Revendicare imobiliară. Decizia nr. 104/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 104/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-04-2013 în dosarul nr. 104/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 104 A
Ședința publică de la 11.04.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelanta reclamantă K. N., împotriva sentinței civile nr. 2053 din 18.11.2011, pronunțată de Tribunalului București – Secția a V a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți C. V., P. M. BUCUREȘTI și S.C. F. S.A.
P. are ca obiect – revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul M. L. M., în calitate de reprezentant al intimatei pârâte C. V., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2012, eliberată de Baroul București, atașată la fila 22 din dosar, lipsind apelanta reclamantă K. N. și intimatele pârâte P. M. București și .>
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Avocatul intimatei pârâte C. V. arată că nu are probe noi de administrat sau cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt probe de solicitat și administrat și nici cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de apel.
Avocatul intimatei pârâte C. V. invocă excepția lipsei calității de reprezentant a persoanei care a formulat apelul ce face obiectul prezentului dosar, față de împrejurarea că partea adversă nu mai avea încheiat contract de asistență juridică cu SCA „C. & Asociații”, având în vedere că acesta expirase la data de 1.11.2011. Urmează a se observa faptul că apelanta reclamantă deși a fost citată cu mențiunea de a preciza dacă înțelege să-și însușească calea de atac a apelului exercitată în prezenta cauză, nu și-a exprimat în niciun fel poziția cu privire la acest aspect.
Pe cale de consecință, solicită a se avea în vedere faptul că înțelege să invoce și excepția nulității cererii de apel.
Dacă instanța va trece peste aceste excepții, solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea hotărârii apelate ca temeinică și legală, urmând a se avea în vedere apărările expuse pe larg prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, prin care a detaliat și faptul că apelanta reclamantă a primit despăgubiri bănești cu privire la imobilul în litigiu.
Solicită obligarea apelantei reclamante la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1240 lei reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței nr. 12 din 13.11.2012, atașată la fila 23 din dosar.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 11.10.2006 sub nr._/3/2006, reclamanta K. N. a chemat în judecata pe pârâții C. V., P. M. București și S.C. F. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să constate faptul că statul nu a avut și nici nu are un titlu valabil asupra imobilului situat în București, ..12 A, ., iar în urma comparării titlului său de proprietate cu cel al pârâtei, să o oblige pe aceasta să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că titlul autorilor săi îl constituie actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul I. sub nr._ din 19 octombrie 1940, intabulat în cartea funciară în anul 1940, conform procesului-verbal nr._/1940. Cumpărătorul a donat toate bunurile soției sale, S. Focsaner Davidesco, care, la rândul sau, la data de 13.02.2002, prin semnarea unui contract de donație a drepturilor asupra bunurilor sale viitoare, a cedat reclamantei dreptul de a recupera toate bunurile care au aparținut acesteia și familiei sale în România. Conform certificatului de calitate de moștenitor nr.85/30.10.2002, reclamanta este moștenitoarea defunctului Jean Davidesco în ceea ce privește eventualele acțiuni în revendicarea unor bunuri ce au aparținut defunctului, situate pe teritoriul României.
Reclamanta a susținut ca preluarea imobilului s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor Decretului nr.111/1951, deoarece imobilul nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de bunuri enumerate de art.1 din decret. Deși până în anul 1952 inclusiv, Jean D. a figurat ca plătitor de impozite, la mai puțin de un an de zile s-a emis Decizia nr.511/18 iulie 1953 prin care imobilul a fost trecut în administrarea Sfatului Popular al Capitalei, decizie care nu a fost niciodată comunicată fostului proprietar. În plus, Decretul nr.111/1951 era contrar constituției în vigoare la data emiterii sale, contravenind în același timp art.480 cod civil și Declarației Universale a Drepturilor Omului.
S-a mai arătat că în anul 1996, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.513, imobilul a fost înstrăinat pârâtei C. V.. Față de caracterul abuziv al vânzării, în baza Legii nr.112/1995, reclamanta a solicitat ca în urma comparării celor două titluri, să se dispună lăsarea imobilului în deplina sa proprietate și posesie.
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art.480, art.481 Cod civil, Legea nr.10/ 2001, Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art.274 Cod de procedură civilă.
Pârâta P. M. București a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București în raport de prevederile art.1 și 2 din Legea nr.219/2005, excepția inadmisibilității și a lipsei de interes în ceea ce privește constatarea preluării fără titlu a imobilului în litigiu și excepția lipsei calității procesuale pasive a municipalității.
La data de 08.11.2006, pârâta C. V. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr.97/17.01.2007, pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă în dosarul nr._/3/2006 a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.
Prin sentința civilă nr.4617/6.06.2007, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantă K. N. și pe pârâții C. V., P. M. București, în favoarea Tribunalului București, a constatat ivit conflict negativ de competență și a înaintat dosarul Curții de Apel București în vederea soluționării acestuia.
Prin sentința civilă nr.37/17.10.2007, pronunțată de Curtea de Apel București a fost stabilită competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
La data de 24.11.2007, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă.
Prin sentința civilă nr.403 /27.02.2008, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a respins acțiunea formulată de reclamanta K. N., în contradictoriu cu pârâții C. V., P. M. București și S.C. F. S.A., ca fiind formulată de către o persoană fără calitate procesuală.
Prin decizia civilă nr. 151A/09.03.2009 pronunțată în dosarul nr._ (1446/2008), Curtea de Apel București Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă K. N. împotriva sentinței civile nr.403/27.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe, luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V a Civilă la data de 12.04.2011,sub nr._ .
La data de 23.06.2011, pârâta C. V. a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii formulată de reclamantă ca neîntemeiată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
În motivare, pârâta a arătat în esență că reclamanta nu deține un bun, în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv o hotărâre judecătorească de recunoaștere a dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu sau o decizie administrativă anterioară de retrocedare a acestuia, spre a-l opune în compararea de titluri întemeiată pe prevederile art.480 Cod civil.
S-a mai susținut că reclamanta nu a făcut dovada recunoașterii calității autorilor săi (Jean D. și S. Focsaner) de proprietari ai imobilului printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă, anterior dobândirii dreptului de proprietate asupra apartamentului de către pârâtă în baza Legii nr.112/1995. Reclamanta nu este fostul proprietar al imobilului, iar autorii reclamantei nu au înțeles să întreprindă niciun demers în timpul vieții lor pentru a redobândi în natură imobilul.
S-a mai arătat că . București, ..12A (fost ., sector 2, face obiectul Legii nr.10/2001.
Reclamanta K. N. a formulat notificare în conformitate cu prevederile Legii nr.10/2001 care formează obiectul dosarului nr._ al Primăriei M. București - Comisia de Aplicare a Legii nr.10/2001, prin care a solicitat acordarea de despăgubiri bănești în condițiile Legii nr.10/2001, așa cum rezultă din adresa nr._/25.04.2007 a Primăriei M. București, depusă în dosar.
Conform informațiilor obținute de pe pagina de web a Primăriei M. București, reclamantei i-au fost acordate măsuri reparatorii pentru acest imobil în baza Legii nr.10/2001, după introducerea acestei acțiuni în anul 2008.
Problema preluării imobilelor cu sau fără titlu de către stat a fost rezolvată prin Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, unde în art.2 punct. 1 lit. e este menționată situația imobilelor preluate în temeiul Decretului nr.111/1951. Apartamentul în litigiu este supus unui regim juridic derogator de la regulile dreptului comun, respectiv Legea nr.10/2001, lege specială în raport de prevederile Codului Civil.
Legea nr.10/2001, ca lege nouă suprimă, practic, acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și fără a elimina accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar, prin norme procedurale speciale, îl subordonează controlului judecătoresc. Cum reglementările cuprinse în Legea nr.10/2001, interesează, substanțial și procedural, ordinea publică, rezultă că sunt de imediată aplicare.
S-a mai susținut că întrucât la data sesizării instanței în anul 2006 intrase în vigoare Legea nr.10/2001, înseamnă că dispozițiile art.480 C.civ. nu mai puteau fi aplicate după apariția acestei legi.
Mai mult chiar și reclamanta a cerut aplicarea Legii nr.10/2001, formulând notificare în condițiile acestei legii speciale, care a fost soluționată în anul 2008.
Bunurile imobile preluate de către stat înainte de 1989 pot fi revendicate de către foștii proprietari numai dacă nu fac obiectul unor legii speciale de reparație, or apartamentul ce face obiectul prezentului dosar este suspus unui regim juridic derogator de la regulile dreptului comun.
Legea nr.10/2001, ca lege specială în materie, a consacrat și legiferat, principiul ocrotirii bunei credințe și nu mai permite revendicarea apartamentelor vândute în condițiile Legii nr.112/1995 cu respectarea dispozițiilor legale, foștii proprietari urmând să primească echivalentul valoric al apartamentului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate. Astfel, în hotărârea R. contra României din 19.10.2006, CEDO a statuat că persoanele care și-au dobândit cu bună credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
Deși . etajul 1 din imobilul din ..12A, sector 2, București a făcut obiectul Legii nr.112/1995, autoarea reclamantei nu a înțeles să formuleze cerere privind restituirea imobilului în natură sau acordarea de despăgubiri bănești, în condițiile acestei legi.
Din analiza prevederilor Legii nr.10/2001, rezultă că voința legiuitorului a fost aceea de a menține situația juridică creată în mod valabil în aplicarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent, prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului.
În conformitate cu prevederile art.18 litera c din Legea nr.10/2001, în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent.
S-a susținut că pârâta deține un „bun” actual, în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât contractul de vânzare cumpărare nr. 513 din 01.11.1996 a fost încheiat cu respectarea întocmai a prevederilor Legii nr.112/1995. La data intrării în vigoare a Legii nr.112/1995, pârâta deținea un contract de închiriere valabil, a respectat termenul prohibitiv de 6 luni prevăzut de lege și și-a exercitat dreptul de a cumpăra apartamentul după ce s-a interesat la S.C. F. S.A., dacă imobilul face obiectul Legii nr.112/1995 și dacă poate fi înstrăinat chiriașilor. Așa cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu exista niciun impediment pentru a nu uza de prevederile Legii nr.112/1995.Așa cum rezultă din adresa nr. 1378/19.04.2007 a S.C F. S.A, în perioada 1990-1996 nu a existat înregistrată nicio notificare la unitatea care avea în administrare imobilul prin care să se solicite restituirea imobilului sau să nu se înstrăineze imobilul.
Din adresa nr._/27.03.2007 a Primăriei M. București, rezultă că nu figurează înregistrată cerere privind restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri în evidentele Comisiei municipale pentru aplicarea Legii nr.112/1995 pentru . etajul 1 al imobilului din ..12A, sector 2, București.
De asemenea la data încheierii contractului de vânzare cumpărare nr.513 din 1.11.1996, nu exista nicio acțiune judecătorească cu privire la acest imobil, nu exista notificare din partea reclamantei sau a lui S. Focsaner adresată pârâtei sau vânzătorului prin care să solicite să nu se înstrăineze imobilul, nu exista cerere formulată în baza Legii nr.112/1995. Pârâta nu avea niciun motiv de îndoială cu privire la corectitudinea demersurilor întemeiate pe dispozițiile unui act normativ în vigoare, care îi acorda dreptul de cumpăra apartamentul în care locuia împreună cu familia sa.
În drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 115-118, art.1 din Primul Protocol adițional la CEDO, Legea nr.10/2001.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr.2053/18.11.2011, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă respins excepțiile lipsei de interes și inadmisibilității capătului 1 de cerere, lipsei calității procesuale pasive a pârâtei P. M. București, ca neîntemeiate; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. F. S.A.; a respins cererea formulată de reclamanta K. N. în contradictoriu cu pârâta S.C F. S.A. ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtele C. V. și P. M. București, ca neîntemeiată; a obligat reclamanta la plata către pârâta C. V. a sumei de 1.240 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut în ceea ce privește excepția lipsei de interes a primului capăt de cerere, că în speța dedusă judecății, reclamantul urmărește un folos practic prin promovarea primului capăt de cerere, întrucât caracterul preluării imobilului în proprietatea statului reprezintă o chestiune ca urmează a fi avută în vedere când se va trece la analizarea temeiniciei acțiunii în revendicare, respectiv la compararea titlului exhibat de reclamantă cu cel prezentat de pârâta persoană fizică, care a dobândit imobilul de la stat.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității capătului unu de cerere, tribunalul a apreciat că nu este întemeiată, deoarece niciun text de lege nu interzice formularea unei asemenea cereri, ci dimpotrivă, dispozițiile art.6 din Legea nr.213/1998 recunosc în mod expres posibilitatea formulării unei astfel de cereri.
A aprecia, în sensul inadmisibilității cererii având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, în condițiile în care legea prevede în mod expres posibilitatea formulării unei astfel de cereri ar însemna, în mod evident, o încălcare a dreptului la acces în justiție a reclamantului.
Cât privește calitatea procesuală pasivă a pârâtelor P. M. București și S.C F. S.A, tribunalul a reținut că bunul imobil revendicat nu se află în proprietatea sau posesia pârâtelor persoane juridice, ci în proprietatea pârâtei persoană fizică, astfel încât, neavând posesia bunului, pârâtele nu pot avea calitate procesuală pasivă în privința capătului de cerere având ca obiect revendicarea.
S-a constatat însă că pârâta P. M. București nu au fost chemată în judecată pe capătul de cerere privind revendicarea, acțiunea fiind formulată pe acest capăt de cerere doar în contradictoriu cu pârâta persoană fizică, ci numai pe capătul de cerere privind constatarea faptului că statul nu are titlu valabil asupra imobilului, astfel încât susținerile acestei pârâte în sensul că nu ar avea calitate procesuală pasivă pe acțiunea în revendicare sunt nefondate.
În ceea ce o privește pe pârâta S.C F. S.A, aceasta a fost chemată în judecată tot pe capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, însă nu se poate reține că justifică legitimare procesuală pasivă pe acest capăt de cerere, având în vedere că imobilul preluat de la autorul reclamantei, în baza Decretului nr.111/1951 a intrat în patrimoniul unității administrativ teritoriale, pârâta, în calitate de unitate care a administrat fondul locativ de stat neavând niciodată vreun drept de proprietate asupra imobilului.
Pentru argumentele arătate anterior, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei P. M. București și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C F. S.A, acțiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă urmând a fi respinsă ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei, analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/19.10.1940 de Tribunalul I.-Secția notariat, numitul D. Jean a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului situat la etajul 1 al imobilului din București, . (fost nr.12).
Din adresa nr.3508/07.06.2002 emisă de Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 1 și adresa nr.2402/03.07.2001 emisă de S.C F. S.A rezultă că . București, ..Dimitrov) nr.12A,etaj 1,sector 2 a fost preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr.111/1951,prin Decizia nr.511/09.12.1953 a Sfatului Popular al Raionului 23 August de la numitul D. Jean.
Prin actul de donație încheiat la data de 20.11.1961 la Paris, D. Jean a donat soției sale Focsaner S. întreaga proprietate asupra bunurilor și drepturilor mobiliare și imobiliare care compun succesiunea sa, de orice fel și orice valoare și în orice loc s-ar situa, fără nicio excepție sau rezervă.
Potrivit actelor depuse la dosar, numitul D. Jean a decedat la data de 05.07.1992, de pe urma sa rămânând ca moștenitoare numita Focsaner S., în calitate de soție supraviețuitoare.
Prin testamentul întocmit la data de 11.06.2001 la Paris, numita Focsaner S. a instituit-o legatară universală pe nepoata sa, reclamanta din prezenta cauză K. N..
Prin contractul de donație încheiat la data de 13.02.2002, la Paris, numita Focsaner S. a donat reclamantei K. N. toate drepturile asupra bunurilor viitoare pe care le-ar putea obține în România, imobile pe care are dreptul să le recupereze în natură sau să obțină despăgubiri pentru acestea din partea Statului Român, sub orice formă, fie administrativă, fie în instanță, pe baza oricărei legi, inclusiv Legii nr.10/2001.
Prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr.513/01.11.1996, Municipiul București prin mandatar S.C F. S.A a înstrăinat pârâtei C. V. locuința situată în București,..12A, .,sector 2, compusă din vestibul, wc, 4 camere, wc, sas, debara, hol, cămară, oficiu, bucătărie, hol, sas, baie, loggie, 4 balcoane, cameră de serviciu la mansardă,boxă la subsol,în suprafață utilă de 202,29 mp,împreună cu o cotă indiviză de 21,13% din părțile de folosință comună ale imobilului și 57,44 teren situat sub construcție.
Imobilul care face obiectul cererii se numără, conform art. 2 alin. 1 lit.e) din Legea nr. 10/2001, printre cele preluate de stat abuziv în perioada 1945-1989 și a căror restituire face obiectul de reglementare al Legii (speciale) nr. 10/2001.
Calitatea procesuală activă a reclamantei K. N. a fost stabilită prin decizia civilă nr.151A/09.03.2009 a Curții de Apel București-Secția a III a Civilă, menținută prin decizia civilă nr.2089/25.03.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală și se impune instanței de față, instanțele de control judiciar apreciind că reclamanta și-a justificat calitatea procesuală activă raportat la înscrisurile depuse, respectiv acte de stare civilă, certificatul de calitate de moștenitor nr.85 din 30.10.2002, contractul de donație încheiat la data de 20.11.1961, testamentul întocmit la data de 11.06.2001, contractul de donație încheiat la data de 13.02.2002.
Având în vedere că în speță atât reclamanta K. N., cât și pârâta C. V. au invocat un drept de proprietate asupra imobilului, prezentând fiecare câte un titlu, tribunalul a procedat la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior) deci care dintre ele justifica în plan probatoriu apartenența dreptului la unul sau altul dintre patrimonii.
În compararea titlurilor de proprietate ale părților, tribunalul a avut în vedere dispozițiile Legii nr.10/2001, având în vedere situația particulară a imobilului litigios, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Chiar dacă reclamanta nu și-a întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr.10/2001, solicitând ca analiza acțiunii în revendicare să aibă la bază criteriile presupuse de dreptul comun, tribunalul a apreciat că nu pot fi ignorate efectele legii speciale ce reglementează modalitatea concretă de reparare a prejudiciului creat prin preluarea abuzivă de către stat a unor imobile, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Acțiunea în revendicare promovată după . Legii nr.10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr.10/2001, ca lege specială, derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.
A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamantă de a opta între aplicarea Legii nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv Codul civil, ar însemna încălcarea principiului „specialia generalibus derogant” și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.
S-a reținut că legiuitorul român a ales să fie restituite în natură imobilele preluate de statul comunist în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 doar în anumite condiții,ce nu sunt întrunite în prezenta cauză,câtă vreme bunul nu se mai află în patrimoniul statului,ci în patrimoniul unui terț,pârâta din prezenta cauză, care a dobândit imobilul în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat.
Din dispozițiile art.18 lit.c) coroborate cu cele ale art.45 din Legea nr.10/2001 rezultă că reclamanta putea beneficia de restituirea în natură a imobilului doar în ipoteza în care ar fi solicitat instanței,în termen de un an de la . legii, constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei, iar în urma admiterii unei astfel de acțiuni,imobilul ar fi reintrat în patrimoniul statului.
Omisiunea reclamantei de a proceda la învestirea instanței de judecată cu o acțiune în constatarea nulității absolute a titlului invocat de pârâtă, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare nr.513/01.11.1996 a avut ca efect consolidarea validității acestuia și a dreptului de proprietate al pârâtei asupra imobilului în litigiu.
Problema raportului dintre Legea nr.10/2001, ca lege specială și Codul civil,ca lege generală,precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,ratificată prin Legea nr.30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr.33/09.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite,dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de apel,conform art.329 alin 3 C.pr.civ. Prin această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au statuat următoarele: „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale,conform principiului „specialia generalibus derogant”, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială(Legea nr.10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,convenția are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun,în măsura în care,astfel,nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”.
Din această decizie în interesul legii rezultă că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării și anume Codul civil,căci ar însemna să se încalce principiul „specialia generalibus derogant”. Cu toate acestea, nici nu se poate aprecia că existența Legii nr.10/2001 exclude,în toate situațiile,posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare,în măsura în care reclamantul se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În acest sens,trebuie să se analizeze,în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei,în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Prin urmare, făcând aplicarea principiilor statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.33/2008, se impune realizarea unei analize comparative a drepturilor înfățișate de părți prin raportare la dispozițiile CEDO și la măsura în care aceste drepturi pot reprezenta un bun în sensul Convenției.
S-a constatat că jurisprudența Curții Europene, în ceea ce privește noțiunea de bun, este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz și că în recenta cauză M. A. și alții împotriva României (hotărârea CEDO din 12.10.2010), Curtea a afirmat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar,ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații(paragrafele 141,142 și 143).
Urmare a acestei hotărâri,dar și în raport de circumstanțele particulare ale cauzei,astfel cum au fost descrise, s-a constatat că reclamanta nu deține un „bun actual”, în sensul Convenției, respectiv un drept la restituire, care să o îndreptățească la redobândirea posesiei, aceasta având doar un drept de creanță, valorificabil în procedura Legii nr.10/2001. De altfel, se reține că reclamanta a uzat de procedura prevăzută de Legea nr.10/2001, prin formularea notificării nr.1989/27.04.2001, care a fost soluționată prin Dispoziția nr.9649/27.02.2008 emisă de Primarul General al M. București, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentul nr.3 situat la etajul 1 din imobilul situat în București,..12A,sector 2.
Pe de altă parte, pârâtă beneficiază de un „bun actual” în sensul Convenției, având în vedere că nu a fost admisă o acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995 (cauza R. contra României).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele art.1 din Protocolul adițional nr.1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință, că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice și că în cazul în care restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă,când,spre exemplu,cum este situația în prezenta cauză,titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează ca fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri.
Pentru considerentele reținute în cele ce preced, tribunalul a respins cererea având ca obiect revendicarea imobilului situat în București, ..12A, ., sector 2, ca neîntemeiată.
Cu privire la solicitarea reclamantei cuprinsă în primul petit al cererii de învestire a instanței, tribunalul a reținut că aceasta reprezintă o chestiune prejudicială, instanța neputând trece la soluționarea cererii în revendicare fără a verifica în prealabil modalitatea de trecere a bunului litigios în proprietatea statului, ceea ce nu implică pronunțarea în dispozitivul hotărârii asupra acestei chestiuni prejudiciale. În speță, tribunalul a reținut că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.111/1951 și că preluarea imobilului de către stat a avut caracter abuziv, raportat la dispozițiile art.2 lit.e) din Legea nr.10/2001. Cum însă acest aspect nu poate constitui decât un argument ce trebuie avut în vedere cu ocazia analizării acțiunii în revendicare și ținând cont de considerentele anterioare referitoare la netemeinicia cererii în revendicare, tribunalul va respinge acțiunea, în întregul său, ca neîntemeiată.
În baza art.274 alin 1 C.pr.civ tribunalul a obligat reclamanta, care este în culpă procesuală, la plata către pârâta C. V. a sumei de 1.240 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat,conform chitanței nr.21/13.10.2011.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta K. N., fără a motiva calea de atac exercitată.
Intimata pârâtă C. V. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat și obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, a arătat în esență, apelanta - reclamanta nu a depus la dosar nici un înscris din care să rezulte că actul de donație încheiat la data de 20.11.1961 nu ar fi fost revocat ulterior de numitul Jean Davidesco. Numitul Jean Davidesco a dispus de bunurile sale, pentru cazul în care soția sa îi va supraviețui, iar aceasta din urma a acceptat o succesiune nedeschisa - operațiune juridica interzisa in dreptul civil roman (pact asupra succesiunilor viitoare, in speță fiind vorba de acceptarea unei succesiuni nedeschise).La data decesului lui Jean Davidesco, apartamentul revendicat de apelanta reclamanta prin acțiunea care formează obiectul prezentului dosar nu se afla in patrimoniul acestuia. In timpul vieții sale, numitul Jean Davidesco, nu a întreprins nici un demers pentru a-și redobândi apartamentul. S. Focsaner văduva lui Jean D. nu a întreprins nici un demers judiciar anterior intrării in vigoare a Legii 10/2001 pentru a-și recupera apartamentul și nici nu a înțeles sa conteste titlul statului asupra apartamentului care formează obiectul prezentului dosar.
S-a mai susținut că apelanta nu a depus la dosar nici un înscris din care să rezulte că S. Focsaner Davidesco ar fi acceptat, în termenul de opțiune succesorală, moștenirea rămasă la decesul defunctului sau soț, Jean Davidesco și nici nu a depus un certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor din care sa rezulte ca S. Focsaner Davidesco este unica moștenitoare a defunctului sau soț Jean Davidesco.
Prin actul denumit contract de donație a drepturilor viitoare, numita S. (Focsaner) Davidesco donează reclamantei toate drepturile asupra bunurilor viitoare pe care le-ar putea obține în România (identificate ca fiind imobile pe care are dreptul sa le recupereze in natura sau sa obțină despăgubiri pentru acestea din partea Statului Român). În conținutul acestui contract de donație numita S. Focsaner nu menționează ce anume bunuri donează, nefiind evidențiat imobilul care face obiectul prezentului litigiu, ci doar se vorbește generic despre „bunurile pe care le-ar putea obține în România", pentru ca aceste bunuri i-au aparținut ei și familiei sale. In contractul de donație este specificat în mod expres și explicit că: „ Totodată, prin această donație, îi cedez dreptul de a redacta notificări conforme cu Legea 10/2001, pentru restituirea imobilelor mele din România si de asemenea pentru primirea despăgubirilor financiare pentru acestea, motiv pentru care apreciază că apelanta - reclamanta K. N. a dobândit în baza contractului de donație a bunurilor viitoare doar dreptul de a solicita despăgubiri pentru imobil în condițiile Legii 10/2001.
În certificatul de calitate de moștenitor nr.85/30.10.2002 eliberat de BNP T. C., apelanta reclamanta figurează ca și moștenitor legal al defunctului Jean Davidesco, cu toate că aceasta nu este rudă cu defunctul, apreciindu-se în mod greșit și total nelegal de către notarul public că are aceasta calitate, fără a se efectua minime verificări.
S-a mai susținut că la data de 01.11.1996, când intimata pârâtă a cumpărat în temeiul Legii nr.112/1995 apartamentul, singura persoana îndreptățită să revendice acest apartament era S. Focsaner, această autoare nu a înțeles să întreprindă nici un demers, pentru a redobândi
apartamentul revendicat.
Apelanta - reclamantă nu deține un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv o hotărâre judecătorească de recunoaștere a dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu sau o decizie administrativă anterioară de retrocedare a acestuia, spre a-l opune în compararea de titluri
întemeiata pe prevederile art.480 Cod civil.
Apelanta reclamantă nu a făcut dovada recunoașterii calității autorilor săi (Jean D. si S. Focsaner) de proprietari ai imobilului printr-un act emis de puterea judecătoreasca sau de cea executivă, anterior dobândirii dreptului de proprietate asupra apartamentului de către intimata pârâtă în baza Legii 112/1995.
Apartamentul nr. 3, situat în București, ..12A (fost ., etaj 1, sector 2, face obiectul Legii 10/2001. Apelanta - reclamanta K. N. a formulat notificare în conformitate cu prevederile Legii nr.10/2001, prin care a solicitat acordarea de despăgubiri bănești în condițiile Legii 10/2001. Notificarea apelantei reclamante a fost soluționată favorabil, prin Dispoziția nr.9649/27.02.2008 emisa de Primarul General al M. București, propunându-se acordarea de măsurii reparatorii în echivalent pentru apartamentul nr.3 situat la etajul 1 din imobilul situat în București, ..12A, sector 2.
După data de 14.02.2001, când a intrat in vigoare Legea 10/2001, ca lege nouă, acțiunea în revendicare a imobilelor la care se refera, nu mai este posibilă, iar o acțiune fondată pe dispozițiile noii legi este condiționata de parcurgerea procedurii administrative - obligatorii - prealabila sesizării instanțelor judecătorești. Acțiunea în revendicare (acțiune de drept comun) a fost înlocuită prin dispozițiile legii speciale cu acțiunea în restituire formulată de persoana îndreptățită prin intermediul notificării.
Întrucât acțiunea în revendicare ce formează obiectul prezentului dosar a fost introdusa în anul 2006 sub imperiul legii noi, de către apelanta reclamanta K. N., ea nu poate fi susceptibila de a fi caracterizata și primita ca o acțiune în revendicare supusă dreptului comun (legii vechi).
Bunurile imobile preluate de către stat înainte de 1989, pot fi revendicate de către foștii proprietari numai daca nu fac obiectul unor legii speciale de reparație, ori apartamentul ce face obiectul prezentului dosar este suspus unui regim juridic derogator de la regulile dreptului comun.
Legea 10/2001, ca lege speciala in materie, a consacrat si legiferat, principiul ocrotirii bunei credințe si nu mai permite revendicarea apartamentelor vândute în condițiile Legii 112/1995 cu respectarea dispozițiilor legale, foștii proprietari urmând să primească echivalentul valoric al apartamentului.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat în hotărârea R. contra României din 19.10.2006, că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie sa creeze noi prejudicii disproporționate. Din analiza prevederilor Legii 10/2001, rezulta ca voința legiuitorului a fost aceea de a menține situația juridică creată în mod valabil in aplicarea dispozițiilor Legii 112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent, prejudiciul cauzat prin preluarea abuziva a imobilului.
În conformitate cu prevederile art.18 litera c din Legea 10/2001, cu modificările si completările ulterioare, în situația in care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii 112/1995, măsurile reparatorii se stabilesc numai in echivalent.
Intimata pârâtă C. V. deține un “bun" actual, efectiv, în sensul art.l din Protocolul nr.l adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului. Dreptul de proprietate al intimatei asupra apartamentului este intabulat în Cartea Funciara. La data de 3.06.1998 a achitat integral prețul apartamentului; este înscrisă pe rolul fiscal cu acest apartament din anul 1996 și a achitat in permanent toate taxele si impozitele datorate către bugetul local pentru apartament. Intimata a dobândit apartamentul in baza unui act translativ de proprietate cu titlu oneros. Înainte de a cumpăra acest apartament intimata, împreuna cu familia sa, a locuit în acest apartament în calitate de chiriași. Intimata locuiește în acest apartament de peste 25 de ani. Contractul de vânzare cumpărare nr. 513 din 01.11.1996 a fost încheiat cu respectarea întocmai a prevederilor Legii 112/1995.
La momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare nr.513 din 1.11.1996, atât intimata, cât și statul au fost de bună credință. Apelanta nu a depus la dosarul cauzei nici un înscris de natura a răsturna prezumția de bună credință.
Nici apelanta - reclamanta și nici autoarea sa nu au înțeles să solicite in instanța constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare prin care intimata a dobândit apartamentul în baza Legii 112/1995, în termenul prevăzut de Legea 10/2001. In prezent, valabilitatea titlului său de proprietate asupra apartamentului nu mai poate fi contestată, acesta bucurându-se de o prezumție absoluta de validitate.
Apartamentul nr.3, situat in ..12A, etaj.1, sector 2 a intrat în proprietatea statului cu titlu, în baza Decretului 111/1951, decizia nr.511/1953, titlul statului asupra apartamentului nu a fost contestat pana la . Legii 10/2001, iar in prezent apartamentul face obiectul Legii 10/2001.
In raport de dispozițiile Legii nr.10/2001, nu mai are relevanță modul de preluare, cu titlu sau fără titlu, din moment ce toate preluările de către stat din perioada 6.03._89 sunt considerate abuzive și toate imobilele trebuie restituite foștilor proprietari, într-una din modalitățile prevăzute de legea specială.
Imobilele preluate în temeiul Decretului 111/1951 se încadrează în prevederile articolul 2 pct.1 lit.e din Legea 10/2001, aspect invocat și de apelantă în motivarea acțiunii introductive.
În apel, nu au fost administrate probe noi.
În conformitate cu prevederile înscrise în art. 298 din codul de procedură civilă coroborat cu art. 137 din Codul de procedură civilă, Curtea urmează a analiza, cu prioritate, excepția lipsei calității de reprezentant și excepția nulității cererii de apel.
Prioritar, Curtea constată că aceste excepții absolute, au fost invocate de intimata pârâtă, prin raportare la faptul că avocatul care a declarat apelul nu mai deținea această calitate din data de 01.11.2011, iar apelanta nu și-a însușit calea de atac astfel exercitată.
Verificând actele dosarului, constată că, reclamanta a fost legal reprezentată în fața primei instanțe, de către doamna avocat L. C., în temeiul procurii existente la fila 62 dosar fond nr._/3/2006 al Tribunalului București Secția a - III- a Civilă.
Se reține, totodată, că apelul cu care a fost sesizată prezenta instanță, poartă mențiunea că a fost formulat de către acest avocat, în condițiile în care, s-a adus la cunoștința instanței că mandatul acordat doamnei avocat L. C., de către reclamantă, a încetat - cererea acestui avocat aflată la fila 3 dosar apel.
Cum încetarea mandatului s-a produs la data de 01.11.2011, după reținerea cauzei în primă instanță în pronunțare (28.10.2011), văzând și prevederile înscrise în art. 72 alin. 2 din Codul de procedură civilă, Curtea reține incidența prevederilor art. 69 alin. 2 din Codul de procedură civilă, potrivit cu care: „Avocatul care a asistat pe o parte la judecarea pricinii, chiar fără mandat, poate face orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen și care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp. El poate să exercite de asemenea orice cale de atac împotriva hotărârii date; în acest caz însă, toate actele de procedură se vor îndeplini numai față de partea însăși.”
În plus, Curtea are în vedere, contrar susținerilor intimatei pârâte, faptul că așa cum s-a statuat în mod constant în jurisprudență dar și în doctrina de specialitate, actele făcute de avocat, în conformitate cu prevederile art. 69 alin. 2 din Codul de procedură civilă, nu trebuie ratificate, deoarece se întemeiază pe o împuternicire izvorâtă din lege.
Câtă vreme partea poate declara apel personal sau prin mandatar iar art. 69 alin.2 din Codul de procedură civilă, prezumă că actul este făcut în folosul părții, pentru că altfel s-ar pierde dreptul supus unui termen, având în vedere și considerentele anterior expuse, Curtea va respinge cele două excepții invocate de intimata pârâtă, vizând lipsa calității de reprezentant al apelantei a avocatului care a formulat apelul și nulitatea cererii de apel, ca nefondate.
Având în vedere că potrivit art. 292 alin. 2 din Codul de procedură civilă, apelul declarat de apelanta reclamantă nu a fost motivat, instanța de apel urmează a se pronunța pe baza celor invocate la prima instanță.
Preliminar, Curtea va avea în vedere faptul că în primul ciclu procesual, parcurs de prezenta cauză, prin decizia civilă nr. 151A/09.03.2009 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a -III a Civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 2089/ 25.03.2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat irevocabil asupra calității procesuale active a reclamantei în acțiunea în revendicare, prin raportare la lipsa calității de moștenitor a reclamantei față de proprietarul imobilului, anterior preluării de către stat, astfel că aceste aspecte, intrate în putere de lucru judecat se impun cu depline efecte prezentei instanțe.
Pentru aceste considerente, urmează a fi înlăturate toate apărările formulate de intimata pârâtă referitoare la faptul că apelanta nu a depus la dosar înscrisuri din care să rezulte ca S. Focsaner Davidesco ar fi acceptat, în termenul de opțiune succesorala, moștenirea rămasă la decesul defunctului său soț, Jean Davidesco, că nu s-a depus un certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor din care să rezulte că S. Focsaner Davidesco este unica moștenitoare a defunctului sau soț Jean Davidesco, că actul denumit contract de donație a drepturilor viitoare nu menționează ce anume bunuri se donează, nefiind evidențiat imobilul care face obiectul prezentului litigiu, respectiv că certificatul de calitate de moștenitor nr.85/30.10.2002 eliberat de BNP T. C., constată nelegal că reclamanta are calitatea de moștenitoare a autorului Jean Davidesco, acestea făcând deja obiect al analizei în cadrul hotărârilor judecătorești anterior menționate, astfel că statuările irevocabile, intrate în putere de lucru judecat, referitoare la aceste apărări, nu mai pot fi repuse, pe această cale, în discuție.
De asemenea, verificându-se considerentele sentinței civile apelate, se reține că instanța de fond a înlăturat, implicit apărările formulate de intimată, în sensul că nu s-a probat că actul de donație încheiat la data de 20.11.1961 nu ar fi fost revocat de numitul Jean Davidesco, că la data decesului lui Jean Davidesco, apartamentul revendicat de apelanta reclamanta prin acțiunea care formează obiectul prezentului dosar, nu se afla în patrimoniul acestuia, respectiv că nici autorul reclamantei și nici S. Focsaner văduva lui Jean D., nu au întreprins nici un demers pentru a-și redobândi apartamentul și nu au contestat titlul statului asupra apartamentului care formează obiectul prezentului dosar, reținând că reclamanta deține un titlu care atestă un drept de proprietate asupra imobilului revendicat și că imobilul revendicat, a fost preluat abuziv de către stat, în perioada 1945-1989.
Așa fiind, Curtea urmează a face aplicarea în cauză a prevederilor art. 296 din Codul de procedură civilă, reclamantei neputându-i-se înrăutăți situația în propria sa cale de atac, astfel că apărările intimatei care tind la a combate statuarea primei instanțe referitoare la deținerea de către reclamantă, în calitate de moștenitoare a numitului Jean Davidesco, a unui titlu asupra imobilului revendicat, respectiv la nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului revendicat de către reclamantă, urmează a fi înlăturate.
Referitor la modul de soluționare al acțiunii în revendicare, reclamanta a susținut prin cererea introductivă că titlul invocat de aceasta este preferabil, fiind mai bine conturat din punct de vedere juridic decât cel al pârâtei.
Raportat la situația de fapt existentă în cauză, Curtea are în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil (art. 480) ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de recurs, conform art. 329 alin. 3 C.pr.civ.
În acest sens, Curtea reține că instanța europeană, s-a referit expres la faptul că rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a regla divergențele de jurisprudență (cauza P. împotriva României, hotărârea din 1 decembrie 2005, paragraful 98). De altfel, decizia în interesul legii constituie tocmai reacția Înaltei Curți de Casație și Justiție la constatarea făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea respectivă, potrivit căreia „în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp și țin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept”.
Cu privire la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.).
În susținerea acestei soluții, instanța supremă a arătat: „câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute art. 18 lit. c), art. 29, așa încât argumentul în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit.
Conform dispozițiilor de drept substanțial de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară și de literatura de specialitate în absența unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite și să obțină restituirea acestuia de la cel care îl deține fără drept, pe calea unei acțiuni în revendicare. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină și în jurisprudență se consideră că în cadrul unei asemenea acțiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți, stabilindu-se mai multe reguli în acest sens. Chiar în acest context al dreptului comun, în cadrul juridic instituit de art. 480 Cod civil, s-a statuat că, dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material (bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului. Cât privește imposibilitatea juridică de restituire, potrivit unei păreri poate avea drept cauze exproprierea imobilului pentru cauză de utilitate publică, precum și situația în care bunul a fost înstrăinat de pârât unei alte persoane, iar aceasta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, iar potrivit unei alte păreri la acestea se adaugă și ipoteza în care bunul a fost dobândit de un terț de bună credință. De asemenea, o soluție de respingere a cererii de restituire în natură este susținută, de data aceasta în unanimitate, și într-o altă situație în care bunul imobil a intrat în patrimoniul reclamantului în mod valabil și a făcut ulterior obiectul unei înstrăinări realizate de o altă persoană, și în ipoteza în care ambele titluri provin de la același autor, iar partea care a transcris prima titlul său nu este aceea care a obținut prima titlul de proprietate de la autorul comun, chiar dacă și aceasta ar putea fi privită ca o nesocotire a principului general de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține”.
În cadrul deciziei sus menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție, a tranșat aspectele de practică neunitară, stabilind obligația pentru instanțele sesizate cu acțiuni în revendicare de natura celei ce face obiectul cauzei, ca în cazul în care, constată existența unor neconcordante între legislația internă și cea internațională de ,,a analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției”.
Curtea are în vedere sub acest aspect, faptul că în conformitate cu art. 330 7 alin. 4 din Codul de procedură civilă, dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie.
În aplicarea acestui text legal, ceea ce este esențial de reținut este faptul că deciziile pronunțate în recurs în interesul legii nu creează norme juridice noi, ci, interpretând normele juridice existente și analizând soluțiile pronunțate de instanțe, asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii. Consecința acestei constatări, ce decurge din ratio legis, este obligativitatea, pentru instanțe, a dezlegării problemelor de drept interpretate (iar nu “judecate” de către instanța supremă, pentru că nu există o veritabilă judecată) de către instanța supremă, deci opozabilitatea erga omnes a acestor dezlegări, a acestor interpretări, care vin să precizeze și să determine sensul autentic și originar al normei interpretate, fără să o modifice structural.
În consecință, statuările obligatorii ale instanței supreme nu pot fi ignorate ci, trebuie aplicate obligatoriu de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, cauzelor în care se impune analiza acelei probleme de drept dezlegate, nesoluționate irevocabil, fără excepție, indiferent de momentul formulării acțiunii.
În plus, în cauza de față trebuie menționat că, deși acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanțelor de judecată la data de 11.10.2006, la momentul pronunțării sentinței civile nr. 2053/18.11.2011, când pricina a primit o soluționare în fond, de către Tribunalul București Sectia a III a Civilă, decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție fusese publicată în Monitorul Oficial, fiind obligatorie, în considerarea art. 330 7 Cod procedură civilă.
În raport de cele anterior precizate, Curtea reține că în mod corect s-a apreciat de către prima instanță, că formularea acțiunii în revendicare de către reclamantă și întemeierea acesteia pe dispozițiile art. 480 C.civ. nu exclude, în cadrul acțiunii în revendicare prin care se solicită compararea titlurilor concurente, incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001,ci impune analiza intereselor legitime ale părților, din perspectiva normelor cu caracter special, în aplicarea interpretării obligatorii a Înaltei Curți de Casație si Justiție din decizia în interesul legii - nr. 33/2008.
Astfel, în cazul imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, așa cum s-a arătat anterior, există dispoziții legale exprese, instituite prin Legea nr. 10/2001, care reglementează soarta juridică a titlului de proprietate al pârâtului.
Incidența Legii nr. 10/2001 în cauză, nu poate fi înlăturată prin voința reclamantei deoarece, așa cum a statuat Înalta Curte, regimul juridic al bunurilor imobile preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este stabilit prin Legea nr.10/2001, iar acest regim juridic este obligatoriu, nu facultativ, fapt ce rezultă și din norma înscrisă în art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998.
În acest context, compararea titlurilor în cadrul acțiunii în revendicare în mod corect a fost realizată de instanța de fond, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001 cu luarea în considerare și a exigențelor impuse de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deduse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, deoarece, potrivit statuărilor obligatorii ale Înaltei Curți, numai în acest fel se poate stabili care dintre cele două titluri este mai caracterizat. Acțiunea în revendicare nu poate face abstracție de situația juridică a imobilului în litigiu, de imobil care a fost preluat de stat în anul 1953, de modul de preluare și de dispozițiile legale privind regulile de restituire ale acestei categorii de imobile stabilite prin acte normative edictate după 22 decembrie 1989. Or, un asemenea act normativ este Legea nr. 10/2001, care, prin raportare la cele anterior reliefate, nu numai că nu poate fi ignorat ci se impune a fi aplicat.
Tot astfel, împrejurarea că tribunalul s-a raportat, în cadrul analizei sale la jurisprudența Curții Europene, în verificarea aspectelor de fapt care vizau calitatea reclamantei de a fi titular al unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu luarea în considerare a interpretării date de acestei noțiuni de instanța europeană, reprezintă o aplicare a caracterului obligatoriu al interpretării instanței europene. Astfel, în aplicarea art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, împreună cu înseși dispozițiile Convenției, jurisprudența instanței europene formează așa numitul . aplicație directă în ordinea juridică a statelor contractante, hotărârile Curții având autoritate de lucru interpretat, în privința aplicării dispozițiilor Convenției, erga omnes.
Or, prin raportare la decizia dată în recursul în interesul legii, anterior citată, era esențial ca reclamanta să facă dovada că deține un „ bun actual” sau o „speranță legitimă” în sensul Convenției, noțiune explicitată și dezvoltată în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cauzele împotriva României.
Totodată, în cadrul unei acțiuni în revendicare, cum este cazul celei cu care reclamanta a înțeles să sesizeze instanța de fond, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni - de recunoaștere a posesiei ca stare de fapt.
În raport de cele anterior precizate, câtă vreme scopul urmărit de reclamantă, prin promovarea acțiunii, a fost reprezentat de redobândirea dreptului de proprietate și a posesiei asupra imobilului - în mod corect, analiza instanței de fond a vizat stabilirea calității reclamantei de titular al unui „bun actual”, în sensul art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind de neconceput soluționarea unei acțiuni în revendicare fără a se verifica calitatea reclamantei de deținător al dreptului pretins a fi protejat pe cale judiciară.
În același sens, Curtea reține că dacă în jurisprudența anterioară a Curții Europene, invocată de altfel și de recurent în prezenta cale de atac (cauzele L. vs. România, C. vs. România, I. și M. vs. România, Z. vs. România, C. vs. România, B. vs. România, Faimblat vs. România, C. vs. România), simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamantul are chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat chiar anterior recunoașterii dreptului de proprietate, în cauza A. și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 778/22 noiembrie 2010), Curtea europeană și-a nuanțat modalitatea de abordare a unor astfel de cauze.
Astfel, în hotărârea pilot, anterior citată, Curtea realizează o distincție tranșantă între dreptul la restituire și dreptul la despăgubiri, Curtea reținând că:
,,134. (...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
140. (...) existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție.
141. Curtea constată că, de la . Legilor nr.1/2000 și nr.10/2001 și mai ales a Legii nr.247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
145. Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite.
Astfel, în raport de această jurisprudență, un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar dar s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului. În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații .
Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza A. a procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei A., măsuri cu caracter legislativ și administrativ, prin stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente (paragraf 232).
Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual" în accepțiunea dată de hotărârea pilot, nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, că reclamantul nu are un drept la restituire care să îl îndreptățească la redobândirea posesiei imobilului, contrar susținerilor acestuia, situație în care Curtea constată că reclamantul nu poate invoca în mod eficient garanțiile art. 1 din Protocolul 1.
În cauză, tribunalul a constatat în mod judicios, că reclamanta nu a probat că deține o hotărâre prin care statul sau autoritățile publice să fi fost obligate, anterior formulării acțiunii de față, să îi restituie, în natură, imobilul revendicat.
Întrucât în cauză, reclamanta nu beneficiază de o hotărâre judecătorească anterioară de obligare a statului la restituirea imobilului în natură și nici de o hotărâre emisă de o autoritate administrativă, care să îi fi recunoscut dreptul la restituirea în natură a imobilului în litigiu, ci invocă în susținerea acțiunii în revendicare, titlul de proprietate deținut de autorii săi, invocând că acesta provine de la titularul originar al dreptului, Curtea, prin raportare la cele anterior reliefate, apreciază că statuarea instanței de fond, din cauza prezentă, referitoare la constatarea preluării abuzive, nelegale a bunului revendicat de la autorul reclamantei, nu o îndreptățea pe apelantă să spere că se va da preferabilitate titlului său în fața titlului pârâtei.
De altfel, așa cum rezultă din Dispoziția nr. 9649/27.02.2008, existentă la fila 23 dosar fond, reclamanta a uzat de procedura pusă la dispoziția acesteia de legea nr. 10/2001, procedură care a fost epuizată prin emiterea deciziei administrative anterior menționată, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, pentru apartamentul nr.3 situat în București, .. 12A, sector 2, în favoarea acesteia.
În consecință, Curtea constată că deși reclamanta deține un „bun”, în accepțiunea Curții Europene, astfel cum se desprinde din jurisprudența formată în aplicarea art.1 din Protocolul nr. 1, acesta nu rezidă într-un drept la restituirea în natură a apartamentului revendicat, care să susțină pretențiile sale în acțiunea în revendicare, prin care se tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt, ci într-un drept de creanță, susceptibil a fi valorificat în procedura Titlului VII al Legii nr. 247 /2005.
Pe de altă parte, în ceea ce o privește pe intimata pârâtă, se constată că, în mod corect, instanța de fond a reținut că aceasta deține un „bun actual” în sensul Convenției, deoarece a cumpărat apartamentul în litigiu, imobil asupra căruia continuă să exercite posesia și în prezent, în baza unei legi în vigoare - Legea nr. 112/1995 .
Se reține totodată că la momentul încheierii acestui contract, reclamanta sau autorii acesteia, nu exercitaseră vreun demers prin care titlul statului să fi fost contestat.
Or, în aplicarea legii speciale, în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat și înstrăinate în temeiul Legii nr.112/1995, fostul proprietar al bunului poate să obțină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiri, în temeiul art.18lit.c din Legea nr.10/2001, după cum contractul de vânzare - cumpărare a fost anulat sau nu, potrivit art.45 din același act normativ.
Din aceste reglementări legale rezultă că legiuitorul a înțeles să acorde preferabilitate titlului foștilor chiriași, care au cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, art.20 alin.2 din legea specială dând dreptul persoanei îndreptățite - proprietarul deposedat la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare imobilului, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.
În același timp, apelanta, la data apariției Legii nr.10/2001 nu era exceptată de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, având posibilitatea de a solicita anularea contractului de vânzare-cumpărare, înăuntrul termenului de prescripție prevăzut de lege.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001, reclamanta avea posibilitatea de a formula acțiune în constatarea nulității contractului prin care imobilul revendicat, a fost vândut, înăuntrul termenului de prevăzut de lege, putând invoca în cadrul unei astfel de acțiuni, motive de nulitate a contractului de vânzare încheiat de pârâtă, derivând din nerespectarea Legii nr. 112/1995 la momentul vânzării, însă din actele dosarului nu rezultă că anterior promovării acestui litigiu ar fi înțeles să uzeze de căile legale recunoscute în favoarea sa, în acest scop, iar în cauza de față, acesta nu a făcut referire la existența unor împrejurări obiective care să o fi împiedicat să acționeze în acest interval de timp.
Într-o asemenea situație, nepromovarea acțiunii în anulare în termenul de prescripție impus de lege (existând, de altfel, o jurisprudență constantă în acest sens a instanței noastre supreme) a avut ca efect consolidarea titlului cumpărătoarei de bună credință, respectiv salvgardarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți cu statul/unitatea administrativ-teritorială, în conformitate cu prevederile legii nr. 112/1995.
În raport de această constatare, Curtea apreciază că în cadrul acțiunii în revendicare prezente, reclamanta care invocă nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului cumpărat de pârâtă, nu mai poate pune în discuție nici pe cale incidentală valabilitatea titlului de proprietate al acesteia, în contrapondere cu prezumția legală a bunei credințe a pârâtei și aceea a valabilității oricărui act juridic până la desființarea acestuia prin anulare.
În aceste condiții, este corect raționamentul instanței de fond în sensul că la data expirării termenului de prescripție prevăzut de art.45 alin. ultim din Legea nr.10/2001,dreptul de proprietate dobândit de pârâtă s-a consolidat, iar aceasta a dobândit speranța legitimă, conferită de legea în vigoare, că, nefiindu-i anulat contractul de vânzare-cumpărare este îndreptățită să păstreze apartamentul cumpărat care, conform art.18 din același act normativ, nu mai poate fi restituit în natură fostului proprietar.
Tot astfel, nu poate fi ignorat nici principiul securității raporturilor juridice, care în cauză, presupune a se da preferabilitate titlului pârâtei, atâta timp cât nefiind desființat, actul de proprietate exhibat de aceasta, încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, a avut drept efect consolidarea dreptului în patrimoniul dobânditoarei de bună-credință, apariția legii speciale consacrând în patrimoniul acestora din urmă „bunul" pretins în prezenta procedură, prin recunoașterea existenței sale, atâta vreme cât actul este în ființă, constituie titlu de proprietate și este opozabil de la data încheierii sale (art. 45 alin.21 din Legea nr. 10/2001).
Acțiunea în revendicarea imobilelor înstrăinate anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001este o acțiune specială, în care nu se poate da reclamantei câștig de cauză doar pentru faptul că titlul său provine de la adevăratul proprietar, întrucât, indiferent de circumstanțe, dacă terțul dobânditor al imobilului ar fi deposedat de bun pentru a fi restituit persoanei de la care a fost preluat de stat, s-ar diminua vechile atingeri ale proprietății, producându-se noi prejudicii, disproporționate, în sarcina subdobânditorului, deși acesta a acționat cu bună credință.
Prin urmare, pârâta care deține apartamentul revendicat în baza unui contract de vânzare-cumpărare, nedesființat, are un „bun actual" în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, situație în care, obligarea acesteia să lase apartamentul dobândit în baza Legii nr. 112/1995, în proprietatea reclamantei ar constitui o ingerință în dreptul său de proprietate, garantat prin art. 1 al Protocolului nr. 1, conform căruia o privare de proprietate se poate justifica numai dacă se poate demonstra că a intervenit o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.
Or, în speță, nu se reține existența vreunui motiv care să justifice privarea intimatei pârâte de proprietate pentru cauză de utilitate publică.
Prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar (apelanta reclamantă), cât și în cazul pârâtei, cumpărător al apartamentului revendicat ce a dobândit de la stat un bun în baza unei legi în vigoare și în prezent, respectiv, Legea nr.112/1995. Prin urmare, nici aceasta din urmă nu poate fi lipsită de proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. Or, nu se poate face abstracție de faptul că adoptarea unei soluții de admitere a acțiunii reclamantei, câtă vreme bunul imobil revendicat a fost înstrăinat în condițiile sus menționate, ar avea, efectul privării pârâtei de un bun, în sensul Convenției europene a drepturilor omului. În același timp, față de principiul protejării drepturilor „reale și efective” exprimat în cauza Sporrong și Lonnroth contra Austriei, restituirea bunului către reclamantă, aduce atingere securității raporturilor juridice.
Hotărârea tribunalului este legală și prin raportare la dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în recurs în interesul legii, care tranșând raportul dintre legea specială și dreptul comun a statuat, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, decât cu riscul încălcării principiului specialia generalibus derogant.
Or, în această analiză, acordând preferabilitate titlului pârâtei în condițiile în care titlul acesteia de proprietate, s-a consolidat iar reclamanta a urmat și epuizat procedura prevăzută de legea specială - Legea nr.10/2001, obținând o dispoziție administrativă prin care se propun măsuri reparatorii în echivalent în favoarea acesteia pentru imobilul revendicat, instanța de fond a aplicat corect în cauză, atât principiul de drept evocat, al priorității normei speciale față de aceea de drept comun, dar și pe cel al securității raporturilor juridice consacrat de normele și jurisprudența convențională în materie.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 296 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge apelul ca nefondat.
În temeiul art. 274 din Codul de procedură civilă, în raport de soluția adoptată în apel, Curtea va dispune obligarea apelantei reclamante la plata sumei de 1240 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată către intimata C. V., constând în onorariul de avocat achitat de această parte, conform chitanței nr. 12/13.11.2012 (fila 23 dosar apel).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității de reprezentant și excepția nulității cererii de apel.
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanta reclamantă K. N., domiciliată în St.Givataim, Katznelson, nr.67, Israel, împotriva sentinței civilenr.2053/18.11.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți C. V., domiciliată în București, ..12A, ., sector 2, P. M. BUCUREȘTI, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, sector 6, și S.C. F. S.A., cu sediul în București, ..32, Corp B, sector 2.
Obligă apelanta la 1240 lei cheltuieli de judecată către intimata C. V..
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică, azi, 11 aprilie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. I. M.-A.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehnored.M.I/B.I.
6 ex/ 18.04.2013
---------------------------------------
T.B.Secția a V-a – S.C.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 717/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 2030/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
