectuării controlului de legalitate.
În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.9 din Codul de procedură civilă, se referă la acordarea, doar în parte, a cheltuielilor de judecată, având în vedere că proba cu expertiză a fost admisă de instanța de fond, astfel că onorariul de expert achitat de reclamanți reprezintă o cheltuială necesară.
Față de faptul că, pe baza probei cu expertiză tehnică, administrată în cauză, s-a stabilit că întregul teren în suprafață de 23.500 mp nu poate fi restituit în natură, instanța de fond a stabilit dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, obligând pârâtul M. București prin Primarul General să emită dispoziție motivată, prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru acest teren, conform Titlului VII din Legea nr.247/2005. Atâta timp cât M. București nu a soluționat, în termen legal, notificarea ce a privit terenul revendicat, pârâtul a căzut în pretenții, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art.274 din Codul de procedură civilă, inclusiv pentru cheltuielile de judecată cu titlu de onorariu de expert, în sumă de 2500 lei.
În concluzie, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei civile atacate, în sensul obligării pârâtului să transmită dosarul aferent notificării direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2500 lei, reprezentând onorariu de expertiză topografică, cu cheltuieli de judecată.
Depune la dosar convenția nr.99 din 28.02.2011 și chitanța reprezentând onorariu de avocat.
Reprezentantul intimatului-pârât solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei civile atacate ca temeinică și legală.
În ceea ce privește prima critică invocată de reclamanți, apreciază că instanța de fond a reținut, în mod corect, la pagina 6 alin.5 incidența în speță a dispozițiilor art.16 alin.2 ind.1 din Legea nr.247/2005 care a fost modificată prin OUG nr.81/2007, considerând că este un raționament corect și legal prin raportare strict la legislația în materie pentru acest capăt de cerere.
Referitor la cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de expertiză, arată că instanța de fond, în mod corect, a menționat la pagina 6 alin. ultim în ceea ce privește neconcordanța privind nota de reconstituire emisă de primărie și cererea de chemare în judecată, astfel că nu a acordat reclamanților onorariul de expert.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Asupra recursului civil de față;
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._, reclamanții M. M. M., P. A. și P. S.-L. au solicitat în contradictoriu cu pârâții M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și C. C. PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR:
1. restituirea în natură a imobilului situat în București, ., sector 6 în suprafață de 8957,22 mp din totalul de 23.500 mp liber de construcții și elemente de sistematizare.
2.să se constate calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2011 constând în echivalent bănesc pentru diferența de teren de 14.542,78 mp din imobilul situat la aceiași adresă ce poate fi restituit în natură precum și a construcției în suprafață de 540 mp existentă pe teren.
3.să fie stabilită valoarea de piață a terenului în suprafață de_,78 mp în funcție de standardele internaționale de evaluare.
4.să fie obligat pârâtul S. R. la plata unor despăgubiri egale cu valoarea de piață a imobilului pentru terenul imposibil de restituit în natură.
În subsidiar, reclamanții au solicitat:
1. restituirea în natură a imobilului situat în București, ., sector 6 în suprafață de 8957,22 mp din totalul de_ mp liber de construcții și elemente de sistematizare.
2.obligarea Municipiului București la emiterea dispoziției de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru diferența de teren de_,78 mp din imobilul situat la aceiași adresă ce poate fi restituit în natură precum și a construcției în suprafață de 540 mp existentă pe teren.
3.obligarea Municipiului București să transmită dosarul de notificare direct la C. C. pentru stabilirea despăgubirilor, având în vedere efectuarea controlului de egalitate de către instanța de judecată.
4. obligarea pârâtei C. C. la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri.
Prin întâmpinarea depusă la 23.12.2011 pârâta C. C. pentru stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București privind solicitările reclamanților din cuprinsul capetelor de cerere 3, 4 și 5, excepția lipsei calității procesuale pasive pe capetele de cerere 1 și 2 și excepția prematurității capetelor de cerere 3, 4, și 5.
La termenul din 19.12.2011, tribunalul a rămas în pronunțare atât pe aceste excepții, pe excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R., cât și pe fondul cauzei.
În ceea ce privește excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, care este prioritară, prima instanță a arătat că, aceasta este neîntemeiată, întrucât, art. 26 din legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005 prevede că decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
În speța dedusă judecății prezentul litigiu este unul fondat pe prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001, întrucât acțiunea este formulată de către moștenitorii persoanei care a formulat notificarea, astfel încât în mod evident, tribunalul este competent să soluționeze cauza, să stabilească în ce măsură reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la restituire și care este modalitatea de restituire, inclusiv în ipoteza în care notificarea este nesoluționată.
Totodată, tribunalul a apreciat că, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, pe toate capetele de cerere, este întemeiată, pentru următoarele considerente:
Calitatea procesuală pasivă presupune o identitate între persoana pârâtului și cel care este subiectul pasiv în raportul juridic dedus judecății, altfel spus, calitatea procesuală pasivă aparține persoanei care este obligată în cadrul raportului juridic respectiv.
Reclamantul fiind cel care pornește acțiunea trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât și pe cea pasivă prin indicarea obiectului cererii și a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția sa.
În speța dedusă judecății, tribunalul a arătat că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă întrucât între reclamanți și acest pârât nu există niciun raport de drept material care să poată fi transpus în plan procesual prin prezenta cerere.
Tribunalul a mai reținută că în speța dedusă judecății, această instituție nu are calitatea de unitate deținătoare care are obligația să răspundă la notificarea formulată.
Potrivit art. 28 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 în cazul în care unitatea deținătoare nu a fost identificată, persoana îndreptățită poate chema în judecată statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, în termen de 90 de zile de la data la care a expirat termenul prevăzut la alin. (1), dacă nu a primit comunicarea din partea primăriei, sau de la data comunicării, solicitând restituirea în natură sau, după caz, măsuri reparatorii prin echivalent în formele prevăzute de prezenta lege.
Așadar, în prezent, S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice poate avea calitate procesuală pasivă într-o acțiune având ca obiect contestație în baza Legii nr. 10/2001, numai în situația reglementată de art. 28 alin. 3, respectiv numai în ipoteza în care unitatea deținătoare nu a fost identificată, ceea ce nu este cazul în speța dedusă judecății, în care se cunoaște cu exactitate persoana deținătoare a terenului, competența de soluționare a notificării revenind unității administrativ teritoriale conform art.21 alin .4 din Legea nr.10/2001.
Mai mult decât atât, prin decizia nr.27pronunțată în dosarul nr. 28/2011 de Înalta Curte de Casație și Justiție Completul Competent să judece recursul în interesul legii, s-a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a stabilit că în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea Statului R. să acorde despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, S. R. nu are calitate procesuală pasivă.
Așadar și prin această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție care este obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin 3 Cod procedură civilă s-a stabilit că S. R. nu are calitate procesuală pasivă în privința acordării de despăgubiri bănești.
Prin sentința civilă nr. 2308/28.12.2011, Tribunalul București secția a III a Civilă, a admis în parte acțiunea în contradictoriu cu pârâtul M. București pe care l-a obligat să emită dispoziție motivată prin care să propună reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul din litigiu și pentru construcția demolată; a respins capetele de cerere privind restituirea în natură a imobilului precum și capătul de cerere privind obligarea pârâtului să transmită dosarul direct la C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor și ca prematur capătul de cerere privind obligarea Comisiei la emiterea deciziei de despăgubiri.
Pârâtul a fost obligat și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 lei.
Pentru a statua astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, sub nr. 1864/2001 (fila 8), autorul reclamanților, numitul P. I. a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, ., compus din teren în suprafață de circa 23.500 mp și construcție în suprafață de 250 mp.
Până la data soluționării prezentei acțiuni, notificarea nu a fost soluționată de către pârât, fie prin emiterea unei dispoziții de acordare a măsurilor reparatorii, fie prin dispoziție de respingere a notificării.
În speță este cert dovedit că autorul reclamanților și-a îndeplinit obligația impusă de Legea nr. 10/2001, aceea de a notifica unitatea deținătoare în vederea obținerii de măsuri reparatorii pentru imobilul litigios, notificarea de acordare a măsurilor reparatorii fiind formulată cu respectarea termenului prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 (art. 23 după republicarea din septembrie 2005 a legii).
Absența răspunsului persoanei juridice deținătoare are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii solicitate, iar în acest refuz trebuie cenzurat de instanță, întrucât procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 este subsumată exercitării unui drept subiectiv civil, astfel că dacă este temporizată deschide celui vătămat accesul la jurisdicția civilă pentru a fi finalizată.
De altfel, prin decizia nr.20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, s-a stabilit că în aplicarea dispozițiilor art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond, inclusiv acțiunea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Tribunalul a reținut că potrivit art.1 din Legea nr.10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condițiile prezentei legi, iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent
De asemenea potrivit art.22, persoana îndreptățită va notifica în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. În cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil.
Potrivit art.25 din același act normativ, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Tribunalul reține că imobilul situat în București, ., sector 6, în suprafață de 23.500 mp, pe care s-a aflat o construcție, a aparținut autorului reclamanților, P. C. în baza a două acte de vânzare cumpărare cu nr._/1932 și_/1932 (fila 10 și urm).
Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului-lege 92/1950 unde figurează preluat de la P. C., pentru care nu au fost achitate despăgubiri așa cum rezultă din decizia nr. 879/1959 a Sfatului Popular al Raionului G. G. D. și din situația juridică comunicată de . 126 și 129).
În urma deceselor numiților P. C. și P. I. au rămas ca moștenitori reclamanții conform certificatelor de moștenitor depuse la dosar (fila 24-26) având deci calitatea de persoane îndreptățite la restituire în baza Legii nr.10/2001.
În concluzie, în raport de situația de fapt expusă în cele ce preced, tribunalul a apreciat că din actele depuse la dosarul cauzei s-a făcut dovada că autorul reclamanților a deținut în proprietate imobilul respectiv, care a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului-lege 92/1950.
La aprecierea acestei situații, tribunalul a avut în vedere că potrivit art. 22 din Lega nr.10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse ca anexe la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 25 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
De asemenea, potrivit art. 23 din HG nr. 250/2007 privind Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin acte doveditoare se înțelege:
a) orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub semnătură privată și altele asemenea);
b) actele juridice care atestă calitatea de moștenitor (certificat de moștenitor, testament, acte de stare civilă care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de proprietate);
c) orice acte juridice sau susțineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă art. 2 alin. (1) din lege; în cazul exproprierii prevăzute de art. 11 din lege sunt suficiente indicarea actului de expropriere și, eventual, prezentarea procesului-verbal încheiat cu această ocazie ori a acordului la expropriere;
d) orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective, pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol);
e) în cazul în care construcția a fost demolată, orice act juridic care descrie construcția demolată;
f) expertize judiciare sau extrajudiciare de care persoana îndreptățită înțelege să se prevaleze în susținerea cererii sale;
g) orice alte înscrisuri pe care persoana îndreptățită înțelege să le folosească în dovedirea cererii sale;
h) declarații notariale date de persoana care se pretinde îndreptățită, pe propria răspundere, și care sunt solicitate de unitatea deținătoare sau de entitatea învestită cu soluționarea notificării în scopul fundamentării deciziei.
Așadar, HG nr. 250/2007 privind Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, dă posibilitatea probării dreptului de proprietate asupra imobilului, nu numai prin titlul original, care de altfel este depus la dosar dar și prin alte înscrisuri care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective, înscrisuri care sunt depuse la dosarul cauzei.
Așadar, tribunalul a constatat că primăria avea obligativitatea de a se pronunța asupra fondului cererii formulate, respectiv, avea obligativitatea de a analiza actele depuse și de a se pronunța în ce măsură se justifică restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri prin echivalent asupra imobilului.
Tribunalul a constatat că potrivit art.1 alin. 2 din Legea 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
Potrivit art.10 din același act normativ, în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
În cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
Din conținutul raportului de expertiză tehnică topografică întocmit de expertul D. M. A. a rezultat că terenul de 23.500 mp situat în București, .. 10, sector 6 este identic cu cel deținut de autorul reclamanților P. C. conform celor două acte de vânzare cumpărare existente la dosar, iar pe amplasamentul său se află în momentul de față 8 blocuri cu o suprafață totală construită la sol de 5913 m,p, iar diferența de_ mp este formată din alei acces dintre blocuri, trotuare, spații verzi, parcări aferente blocurilor.
Expertul a concluzionat că întreaga suprafață de teren este afectată de elemente de sistematizare și prin urmare terenul nu se poate restituii în natură (fila 96).
Suprapunerea imobilului ce face obiectul notificării peste cele 8 blocuri, alei acces dintre blocuri, trotuare, spații verzi, parcări aferente blocurilor constituie impediment la restituirea în natură a imobilului, astfel încât, în raport de dispozițiile art. 26, art. 9 alin. 2 și art. 10 din Legea nr. 10/2001, tribunalul apreciază că se impune acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru terenul in suprafața de 23.500 mp ca și pentru construcția demolată situată la aceeași adresă.
În ceea ce privește această construcție, tribunalul a arătat în primul rând că această construcție nu mai există în prezent fiind demolată, așa cum rezultă din raportul de expertiză, însă, potrivit înscrisurilor existente la dosarul cauzei și anume cererea autorului P. C. din 24.07.1957 (fila 114) din decembrie 1958 (fila 121), din declarația privind stabilirea impozitului pe clădiri (fila 122), a notei de calculare a impozitului (fila 123) și a certificatului emis de Primăria sector 6 la 25.06.2001 (fila 111) rezultă că suprafața construcției a fost de 250 mp și nu de 540 mp așa cum au arătat reclamanții prin acțiunea formulată, această suprafață fiind de altfel menționată și în notificare (fila 8).
În consecință, în raport de aceste considerente, tribunalul a admis în parte acțiunea formulată și a obligat pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL să emită dispoziție motivată prin care să propună reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul in suprafață de 23.500 mp situat în București, fostă ., sector 6, astfel cum este identificat în raportul de expertiză topografica întocmit de expert D. M. A., constând în despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Totodată, pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL a fost obligat să emită dispoziție motivată prin care să propună reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcția demolată edificată pe terenul menționat, în suprafață de 250 mp, construită din cărămidă și acoperită cu țiglă, compusă din 7 camere, baie, bucătărie, cămară,oficiu, wc, 2 verande acoperite, o terasă descoperită, pivniță beton, constând în despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și va respinge capetele de cerere privind restituirea în natură a imobilului, ca neîntemeiate.
Tribunalul nu a stabilit și cuantumul despăgubirii având în vedere că potrivit Titlului VII din Legea nr.247/2005 stabilirea în concret a cuantumului despăgubirii se face de către C. C. a Despăgubirilor, astfel încât în cadrul prezentei contestații instanța de judecată stabilește doar calitatea de persoană îndreptățită și modalitatea de restituire, nu și cuantumul concret al despăgubirii care este o procedură ulterioară emiterii dispoziției.
Potrivit art.20 din același act normativ, competența de soluționare revine Secției de C. Administrativ și Fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul.
Așadar, având în vedere că nu există nici un text de lege care să prevadă posibilitatea pentru unitatea deținătoare de a stabili cuantumul despăgubirilor, tribunalul nu poate stabili prin procedura contestației la Legea nr.10/2001 acest cuantum, cu atât mai mult cu cât în acest fel s-ar încălca și competența materială de soluționare a cauzei, care revine în exclusivitate Secției de C. Administrativ și Fiscal a Curții de Apel.
În ceea ce privește solicitarea reclamanților privind obligarea pârâtului M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL să transmită dosarul direct la C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor, tribunalul a apreciat că acest dosar nu se poate transmite direct la comisie, ci numai după efectuarea controlului de legalitate de către instituția prefectului, conform dispozițiilor art. 16 alin 21 alin legea 247/2005 conform cărora dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.
A fost respins și capătul de cerere privind obligarea pârâtei C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei de despăgubiri, ca prematur, având în vedere că dosarul de notificare nu a fost încă înaintat la C. C. și de altfel prezenta acțiune încă nu este soluționată irevocabil, astfel încât, în mod evident, nu poate fi obligată această pârâtă la emiterea deciziei de despăgubiri, decât după ce acesteia îi va fi înainta dosarul administrativ sau hotărârea judecătorească irevocabilă prin care instanța a soluționat fondul notificării.
În ceea ce privește lipsa calității procesuale pasive a pârâtei C. C. pe Capetele de cerere 1 și 2, aceasta nu va fi analizată, acest lucru fiind absolut inutil din moment ce C. nu a fost chemată în judecată pe aceste capete de cerere, ci numai M. București.
Tribunalul a obligat pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL la 2000 lei cheltuieli de judecată către reclamanți, reprezentând onorariu de avocat, cu precizarea că nu s-au inclus în cuantumul cheltuielilor și onorariul de expertiză, întrucât terenul nu s-a restituit în natură, sens în care era și nota de reconstituire emisă de primărie în dosarul de notificare (fila 183), iar în mod eronat reclamanta a invocat un raport de expertiză extrajudiciară din care ar fi rezultat că o suprafață de teren de aproape 9.000 mp este liberă și poate fi restituită.
Prin recursul întemeiat pe dispoziția art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, reclamanții au susținut că, în mod greșit, cu aplicarea eronată a dispoziției art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instanța de fond a respins capătul de cerere prin care au solicitat obligarea pârâtului să transmită dosarul aferent notificării direct la C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor în condițiile în care controlul de legalitate cu privire la calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul din litigiu și faptul că acesta nu poate fi restituit în natură s-a realizat de instanța competentă.
Scopul cererii formulate de reclamante a fost acela de a scurta termenul de soluționare a notificării având în vedere că termenul rezonabil de soluționare stabilit de art. 6 din convenția europeană a drepturilor Omului a fost demult depășit din culpa exclusivă a intimatului pârât. Care a refuzat să soluționeze notificarea recurenților cu toate că dosarul administrativ este complet de peste doi ani.
Astfel cum a arătat și Înalta curte de Casație și justiție prin decizia 33/2008 atunci când este încălcat art. 6 alin. 1 din Convenția E.D.O. prin depășirea termenului rezonabil în care trebuie soluționată notificarea instanța care a fost învestită cu soluționarea efectivă a acestei notificări poate să aprecieze că unele dispoziții legale cum ar fi dispoziția art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 pot să nu fie aplicate dacă această măsură este menită să preîntâmpine producerea unui prejudiciu pentru persoana îndreptățită.
În mod greșit instanța de fond a respins cererea de cheltuieli de judecată pentru suma de 2500 lei onorariu de expert pentru expertiza topografică efectuată în cauză deși această probă a fost admisă de prima instanță în vederea unei corecte soluționări a notificării și a fost și valorificată de către instanță.
Prin întâmpinarea depusă în recurs la data de 09.11.2012, intimata C. C. a arătat că susținerile recurenților nu au corespondent în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și în Legea nr. 10/2001 întrucât cererile având ca obiect obligarea intimatei la stabilirea cuantumului sunt de competența Curții de Apel urmând a fi soluționate potrivit prevederilor Legii nr. 554/2004.
Competența de soluționare a notificării revine Primăriei Municipiului București intimata pârâtă neavând competențe în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001. Numai în cadrul acestei proceduri se stabilește calitatea persoanelor îndreptățite precum și dreptul la măsuri reparatorii de către entitatea învestită cu soluționarea notificării sau de către unitatea deținătoare a imobilului notificat Comisiei Centrale nefiindu-i stabilite atribuții în acest sens. Măsurile reparatorii sunt cele stabilite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și acesta este cadrul normativ în virtutea căruia C. își exercită atribuțiile.
Examinând cauza, prin prisma criticilor invocate prin memoriul de recurs precum și în condițiile prevăzute de dispoziția art. 304 indice 1 din Codul de procedură civilă, Curtea apreciază că recursul este întemeiat pentru considerentele care succed:
În mod corect Tribunalul a statuat asupra cadrului procesual stabilit de reclamanți și a reținut incidența normei speciale, reprezentată de art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, art. 25 din Legea nr. 10/2001 și a interpretării pe care aceste din urmă dispoziții au primit-o în dezlegarea dată de instanța supremă prin decizia pronunțată asupra recursului în interesul legii.
Prin decizia nr. 33/2008 Î.C.C.J. a recunoscut plenitudinea de jurisdicție a instanțelor judecătorești care, învestite cu cenzura refuzului unității deținătoare de a soluționa notificarea formulată, au competența de a soluționa pe fond notificarea; astfel se realizează controlul de legalitate asupra notificării în cadrul procedurii judiciare contencioase, procedură care, la rândul său, beneficiază și de controlul instanțelor superioare. O interpretare per a contrario a celor statuate prin decizia de recurs în interesul legii și a dispozițiilor legii speciale, nu poate decât să afecteze durata rezonabilă de soluționare a cererii de restituire, nerezolvată de către instituția căreia îi incumbă această obligație.
Curtea apreciază această împrejurare ca o ingerință în dreptul efectiv recunoscut persoanelor îndreptățite în condițiile art. 480 din Codul civil și al art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție cu referire și la art. 1-26 din Legea nr. 10/2001, cât și asupra dreptului de acces la un tribunal imparțial. Drepturile recurenților se văd astfel nerealizate consecință a pasivității unităților deținătoare care nu emit, în termenul legal, o rezoluție relativă la notificarea adresată apoi, invocă necompetența instanțelor de a soluționa pe fond notificarea, ori a acestor entități înseși de înainta, chiar și după ce instanța examinează notificarea, o propunere Comisiei Centrale, prelungind sine die, finalizarea procedurii administrative, contrar prevederilor din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
În mod greșit au fost aplicate și prevederile art. 274 din Codul de procedură civilă.
Potrivit acestor dispoziții, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată iar judecătorii nu pot micșora cheltuielile cu plata experților ori alte cheltuieli pe care partea demonstrează că le-a făcut pe parcursul procesului.
Or, în condițiile în care, expertiza tehnică a fost administrată și valorificată în fața primei instanțe, în mod greșit, s-a respins cererea reclamanților prin care aceștia au pretins obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată pe care le-au efectuat și pe care le-au dovedit cu chitanțele depuse la dosar (fila 88 dosar fond).
În temeiul dispoziției art. 274 din Codul de procedură civilă, Curtea va admite cererea recurenților și va dispune obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată din recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de reclamanții M. M. M., P. A. și P. S. L. împotriva sentinței civile nr. 2308/28.12.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV a Civilă în dosarul cu nr._ în contradictoriu cu intimații pârâți S. român prin Ministerul Finanțelor Publice, M. București prin Primarul General și C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că:
Admite cererea privind obligarea pârâtului M. București la înaintarea dosarului administrativ către C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor și obligă același pârât și la plata sumei de 2500 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de expert.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Obligă intimații C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor și M. București prin Primarul General la plata sumei de 1178 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12.11.2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
Doinița M. D. A. B. I. B.
GREFIER,
L. Chriceanu
Tehnoredactat D.M
Ex. 2/22.11.2012
T. București Secția a IV a Civilă
Jud. I. Târțău
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Fond funciar. Decizia nr. 1981/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
