Legea 10/2001. Decizia nr. 72/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 72/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-01-2014 în dosarul nr. 72/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 72
Ședința publică de la 21.01.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - C. G.
JUDECĂTOR - G. S.
JUDECĂTOR - I. S.
GREFIER - S. R.
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurentele reclamante A. D. și G. D. B. împotriva sentinței civile nr. 689 din data de 27.03.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă S.C. R. G. INVEST S.A. și cu intimații pârâți M. BUCUREȘTI, prin P. G. și S. R., prin Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.
Obiectul pricinii - contestație în temeiul Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat P. Toia, în calitate de reprezentant al recurentelor reclamante A. D. și G. D. B., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, emise de Baroul București (fila 8) și consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului pârât M. BUCUREȘTI, prin P. G., în baza delegației depuse la fila 21, lipsind reprezentanții intimatei reclamante S.C. R. G. INVEST S.A. și al intimatului pârât S. R., prin Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că prin serviciul registratură s-au depus, la data de 06.12.2013, relațiile solicitate de la Primăria Municipiului București – Direcția Administrație Publică, prin adresa nr. 4317/_ din data de 03.12.2013
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurentele reclamante A. D. și G. D. B., prin apărător, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii, soluționării pe fond a notificării nr. 194/2001 formulate de reclamante și stabilirea calității de persoane îndreptățite pentru imobilul situat în București, .. 7, sector 6, compus din teren în suprafață de 220 m.p. și construcție demolată în suprafață de 59 m.p. și acordarea de măsuri compensatorii conform Legii nr. 165/2013, pentru teren și construcție, având în vedere următoarele considerente:
Imobilul a fost preluat de stat în baza Deciziei nr. 1444/1979, prin acceptarea unei oferte de donație nr. 5191 din 17.07.1979, pe care autorii reclamantelor au semnat-o. Astfel fiind, preluarea este abuzivă și se încadrează în dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. c prima teză din Legea nr. 10/2001 republicată, întrucât acceptarea donației nu îmbracă formă autentică cerută expres de dispozițiile art. 813 din vechiul Cod civil, având în vedere totodată și Decretul nr. 478/1954, în baza căruia imobilul a fost preluat, act normativ ce nu cuprindea dispoziții derogatorii de la dreptul comun.
Pe de altă parte, instanța nu a avut în vedere faptul că legea specială care reglementa la momentul respectiv autentificarea oricărui act de donație, respectiv Decretul nr. 377/ 1960, cuprindea o prevedere expresă, la art. 9, în sensul că nu era posibilă efectuarea de acte notariale autentice de către Consiliile Populare sau de către Secretarul Consiliului Popular, doar cu excepția actelor care priveau o anumită sumă de bani, precum și cu excepția donațiilor de orice natură.
Mai solicită a se reține și faptul că prevederile art. 1171 din vechiul cod civil erau dispoziții de drept comun, în timp ce dispoziția din Decretul nr. 377/1960 era una prevăzută de o lege specială, care se aplică cu prioritate. În condițiile în care acceptarea acestei donații nu s-a făcut prin act autentic, donația este nulă și nu a produs niciun efect, bunul a trecut în proprietatea M. București fără titlu și, prin urmare, se încadrează în prevederile art. 2 alin. 1 lit. c prima teză din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce privește construcția, aceasta a fost demolată, demolare realizată pentru preluarea terenului.
Solicită cheltuieli de judecată, în cuantum de 300 lei, reprezentând onorariu avocat, potrivit chitanței nr. 916 din 11.11.2013, pe care o depune.
Intimatul pârât M. BUCUREȘTI, prin P. G., prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate, potrivit materialul probator administrat în cauză.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 06.03.2012 pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr._, reclamantele A. D., G. D. B. și S.C. R. G. INVEST S.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții M. BUCUREȘTI prin P. G., P. G. și S. R., prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (C.C.S.D.), ca prin hotărârea ce se va pronunța: 1. să se dispună soluționarea notificării transmise sub nr. 194/11.06.2001, în sensul de a dispune măsuri reparatorii constând în restituirea în natură și/sau echivalent stabilit la valoarea de piață a imobilului de la momentul soluționării, pe baza standardelor internaționale de evaluare, pentru imobilul compus din teren în suprafață de 220 m.p. și construcție având suprafața de 59 m.p., situat în București, .. 7, sectorul 6; 2. să fie obligat pârâtul M. București să transmită imediat și direct către C.C.S.D. dosarul nr. 5724 aferent notificării nr. 194/11.06.2001, însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în cauză; 3. să fie obligat pârâtul S. R., prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (C.C.S.D.) să înregistreze dosarul transmis de M. București; 4. să fie obligat Municipiului București în solidar cu P. la plata cheltuielilor de judecată.
Reclamantele au depus la dosar la data de 17.10.2012, cerere precizatoare și completatoare, în sensul că: 1. la punctul 2 al petitului, în subsidiar, în situația în care se va aprecia că, față de soluționarea pe cale judecătorească a notificării, sunt totuși aplicabile dispozițiile art. 16 alin. 22 din Legea nr. 247/2005, au solicitat obligarea pârâtului M. București să transmită dosarul aferent notificării către Prefectura Municipiului București, în vederea centralizării și continuării procedurii administrative; 2. au restrâns cadrul procesual, în sensul că nu mai stăruie în soluționarea capătului 3 al cererii privind obligarea C.C.S.D. la înregistrarea dosarului aferent notificării, acest pârât urmând a fi scos din cauză. Totodată, au precizat că singurul pârât în cauză va figura M. București, prin P. G., nu și P. G., cum în mod eronat a fost menționat în petitul cererii de chemare în judecată și la capătul patru al acesteia.
Prin sentința civilă nr. 689/27.03.2013 Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca neîntemeiate atât acțiunea, astfel cum a fost precizată, cât și cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că până în prezent nu a fost soluționată notificarea nr. 194/11.06.2001 formulată în baza Legii nr. 10/2001 ce face obiectul dosarului Primăriei Municipiului București cu nr. 5724, privind imobilul situat în București, .. 7, sector 6.
Prin decizia nr. XX pronunțată la data de 19.03.2007 de către Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii și obligatorie pentru instanțe potrivit art. 239 alin. 3 Cod procedură civilă, s-a statuat că instanțele sunt competente să soluționeze notificarea pe fond în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a soluționa notificarea.
Procedând la analizarea cererii de restituire, tribunalul a reținut:
Pentru a fi persoană îndreptățită la restituire în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, contestatorul trebuie să îndeplinească, cumulativ, două condiții: - imobilul să facă parte dintre „imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite” (art. 1 alin. 1 din lege); - persoana care solicită restituirea să fie persoană fizică, proprietar al imobilului la data preluării în mod abuziv a acestuia ( art. 3 alin. 1 lit. a din lege) sau moștenitor legal sau testamentar al persoanelor fizice îndreptățite (art. 4 alin. 2 din lege).
În ceea ce privește imobilul, tribunalul a reținut:
Din actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3686/30.12.1955 la notariatul de Stat București - Raionul Ghe. G. D. rezultă că soții P. F. și P. N. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 220 m.p., situat în București, Raionul Gh. G. D., .. 7, în calitate de cumpărători, de la numitul T. M., în calitate de vânzător.
Din adresa emisă de Primăria Municipiului București – Biroul de soluționare petiții și Legea nr. 112/1995 sub nr._/12.08.2010 rezultă că în evidențele sale nu figurează cerere pentru restituirea în natură ori despăgubiri privind imobilul din .. 7, sector 6.
Din adresa nr._/19.07.2001 emisă de Primăria sectorului 6 rezultă că în evidențele sale pentru imobilul situat în București, .. 7, sector 6 figurau la poziția 58 din Decretul de expropriere nr. 158/28.04.1979, cu teren în suprafață de 144 m.p. și construcții în suprafață de 43 m.p., M. S. și M. E..
Din adresa emisă de Primăria Municipiului București - Serviciul cadastru sub nr._/4054/09.11.2010 rezultă că artera de circulație situată în sectorul 6 și care poartă denumirea . nu a purtat o altă denumire, iar la nivelul anului 1948 figura înscris imobilul care în prezent poartă nr. poștal 7.
Din adresa nr.1899/_/12.05.2009 emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Administrație Publică rezultă că imobilul în litigiu a făcut obiectul ofertei de donație autentificată sub nr. 5191/17.07.1979 și deciziei nr. 1444/18.09.1979.
Din oferta de donație autentificată sub nr. 5191/17.07.1979 la Notariatul de Stat al sectorului 7 București rezultă că P. F. și P. N., în calitate de proprietari, au oferit statului sub formă de donație imobilul situat în București, .. 7, donația fiind acceptată prin Decizia nr. 1444/18.09.1979 emisă de Consiliul Popular al Municipiului București.
Din cuprinsul ofertei de donație rezultă că P. F. și P. N. au dobândit dreptul de proprietate în baza actului autentificat sub nr. 3686/30.12.1955 la Notariatul de Stat București - Raionul Ghe. G. D..
Donația a fost acceptată prin decizia nr. 1444/18.09.1979 de către Consiliul Local al Municipiului București, potrivit art. 1 din Decretul nr. 478/1945.
Potrivit art. 1 din Decretul nr. 478/1954: „Donațiunile făcute statului sub orice formă, pot fi primite numai de organele, instituțiile sau organizațiile economice de stat, competente după obiectul sau scopul donațiunii, în condițiile prevăzute de prezentul Decret.”
Reclamantele au susținut că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv.
Prin dispozițiile art. 2 alin.1 lit. c din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a creat o prezumție că în ceea ce privește donațiile făcute de foștii proprietari potrivit Decretului nr. 478/1954 și art. 813 Cod civil, ipoteză în care se înscrie și donația de față, au caracter abuziv, însă a condiționat restituirea acestor imobile de anularea sau constatarea nulității absolute a acestor donații.
Or, reclamantele nu au făcut dovada că donația privind imobilul în litigiu, teren în suprafață de 220 m.p., a fost anulată sau constatată nulă printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile pentru soluționarea în mod favorabil a notificării formulate de către acestea.
În ceea ce privește construcția pretins a fi fost edificată pe acest teren și preluată în mod abuziv, tribunalul a constatat că din probe nu a rezultat existența acesteia la data donației.
În oferta de donație se face mențiunea că se donează „terenul viran”, adică neconstruit, iar din adresa nr. 5258/_/18.12.2008 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Administrație Publică rezultă că în evidențele sale nu figurează autorizație de construire pentru terenul situat la adresa din .. 7.
În ceea ce privește cea de-a doua condiție, tribunalul a reținut:
Din certificatul de moștenitor succesiv nr. 26/12.05.2003 emis de B.N.P. V. Baias rezultă că de pe urma defunctului P. N., decedat la data de 24.05.1980, au rămas ca moștenitori A. D., care a cules întreaga masă succesorală, iar P. F. și P. C. sunt renunțători potrivit art. 700 Cod civil; de pe urma defunctei P. F., decedată la data de 05.1997, a rămas ca unic moștenitor A. D., în calitate de fiică, fiind străin prin renunțare potrivit art. 700 Cod civil P. C..
Din certificatul de calitate de moștenitor nr. 08/06.05.2010 emis de B.N.P. Damiela-C. P. rezultă că de pe urma defunctului P. C., decedat la data de 21.02.2007, au rămas ca moștenitori P. M., în calitate de soție supraviețuitoare și G. D. B., în calitate de fiică.
Din certificatul de calitate de moștenitor nr. 20/07.12.2011 emis de B.N.P. Damiela-C. P. rezultă că de pe urma defunctei P. M., decedată la data de 16.12.2010, a rămas ca unic moștenitor G. D. B., în calitate de fiică.
Concluzionând, tribunalul a constatat că reclamanta A. D. și-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, fiind singurul moștenitor care a acceptat succesiunea rămasă de pe urma foștilor proprietari P. F. și P. N., întrucât renunțările la moștenire sunt ulterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că nu ne aflăm în ipoteza unei repuneri în termenul de acceptare potrivit art. 4 alin. 3 din Legea nr.10/2001, notificarea fiind formulată de foștii proprietari.
Împotriva acestei sentințe, la data de 20.08.2013 au declarat recurs reclamantele A. D. și G. D. B., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 30.09.2013.
În motivarea cererii lor, recurentele reclamante au arătat că în cazul donațiilor efectuate de foștii proprietari ai imobilelor preluate de stat anterior anilor 1990 există două situații și anume:
- situația donațiilor făcute în temeiul Decretului nr. 410/1948, Decretului nr. 478/1954 și altele asemenea, neîncheiate în formă autentică, pe care le consideră ca fiind preluări abuzive de drept;
- situația donațiilor încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 Cod civil, în aceste cazuri dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației.
Potrivit art. 813 Cod civil, toate donațiile se fac prin act autentic, iar contractul de donație produce efecte juridice numai dacă consimțământul ambelor părți este manifestat în formă autentică, nerespectarea acestei forme autentice fiind sancționată cu nulitatea absolută a donației.
Decretul nr. 478/1954 privitor la donațiunile făcute statului prevede la art. 1 că donațiunile făcute statului, sub orice formă, pot fi primite numai de organele, instituțiile sau organizațiile economice de stat, competente după obiectul sau scopul donației, în condițiile prevăzute de acest decret. Rezultă că acest decret reglementa doar competența în acceptarea donațiilor făcute statului, dar nu cuprindea prevederi derogatorii de la dreptul comun (art. 813 Cod civil) aplicabil donațiilor, astfel că nu modifică cerința imperativă de drept comun ca acceptarea donației să se facă în forma autentică cerută de acest articol din Codul civil.
Potrivit art. 1171 din vechiul Cod civil, actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnitățile cerute de lege, de un funcționar public, care are dreptul să funcționeze în locul unde actul a fost întocmit.
Pe de altă parte, la data întocmirii actului de acceptare a donației în litigiu, respectiv în luna ianuarie a anului 1974, era în vigoare Decretul nr. 377/1960 privind notariatele de stat, care la art. 9 prevedea că, în afară de notariatele de stat, comitetele executive ale sfaturilor populare comunale sau orășenești, din localitățile unde nu funcționează notariate de stat, pot îndeplini acte notariale, autentificarea înscrisurilor cuprinzând convenții până la 3.000 lei, cu excepția acelora care au ca obiect donațiile de orice fel, constituirile de ipoteci și transmisiunile de terenuri sau clădiri.
Or, în condițiile imperative legale în vigoare la data întocmirii actului de acceptare a donației făcute de autorii recurentelor reclamante, acceptarea donației de către Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București trebuia urmată de încheierea actului de donație în formă autentică sau cel puțin de acceptarea donației în fața notarului de stat, singurul care era competent să autentifice acte de donație de imobile, astfel cum dispuneau în mod imperativ art. 813 Cod civil și art. 9 din Decretul nr. 377/1960.
În speța prezentă, atâta timp cât acceptarea donației nu s-a realizat prin act autentic, în fața notarului de stat, astfel cum chiar art. 2 din decizia nr. 140/1974 dispunea și cum solicita imperativ legislația în vigoare la acea dată, donația apare ca fiind realizată în mod cert în mod nelegal și abuziv, încadrându-se în prevederile art. 2 alin. 1 lit. c teza 1 din Legea nr.10/2001, republicată, care nu solicită o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă de anulare sau de constatare a nulității actului de donație, ca o condiție prealabilă de soluționare a notificării formulate de persoanele îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de această lege, hotărâre judecătorească solicitată însă de teza a 2-a din același articol din legea specială de retrocedare a imobilelor preluate abuziv de stat, în cazul imobilelor donate statului prin act autentic.
Decizia de acceptare nu poate să constituie un act autentic, cerut imperativ de art. 813-814 din vechiul Cod civil, pentru ca donația să fie valabilă, întrucât Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București nu era un „funcționar public” care avea dreptul să autentifice acte juridice de natura donației, astfel că decizia emisă de acest organ al statului nu are valoarea unui act autentic.
Legea specială, care deroga de la dreptul comun, respectiv decretul nr. 377/1960, stabilea în mod imperativ că fostele comitete executive ale consiliilor populare aveau competența să întocmească acte autentice, cu două excepții: în localitățile în care nu funcționau notariate de stat și cu excepția donațiilor de orice fel.
Rezultă că în M. București, în care în anul 1979 funcționau nouă notariate de stat, Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București nu avea competența să întocmească acte autentice, iar pe de altă parte, chiar dacă ar fi avut această competență, erau exceptate expres din competența acestuia actele autentice care cuprindeau donațiile de orice fel, deci inclusiv donațiile făcute statului, având în vedere că Decretul nr. 478/1954 privind donațiile făcute statului nu cuprindea nicio prevedere privind competența de a întocmi acte autentice, ci doar stabilea competența de a accepta donațiile, acte juridice care însă trebuiau să fie întocmite în forma autentică cerută imperativ de art. 813-814 din vechiul Cod civil român.
În ceea ce privește construcția demolată, recurentele reclamante au arătat că solicitarea autorizației de demolare a construcției, de către autorii reclamanților, s-a realizat ca urmare a cererii autorităților administrației locale din acea perioadă, terenul rămas liber fiind necesar pentru realizarea unor lucrări de interes public în zona în care era situat imobilul, în aceeași situație fiind preluate terenurile altor persoane, după ce au solicitat demolarea locuințelor existente pe acele terenuri.
Chiar în oferta de donație s-a precizat că terenul a rămas liber în urma demolării clădirii de locuit și a dependințelor, care s-a efectuat în baza autorizației de demolare sau de desființare construcții, conform adresei nr._/1979.
Este de notorietate că anterior anului 1989 s-a procedat în același mod cu mai multe imobile situate în zone în care erau aprobate planuri de sistematizare, proprietarii acestora fiind „convinși" să-și demoleze singuri casele, iar terenurile aferente să le doneze statului, deși nu mai aveau alte imobile în proprietate.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 299, art. 304 pct. 9, art. 3041 din vechiul Cod de procedură civilă.
La solicitarea instanței, cu adresa nr. 4317/_/03.12.2013, Primăria Municipiului București - Direcția Administrație Publică - Serviciul Arhivă Acte Administrative a comunicat Decretul de expropriere nr. 158/1979 și anexele acestuia.
Examinând sentința civilă recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
I. În mod temeinic a reținut prima instanță în ceea ce privește situația de fapt că, prin notificarea formulată în baza art. 21 din Legea nr. 10/2001, transmisă sub nr. 194/08.06.2001 prin executor judecătoresc Casagranda-S. A., reclamanta A. D. și P. C. au solicitat restituirea în natură a imobilului proprietate a părinților lor „din .. 7 sect 6, preluat abuziv de către statul prin așa-zisa donație din 1979”. Subsecvent, au solicitat restituirea în natură a terenului și despăgubiri în echivalent pentru construcția demolată.
Potrivit art. 25 (art. 21 în varianta inițială) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 (art. 22 în varianta inițială), unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire.
Conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 08/06.05.2010 întocmit de notar public Damiela-C. P., la data de 21.02.2007 a decedat P. C., rămânând ca moștenitori de pe urma acestuia P. M., în calitate de soție supraviețuitoare și reclamanta G. D. B., în calitate de fiică. Potrivit certificatul de calitate de moștenitor nr. 20/07.12.2011 întocmit de același notar public, la data de 16.12.2010 a decedat și P. M., rămânând ca unică moștenitoare reclamanta G. D. B., în calitate de fiică.
Prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 2803/16.12.2011 de notar public F. B. Z., reclamantele G. D. B. și A. D. au cesionat reclamantei S.C. R. G. Invest S.A. cota parte de 25% din drepturile la măsurile reparatorii, respectiv dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent sau după caz dreptul la restituirea în natură a imobilului situat în București, .. 7, sector 6.
Posibilitatea reclamantelor de a se adresa instanței de judecată în cazul omisiunii autorităților abilitate de a soluționa notificarea a fost recunoscută cu putere obligatorie conform art. 3307 alin. 4 Cod procedură civilă prin mai multe decizii în interesul legii (nr. IX din 20 martie 2006 și nr. XX din 19 martie 2007), în care Înalta Curte de Casație și Justiție s-a referit la situația refuzului nejustificat al persoanei notificate de a răspunde la notificare.
În aceste condiții, tribunalul era competent să analizeze pe fond notificarea formulată de către reclamanta A. D. și autorul reclamantei G. D. B..
II.1.i. Făcând o analiză a actelor care au fost depuse odată cu notificarea, se constată că în mod corect prima instanță a reținut că terenul în litigiu a aparținut autorilor reclamantelor, respectiv P. F. și P. N., care l-au dobândit în temeiul actului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3686/542/30.12.1955 de fostul Notariat de Stat al Capitalei R.P.R. Raionul Gh. G. D. București - act translativ de proprietate în sensul art. 23.1 din H.G. nr. 250/2007.
Terenul, ce era situat în .. 7, sector 6, a fost identificat prin expertiza efectuată în cauză de expert M. I., care a stabilit că avea o suprafață totală de 201,16 m.p., din care o parte în suprafață de 139,68 m.p este ocupată de . în suprafață de 9,91 m.p. este ocupată de trotuar, o parte în suprafață de 9,32 m.p. este ocupată de carosabil și o parte în suprafață de 42,25 m.p. este ocupată de curte interioară.
ii. Din adresa nr. DC07-2/_/77.A/13.10.2009 emisă de Primăria Sector 6 - Direcția Relații Publice și adresa nr. 5258/_/18.12.2008 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Administrație Publică - Serviciul Arhivă Acte Administrative rezultă că instituțiile competente în această materie nu dețin în arhive o autorizație de construcție pentru imobilul situat în București, .. 7.
Cu toate acestea, existența construcției este dovedită de cererea de înscriere în evidențele fiscale nr._/08.03.1960 formulată de P. N. (care a arătat că a construit o cameră, antreu și bucătărie, în suprafață totală de 28 m.p.), de autorizația de înstrăinare nr. 8.S/20.02.1978 eliberată de fostul Consiliu Popular al Sectorului 7 - Serviciul pentru controlul disciplinei în construcții și eliberări autorizații pentru construcții (în care sunt indicate 2 camere, hall, magazie și WC) și de fișa tehnică a imobilului, întocmită în iulie 1979 de Institutul Proiect București, în care s-a arătat că suprafața construcției desfășurate pe corpuri este: 33 m.p, cărămidă și 12 m.p. paiantă, din care de locuit 19 m.p. și totodată s-a menționat existența unei magazii din scândură în suprafață de 14 m.p. Întrucât aceasta din urmă nu constituie propriu zis o construcție, nefiind calificată astfel nici de inginerul - persoană cu pregătire de specialitate - care a întocmit fișa tehnică respectivă, Curtea reține că suprafața totală pentru care se pot stabili măsuri reparatorii este de 33 m.p. + 12 m.p. = 45 m.p.
De asemenea, în oferta de donație autentificată sub nr. 5191/17.07.1979 de fostul Notariat de Stat al Sectorului 7 București, P. F. și P. N. au arătat că au edificat construcția ulterior dobândirii terenului, respectiv în anul 1956, fără a poseda autorizație de construire și că demolarea acesteia se va efectua în baza adresei nr. 37.323/1979 a Consiliului Popular al Sectorului 7 București.
În aceste condiții, sunt incidente dispozițiile art. 492 Cod civil 1864: „orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de proprietarul acelui pământ cu cheltuiala lui și că sunt ale lui până ce se dovedește din contră”, care instituie două prezumții în favoarea proprietarului terenului: prezumția că el a construit pe cheltuiala sa și prezumția de proprietate asupra construcției.
Prin urmare, Curtea reține că autorii reclamantelor au fost și proprietarii construcției edificate pe terenul în litigiu, ce a fost demolată odată cu preluarea terenului.
2.i. Potrivit certificatului de moștenitor succesiv nr. 26/12.05.2003 întocmit de notar public V. Baias, la data de 24.05.1980 a decedat P. N., rămânând ca moștenitoare A. D., care a cules întreaga masă succesorală și fiind străini de succesiune - prin neacceptare în condițiile art. 700 Cod civil - P. F. și P. C.; iar la data de 05.05.1997 a decedat și P. F., rămânând ca unică moștenitoare A. D. și fiind străin de succesiune - prin neacceptare în condițiile art. 700 Cod civil - P. C..
Întrucât dreptul de opțiune succesorală se exercită în termenul de 6 luni prevăzut de art. 700 Cod civil care curge de la data deschiderii moștenirii, iar „succesiunile se deschid prin moarte” conform art. 651 Cod civil, rezultă că pentru constatarea unei persoane ca fiind străină de moștenire prin neacceptare în termenul legal prezintă relevanță exclusiv data decesului autorului său, iar nu cea a eliberării certificatului de moștenitor. Pe cale de consecință, și actul în temeiul căruia operează o repunere în termen, pentru a produce efecte într-un anumit caz, trebuie să se situeze în timp după expirarea unui termen de 6 luni de la data deschiderii moștenirii, iar nu de la cea a eliberării certificatului de moștenitor.
Aplicând aceste considerații teoretice în cauza de față și constatând că Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare la mai mult de 6 luni de la data deschiderii moștenirilor autorilor lui P. C. (decedați la 24.05.1980, respectiv 05.05.1997), la un moment la care acesta era deja străin de succesiunile lor prin neacceptare (fapt doar atestat de certificatul de moștenitor sus menționat), Curtea reține aplicabilitatea prevederilor art. 4 alin. 3 din acest act normativ: „Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi”, în temeiul cărora și P. C. era persoană îndreptățită la obținerea unor măsuri reparatorii.
Pe cale de consecință, atât reclamanta A. D., cât și reclamanta G. D. B. - succesoarea lui P. C. - sunt persoane îndreptățite la obținerea unor măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.
ii. Pentru determinarea cotei din imobil pentru care reclamantele ce au declarat recurs au dreptul la măsuri reparatorii, Curtea are în vedere că, într-adevăr, potrivit art. 3 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001: „Sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent (...) persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora”. De asemenea, art. 4 alin. 2 prevede că: „De prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite”.
Pe de altă parte, cesiunea de creanță între vii este contractul prin care creditorul transmite dreptul său de creanță, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, unei alte persoane. Contractul are ca efect transmisiunea creanței pe care o are cedentul sau creditorul originar față de debitorul cedat. Codul civil român de la 1864 reglementează cesiunea de creanță în materia contractului de vânzare cumpărare, art. 1391-1398 și art. 1402-1404.
Cât privește obiectul contractului de concesiune, se reține că, de regulă, toate creanțele sunt susceptibile de cesiune, fără a deosebi între creanțele pecuniare și cele de altă natură. Astfel, pot fi cesionate creanțele născute din acte juridice sau din fapte juridice, creanțele contractuale și cele extracontractuale, creanțele pure și simple, creanțele afectate de modalități, creanțele actuale, precum și cele viitoare sau chiar eventuale.
De la principiul cesibilității creanțelor există totuși și excepții prevăzute de lege în considerarea faptului că unele creanțe prezintă un caracter necesar pentru titularul lor, fiind intim legate de creditorul originar. Spre exemplu, practica judiciară a decis în mod constant că obligația de întreținere este incesibilă, atât cât privește latura sa activă, adică dreptul de creanță, cât și latura sa pasivă, înțelegând datoria de întreținere. În schimb, creanțele de întreținere care s-au născut dintr-o liberalitate, donație sau legat, pot fi cesionate, dar cu condiția ca prin actul de constituire să nu fie declarate insesizabile și incesibile.
Pentru a putea decela dacă o anumită creanță este sau nu cesibilă, este necesar ca în fiecare caz în parte să se analizeze natura și ființa proprie a dreptului, scopul său, condițiile de exercitare și de stingere, făcându-se comparație cu alte creanțe a căror cesiune este sau nu permisă de lege.
În ceea ce privește cesiunea dreptului de a obține măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, se reține că nu există motive pertinente și suficiente pentru a o include în categoria excepțiilor de la principiul libertății contractuale, aplicabil și în această materie.
În asemenea condiții, se constată că art. 3 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001, care recunoaște dreptul unor persoane de a obține măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv de către stat, nu are decât menirea să le indice pe acelea în patrimoniul cărora se naște inițial dreptul respectiv, nereglementând în niciun mod, cel puțin nu expres, valabilitatea sau, din contră, nevalabilitatea, cesiunii acelei creanțe.
În plus, o confirmare legislativă a acestei soluții se regăsește în art. 1 alin. 3 din Legea nr. 165/2013, adoptată ulterior pronunțării hotărârii primei instanțe, în care se face referire la situația în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietății.
Pe cale de consecință, se reține că recurentele reclamante sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru cota de 75% din imobil, pe care nu au cesionat-o.
3.i. Din oferta de donație autentificată sub nr. 5191/17.07.1979 de fostul Notariat de Stat al sectorului 7 București rezultă că P. F. și P. N., în calitate de proprietari, au oferit statului sub formă de donație terenul situat în București, .. 7, sector 7.
Oferta a fost acceptată prin Decizia fostului Consiliu Popular al Municipiului București nr. 1444/18.09.1979, ținându-se seama de prevederile Decretului nr. 478/1954 privitor la donațiile făcute statului.
Conform art. 813 Cod civil, toate donațiile se fac prin act autentic și deci contractul produce efecte juridice numai dacă consimțământul ambelor parți este manifestat în formă autentică. Din formularea textului de lege rezultă că acesta instituie o normă imperativă, iar interesul ocrotit este cel al securității circuitului civil, motiv pentru care nerespectarea cerințe de formă impuse pentru asemenea acte se sancționează cu nulitatea absolută a contractului, indiferent de persoana donatorului sau donatarului.
Întrucât Decretul nr. 478/1954 nu face decât să determine, în funcție de anumite criterii, organele sau instituțiile competente să accepte donațiile, pentru a stabili dacă acceptarea donației a îmbrăcat în cauză forma autentică trebuie avute în vedere prevederile de drept comun.
Înscrisurile autentice sunt potrivit art. 1171 Cod civil acelea care s-au făcut cu solemnitățile prevăzute de lege, de un funcționar public, care are dreptul de a funcționa în locul unde actul s-a încheiat.
Între solemnitățile prevăzute de lege se regăsește și competența diverșilor funcționari publici, cu consecința că sunt autentice actele îndeplinite de un funcționar public în limitele competenței sale (de exemplu, exprimarea în fața unui executor judecător a unui acord de voință privind transmiterea unui bun are valoare de declarație autentică, iar nu de contract autentic).
Potrivit art. 4 lit. b din Decretul nr. 377/1960 autentificarea înscrisurilor (care consemnau convenții și nu numai) intra, ca regulă, în competența notariatelor de stat. În speță nu sunt incidente prevederile art. 9 din acest act normativ, care ar fi îndreptățit Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Municipiului București să îndeplinească actul notarial în discuție, pentru că, pe de o parte, în București funcționau notariate de stat, iar pe de altă parte donațiile erau excluse expres din competența comitetelor executive ale sfaturilor populare prin teza a II-a a art. 9 lit. c.
În plus, contractul de donație în cauză, nefiind încheiat de autoritatea administrativă în exercitarea puterii publice, nu întrunește trăsăturile unui contract administrativ și în aceste condiții, față de principiul egalității părților care guvernează dreptul civil, autentificarea nu poate să provină de la una dintre acestea, ci numai de la un terț, străin de interesele lor. Mai mult decât atât, soluția se impune independent de natura contractului și față de rațiunile instituirii acestei formalități, respectiv atenționarea părților asupra importanței deosebite pe care o au anumite acte juridice, asigurarea libertății și certitudinii consimțământului, precum și exercitarea unui control al societății asupra actelor juridice cu importanță juridică ce depășește interesele părților.
Prin urmare, și în ipoteza în care ar fi fost vorba de o localitate în care nu funcționau notariate de stat, iar convenția încheiată de comitetul executiv al sfatului popular cu o altă persoană nu era o donație, chiar dacă textele de lege nu fac o asemenea excepție de la categoria funcționarilor care pot autentifica un act, ea este impusă de considerente mai puternice, ce țin de principiile fundamentale de drept.
Potrivit art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 10/2001, intră în categoria imobilelor preluate abuziv: „imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donațiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 479/1954 privitor la donațiile făcute statului și altele asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum și imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 din Codul civil, în acest din urmă caz dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă”.
Conform celor expuse anterior, imobilul intră în prima categorie, cea a donațiilor neautentificate, clasificarea folosind criteriul caracterului neautentificat, respectiv autentificat al donației, după cum rezultă din topografia textului de lege.
Este de menționat și faptul că, deși în adresa nr._/19.07.2011 emisă de Primăria Sectorului 6 București și în adresa nr._/4946/15.04.2009 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală s-a arătat că imobilul pentru care s-a folosit numărul 7 pe . cuprins în Decretul de expropriere nr. 158/28.04.1979, anexa 2, poziția 58, cu teren în suprafață de 144 m.p. și construcții în suprafață de 43 m.p. pe numele M. S. și M. E., Curtea reține, pe baza verificării directe a acestui act normativ, depus direct în recurs, că la poziția 58 figurează S. M. și S. D., cu un imobil situat în ., sectorul 7, iar M. S. și M. E. figurează la poziția 67, cu un imobil situat în .. 25, sectorul 7, în suprafață de 144 m.p.
De asemenea, deși autorilor reclamantelor li s-a eliberat autorizația de înstrăinare nr. 8.S/20.02.1978 de către fostul Consiliu Popular al Sectorului 7 - Serviciul pentru controlul disciplinei în construcții și eliberări autorizații pentru construcții, nu există nicio dovadă cu privire la înstrăinarea efectivă. Din contră, aceștia au figurat în continuare în evidențele fiscale, astfel cum rezultă din adresa nr. 116-12-_/05.11.2012 emisă de Consiliul Local Sector 6 - Serviciul Public pentru Finanțe Publice Locale, precum și în Cartea de imobil ținută de Secția 16 de Miliție.
Pe cale de consecință, se reține că terenul în litigiu intră a fost preluat în mod abuziv, fără a fi necesară constatarea prealabilă a nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
ii. Construcția care a aparținut autorilor recurentelor reclamante a fost demolată concomitent cu oferta de donație a terenului pe care acesta era situată.
Oferta de donație a terenului a fost efectuată într-o perioadă în care statul obliga prin presiuni fizice și juridice să-și cedeze proprietățile, refuzul de a da curs acestor cereri putându-se solda cu consecințe grave asupra libertății persoanei, reclamantele fiind dispensate de a mai administra alte probe pentru dovedirea acestei realități, întrucât instanța se poate folosi în pronunțarea instanței de un fapt notoriu. Mai mult decât atât, oferta de donație a fost scrisă pe un formular tipizat și a fost acceptată printr-o decizie a fostului Consiliul Popular al Municipiului București odată cu alte 2 asemenea oferte, în aceeași perioadă fiind expropriate mai multe imobile în zonă prin Decretul nr. 158/28.04.1979, ceea ce înseamnă că preluarea imobilului s-a încadrat în același tip de măsuri adoptate de regimul instaurat la data de 6 martie 1945 de suprimare a proprietății private aplicate la scară largă.
Se poate prezuma astfel că și soarta construcției a fost similară.
Chestiunea litigioasă este aceea dacă demolarea construcției de către autorii recurentelor reclamante la cererea autorităților din perioada respectivă corespunde sintagmei „preluare în mod abuziv” folosită de Legea nr. 10/2001.
Este adevărat că nu a existat un act juridic de transmitere a dreptului de proprietate asupra construcției din patrimoniul autorilor recurentelor reclamante în cel al statului, însă singura semnificație juridică a acestei situații este acea că nu a intervenit o preluare cu titlu.
Pe de altă parte, din modul de desfășurare a raporturilor cu autoritățile statale, în concret impunerea demolării construcției, reiese că autorii recurentelor reclamante nu mai exercitau în realitate atributele juridice ale dreptului de proprietate în putere proprie și în interes propriu, ci acestea erau exercitate de către stat - cu referire specială la dispoziția materială, în legătură cu care părinții, respectiv bunicii reclamantelor apar ca simpli executanți - ceea ce corespunde înțelesului de preluare fără titlu, adică în fapt.
Având în vedere dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. i din Legea nr. 10/2001, construcția intră, la rândul său, în domeniul de aplicare al actului normativ în discuție.
4. Conform adresei nr._/3642/ind SU/12.05.2010 emise de Primăria Municipiului București – Direcția Generală de Dezvoltare, Investiții și Planificare Urbană – Direcția Urbanism și Amenajarea Teritoriului și expertizei întocmite în cauză, terenul este afectat, în prezent, de elemente de sistematizare. În această situație, sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, care se referă la măsuri reparatorii prin echivalent: „În situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total (…), pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent”.
Având în vedere prevederile art. 4 din Legea nr. 165/2013, măsurile reparatorii se vor acorda în conformitate cu prevederile actului normativ respectiv.
5. În ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, Curtea reține că potrivit dispozițiilor art. 21 alin. 1 din Legea nr. 165/2013, aplicabile și cauzelor aflate pe rolul instanțelor în temeiul art. 4 din același act normativ: „În vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcții demolate”, iar conform art. 21 alin. 3: „Dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect”. Prin urmare, acest din urmă text de lege instituie o excepție de la regula înaintării dosarului administrativ format în urma notificării direct către Secretariatul Comisiei Naționale, excepție aplicabilă în ipoteza în care entitatea notificată este o autoritate a administrației publice locale.
Curtea are în vedere faptul că, dacă soluționarea pe fond a notificării implică luarea direct de către instanță a măsurilor prevăzute de lege în sarcina unității deținătoare (indiferent de natura acesteia: autoritate a administrației publice locale sau centrale, regie autonomă, societate comercială), practic instanța substituindu-se în atribuțiile entității în discuție, adică preluându-i îndatoririle, în schimb nu există niciun argument de ordin logico-juridic pentru ca hotărârea judecătorească să fie asimilată sub aspectul regimului juridic aplicabil unei dispoziții emise de acea unitate și deci nici uneia emise de o autoritate a administrației publice locale, pentru a-i fi incidentă prevederea legală derogatorie stabilită prin art. 21 alin. 3 din Legea nr. 165/2013.
Pe de altă parte, în condițiile în care legalitatea actului juridic prin care se finalizează cercetarea judecătorească a dosarului administrativ nu mai poate fi pusă în discuție, hotărârea pronunțată de instanță având putere de lucru judecat, în temeiul art. 1200 pct. 4 vechiul Cod civil, singura rațiune a aplicării dispoziției legale în discuție ar rămâne realizarea unei centralizări pe județe a situației soluționării notificărilor. Centralizarea se poate realiza însă, în conformitate cu principiul potrivit căruia mijloacele folosite trebuie să fie proporționale cu obiectivul urmărit, și fără această procedură cu efect dilatoriu asupra termenului de obținere în mod efectiv a măsurilor reparatorii de către notificatori. De aceea, textul de lege citat, care se referă în termeni expreși numai la dispozițiile autorităților administrației publice locale, nu poate fi nici extins prin analogie, ci este de strictă interpretare și aplicare.
Prin urmare, în ipoteza în care notificarea adresată unei autorități a administrației publice locale este soluționată de o instanță judecătorească nu sunt aplicabile prevederile art. 21 alin. 3, ci cele cu valoare de regulă ale art. 21 alin. 1, care prevăd înaintarea dosarul administrativ direct Secretariatului Comisiei Naționale.
6. În temeiul art. 274 și 276 Cod procedură civilă, se impune și obligarea pârâtul M. București să plătească reclamantelor A. D. și G. D. B. cheltuieli de judecată în cuantum de 1.950 lei, aferente fondului, din care 1.500 lei reprezentând onorariu expert și 450 lei onorariu avocat, proporțional cu pretențiile admise (cererea a două reclamante din trei).
Față de aceste considerente, reținând că prima instanță a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 10/2001, Curtea urmează ca, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, să admită recursul și să modifice în parte sentința civilă recurată, în sensul că: va admite în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată, va constata că reclamantele A. D. și G. D. B. sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 75% din imobilul compus din teren în suprafață de 201,16 m.p. și construcție în suprafață de 45 m.p., având fosta adresă în .. 7, sector 6, București, măsurile reparatorii urmând a fi stabilite conform prevederilor Legii nr. 165/2013, va obliga pârâtul M. București să înainteze dosarul aferent notificării nr. 194/2001 către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, va menține dispozițiile sentinței civile referitoare la cererea formulată de reclamanta S.C. R. G. Invest S.A. și va obliga pârâtul M. București să plătească reclamantelor A. D. și G. D. B. cheltuieli de judecată în cuantum de 1950 lei, aferente fondului.
De asemenea, în temeiul art. 316, 298 și 274 Cod procedură civilă, Curtea va obliga intimatul M. București, care se află în culpă procesuală, la plata către recurente a sumei de 300 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, constând în onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentele reclamante A. D. și G. D. B. împotriva sentinței civile nr. 689 din data de 27.03.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă S.C. R. G. INVEST S.A. și cu intimații pârâți M. BUCUREȘTI, prin P. G. și S. R., prin Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.
Modifică în parte sentința civilă recurată, în sensul că:
Admite în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată.
Constată că reclamantele A. D. și G. D. B. sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 75% din imobilul compus din teren în suprafață de 201,16 m.p. și construcție în suprafață de 45 m.p., având fosta adresă în .. 7, sector 6, București, măsurile reparatorii urmând a fi stabilite conform prevederilor Legii nr. 165/2013.
Obligă pârâtul M. București să înainteze dosarul aferent notificării nr. 194/2001 către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.
Menține dispozițiile sentinței civile referitoare la cererea formulată de reclamanta S.C. R. G. Invest S.A.
Obligă pârâtul M. București să plătească reclamantelor A. D. și G. D. B. cheltuieli de judecată în cuantum de 1950 lei, aferente fondului.
Obligă intimatul M. București la plata către recurente a sumei de 300 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 21.01.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. G. G. S. I. S.
GREFIER
S. R.
Red. C.G.
Tehnored. C.S.
Ex.2/21.02.2014
T.B. Secția a IV-a Civilă - E. R.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 70/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 141/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
