Pretenţii. Decizia nr. 1957/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1957/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 08-11-2012 în dosarul nr. 1957/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1957
Ședința publică de la 8.11.2012.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror V. D. C..
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul M. P. – P. DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI și de către recurentul pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 437 din 05.03.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți A. R. - M. și O. C. – I..
P. are ca obiect: pretenții – despăgubiri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul B. D., în calitate de reprezentant al intimaților reclamanți A. R. M. și O. C. – I., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2012, eliberată de Baroul București, atașată la fila 20 din dosar, lipsind recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și recurentul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocatul intimaților reclamanți, în conformitate cu dispozițiile instanței luate prin încheierea de ședință de la termenul anterior, depune la dosarul cauzei un set de înscrisuri și anume: referatul încheiat la data de 29.12.1951 ce emană de la Secția I. Poliție, în care se consemnează că numitul A. M., autorul intimaților reclamanți, a suferit șase luni închisoare pentru sustragere de la lata impozitului, referatul din data de 24.04.1959, eliberat de către M. Afacerilor Interne – Serviciul „C”, în care, de asemenea, se consemnează că autorul reclamanților a fost condamnat la 6 luni închisoare corecțională pentru sustragere de la plata impozitului, proces verbal, inventar privind confiscarea de bunuri, datat 14.12.1947, cu care face dovada faptului că întreaga avere a fost confiscată de către regimul comunist, extras din cartea „Lichidarea burgheziei române”, în care apar și M. și G. A., proces verbal de punere în posesie încheiat de către Regia Autonomă – Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat la data de 06.05.2004.
Comunică un exemplar al acestor înscrisuri și reprezentantului Ministerului P..
Curtea solicită apărătorului intimaților reclamanți să precizeze în ce sens s-a făcut confiscarea bunurilor.
Avocatul intimaților reclamanți arată că toate bunurile deținute de către autorul reclamanților au fost rechiziționate, însă și în continuare bunurile au rămas în posesia statului, având în vedere împrejurarea că M. A. a fost urmărit de către securitate până la decesul său, aspect ce rezultă toate notele informative atașate la dosarul cauzei. Prin aceleași înscrisuri se menționează că autorul reclamanților că i-a fost confiscată toată averea, ori nu a avut nici un fel de avere.
Curtea constată că partea a depus înscrisuri, conform celor dispuse prin încheierea de ședință de la termenul anterior, astfel încât, urmează să le analizeze în contextul celorlalte documente deja existente la dosar.
Avocatul intimaților reclamanți arată că nu mai are cereri prealabile de formulat.
Reprezentantul Ministerului P., de asemenea, arată că nu mai are cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul Ministerului P. solicită admiterea recursului ast6fel cum a fost formulat și motivat. Arată că a criticat soluția primei instanțe cu privire la modalitatea procedurală de modificare a cererii principale. Pe de altă parte, apreciază că suma menționată în dispozitivul hotărârii recurate a fost acordată în mod nelegal, fără a avea un suport probator și aici se referă la cuantumul stabilit fără a avea la bază o expertiză estimativă.
Referitor la capătul de cerere privind constatarea caracterului politic, apreciază că a fost în mod corect soluționat, astfel încât nu s-a formulat critică cu privire la acest aspect.
Cu privire la recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, de asemenea, pune concluzii de admitere pentru aceleași considerente.
Avocatul intimaților reclamanți solicită respingerea ambelor recursuri ca nefondate și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală, având în vedere următoarele considerente:
Solicită a se observa faptul că intimații reclamanți au formulat o cerere precizatoare a acțiunii introductive de instanță, întemeiată pe dispozițiile art. 132 alin. 2 pct. 2 din Codul de procedură civilă, prin care au solicitat să se ia act că înțeleg să-și majoreze câtimea pretențiilor cu suma de 300.000 lei, sumă ce reprezenta valoarea estimativă a bunurilor mobile ce au făcut obiectul măsurii confiscării la momentul arestării autorului reclamanților, M. Gr. A.. Prin această cerere nu s-a adus nicio modificare sau precizare din cele la care se referă art. 132 alin. 1 din Codul de procedură civilă, întrucât instanța a apreciat că nu s-ar impune modificarea/rectificarea cererii sub aspectul motivării în fapt sau în drept.
Solicită a se avea în vedere și dispozițiile art. 108 alin. 3 din Codul de procedură civilă, potrivit cu care ”Neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfățișare ce a urmat după această neregularitate și înainte de a pune concluzii în fond.” Or, de la momentul depunerii cererii precizatoare au mai fost patru termene de judecată, timp în care părțile adverse aveau posibilitatea să invoce neregularitățile de ordin procedural, inclusiv faptul că nu le-a fost comunicată cererea precizatoare.
Cu privire la a doua critică invocată de către recurentul M. P., de asemenea, consideră că trebuie respinsă ca nefondată, întrucât instanța de judecată dispune administrarea unei probe dacă acea probă se dovedește a fi utilă și pertinentă pentru lămurirea unor împrejurări de fapt. Solicită a se observa faptul că intimații reclamanți au solicitat administrarea probei cu expertiză în mod expres, însă instanța a apreciat că nu se impune administrarea acestei probe.
Totodată, solicită a se observa faptul că recurentul a reținut greșit faptul că instanța fondului a acordat cu titlu de daune materiale suma de 300.000 euro, în loc de 300.000 lei, instanța apreciind că suma estimată de către reclamanți nu este deloc excesivă dacă se are în vedere multitudinea de bunuri mobile supuse confiscării, bunuri care de altfel erau de mare valoare.
Referitor la criticile recurentului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, de asemenea, solicită a fi respinse ca nefondate. Pe calea recursului se invocă excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii în raport de anumite norme care nu se aplică situației în speță. Solicită a se avea în vedere că prevederile Legii nr. 221/2009 i-au repus pe reclamanți în termenul de a formula cereri în pretenții contra Statului prin care să solicite și acordarea de daune materiale, astfel încât excepția lipsei de interes urmează a fi respinsă ca nefondată.
Cu privirea la cea de a doua critică, arată că sub acest aspect sunt relevante relațiile furnizate de către autoritățile abilitate din care rezultă că autorul intimaților reclamanți, decedat în anul 1993, nu a beneficiat de dispozițiile Decretului 118/1990, iar în ceea ce privește prevederile OUG nr. 214/1994 nu pot fi avute în vedere întrucât acesta nu mai era în viață.
Nu solicite cheltuieli de judecată; depune la dosar concluzii scrise.
CURTEA,
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 23.04.2010 la Tribunalul București, reclamanții A. R. M. si O. C. I. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și au solicitat să se constate caracterul politic al celor două anchete penale suferite de autorul lor M. Gr. A. pentru sabotarea economiei naționale, pentru prima pronunțându-se Decizia nr. 86/22.01.1948 a Tribunalului I., iar pentru cea de a doua aplicându-se o condamnare de 1 an închisoare corecțională prin Decizia pronunțată de Tribunalul I. în anul 1949 și în contul căreia autorul petenților a executat 5 luni temniță grea în Penitenciarul Văcărești.
S-a mai solicitat de către reclamanți acordarea de despăgubiri în cuantum de 300.000 de euro pentru prejudiciul moral suferit.
În motivarea acțiunii s-a arătat că în anul 1948, tatălui reclamanților, patron al Societății „MIGRAL” și reprezentant al Partidului Național Liberal î-a fost înscenat un proces în sensul că a fost acuzat de sabotarea economiei naționale, totodată fiindu-i confiscată averea personală, însă s-a constatat nevinovăția acestuia, dispunându-se achitarea.
Că ulterior în anul 1949 a fost pus din nou sub acuzare de către organele de represiune ale regimului comunist și reținându-se comiterea infracțiunii de sabotaj a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de 1 an pe care a executat-o la Penitenciarul Văcărești, alături de fratele său G..
Au mai arătat reclamanții că după executarea pedepsei, începând cu anul 1950, tatăl reclamanților rămânând șomer a fost nevoit să lucreze ca muncitor la diferite cooperative și fabrici, în tot acest interval de timp fiind urmărit pas cu pas de către organele de securitate din acea vreme.
În drept au fost invocate prevederile Legii nr. 221/2009 și ale OUG nr. 214/1999.
La data de 17.12.2010 reclamanții au depus la dosar o cerere completatoare, prin care au solicitat obligarea pârâtului la plata contravalorii bunurilor mobile ce au fost confiscate cu ocazia arestării autorului reclamanților,a proceselor ce i-au fost înscenate și respectiv cu prilejul executării condamnării de natură politică ce i-a fost aplicată, în cerere fiind nominalizate aceste bunuri, estimate la valoarea de 300.000 RON.
În motivarea cererii s-a arătat că aceste bunuri au fost rechiziționate în baza procesului verbal nr. 339/06.11.1946 împreună cu imobilul situat în . de rechiziție nr. 5235/25.03.1945, bunurile fiind inventariate potrivit inventarului întocmit la data de 22.06.1946, însă ulterior aceste bunuri au intrat în posesia Misiunii Americane, pentru ca în final să fie însușite de autoritățile comuniste din acea vreme.
Că la data de 06.05.2004, conform procesului verbal de punere în posesie, Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a restituit reclamanților casa de la Snagov, nu însă și bunurile mobile care s-au aflat în acest imobil.
Prin sentința civilă nr.437/05.03.2012, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanții A. R. M. si O. C. I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect pretenții întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, a constatat caracterul politic al anchetei penale la care a fost supus autorul reclamanților - M. Gr. A. pentru complicitate la crimă de sabotare a economiei naționale, conform Deciziei penale nr. 86/1948 pronunțată de Tribunalul I. in dosarul nr. 278/1948, precum si al condamnării la pedeapsa de 1 an închisoare corecțională, conform Deciziei penale pronunțate in 1949 de Tribunalul I. - Secția 1 Sabotaj, a obligat pârâtul la plata sumei de 300.000 lei cu titlu de despăgubiri materiale și a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind daunele morale.
Tribunalul a reținut că tatăl reclamanților – M. Gr. A. patron al Societății „MIGRAL” și reprezentant al Partidului Național Liberal a fost anchetat penal pentru complicitate la crima de sabotare a economiei naționale, așa după cum rezultă din Decizia penală nr. 86/1948 pronunțată de Tribunalul I. în dosar nr. 278/1948 iar ulterior susnumitul a fost condamnat penal la o pedeapsă de 1 an închisoare corecțională pentru săvârșirea infracțiunii de sabotaj conform Deciziei penale pronunțată în anul 1949 de Tribunalul I. din care a executat 5 luni temniță grea în Penitenciarul Văcărești.
Că autorului reclamanților i-a fost confiscată averea personală, respectiv imobilul situat în . mobile existente în această locuință.
Așa după cum rezultă din probele aflate la dosar, după executarea pedepsei privative de libertate, tatăl reclamanților a fost în permanență urmărit de către organele de securitate ale regimului comunist, în acest sens fiind anexat dosarul informativ constituit la vremea respectivă.
Reclamanții au dovedit faptul că sunt fiii condamnatului politic M. G. A. prin intermediul actelor de stare civilă și a certificatului de calitate de moștenitor nr. 30/30.03.2000 emis de BNP „E. A.”.
Legea nr. 221/2009 modificată privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06.03._89 definește la art. 1 noțiunea de condamnare cu caracter politic ca fiind „orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6.03._89, pentru fapte săvârșite înainte de data de 06.03.1945, sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 06.03.1945 iar la alin. 2 din lege sunt specificate faptele din codul penal existent în perioada comunistă referitor la care condamnările pronunțate constituie de drept condamnări cu caracter politic.
Totodată alin. 3 din Legea nr.221/2009 prevede că reprezintă condamnare cu caracter politic și acea condamnare ce a fost pronunțată în perioada 06.03._89, pentru orice alte fapte penale prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prev. la art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă.
Reclamanții au anexat la dosar Decizia nr. 1232/03.06.2004 emisă în baza OUG nr. 214/1999 de către Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, această calitate fiind recunoscută fratelui autorului petenților în ceea ce privește condamnarea cu caracter politic ce i-a fost aplicată în regimul anterior.
În prezenta cauză, tatăl reclamanților a fost supus unor anchete penale dată fiind poziția socială, anume aceea de industriaș și respectiv apartenența la un partid politic ce nu era agreat de regimul comunist instaurat în România, fiind acuzat de comiterea unei fapte cu conotație politică, respectiv sabotaj la adresa economiei naționale, situație care a condus în final la aplicarea unei pedepse cu închisoarea corecțională de 1 an executată în Penitenciarul Văcărești.
Față de această împrejurare, în concordanță cu prevederile Legii nr. 221/2009 și ale OUG nr. 214/1999, instanța a admis în parte acțiunea precizată și a constatat caracterul politic al anchetei penale - la care a fost supus autorul reclamanților pentru complicitate la crima de sabotare a economiei naționale, conform deciziei penale nr. 86/1948 pronunțată de tribunalul I. precum și al condamnării la pedeapsa de 1 an închisoare corecțională conform Deciziei penale pronunțată în anul 1949 de Tribunalul I..
Instanța a considerat că este întemeiată cererea formulată de reclamanți privind acordarea de despăgubiri în sumă de 300.000 RON reprezentând contravaloarea bunurilor mobile ce au fost confiscate la momentul arestării autorului petenților și ulterior ca urmare a proceselor penale ce i-au fost înscenate acestuia de către organele regimului comunist.
Sub acest aspect sunt incidente în cauză disp. art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 potrivit cărora persoana care a suferit o condamnare cu caracter politic în regimul anterior, iar după decesul acesteia – soțul sau descendenții până la gradul II inclusiv pot solicita instanței de judecată în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, dacă acele bunuri nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri în temeiul Legilor nr. 10/2001 sau 247/2005.
Sub acest aspect reclamanții au administrat în speță probe cu înscrisuri din care rezultă că imobilul situat în . autorului petenților a fost rechiziționat împreună cu bunurile existente în locuință în temeiul procesului verbal nr. 339/06.11.1946, potrivit Ordinului de rechiziție nr. 5235/25.03.1945, bunurile mobile fiind inventariate conform inventarului ce a fost întocmit la data de 22.06.1946, ceea ce denotă atitudinea abuzivă manifestată de autoritățile comuniste din acea vreme.
În anul 2004 reclamanților le-a fost retrocedat imobilul situat în . atestă procesul verbal de punere în posesie întocmit de A.P.P.S., fără a fi restituite însă și bunurile mobile anterior confiscate.
În aceste circumstanțe, față de dovezile aflate la dosar și în concordanță cu normele legale în materie s-a apreciat că se impune admiterea cererii formulată de reclamanți și obligarea pârâtului S. R. la plata de daune materiale în cuantum de 300.000 lei, această valoare nefiind excesivă dacă se are în vedere multitudinea de bunuri mobile supuse confiscării și care existau la acel moment în imobilul tip vilă ce a fost retrocedat petenților.
Referitor la cererea de acordare a daunelor morale formulată de reclamanți, date fiind suferințele de ordin moral suferite de autorul lor, instanța a dispus respingerea acestei cereri ca neîntemeiată, având în vedere că textul art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 în conformitate cu care persoanele persecutate politic în regimul comunist puteau solicita daune morale pentru nedreptățile și suferințele la care au fost spuse anterior a fost declarat neconstituțional de către Curtea Constituțională care a adoptat în acest sens Deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ce au fost publicate în Monitorul Oficial din 15.11.2010, fiind cunoscut faptul că potrivit Constituției României, deciziile pronunțate de Curtea Constituțională sunt general obligatorii și produc efecte numai pentru viitor.
De ademenea s-a avut în vedere că Înalta Curte de Casație și Justiție, a pronunțat la data de 19.09.2011, Decizia în interesul Legii nr. 12 care a fost publicată în Monitorul Oficial la 07.11.2011 și care este obligatorie pentru instanțe de la data publicării ei, decizie prin care se arată că urmare a deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 adoptate de Curtea Constituțională, prevederile art. 5 alin. 1 lit. a, teza 1 din Legea nr. 221/2009 privind acordarea de daune pentru prejudiciul moral și-au încetat efectele și ca atare nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv, la data publicării acestor decizii.
Față de considerentele expuse, instanța a admis în parte acțiunea precizată introdusă de reclamanți, conform celor arătate.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Recurentul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București critică sentința pentru nelegalitate sub aspectul nerespectării dispozițiilor art.132 Cod de procedură civilă și art.1141 Cod de procedură civilă și pentru netemeinicia acordării daunelor materiale, pentru următoarele motive:
Instanța a avut în vedere cererea de mărire a câtimii obiectului cererii, deși prin cererea respectivă reclamanții si-au modificat acțiunea principală, respectiv s-a adăugat un al treilea capăt de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la contravaloarea bunurilor confiscate cu ocazia arestării.
Se impune a fi menționat faptul că data la care cererea modificatoare a fost formulată, respectiv 17.12.2010 (la 7 luni de la înregistrarea cererii principale - 23.04.2010) a depășit cu mult prima zi de înfățișare - 07.06.2010.
Totodată se constată că cererea modificatoare nu a fost comunicată pârâtului pentru ca acesta să-și poată formula apărările cu privire la toate pretențiile reclamanților.
În ceea ce privește daunele materiale instanța a apreciat că reclamanții au făcut dovada faptului că părinților săi le-au fost confiscate bunuri mobile existente în vila rechiziționată conform actelor de la dosar, respectiv proces verbal nr.339/06.11.1946, Ordin de rechiziție nr.5235/25.03.1945 și inventarul întocmit la data de 22.06.1946.
La stabilirea cuantumului daunelor materiale instanța a considerat că se impune ca reclamanții să primească 300.000 lei euro pentru bunurile mobile indicate, fără insă să se efectueze în cauză o expertiză (probă solicitată de către reclamanți prin cererea modificatoare) evaluatoare ipotetică care să indice valoarea bunurilor la acest moment.
Proba cu expertiză solicitată de către reclamanți nu a fost pusă în discuția părților.
Astfel, recurentul consideră că instanța în mod neîntemeiat a acordat despăgubiri în sumă de 300.000 lei reclamanților reprezentând daune materiale, în condițiile în care la dosar nu exisă probe care să arate valoarea acestor bunuri, cuantumul acestor daune stabilindu-se doar în urma aprecierii instanței, care a considerat că această valoare nu este excesivă dacă se are în vedere multitudinea de bunuri mobile supuse confiscării.
Pentru toate aceste motive, în baza art.304 ind.1, 304 alin.1 pct.9 art.312 alin.3 C.p.civ. recurentul solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate și, pe fond, respingerea cererii de acordare a despăgubirilor materiale ca neîntemeiată.
Recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice susține că hotărârea pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă.
În mod greșit instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii dispusă față de autorul reclamanților, motiv pentru care recurentul – pârât înțelege să invoce excepția lipsei de interes referitor la acest capăt de cerere având în vedere următoarele considerente:
Solicită să se observe că Decretul lege nr. 118/1990 precum si OUG nr. 214/1999, au fost adoptate de către legiuitor tocmai pentru reglementarea acordării unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, drepturi care nu se pot acorda decât prin recunoașterea caracterului politic al condamnării respectiv al măsurii administrative dispusa printr-o sentința respectiv decizie de către autoritățile regimului comunist.
Mai mult, însăși Curtea Constituțională a reținut prin decizia 1358/21.10.2010 ca exista reglementari paralele in legislația României si anume pe de o parte Decretul Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945 si OUG nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător in rezistența anticomunista persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, masuri administrative abuzive, precum si persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme si răsturnare prin forța a regimului comunist instaurat in România iar pe de alta parte Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 06.03.1945-22 decembrie 1989.
De asemenea se arata prin aceeași decizie ca pana în prezent persoanele care au suferit masuri administrative cu caracter politic precum si vreo măsura privativa de libertate au beneficiat sau puteau beneficia de sume de bani acordate lunar pentru repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a luării măsurii administrative împotriva acestora, sume de bani care nu se pot acorda decât implicit cu recunoașterea si constatarea caracterului politic al masurilor privative de libertate respectiv al masurilor administrative luate in perioada 06.03._89 de către regimul totalitar.
Curtea Constituționala a constatat ca scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate in perioada comunista este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate . cu cea avuta anterior, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea si condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind in deplina concordanta cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii luate față de autorii reclamanților din prezenta cauza, din moment ce acesta a putut beneficia de dispozițiile normative mai sus invocate care are ca finalitate repararea prejudiciului suferit ca urmare a dispunerii masuri/or administrative, prin recunoașterea caracterului politic al acestora.
Mai mult decât atât, Legea nr. 221/2009 nu prevede constatarea de drept a caracterului politic al măsurii administrative pentru care sunt recunoscute drepturi în baza Decretului nr. 118/1990 si OUG nr. 214/1994, întrucât aceste drepturi au fost acordate pe cale administrativa de către instituții ori comisii care nu au atribuții jurisdicționale.
Actele administrative ale autorităților si comisiilor prevăzute în actele normative mai sus menționate sunt supuse controlului judecătoresc în contencios administrativ si, prin urmare, nu pot constitui temei legal care sa oblige instanța sa constate caracterul politic al măsurii.
F. de argumentele prezentate, recurentul – pârât solicită instanței sa admită recursul, așa cum a fost formulat, sa modifice in parte sentința civila atacata, in sensul respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii dispuse fata de autorul reclamanților, ca lipsit de interes .
In ceea ce privește obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 300.000 lei reprezentând despăgubiri materiale recurentul solicită admiterea recursului si respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat, raportat la dispozițiile art.5 alin.1 lit.b) care reglementează condițiile de acordare a despăgubirilor materiale:
Arată că în lumina acestor prevederi legale orice persoana care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum si, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia pana la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita prevăzute la art.4 alin.4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicata, cu modificările si completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietății si justiției, precum si unele masuri adiacente, cu modificările si completările ulterioare.
Textul de lege face referiri la bunurile care nu au fost restituite sau pentru care nu au fost obținute despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001.
Astfel, obiectul reglementării îl constituie acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor imobile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
De altfel, în expunerea de motive la Legea nr.221/2009, se menționează „aceste bunuri sunt calificate de către art.2 alin.1 lit.b din Legea nr.10/”001, cu modificările și completările ulterioare, ca fiind imobile preluate în mod abuziv”.
Daca în prima parte a alin.1 lit.b al art. 5 din legea nr. 221/2009 se observă că nu se face nicio distincție cu privire la natura bunurilor care fac obiectul reglementării, în cea de-a doua parte a acestui text de lege, legiuitorul face referire în mod expres la bunurile al căror regim juridic este reglementat de prevederile Legii nr.10/2001, precum și cele ale Legii nr.247/2005.
Mai mult decât atât, art.6 alin (2) din Legea nr.10/2001 definește noțiunea de imobile, in înțelesul acestui act normativ, acestea fiind terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum si bunurile mobile devenite imobile prin incorporare în aceste construcții.
De asemenea, alin.(2) al art.6 din actul normativ citat anterior face vorbire despre utilajele si instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, in afara de cazul in care au fost înlocuite, casate sau distruse.
Astfel, din dispozițiile art.5 alin (1) lit (b) din Legea speciala, rezulta ca legiuitorul a avut in vedere exclusiv bunurile imobile când a prevăzut modalitatea respectiva de reparare a prejudiciului cauzat de măsura administrativa cu caracter politic. Interpretarea menționata deriva din faptul ca articolul precizat condiționează acordarea unor astfel de despăgubiri de nerestituirea bunurilor in natura sau prin echivalent in condițiile Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr.247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv, (in acest sens invocă cu titlu de practica Decizia civila nr.329/A/2010 pronunțata de Curtea de Apel T. in dosarul nr._, rămasa definitiva si irevocabila).
In acest sens, vin si dispozițiile art.5 alin (5) din Legea nr.221/2009 potrivit cărora: (5) Acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare”.
Consideră ca reclamantul, pentru a putea primi despăgubiri materiale, trebuia sa facă si dovada faptului ca s-a dispus înlăturarea pedepsei complementare a confiscării averii in ceea ce îl privește pe autorul acestora.
Având în vedere motivele expuse mai sus, recurentul solicită admiterea recursului, așa cum a fost formulat, modificarea sentinței civila atacate in parte, in sensul respingerii acțiunii formulata de către reclamanți, ca neîntemeiată.
Intimații – reclamanți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.
Arată că la termenul din 17.01.2011 reclamații au formulat o cerere precizatoare a cererii de chemare în judecata întemeiată pe dispozițiile art. 132 alin. 2 pct. 2 C.pr.civ., prin care solicitau instanței sa ia act de faptul ca aceștia înțeleg sa își majoreze câtimea pretențiilor cu suma de 300.000 lei, suma ce reprezenta valoarea estimativa a bunurilor mobile ce au făcut obiectul măsurii confiscării la momentul arestării autorului lor, M. Gr. A..
Prin aceasta cerere reclamanții nu au adus nicio modificare sau precizare din cele la care se refera art. 132 alin. 1 C.pr.civ. întrucât instanța nu a considerat ca s-ar impune modificarea/rectificarea cererii sub aspectul motivării in fapt si/sau in drept.
S-a modificat, evident, cuantumul pretențiilor sub aspectul solicitării acordării si de daune materiale.
Intimații – reclamanți solicită să se aibă în vedere si dispozițiile art. 108 alin. 3 C.pr.civ. mentionând că de la momentul depunerii cererii precizatoare au mai fost patru termene de judecata, timp în care părțile adverse aveau posibilitatea sa invoce neregularitățile de ordin procedural, inclusiv faptul că nu le-a fost comunicată cererea precizatoare.
În ceea ce privește cea de-a doua critica invocata de către recurentul M. P. arată că instanța dispune administrarea unei probe daca acea proba se dovedește a fi utila si pertinenta pentru lămurirea unor împrejurări de fapt.
per a contrario, în raport cu rolul activ care trebuie exercitat pe tot parcursul derulării procesului, instanța poate sa limiteze lista de probatorii solicitate de parți în situația in care exista suficiente probe care sa conducă la aprecieri corecte, în cazul reclamanților sub aspectul pretențiilor materiale.
Arată că au fost confiscate bunuri constând în: lămpi de Murano, divane cu cretonne, statuete Rosenthal, lămpi si mobilier cu intasii de argint si aur, divane si colțare cu olanda, mobilier stil pictat manual, tablouri de pictori consacrați, gravuri si cărți de colecție, barca cu motor, barca noua cu doua vâsle, pompa de apa, rezervor de apa pentru put, etc.Aceste bunuri pot fi expertizate ipotetic ca bunuri de patrimoniu si in raport si de numărul foarte mare de piese, valoarea reala este cu mult superioare cea stabilita de instanța in raport de evaluarea estimata de reclamanți. Ca atare, reclamanții ar fi trebuit sa critice soluția instanței sub acest aspect.
Daca se va considera ca aceasta critica este întemeiata, se impune casarea cu trimitere spre rejudecare in vederea administrării probei cu expertiza tehnica prețuitoare bunuri mobile.
Referitor la critica Ministerului Finanțelor Publice, prin care se invoca excepția lipsei de interes in promovarea acțiunii in raport de anumite norme care nu se aplica situației in speța, arată că prevederile Legii nr. 221/2009 i-au repus pe reclamanți in termenul de a formula cereri in pretenții contra Statului prin care sa solicite si acordarea de daune materiale.
Așa cum s-a arătat si în cererea introductivă de instanța bunul imobil în care se regăseau aceste bunuri fost restituit urmare a demersurilor inițiate în baza legilor speciale edictate de către S. post-decembrist. Insa, prin apariția Legii nr.221/2009 reclamanții au fost repuși in dreptul de a solicita daune morale si materiale.
Modificările aduse actului normativ mai sus menționat nu le-au cenzurat reclamanților si dreptul de a solicita daune materiale.
În concluzie, intimații – reclamanți solicită respingerea excepției lipsei de interes ca nefondata.
În plus, autorul reclamanților, decedat in 1993, nu a beneficiat de dispozițiile Decretului 118/1990 iar de prevederile OUG nr. 214/1994 nici nu mai poate fi vorba, întrucât acesta nu mai era în viata.
În ceea ce privește ce-a de-a treia critica - privind acordarea de despăgubiri materiale – intimații constată ca recurentul-parat nu cunoaște nici actele de la dosarul cauzei, si aici se referă la documentele puse la dispoziție de către CNSAS - din dosarul penal, dar nici motivele pe care si-a întemeiat soluția instanța de fond.
Instanța analizând actele si lucrările dosarului a reținut faptul ca din întreg ansamblul probator rezulta ca autorul reclamanților suferise o condamnare cu caracter politic din cele la care se refera art. 1 din Legea nr. 221/2009, iar măsura confiscării s-a dispus urmare a condamnării pentru sabotaj împotriva intereselor statului comunist ca sa nu mai vorbim de durata cercetărilor si abuzurilor ce au urmat.
Examinând legalitatea sentinței civile recurate, în limitele stabilite prin criticile de recurs cu care a fost legal investită, Curtea reține următoarele:
Referitor la recursul formulat de recurentul Ministerul Finanțelor Publice.
În ceea ce privește primul motiv de recurs, Curtea constată ca acest recurent invocă lipsa de interes a reclamanților în formularea cererii având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii dispuse de autoritățile regimului comunist împotriva autorului acestora, fără ca în cuprinsul criticii să se conteste din altă perspectivă, soluția instantei de fond prin care s-a constatat ca fiind fondată cererea reclamanților având ca obiect constarea caracterului politic al anchetelor penale dispuse împotriva autorului acestora, M. A., pentru complicitate la crimă de sabotare a economiei naționale, conform Deciziei penale nr. 86/1948 pronunțată de Tribunalul I. in dosarul nr. 278/1948, precum si al condamnării la pedeapsa de 1 an închisoare corecțională, conform Deciziei penale pronunțate in 1949 de Tribunalul I. - Secția 1 Sabotaj.
Date fiind limitele în care a fost investită, Curtea reține că într-adevăr, una dintre condițiile de exercițiu ale oricărei acțiuni civile, inclusiv pentru exercitarea căilor de atac, ordinare sau extraordinare o reprezintă interesul, respectiv folosul practic, imediat pe care îl are o parte pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare.
În același sens, Curtea reține că în cauză, reclamanții au înțeles să sesizeze instanța de fond cu acțiunea având trei petite distincte, solicitând, pe lângă constatarea caracterului politic al măsurilor menționate anterior și obligarea pârâtului la plata de daune morale dar și obligarea acestuia la plata unor despăgubiri materiale, echivalent al bunurilor confiscate autorului, prin măsurile cu caracter politic, toate aceste petite fiind fundamentate pe prevederile Legii nr. 221/2009.
Curtea reține că potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 221/2009: „Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și are au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945”.
De asemenea, art. 1 alin. 3 din același act normativ prevede că: „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”. Conform art. 2 alin. 1 din O.U.G. nr. 214/1999: „Constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; b) militarea pentru democrație și pluralism politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile și politice, economice, sociale și culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială”.
Totodată, potrivit art. 3 din actul normativ de referință: „ persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă și după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată”.
Trebuie avute în vedere, totodată, considerațiile prezentate în expunerea de motive a proiectului de Lege privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989: „Există însă o categorie de persoane ale căror condamnări de natură politică își produc în continuare efectele, dat fiind că faptele care au constituit obiectul condamnărilor sunt și astăzi prevăzute de legea penală și nu sunt întrunite condițiile pentru a opera reabilitarea de drept. Prin urmare, există o categorie de persoane care s-au împotrivit fățiș, chiar prin acțiuni armate, regimului totalitar comunist, sau care au fost persecutate de acesta ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale ce au fost considerate amenințări la adresa sistemului politic totalitar, și care nu au beneficiat până acum de o minimă reparație morală constând în ștergerea consecințelor penale ale condamnării lor. (…) Totodată, deoarece există cazuri în care condamnări pentru alte infracțiuni decât cele împotriva statului au mascat de fapt condamnări ale unor persoane motivate de activitățile politice ale acestora, s-a prevăzut și posibilitatea calificării, la cerere, de către instanța de judecată a acestor condamnări drept condamnări cu caracter politic. (..) Prezentul proiect își propune să completeze cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale cuvenite victimelor totalitarismului comunist, realizând un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv și să încerce să își exercite drepturile fundamentale”.
Concluzia celor expuse anterior este aceea că, în viziunea Legii nr. 221/2009, împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945 se putea manifesta atât prin împotrivirea fățișă, chiar prin acțiuni armate, regimului totalitar comunist, cât și prin exercitarea unor drepturi fundamentale ce au fost considerate amenințări la adresa sistemului politic totalitar, ceea ce a condus la persecutarea persoanelor în cauză.
Curtea apreciază totodată că aceste norme nu pot fi privite în mod singular ci, trebuie interpretate și aplicate coroborat cu art. 7 din aceeași lege, efectele alin. 2 fiind condiționate de îndeplinirea cerințelor impuse de art. 7.
Or, o atare analiză, impune cu necesitate intervenția instanței, care are a aprecia dacă faptele deduse analizei, se încadrează în categoria celor pentru care condamnările pronunțate sunt considerate de drept cu caracter politic și dacă sunt vizate de art. 7 din același act normativ care dispune în sensul că: „prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra umanității și persoanelor condamnate pentru că au desfășurat o activitate de promovare a ideilor, concepțiilor sau doctrinelor rasiste și xenofobe, precum ura sau violența pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase și inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie”.
Curtea are în vedere, totodată, că instanța de fond a fost sesizată și cu o cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale și materiale, or, în raport de cadrul procesual stabilit de reclamanți, era de neconceput soluționarea unei astfel de acțiuni, fără a se verifica dacă situația de fapt pe care se fundamentează acțiunea reclamanților se încadrează în sfera acelor fapte care, dădeau posibilitatea persoanelor îndreptățite, prevăzute expres de lege, la a pretinde astfel de despăgubiri.
Mai mult, chiar dacă ulterior sesizării instanței de fond, prin decizia nr. 1358/2010, s-a declarat neconstituționalitatea art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009, nu se poate face abstracție de faptul că în cauza de față au fost invocate și prevederile art. 5 alin.1 lit. b din Legea nr. 221/2009.
Din analiza acestui text de lege rezultă că a fost instituită o nouă obligație în sarcina statului - și implicit recunoscut un drept corelativ nou, distinct în favoarea persoanelor îndreptățite - dacă sunt îndeplinite cele două condiții negative menționate în cuprinsul său, astfel că, nu s-ar putea reține lipsa unui interes legitim al reclamanților în formularea unui petit care are drept cauză valorificarea unui astfel de drept recunoscut de lege, respectiv constatarea existenței situației premisă, impuse de această normă.
Curtea are în vedere, totodată, că prin constatarea caracterului politic de către instanța de judecată se realizează și un efect reparator din punct de vedere moral, o asemenea constatare cu privire la măsurile dispuse de regimul dictatorial anterior reflectând în conștiința persoanei persecutate un sentiment de atenuare a nedreptăților îndurate, o satisfacție rezonabilă, astfel că și din această perspectivă reclamanții justifică un interes legitim în formularea primului petit al cererii.
Referirea recurentului la efectele produse de Decretul Lege nr. 118/1990 și ale OUG nr. 214/1999, nu sunt de natură a conduce la concluzia lipsei de interes a reclamanților în formularea cererii având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurilor dispuse împotriva autorului lor, câtă vreme, pe de o parte, măsurile reparatorii prevăzute de aceste acte normative, nu s-au produs de drept, erga omnes, solicitarea recunoașterii calității de luptător în rezistența comunistă fiind lăsată de aceste norme la opțiunea celui interesat, iar în cauză, nu s-a făcut dovada că autorul reclamanților a beneficiat de aceste drepturi.
Tot astfel, Curtea are în vedere și faptul că, instanța de contencios constituțional, nu a constatat neconstituționalitatea și a prevederilor art. 1- 4 sau a art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009, astfel că aceste norme fiind în vigoare, trebuie interpretate în sensul în care produc efecte juridice, argumentele avute în vedere de către această instanță în pronunțarea deciziei nr. 1358/2010, neputând fi aplicate prin analogie.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va respinge această critică, referitoare la lipsa de interes în formularea de către reclamanți a cererii având ca obiect constatarea caracterului politic al anchetei penale la care a fost supus autorul reclamanților - M. Gr. A. pentru complicitate la crimă de sabotare a economiei naționale, conform Deciziei penale nr. 86/1948 pronunțată de Tribunalul I. in dosarul nr. 278/1948, precum si al condamnării la pedeapsa de 1 an închisoare corecțională, conform Deciziei penale pronunțate in 1949 de Tribunalul I. - Secția 1 Sabotaj, ca nefondată.
Referitor la critica vizând modul de soluționare al capătului de cerere având ca obiect despăgubiri materiale, în referire la susținerile acestui recurent, vizând faptul că obiect art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, îl constituie acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
Curtea reține că potrivit art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009: „ orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
În temeiul acestei norme, Curtea constată că reclamații puteau fi considerați îndreptățiți să primească în baza art.5 alin.1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare și a celor confiscate „ca efect al măsurii administrative”.
Curtea apreciază totodată că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b) nu pot fi interpretate în sensul că intră în categoria bunurilor confiscate pentru care se pot acorda despăgubiri în echivalent doar bunurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, cum susține recurentul, întrucât această interpretare adaugă la lege, ceea ce nu poate fi admis.
Trimiterile legiuitorului în art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 la Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 au fost făcute cu scopul de a excepta acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, care au fost deja restituite sau pentru care s-au primit despăgubiri în baza Legii nr.10/2001 și Legii nr.247/2005, pentru a evita o dublă despăgubire.
Cu alte cuvinte, textul nu trebuie interpretat limitativ, pentru că nu se impune această interpretare din punct de vedere gramatical și logic, ci trebuie interpretat în sensul că persoanele care au făcut obiectul unei condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri în echivalent pentru orice bunuri mobile sau imobile ce le-au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, cu excepția bunurilor pentru care au primit deja despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005.
Pe de altă parte, deși în cauză nu există o hotărâre judecătorească privind înlăturarea măsurii confiscării dispuse prin sentința penală menționată, Curtea apreciază că aceasta nici nu este necesară, întrucât art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, nu instituie o atare condiție, ci, prevede, chiar în aceste condiții, acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare.
Referitor la proba bunurilor confiscate, Curtea reține, în acord cu recurentul, că aceasta trebuie făcută fie prin hotărârea de condamnare sau de adoptare a măsurii administrative, întrucât, ca regulă, aceste bunuri sunt menționate în hotărârea de condamnare sau în actele de punere în executare a acestei hotărâri sau măsuri, fie, prin orice mijloc de probă, fiind în discuție un fapt juridic.
Sub acest aspect, Curtea reține că instanța de fond, s-a raportat exclusiv la procesele verbale de inventariere întocmite în anul 1946 și la procesul verbal de rechiziționare nr. 339/1946, care atestă însă doar măsura rechiziției care a vizat imobilul vilă din Snagov, fosta proprietatea numitului M. A. împreună cu mobilierul existent în acest imobil, inventariat prin procesele verbale menționate, în favoarea Misiunii Militare Britanice din Comisia de Control.
Tot astfel, Curtea constată că la dosarul de fond a fost atașată doar decizia nr. 86/1948 pronunțată de Tribunalul I., prin care s-a dispus achitarea autorului reclamanților M. A., fără ca în cuprinsul acestei hotărâri să existe vreo mențiune referitoare la bunurile care au aparținut acestui autor.
La dosar nu a fost anexată „Decizia penală pronunțată în anul 1949, de Tribunalul I., Secția Sabotaj” la care face referire instanța de fond, iar din referatul întocmit de Secția 1 Miliție, depus la solicitarea prezentei instanțe, la fila 33 dosar recurs, rezultă că autorul reclamanților a suferit 6 luni închisoare pentru sustragere de la plata impozitelor. În acelasi sens, Curtea se raportează chiar la precizările făcute în recurs sub acest aspect la termenul de judecată din data de 28.06.2012, în sensul că autorul reclamanților a suferit o singură condamnare.
Curtea constată că nici în cuprinsul acestui înscris nu se face vreo referire la confiscarea bunurilor autorului reclamanților.
Pe de altă parte, procesul verbal de inventariere întocmit la data de 14.12.1947, vizează bunurile mobile aflate în imobilul din .. 16. Or, în cauză, în motivarea cererii completatoare formulată la data de 17.12.2010, reclamanții au precizat că bunurile a căror contravaloare o solicită au fost „la început rechiziționate în baza procesului verbal nr. 336/06.11.1946, împreună cu casa din Snagov” iar nu din imobilul din .. 16 și că „ulterior, bunurile au intrat în posesia Misiunii Americane de la care organele comuniste și le-au însușit definitiv”.
Curtea, are în vedere în același timp că analiza pe fond a cererii fundamentate de reclamanți pe prevederile art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, impunea primei instanțe, obligația de a stabili, pe baza unor probatorii pertinente și concludente, în raport de susținerile reclamanților, situația juridică a bunurilor care au aparținut autorului reclamanților și menționate în cererea completatoare, ulterior momentului la care acestea au făcut obiectul rechiziției, respectiv dacă, după încetarea măsurii rechiziției, bunurile menționate în procesul verbal de inventariere, au făcut obiect al unei confiscări, dispuse de autoritățile regimului comunist din România, în urma adoptării, împotriva autorului reclamanților a măsurilor al căror caracter politic a fost constatat în primă instanță (aspect care nu face obiect al analizei în prezenta cale de atac în raport de prevederile art. 316 din codul de procedură civilă raportat la art. 298 din Codul de procedură civilă și de criticile concrete formulate de cei doi recurenți în cauză).
Curtea reține sub acest aspect că, astfel investit, Tribunalul București, nu a respectat obligațiile care îi reveneau în analiza cererii având ca obiect daune materiale, în cuprinsul motivării omițându-se a se menționa nu numai rațiunile pentru care s-a ajuns la concluzia că bunurile a căror contravaloare a fost solicitată de reclamanți prin cererea completatoare, fac parte din sfera celor la care se referă art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, lipsind și o analiză a probelor avute în vedere în acest sens. Totodată, tribunalul avea a verifica dacă bunurile menționate în cuprinsul acestei cereri se regăsesc printre cele evidențiate de inventarele anexate la dosar.
Astfel, doar aparent cererea reclamanților referitoare la daunele materiale a fost analizată, în fond, în raport de temeiul de drept invocat de reclamanți - art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009.
În aceste limite, critica recurentului pârât este fondată, Curtea, urmând ca în temeiul art. 312 alin. 1 și 5 din Codul de procedură civilă raportat la art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă, să admită recursul și să dispună casarea sentinței civile recurate.
În ceea ce privește recursul formulat de recurentul M. P. P. de pe lângă Tribunalul București.
Referitor la critica vizând aplicarea greșită în cauza a normei înscrise în art. 132 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în sensul formulării tardive a cererii completatoare și necomunicarea cererii completatoare formulate de reclamanți către pârât.
Curtea retine că potrivit art. 45 alin. 5 din Codul de procedură civilă: „procurorul poate, în condițiile legii, să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri”.
Curtea reține, totodată, că procesul civil este, prin natura sa, un proces în care se confruntă interese private. Cu toate acestea, raporturile juridice conflictuale ce fac obiectul procesului civil pot depăsi, în unele cazuri, interesul părților și să intre în sfera interesului public. În toate cazurile, conflictul juridic este generat de o încălcare a unei norme de drept, iar judecătorul este chemat să rezolve cauza în conformitate cu legea care guvernează drepturile subiective disputate de părți. Or, legea însăși, norma obiectivă pe care se întemeiază drepturile subiective ale părților, este un element de interes general, fiind izvorâtă - în procedurile stabilite prin Constituție - din voința societății constituite în stat.
Procurorul fiind, prin natura sa, un organ al legii, un reprezentant al interesului general al societății în activitatea judiciară, prezența lui în procesul civil este cât se poate de firească. El nu este parte în procesul civil decât în sens procesual, iar nu și în sens material, iar în îndeplinirea acestei atribuții - ca de altfel în îndeplinirea tuturor atribuțiilor sale - el are obligația, înscrisă în art. 132 alin. (1) din Constituție, de a fi imparțial.
În toate cazurile de participare a procurorului în procesul civil, calitatea de parte în acest sens material aparține titularului dreptului subiectiv ce formează obiectul litigiului, care este liber să dispună de acest drept și să-și exercite fără nicio constrângere toate drepturile procesuale.
Procurorul este, fără îndoială, un organ al statului, dar el nu este un "reprezentant al statului" în procesul civil. Atunci când statul are interese procesuale, acestea sunt reprezentate prin autoritățile care administrează aceste interese - Ministerul Finanțelor Publice, instituțiile administrației publice cu personalitate juridică, societățile comerciale cu capital de stat etc. Ca și în procesul penal, procurorul este, în procesul civil, un exponent al intereselor generale ale societății, consacrate prin Constituție și prin legi.
Ca și judecătorul, procurorul este un subiect oficial al procesului civil. El acționează întotdeauna din oficiu și atunci când declanșează procesul, și atunci când intervine în proces, prin cererile pe care le adresează. Scopul acțiunii sale nu este acela de a obține pentru una dintre părți satisfacerea unei pretenții, ci de a veghea ca admiterea sau respingerea cererilor părților să se facă în conformitate cu legea. În felul acesta, principiul oficialității în temeiul căruia acționează procurorul nu anihilează și nici măcar nu micșorează efectele principiului disponibilității, care guvernează acțiunea și comportamentul părților în procesul civil.
Verificând actele de procedură realizate în cauză, în fața primei instanțe, Curtea reține că prin cererea introductivă, instanța de fond a fost sesizată cu două capete de cerere: primul, având ca obiect constatarea caracterului politic al celor două anchete penale suferite de autorul lor M. Gr. A. pentru sabotarea economiei naționale, pentru prima pronunțându-se Decizia nr. 86/22.01.1948 a Tribunalului I., iar pentru cea de a doua aplicându-se o condamnare de 1 an închisoare corecțională prin Decizia pronunțată de Tribunalul I. în anul 1949 și în contul căreia autorul petenților a executat 5 luni temniță grea în Penitenciarul Văcărești iar cel de-al doilea, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri morale în cuantum de 300.000 de euro.
La data de 17.12.2010, reclamanții au depus la dosar o cerere completatoare, prin care au solicitat obligarea pârâtului la plata contravalorii bunurilor mobile ce au fost confiscate cu ocazia arestării autorului lor, în cerere fiind nominalizate aceste bunuri, estimate la valoarea de 300.000 RON.
Prin urmare, este neîndoielnic că această ultimă cerere, avea natura unei cereri modificatoare, iar nu precizatoare, așa cum susțin intimații, prin intermediul acesteia fiind modificat cadrul procesual obiectiv stabilit prin cererea introductivă, în sensul că reclamanții au înțeles să deducă judecății o cerere nouă, având ca obiect obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri materiale, distinct de solicitarea inițială a acestora având ca obiect daune morale.
Curtea are în vedere că din interpretarea corectă a dispozițiilor înscrise în art. 129 - 130 și art. 132 din Codul de procedură civilă rezultă, că modificarea unei acțiuni nu se poate face decât la prima zi de înfățișare sau în cadrul termenului acordat de instanță în acest scop, în formele prescrise de lege.
Cu toate acestea, Curtea, retine că, așa cum s-a statuat în mod constant în practică și în doctrina de specialitate, dispozițiile referitoare la modificarea acțiunii nu au caracter imperativ. Ca urmare, față de caracterul dispozitiv al normei legale sus enunțate, obiecțiunile în legătură cu neregularitatea sa trebuie invocate cu respectarea prevederilor înscrise în art. 108 alin. 3 din Codul de procedură civilă.
Or, în cauză, verificând încheierile de ședință care au urmat momentului formulării cererii completatoare, Curtea constată că nici pârâtul și nici reprezentantul Ministerului P. nu s-au opus la primirea acestei cereri. Așa fiind, această neregularitate nu poate fi invocată direct în căile de atac, întrucât aceasta nu constituie o chestiune de ordine publică.
Tot astfel, ori de câte ori reclamantul își modifică sau întregește cererea, instanța este obligată să amâne judecarea cauzei, să comunice cererea modificată sau întregită pârâtului, pentru ca acesta să aibă posibilitatea să formuleze întâmpinare. Prin urmare, singura parte care ar putea justifica o vătămare întemeiată pe o eventuală încălcare a dreptului sau la apărare, ca urmare a omisiunii comunicării acestei cereri, este pârâtul.
Așa fiind, în raport de considerentele anterior expuse care vizează rolul Ministerului P., critica se privește ca nefondată.
În ceea ce privește critica referitoare la modul de soluționare a fondului cererii având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale.
Critica este fondată.
Astfel, este corectă susținerea recurentului în sensul că, sesizată fiind cu această cerere modificatoare, instanța de fond avea obligația să analizeze în concret temeinicia pretențiilor reclamanților, inclusiv pe aspectul legat de stabilirea câtimii valorii bunurilor pretins confiscate.
Verificând în limitele stabilite prin criticile deduse analizei în recurs, hotărârea primei instanțe, Curtea constată că tribunalul a apreciat acest petit, ca fiind întemeiat, însușindu-și evaluarea reclamanților în ceea ce privește bunurile mobile în raport de care s-a invocat, prin cererea modificatoare, măsura confiscării, în perioada de referință a Legii nr. 221/2009.
Curtea reține totodată incidența art. 1169 din Codul civil, potrivit căruia cel care face o propunere în fața instanței de judecată trebuie să dovedească, în virtutea principiului "onus probandit incumbit actori" sau "probatio incumbit ei qui dicit, non ei qui negat". În temeiul acestei norme legale, pentru stabilirea valorii bunurilor în raport de care reclamanții au invocat confiscarea, se impunea ca aceștia, în calitate de titulari ai acțiunii, să-și probeze afirmațiile.
Așa fiind, reclamanților le revenea obligația de a face dovada prejudiciului material, înregistrat ca efect al adoptării împotriva autorului acestora a măsurilor cu caracter politic, întinderea acestui prejudiciu neputând fi dedusă doar pe baza unor prezumții simple.
În cauză însă, Curtea reține că reclamanții au solicitat, prin chiar cererea modificatoare, administrarea probei cu expertiza tehnică, instanța având obligația de a pune în discuția părților necesitatea administrării acestei probe, prin care să se procedeze la evaluarea bunurilor menționate în cuprinsul cererii completatoare. Ca urmare, nu se poate retine culpa procesuală a acestora în nesolicitarea unor probe pertinente soluționării acestui petit.
Mai mult, verificând încheierile de ședință ulterioare momentului sesizării instantei de fond cu acest petit, se constată că solicitarea reclamanților referitoare la administrarea acestei probe nu a fost niciodată analizată, deși numai o astfel de probă putea fi considerată concludentă în stabilirea temeiniciei acestor pretenții.
Nu mai puțin sub acest aspect, Curtea are în vedere că, în aplicarea prevederilor înscrise în art. 129 alin. 5 din Codul de procedură civilă, instanța are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, inclusiv prin ordonarea administrării probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.
Or, în condițiile în care, înscrisurile depuse în probatoriu erau irelevante și neconcludente sub aspectul evaluării bunurilor a căror contravaloare se solicitase prin cererea completatoare (procesul verbal de inventariere din 1946 evidențiind valoarea bunurilor la momentul întocmirii lor iar nu la data sesizării instanței), proba cu expertiza evaluatorie, se impunea cu necesitate a fi administrată.
Având în vedere cele reținute anterior și apreciind că pentru a respecta cerințele de echitate a procesului, concluzia privind valoarea bunurilor pretins confiscate, nu poate fi emisă decât de către o persoană cu calificarea necesară în acest sens, Curtea constată caracterul fondat al acestei critici.
Pentru toate aceste considerente, găsind fondate, în limitele anterior arătate, criticile formulate de ambii recurenți referitoare la cererea reclamanților având ca obiect daune materiale, în temeiul art. 312 alin. 1 și 5 din Codul de procedură civilă, raportat la art. 304 pct. 5 și 9 din Codul de procedură civilă, Curtea va dispune admiterea recursurilor formulate de ambii recurenți împotriva sentinței civile nr. 437 din 05.03.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, casarea în parte a sentinței recurate și trimiterea spre rejudecare, la aceeași instanță, a capătului de cerere privind acordarea de daune materiale, menținând celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile formulate de recurentul M. P. – P. DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI și de către recurentul pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 437 din 05.03.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți A. R. - M. și O. C. – I..
Casează în parte sentința recurată și trimite spre rejudecare, la aceeași instanță, capătul de cerere privind acordarea de daune materiale.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 08.11.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M.-A. N.-G. I. D. M. I.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehdact.R.L./M.I.
2 ex./04.12.2012
TB-S.3 – C.T.
| ← Investire cu formulă executorie. Decizia nr. 1990/2012. Curtea... | Legea 10/2001. Decizia nr. 156/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
