Legea 10/2001. Decizia nr. 16/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 16/2016 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-01-2016 în dosarul nr. 16/2016
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.16 A
Ședința publică de la 18.01.2016
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – G. S.
JUDECĂTOR - D. A. B.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Pe rol fiind pronunțarea asupra apelurilor formulate de apelantul reclamant O. S. A., precum și de apelantul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva sentinței civile nr. 1230 din 17.10.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr._ .
Cauza are ca obiect – Legea nr.10/2001.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 11.01.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise, și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 18.01.2015, când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1230/17.10.2014, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul O. S.-A., în contradictoriu cu pârâtul M. București, a obligat pârâtul M. București prin Primar General la emiterea în favoarea reclamantului a unei dispoziții motivate privind propunerea de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se vor determina conform art. 21 alin. 6 din Legea nr. 165/2013 pentru imobilul - apartament nr. 1 din București, sector 1 ., parter, în suprafață utilă de 90,31 mp și teren aferent de sub construcție de 13,91 mp, a obligat pârâtul să transmită în mod direct Secretariatului Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor dosarul aferent notificării nr. 905/2001 însoțit de prezenta hotărâre. A mai dispus prima instanță respingerea, ca neîntemeiată, a notificării nr. 904/2001 cu privire la imobilul - apartament nr. 2 situat în București, ., sector 5, și respingerea în rest a acțiunii, ca neîntemeiată.
Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut în esență că:
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul I. – secția notariat sub nr._/31.07.1939, numita Z. S. a dobândit proprietatea apartamentului nr. 1 situat în imobilul din București, ., sector 1.
De asemenea, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul I. – secția Notariat sub nr._/25.09.1939, numita Z. S. a dobândit în proprietate o cotă de 42% din terenul în suprafață totală de 403 mp, situat în București, .. 63, fost 57, fost Grădina cu Cai nr. 9. Ulterior, prin contractul de construire autentificat sub nr._/25.09.1939, defuncta a dobândit și proprietatea apartamentului nr. 4 din blocul edificat pe terenul antemenționat (identificat numeric conform planurilor de construcție - filele 10-16)
Urmare a decesului cumpărătoarei Z. S., a rămas succesor fiul acesteia S. N., care, la decesul său, intervenit la 27.11.1992, l-a instituit legatar universal pe reclamantul O. S. A..
Din adresa nr._/19.08.2002 emisă de DITL Sector 1, coroborată cu adresa nr. 4532/01.08.1996 emisă de RomVial și cu adresa PMB de la fila 69 a dosarului cauzei rezultă că imobilul din . a fost preluat de statul român fără a fi făcute forme scriptice de preluare.
După preluare, apartamentul a fost înstrăinat în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995 unor terți, fiind încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 701/1996.
Prin notificarea transmisă prin intermediul B. T. G. nr._/12.07.2001, reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru apartamentul nr. 1 din ., sector 1. În baza acestei notificări s-a format dosarul administrativ 905/2001.
În ceea ce privește apartamentul situat în imobilul din .. 63, fost 57, Tribunalul a reținut că a avut loc o renumerotare, defuncta fiind înregistrată în evidențele statului român ca proprietară a apartamentului nr. 2 (identificarea inițială, prin contractul de construire fiind făcută prin raportare la planurile de construcție). Conform adresei nr. 3011/2005 a PMB Serviciul Nomenclatură Urbană, . redenumit ca . 1948, iar ulterior, din 1990 . nr. 63 a devenit nr. 9.
Privitor la modalitatea în care imobilul a fost preluat de statul român, Tribunalul a avut în vedere certificatul de moștenitor nr. 2173/18.03.1954 emis de Notariatul de Stat al Raionului I.V. Stalin potrivit cu care, în urma declarării vacanței succesorale, apartamentul nr. 2 din imobilul .. 63 a intrat în patrimoniul statului român, ca moștenitor al defunctei.
Ulterior, prin deciziunea nr. 396/15.11.1954 apartamentul a fost transmis în folosința Întreprinderii de Gospodărire Locativă a Raionului Lenin.
Prin notificarea transmisă prin intermediul B. T. G. nr._/12.07.2001, reclamantul a solicitat restituirea în natură a apartamentului nr. 2 din imobilul din .. 9 – fost nr. 63 . În baza acestei notificări s-a format dosarul administrativ 904/2001.
Cu toate că cele două dosare administrative cuprind toată documentația necesară soluționării celor două notificări, pârâtul M. București nu și-a respectat obligația prevăzută de art. 25 alin. 1 din Legea nr.10/2001, republicată, de a se pronunța în termen de 60 de zile asupra cererilor formulate, ținându-se seama și de dispozițiile art. 25.1 și 25.2 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001.
De asemenea, Tribunalul a avut în vedere că nici la acest moment nu au fost emise dispozițiile corespunzătoare, iar pârâtul nu a justificat în nici un mod atitudinea sa în raport cu obligația legală analizată, rămânerea sa în pasivitate o perioadă de timp îndelungată constituind în aceste condiții un impediment în realizarea drepturilor reclamantului.
Pe cale de consecință, Tribunalul a considerat că lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul soluționării notificării, iar cum acțiunea a fost introdusă înainte de . Legii nr. 165/2013, instanța a procedat, prin substituirea în atribuțiile pârâtului, la soluționarea celor două notificări.
În ceea ce privește apartamentul nr. 1 din ., sector 1, s-a reținut că probatoriul administrat relevă faptul că preluarea imobilului a avut caracter abuziv, din perspectiva prevederilor art. 2 lit. i coroborat sub aspect probator cu art. 3.1 lit. e din Norma Metodologică de aplicare a Legii nr. 10/2001, care instituie prezumția de preluare abuzivă în situația inexistenței unui act de preluare, cât timp bunul se află în patrimoniul statului, prezumție necombătută prin dovezi contrare.
Totodată, după cum s-a reținut anterior, reclamantul are calitatea de moștenitor al fostului proprietar, fiind astfel persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în accepțiunea art. 3 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001.
Deși, în genere, Legea nr. 10/2001 dă prevalență principiului restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv, art. 7 alin. 11 prevede că sunt exceptate de la restituirea în natură imobilele înstrăinate conform Legii nr. 112/1995.
Astfel fiind, potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 165/2013, aplicabil cauzei de față prin prisma art. 4 din același act normativ, în situația în care restituirea în natura a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibila, măsura reparatorie în echivalent care se acorda este compensarea prin puncte.
În acest context s-au avut în vedere dispozițiile art. 21 alin. 6 din Legea nr. 165/2013.
Pe cale de consecință, s-a reținut obligația pârâtului M. București prin Primar General să emită în favoarea reclamantului o dispoziție motivată privind propunerea de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se vor determina conform art. 21 alin. 6 din Legea nr. 165/2013 pentru imobilul – apartament nr. 1 din București, sector 1 ., parter, în suprafață utilă de 90,31 mp și teren aferent de sub construcție de 13,91 mp.
Referitor la apartamentul nr. 2 din imobilul din .. 9 – fost nr. 63, instanța a reținut că acesta a trecut în proprietatea statului în temeiul unei proceduri succesorale, finalizată cu emiterea unui certificat de vacanță succesorală, act care, în sine, nu are caracter abuziv. Drepturile statului asupra moștenirii vacante nu au fost instituite printr-o legislație emanând de la regimul comunist, cu scopul eliminării proprietății private, ci au constituit obiect de reglementare în Codul civil de la 1864, care, la art. 680, prevedea că „în lipsă de moștenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului”.
Or, acest certificat de moștenitor, act autentic, nu a fost invalidat pe cale judiciară nici anterior sesizării instanței cu prezenta cerere de chemare în judecată și nici în cadrul procesual de față, instanța nu a fost învestită eventual spre a statua asupra legalității sale.
Deoarece preluarea de către statul român a acestui apartament nu are caracter abuziv în accepțiunea art. 2 din Legea nr. 10/2001, substituindu-se în atribuțiile pârâtului, în aplicarea Deciziei nr. XX/2007 a ÎCCJ Tribunalul a reținut netemeinicia notificării nr. 904/2001 cu privire la imobilul – apartament nr. 2 situat în București, ., sector 5.
Referitor la capătul de cerere având ca obiect transmiterea imediată a dosarului administrativ aferent celor două notificări, s-a reținut că, potrivit art. 18 alin. 3 din Legea nr. 165/2013, atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sunt preluate de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, astfel că în temeiul art. 21 din Legea nr. 165/2013 s-a stabilit obligația pârâtului de a preda în mod direct Secretariatului Comisiei Naționale dosarul aferent notificării nr. 905/2001 (privitoare la apartamentul nr. 1 din .) în vederea continuării procedurii de restituire.
Pentru a conchide în acest fel, instanța a avut în vedere că întregul control de legalitate, sub toate aspectele cauzei, a fost efectuat în mod direct de către instanța de judecata, situație în care controlul de legalitate din partea Prefectului nu se mai impune, aspectele puse în discuție fiind tranșate judecătorește.
Nu aceeași soluție se impune în ceea ce privește dosarul administrativ nr. 904/2001 cât timp notificarea având ca obiect apartamentul nr. 2 situat în București, ., sector 5 a fost respinsă ca neîntemeiată.
De asemenea, Tribunalul a respins solicitarea reclamantului de obligare a pârâtului la plata sumei de 1000 lei/zi de întârziere cu titlu de daune cominatorii, reținând în acest sens că pentru executarea obligației de a face instituită intuitu personae trebuie urmată procedura prevăzută de 905 C.pr.civ., iar art. 906 C.pr.civ. interzice în mod expres acordarea de daune cominatorii în astfel de situații.
Împotriva sentinței primei instanțe au formulat apel ambele părți.
Prin apelul declarat de apelantul – reclamant O. S.-A. se susține în esență că:
La data deschiderii succesiunii de pe urma defunctei Z. P. S. ( 28.01.1952), era în viață unicul fiu al acesteia, respectiv autorul reclamantului.
Instanța de fond a reținut în mod corect că, ulterior decesului cumpărătoarei Z. S. a rămas succesor fiul acesteia, S. N..
Cu toate că aceste informații se află la dosarul cauzei, instanța a dat o mai mare importanță Certificatului de moștenitor nr. 2173/18.03.1954 - emis la doi ani și două luni de la data decesului numitei Z. P. S. – în care s-a consemnat că imobilul în discuție a trecut din proprietatea defunctei în proprietatea statului deoarece nu au rămas moștenitori, în grad legal, care să accente succesiunea.
Susține apelantul - reclamant că, în speță, trebuia să prevaleze principiul semel heres, semper heres mai ales că în certificatul de moștenitor, ce trebuia a fi denumit certificat de vacanță succesorală, a fost menționat un neadevăr demonstrat, respectiv faptul că existau moștenitori la data deschiderii succesiunii de pe urma defunctei Z. P. S..
Pentru a fi întocmit în mod corect, consideră apelantul că în cuprinsul acestui certificat trebuia menționat moștenitorul, precum și că acesta este renunțător, sau că au fost efectuate cercetări și nu au fost identificați moștenitori în grad legal. Cu toate acestea, în certificatul de vacanță succesorală exprimarea este categorică și face referire la faptul că nu au existat moștenitori în grad legal care să accepte succesiunea.
Această susținere este contrazisă de existența în viață la acea data a numitului N. S., fiul lui Z. P. S.,
Z. P. S. a decedat la data de 28.01.1952. însă, autoritățile comuniste nu au întreprins nicio măsură timp de 1 an de zile.
Autoritățile proaspăt instalate la acea dată, ca să întărească convingerea că procedura de trecere în proprietatea statului a apartamentului în discuție a fost una legală, au emis Deciziunea nr. 396 din 15.11.1954 a Comitetului Executiv din cadrul Sfatului Popular al Raionului V.I. Lenin.
Față de aceste circumstanțe, apelantul – reclamant consideră că suntem, în realitate, în sfera de aplicare a art. 2 din Legea nr.10/2001 mai exact alin. (1) lit. h), context în care este clar că în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 imobilul-apartament nr. 2 din București, .. 9, sector 5, a fost trecut în proprietatea stalului cu o aparență de drept, intrând astfel în domeniul public al statului, fapt ce dă naștere persoanelor interesate la formularea de cererii de revendicare în condițiile legislației specifice.
În egală măsură apelantul – reclamant apreciază că se face aplicarea și a art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr.10/2001.
Consideră apelantul - reclamant că autoritățile de la acea dată nu au respectat prevederile legale, și în mod intenționat - greșit au consemnat în Certificatul de moștenitor nr. 2173/18.03.1954 faptul că nu au rămas moștenitori, în grad legal, care să accepte succesiunea.
Potrivit legislației aplicabile în materie succesorală de la acea dată, respectiv Decretul nr. 40 din data de 21.01.1953, la art. 12 se instituie obligativitatea pentru notarul de stat să cheme înaintea sa pe toți moștenitorii presupuși și pe legatari, pentru împărțirea bunurilor succesiunii.
Dovedirea efectuării acestei proceduri nu apare a fi fost efectuată de către Notarul care a dezbătut această succesiune, mai ales din expresia folosită „nuexistă moștenitori în grad legal”.
Or, faptul pozitiv contrar celor reținute în certificatul de moștenitor nr. 2173/18.03.1954 este că moștenitorul în grad legal al defunctei S. P. Z., era în viață la data dezbaterii succesiunii așa cum chiar instanța de fond a reținut în mod corect. Deci, o situație contrară celor expuse în certificatul în discuție.
În lumina celor expuse, apelantul - reclamant consideră că trebuie efectuat controlul de legalitate sub toate aspectele cauzei, inclusiv cu privire la valabilitatea certificatului de moștenitor nr. 2173/18.03.1954, care nu reflectă realitatea celor petrecute la data emiterii sale.
Pentru toate aceste motive, se solicită admiterea apelului și schimbarea în parte a hotărârii apelată, în sensul obligării pârâtului M. București, prin Primarul General să emită în favoarea reclamantului o dispoziție motivată privind propunerea de acordare de măsuri compensatorii sub forma de puncte pentru imobilul - apartament nr. 2 situat în București, .. 9, sector 5, ce formează obiectul notificării nr. 904 din 11.07.2001.
Apelantul – pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, prin apelul formulat, solicită ca, în ceea ce privește obligația stabilită în sarcina pârâtului de a înainta dispoziția către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, să fie avute în vedere dispozițiile art. 16 alin.2 ind. 1 din O.U.G. nr. 81/2007 ce modifica Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Consideră apelantul pârât că nu poate fi obligat la înaintarea directă a dispoziției primarului către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, deoarece o astfel de soluție ar priva instituția Prefectului de exercitarea controlului de legalitate, atribuție conferită acestuia și de Legea nr. 215/2001, legea administrației publice locale.
Față de capătul de cerere prin care se solicită transmiterea dosarului direct Comisiei pentru Compensarea Imobilelor, se solicită respingerea acestuia ca neîntemeiat având în vedere faptul că scopul pentru care această obligație a fost instaurată de legiuitor nu este satisfăcut de soluționarea notificării pe fond de către instanța de judecată.
Astfel, controlul apreciat ca realizat prin soluționarea pe fond a notificării de către instanța de judecată este pur formal, dispoziția emisă după pronunțarea hotărârii este supusă controlului de legalitate în ceea ce privește verificarea eventualelor neconcordanțe între hotărâre și înscrisul emis.
Față de cele învederate mai sus, apelantul – pârât solicită, admiterea apelului și schimbarea sentinței civile apelate.
Apeluri scutite de taxa de timbru.
Apelantul – reclamant a formulat întâmpinare la apelul pârâtului, prin care a solicitat respingerea acestuia din urmă și menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile nr. 1230/17.10.2014 pronunțată de către Tribunalul București. În dosarul nr._ .
Se arată că apelantul pârât pierde din vedere că dosarul pe care a fost obligat să îl transmită direct către Secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensare a Imobilelor datează din anul 2001, și pentru că aceasta nu a emis dispoziția motivată de restituire în termenul legal. Or, în cazul de față este firesc că apelanta-pârâtă nu a emis nicio dispoziție motivată, iar solicitarea apelantului - reclamant se raportează la obligațiile legale existente la data la care s-ar fi împlinit termenul legal de 60 zile pentru îndeplinirea obligațiilor unității deținătoare.
În egală măsura apelantul – reclamant consideră că, în prezentă situație nu poate face abstracție de la principiu! legalității și, prin urmare, obligația de a înainta dosarul aferent notificărilor acestuia subzistă indiferent care ar fi destinatarul acestora, Prefectura sau Secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensarea imobilelor.
Dispozițiile legale sunt interpretate de către instanța de judecată, care asigură respectarea dispozițiilor legii privind realizarea drepturilor și obligațiilor părților din proces.
În concluzie, soluția instanței de fond este una temeinică și legală, deoarece notificările apelantului - reclamant nu au fost soluționate de către apelanta-pârâtă până la . Legii nr.247/2005.
Pentru aceste motive, apelantul – reclamant solicită respingerea apelului formulat de M. București prin Primarul General ca nefondat.
Nu au fost administrate probe noi în etapa apelului.
Analizând apelurile în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art.479 alin. 1 din C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
În analiza relativă la solicitarea reclamantului apelant de a i se acorda măsuri reparatorii pentru apartamentul nr. 2 din imobilul situat în București, .. 9, sector 5, prima instanță a reținut că acest imobil a fost dobândit de numita S. Z. prin cumpărarea unei cote de 42% din terenul situat la această adresă și prin construirea ulterioară, pe terenul dobândit, a imobilului în care se află apartamentul, iar preluarea de către stat a acestui apartament - pentru care reclamantul apelant a formulat notificarea nr. 904/2001 - s-a realizat cu titlu de moștenire conform Certificatului de moștenitor nr. 2173/18.03.1954.
Pe de altă parte, prima instanță a reținut pasivitatea nejustificată a pârâtului în îndeplinirea obligației de soluționare a notificărilor ce au fost formulate de reclamant în temeiul Legii 10/2001, și – în raport de acesta – competența instanței de a se substitui entității notificate spre a analiza fondul celor două notificări menționate în cererea de chemare în judecată.
Cum aceste constări ale primei instanțe nu sunt criticate prin apelurile exercitate de părți, după cum nu sunt criticate nici constatările privind calitatea reclamantului de persoană îndreptățită să primească măsuri reparatorii pentru imobilul apartament nr. 1 situat în ., sector 1, București (în considerarea calității de succesor în drepturi al fiului aceleași autoare S. Z.), acestea constituie aspecte intrate în puterea lucrului judecat, astfel că se impun a fi avute în vedere ca atare în prezentul apel, controlul judiciar specific căii de atac neputându-se realiza în privința lor.
În considerarea acestor coordonate ale judecării apelului pendinte, Curtea constată că prima instanță a reținut netemeinicia cererii reclamantului apelant de acordare a măsurilor reparatorii pentru apartamentul nr. 2 din imobilul situat în .. 9 (fost nr. 63) în considerarea faptului că acest imobil a fost preluat de către stat în urma unei proceduri succesorale finalizate cu emiterea unui certificat de vacanță succesorală, apreciind că acest din urmă act juridic nu are, în sine, caracter abuziv.
Totodată, s-a reținut că respectivul certificat de moștenitor nu a fost anterior invalidat pe cale judiciară, și nici nu s-a solicitat în speță ca instanța să statueze asupra valabilității lui.
Astfel, considerentul pentru care a fost respinsă cererea reclamantului de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul menționat a fost acela că statul a preluat acest bun în baza unui titlu valabil, iar o atare preluare nu este una abuzivă.
Curtea constată că, în condițiile în care pretenția de despăgubire formulată de reclamantul apelant a fost fondată pe prevederile legii speciale nr. 10/2001, se impunea ca determinarea conținutului categoriei de imobile preluate abuziv să se realizeze prin raportare la prevederile art. 2 din acest act normativ.
Din această perspectivă, este de observat că, potrivit art. 2 alin. 1 lit. h) din Legea 10/2001 republicată „(1) În sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege: … h) orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare”.
Din economia normei juridice enunțate reiese că legiuitorul a calificat ca fiind abuzivă preluarea de imobile – în perioada de referință a legii speciale – care a fost făcută cu titlu valabil, astfel cum acesta este definit prin art. 6 alin. 1 din Legea 213/1998.
Potrivit art. 6 alin. 1 din Legea 213/1998 „(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.”.
Din analiza coroborată a prevederilor legale enunțate reiese că, prin voința legiuitorului, au fost incluse în sfera imobilelor pentru care se pot acorda măsuri reparatorii - persoanelor îndreptățite – și acele imobile pentru care preluarea de către stat s-a realizat în baza unui titlu valabil, ce a fost întocmit cu respectarea Constituției și a reglementărilor naționale și internaționale ce produceau efecte pe teritoriul României la data preluării.
În condițiile în care, conform dispoziției legale înscrise în art. 2 alin. 1 lit. h din Legea 10/2001 republicată, existența unui titlu valabil nu constituie un obstacol în acordarea reparațiilor reglementate de acest act normativ special, în mod eronat prima instanță a reținut că reclamantul apelant nu este îndreptățit să primească reparații pentru imobilul ce a trecut în proprietatea statului în baza unui certificat de moștenitor care a fost emis potrivit dreptului comun, și care se bucură de prezumția de valabilitate câtă vreme nu s-a statuat în sensul invalidării lui.
Curtea notează că, în situația în care legiuitorul a apreciat necesar a fi parcursă în prealabil o procedură în cadrul căreia să se invalideze actul de preluare, a inserat o prevedere explicită în acest sens, astfel cum a procedat în reglementarea de la art. 2 alin. 1 lit. c) privind imobilele preluate în baza unor contracte de donație – normă care prevede că „c) imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donațiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 478/1954 privind donațiile făcute statului și altele asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum și imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 din Codul civil, în acest din urmă caz dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă”.
Cum o astfel de condiționare nu a fost instituită de legiuitor în privința titlurilor ce erau considerate valabile potrivit legislației de la data emiterii/întocmirii lor (altele decât cele evidențiate în situațiile prevăzute la art. 2 lit. a-g), și care au determinat preluarea bunurilor, iar în privința preluărilor care au operat fără titlu valabil, fără temei legal sau fără respectarea dispozițiilor legale a fost instituită o reglementare distinctă (care se regăsește la art. 2 alin. 1 lit. i din aceeași lege specială), Curtea apreciază că o corectă interpretare sistematică și logică a prevederilor art. 2 alin. 1 lit. h) din Legea 10/2001 este aceea că reglementare pe care o conține această normă constituie o declarație a legii în sensul preluarea de către stat a imobilelor, în perioada de referință a Legii 10/2001, în baza unui alt titlu decât cele evidențiate la lit. a-g ale art. 2, este una abuzivă fără a fi necesar a se stabili nevalabilitatea titlului pe baza căruia a operat preluarea spre a se acorda măsuri reparatorii în temeiul acestei legi speciale.
Prin raportare la aceste coordonate ale prevederilor art. 2 alin. 1 lit. h din Legea 10/2001, Curtea constată caracterul fondat al susținerii apelantului reclamant în sensul că a fost dovedit caracterul abuziv al preluării de către stat a imobilului – apartament nr. 2 situat în .. 9, de la numita S. Z..
În ce privește calitatea reclamantului apelant de persoană îndreptățită a primi măsuri reparatorii pentru acest imobil, Curtea apreciază că aceasta este justificată în speță, pe de o parte, prin prisma constatării făcute de prima instanță cu putere de lucru judecat în sensul că numitul S. N., este succesor (în calitate de fiu) al defunctei S. Z., iar reclamantul este moștenitor testamentar (legatar universal) al defunctului S. N., iar pe de altă parte prin raportare la prevederile art. 4 alin. 2 și 3 din Legea 10/2001 conform căruia „(2) De prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. (3) Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi.”.
Curtea notează că aspectele dezvoltate de apelantul recurent relativ la nevalabilitatea certificatului de moștenitor constituie chestiuni care nu au fost evocate în fața primei instanțe, iar în condițiile în care procesul civil este guvernat de principiul disponibilității – principiu care rezidă și din prevederile art. 22 alin. 6 din N.C.pr.civ. conform căruia „judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele investirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel” – acestea nu puteau forma obiect de analiză în speță. Astfel, aceste aspecte au valențele unor susțineri noi formulate pentru prima dată în fața instanței de apel, care tind la modificarea cadrului procesual, și sunt contrare exigențelor stabilite prin art. 478 alin. 1 din C.pr.civ., astfel că ele nu pot fi analizate în această etapă procesuală.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată că prima instanță a făcut o greșită interpretare și aplicare în speță a prevederilor art. 2 alin. 1 lit. h din Legea 10/2001, normă în raport de care reclamantul apelant este îndreptățit să beneficieze de măsuri reparatorii în condițiile acestui act normativ pentru imobilul ce a fost preluat în baza certificatului de moștenitor prin care s-a constatat neacceptarea de către moștenitorii legali a succesiunii fostei proprietare S. Z. (și implicit s-a constatat vacanța respectivei succesiuni)
Pe cale de consecință, în conformitate cu dispozițiile art. 480 alin. 1 și 2 din N.C.pr.civ., urmează a fi admis apelul reclamantului și a se dispune schimbarea sentinței apelate în sensul că va fi obligat pârâtul să emită în favoarea reclamantului o dispoziție motivată cu propunere de acordare a măsurilor compensatorii în condițiile stabilite de Legea 165/2013, pentru imobilul apartament nr. 2 situat în .. 9, sector 5, București.
Având în vedere că notificarea a fost soluționată prin hotărâre judecătorească, iar această hotărâre nu poate forma obiect al controlului de legalitate din partea Instituției Prefectului dat fiind faptul că se bucură de atributul obligativității ce este specific autorității de lucrul judecat, urmează a fi obligat pârâtul să înainteze hotărârea prezentă și dosarul aferent notificării nr. 904/2001 către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (CNCI) în vederea finalizării procedurii de acordare a măsurilor compensatorii.
În ce privește apelul declarat de către pârât, Curtea constată că prin acesta a fost criticată exclusiv dispoziția primei instanțe de a se înainta dosarul administrativ direct către CNCI, susținând apelantul că este necesar ca dosarul să fie în prealabil trimis Instituției pentru efectuarea controlului de legalitate la care se referă art. 16 din Legea 165/2013.
Critica astfel susținută de apelantul pârât este apreciată ca nefondată având în vedere că, în cadrul litigiului pendinte, instanța a soluționat însuși fondul notificării, ceea ce semnifică faptul că au fost analizate toate aspectele care privesc temeinicia și legalitatea măsurii dispuse, de acordare a compensațiilor pentru imobilul la care se referă notificarea soluționată.
Pe de altă parte, urmează a fi avută în vedere împrejurarea că hotărârile judecătorești pot fi supuse unui control de legalitate numai în cadrul căilor de atac jurisdicționale, aceste hotărâri bucurându-se de prezumția de adevăr și incontestabilitate (derivate din puterea de lucru judecat).
Principiul legalității căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătorești impune ca astfel de acte jurisdicționale să poată fi atacate numai prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și cu respectarea termenelor stabilite de legiuitor.
Este contrară acestui principiu soluția de trimitere a dosarului administrativ (întocmit pentru soluționarea notificării formulate în condițiile Legii 10/2001) la Instituția Prefectului în scopul efectuării unui control de legalitate, în condițiile în care instanța judecătorească, substituindu-se în atribuțiile entității notificate ca urmare a constatării refuzului nejustificat al acesteia din urmă de a soluționa ea însăși notificarea, a verificat ea însăși îndeplinirea tuturor condițiilor necesare pentru acordarea măsurilor reparatorii în favoarea notificatorilor, iar hotărârea pronunțată în urma acestei analize este supusă căilor de atac reglementate de lege.
Măsura trimiterii dosarului către instituția Prefectului apare ca fiind utilă în cazul în care autoritatea administrativ teritorială care are calitatea de entitate notificată emite un act de dispoziție, făcând ea însăși constatări în ce privește dreptul notificatorilor de a primi măsuri reparatorii. În cazul în care instanța de judecată – substituindu-se acestei entități – procedează la soluționarea în fond a notificării, o asemenea măsură nu ar reprezenta decât o formalitate cu caracter excesiv și contrar finalității Legii 10/2001 (care a ar trebui să fie aceea a acordării cu celeritate a reparațiilor pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referință a legii), pentru că nu ar face decât să întârzie și mai mult finalizarea procedurii de acordare a compensațiilor solicitate în urmă cu peste 13 ani.
Se impune a fi observat și faptul că, prin art. 21 alin. 3 din Legea 165/2013, este circumscrisă categoria actelor juridice în privința cărora este instituită obligația de efectuare a controlului de legalitate de către prefect, legiuitorul făcând vorbire de „Dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001”.
Or, hotărârea judecătorească pronunțată în condițiile analizării fondului notificării de către instanță ca urmare a constatării refuzului entității notificate de a soluționa notificarea, își păstrează caracterul de act jurisdicțional, și nu poate fi inclusă în categoria actelor administrative (Dispoziții) la care face referire norma juridică menționată, spre a putea face obiectul controlului de legalitate din partea prefectului. Tot astfel, o dispoziție a entității notificate, care se emite în executarea unei asemenea hotărâri judecătorești nu poate face obiect al controlului de legalitate din partea prefectului, pentru că respectiva dispoziție nu a fost întocmită în baza unei evaluări a autorității administrative notificate (potrivit obligațiilor care îi reveneau în temeiul Legii 10/2001), ci reprezintă numai formalitatea prin care s-a dat eficiență statuărilor făcute de instanța judecătorească cu privire la drepturile ce fac obiect al propunerii de acordare a măsurilor reparatorii. Eventuala neconcordanță între hotărâre și actul prin care aceasta este pusă în executare poate face obiect al contestației promovate de beneficiarul propunerii de acordare a măsurilor compensatorii, și în egală măsură se poate remedia în coordonatelor verificării care intră în atribuțiile CNCI potrivit art. 21 alin. din Legea 165/2013.
Relevantă sub aspectul analizat este și analiza făcută de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 686/2014, conform căreia „22. De altfel, Curtea reține că, în doctrină și jurisprudență, s-a decis constant că hotărârea judecătorească este supusă condițiilor de fond și de formă stabilite de legea sub imperiul căreia a fost pronunțată, fără ca legea nouă să se poată aplica acesteia. Așa fiind, și dreptul privind exercitarea căilor de atac este stabilit de legea în vigoare în momentul pronunțării ei. Referitor la acest aspect, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 127 din 27 martie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 275 din 18 aprilie 2003, că „Prerogativa legiuitorului de a stabili competența și procedura de judecată este prevăzută de art. 126 alin. (2) din Constituție." Prin nicio lege însă nu se poate stabili ori înlătura, prin extindere sau restrângere, o competență a unei autorități, dacă o asemenea acțiune este contrară dispozițiilor ori principiilor Constituției. Nicio autoritate a administrației publice nu poate controla, anula ori modifica o hotărâre a unei instanțe judecătorești sau o măsură dispusă de instanță ori de un judecător, în legătură cu activitatea de judecată". În același sens, prin Decizia nr. 333 din 3 decembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 17 februarie 2003, Curtea a statuat că legiuitorul nu poate printr-un act normativ "să modifice sau să desființeze o hotărâre judecătorească [...], fără ca prin aceasta să încalce principiul separației puterilor în stat".”
Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că apelul declarat de pârâtul apelant este nefondat, urmând a dispune, în conformitate cu prevederile art. 480 alin. 1 N.C.pr.civ., respingerea acestuia, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelantul – reclamant O. S.-A., CNP_, domiciliat în București, ..38, sector 1 și cu domiciliul ales la C..Av. „D. G.”, în București, . nr.125, sector 6, împotriva sentinței civile nr.1230/17.10.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă .
Schimbă în parte sentința civilă apelată, în sensul că:
Obligă pârâtul la emiterea în favoarea reclamantului a unei dispoziții motivate cu propunere de acordare de măsuri compensatorii în condițiile stabilite prin Legea 165/2013, pentru imobilul apartament nr. 2 situat în București, .. 9 (fost nr. 63).
Obligă pârâtul că transmită direct către Secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor dosarul aferent notificării nr. 904/2001 și prezenta hotărâre.
Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței.
Respinge apelul formulat împotriva aceleași sentințe civile de apelantul – pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291 – 293, sector 6, ca nefondat
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 18.01.2016.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
G. S. D. A. B..
GREFIER
L. C.
Red.G.S.
Tehdact.R.L./G.S.
5 ex./_
TB-S.4 – A.C.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 24/2015. Curtea de Apel... | Partaj judiciar. Decizia nr. 30/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
