Pretenţii. Decizia nr. 77/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 77/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-01-2014 în dosarul nr. 77/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI P. CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 77
Ședința publică de la 21.01.2014
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
JUDECĂTOR - G. S.
GREFIER - S. R.
Pe rol se află pronunțarea asupra cererilor de recurs formulate de recurenta reclamantă C. B. P. V. și de recurenta pârâtă A. NAȚIONALĂ P. RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR împotriva deciziei civile nr. 1255 A din data de 21.12.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți S. pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și a Legii nr. 393/2006, prin Direcția pentru aplicarea Legii proprietăților, din cadrul AUTORITĂȚII NAȚIONALE P. RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, Direcția E. din cadrul AUTORITĂȚII NAȚIONALE P. RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR și M. FINANȚELOR PUBLICE.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 14.01.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă din prezenta, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la 21.01.2014.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată data de 10.06.2011 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr._, reclamanta C. B. P. V. a chemat în judecată pe pârâții A. NAȚIONALĂ P. RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, S. pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și a Legii nr. 393/2006 prin, Direcția pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, a Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 393/2006, din cadrul AUTORITĂȚII NAȚIONALE P. RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, Direcția E. din cadrul AUTORITĂȚII NAȚIONALE P. RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR și M. FINANȚELOR PUBLICE, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea primilor trei pârâți la plata: sumei de 191.090,54 lei, reprezentând valoarea actualizată cu rata inflației a debitului principal în cuantum de 160.101 lei, astfel cum reiese acesta din hotărârea nr. 186/27.04.2007 a Comisiei Județene pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Prefecturii Județului C.; sumei de 31.417,5 lei, reprezentând dobândă legală, calculată pentru debitul principal de 160.101 lei până la data introducerii cererii, cu cheltuieli de judecată și obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile de bani necesare achitării drepturilor bănești actualizate, menționate anterior.
La data de 03.02.2012, reclamanta a formulat cerere modificatoare, prin care a renunțat la capătul de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Prin sentința civilă nr. 8593/11.05.2012, Judecătoria Sectorului 1 București a admis cererea și a obligat pârâții la plata, în solidar, către reclamantă, a sumei de 191.090,54 lei, reprezentând valoarea actualizată cu rata inflației a debitului principal și a sumei de 31.417,5 lei, reprezentând dobândă legală.
P. a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin hotărârea nr. 186/27.04.2007, Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Prefecturii Județului C. a dispus plata compensațiilor în cuantum de 160.101 lei către reclamanta din prezenta cauză, în calitate de moștenitoare a defunctului B. R., iar până la momentul pronunțării hotărârii nu s-a efectuat nicio plată.
În cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr. 290/2003, ale H.G. nr. 1120/2006, ale art. 44 din Constituția României și art. 1 Protocol Adițional nr.1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale.
Raportând dispozițiile legale aplicabile la situația de fapt reținută, instanța a constatat că acțiunea reclamantei este întemeiată, pentru următoarele argumente:
Reclamanta, beneficiară a compensațiilor prevăzute de Legea nr. 290/2003, este titulara unui drept de creanță asupra Statului, în temeiul hotărârii nr. 186/27.04.2007.
Instanța a avut în vedere prevederile art. 10 alin. 2 din Legea nr. 290/2003 și art. 5 lit. c din H.G. nr. 1120/2006.
Observând că pârâta nu a achitat reclamantei nici prima tranșă, 40 % din cuantumul despăgubirilor și nici cea de-a doua tranșă, 60% din cuantumul despăgubirilor, deși hotărârea a fost emisă la 27.04.2007, instanța a constatat că cererea formulată de reclamantă este întemeiată.
Reclamanta este titulara unui drept de creanță. Este așadar titulara unui drept de proprietate asupra unui bun, în accepțiunea Convenției europene pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Reclamanta are o creanță suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauzele Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, Ș. și V. I. c. României), iar întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea pârâtei constituie atingeri aduse dreptului de proprietate al reclamantei, astfel cum este garantat și protejat de Convenție.
Din momentul în care legiuitorul a recunoscut în patrimoniul reclamantei un drept de creanță, ingerințele în exercițiul dreptului de proprietate cu privire la acest bun nu pot interveni decât printr-o prevedere a legii, pentru un scop legitim și păstrând proporțiile de rezonabilitate (între ingerință și scopul propus).
Or, Statul Român, prin legiuitorul său, după ce a recunoscut dreptul în patrimoniul unei categorii de persoane, în general, și în patrimoniul reclamantei, în special (prin hotărârea nr. 186/27.04.2007), a prevăzut concomitent o ingerință în dreptul de proprietate asupra acestei creanțe. În cazul reclamantei, având în vedere valoarea compensațiilor, singura ingerință permisă constă în impunerea unei plăți eșalonate a creanței. Aceasta este singura condiționare conformă cu dreptul de proprietate al reclamantei.
Cealaltă condiționare a efectuării plății („în limita sumelor aprobate anual cu această destinație”) a fost constatată de judecătorul național ca neconformă cu dreptul de proprietate al reclamantei și, prin urmare, neconvențională (neconformă cu prevederile Convenției europene pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale și cu jurisprudența născută de Curte din aceste prevederi), motiv pentru care instanța a înlăturat ca neîntemeiată această apărare. Această condiționare reprezintă o condiție pur potestativă ce afectează obligația Statului (condiție a cărei realizare depinde exclusiv de voința Statului în condițiile în care Statul nu poate fi cenzurat de reclamantă la alocarea sumelor în procedura adoptării bugetului de stat) și constituie prin aceasta o ingerință disproporționată în dreptul de proprietate al reclamantei.
Obligația pârâtei la plata primei tranșe din compensațiile cuvenite reclamanților nu este afectată de un termen suspensiv, fiind scadentă în prima zi ce succede datei rămânerii definitive a hotărârii nr. 186/27.04.2007; prin textul de lege nu se fixează o scadență decât pentru cea de-a doua tranșă (60 % din valoarea totală a compensațiilor acordate reclamantei) care se va plăti în al doilea an de la data rămânerii definitive a hotărârii.
În lumina celor de mai sus, instanța a constatat că nu există niciun motiv pertinent, juridic, exonerator care să justifice întârzierea pârâtei în plata primei tranșe și respectiv a celei de-a doua din creanța reclamantei.
Împotriva acestei sentințe, la data de 20.07.2012 a declarat recurs pârâta A. NAȚIONALĂ P. RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă la data de 31.07.2012 și calificat apel la termenul din 18.12.2012.
Prin decizia civilă nr. 1255/A/21.12.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis apelul și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins capătul de cerere având ca obiect plata dobânzii legale, ca neîntemeiat, menținând celelalte dispozițiile ale sentinței.
P. a decide astfel, instanța de apel a reținut că nu există temei pentru a se dispune obligarea apelantei pârâte la plata dobânzii legale către reclamantă, întrucât nu sunt aplicabile dispozițiile generale cuprinse în art. 1088 cod civil și în O.G. nr. 9/2000 și sunt aplicabile dispozițiile speciale cuprinse în art. 18 alin. 6 din H.G. nr. 1120/2006 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 9/2000 „În cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală”.
În cauză, obligația de plată stabilită în sarcina apelantei pârâte a avut ca temei Legea nr. 290/2003, astfel cum a fost pusă în aplicare prin H.G. nr. 1120/2006 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 290/200, care nu prevede posibilitatea acordării dobânzii legale, ci stabilește o modalitate specifică de reparație, respectiv actualizarea în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum.
De asemenea, prin decizia nr. XXI/19.03.2007 pronunțată în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de către persoanele îndreptățite în sensul legii este asigurat prin actualizarea cuantumului compensației, respectiv al despăgubirii în raport cu indicele de creștere a prețurilor.
Prin hotărârea instanței de fond apelanta pârâtă a fost obligată, suplimentar față de hotărârea nr.186/27.04.2007 emisă de Comisia Județeană C. pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, la plata sumei rezultate din devalorizarea monedei naționale față de momentul acordării despăgubirilor, prin aplicarea indicelui de inflație, modalitate de reparație pe care chiar dispozițiile speciale din această materie o prevăd.
Prin urmare, toate motivele privind lipsa sumelor de bani din bugetul apelantei pârâte, motive care sunt specifice mai degrabă unei contestații la executare, sunt nerelevante în privința hotărârii de fond.
De asemenea, principiile desprinse din jurisprudența C.E.D.O citate de apelantă trebuie avute în vedere în mod coroborat și cu statuările Curții din cauzele avute în vedere de instanța de fond, precum și din cauza Metaxa împotriva Greciei, potrivit cărora autoritățile naționale nu pot invoca lipsa fondurilor pentru a justifica neplata creanțelor stabilite în sarcina acestora prin titluri executorii.
Tribunalul a apreciat nefondat și cel de-al doilea motiv de apel, vizând momentul de la care ar trebui făcută actualizarea sumelor datorate în temeiul hotărârii nr. 186/27.04.2007 emise de Comisia Județeană C. pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.
Astfel, facilitatea de eșalonare a plății în două tranșe pe parcursul a doi ani consecutivi, instituită în favoarea apelantei debitoare prin dispozițiile art. 10 alin. 2 din Legea nr. 290/2003 și art. 18 alin. 5 din H.G. nr. 1120/2006 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, nu lipsește persoana beneficiară a dispoziției de plată de dreptul la actualizarea cu indicele de inflație a sumei care nu i-a fost plătită, ca formă particulară de aplicare a principiului restitutio în integrum, în condițiile în care această modalitate de reparație are în vedere aducerea banilor la aceeași putere de cumpărare cu momentul acordării despăgubirilor, neavând natura unor daune interese pentru a se aprecia că acestea trebuie să curgă după data scadenței celei de a doua tranșe.
Acesta este sensul avut în vedere și de Înalta Curte de Casație și Justiție la pronunțarea deciziei nr. XXI/ 19.03.2007 în recursul în interesul legii, aceasta statuând că, în raport de principiul reparării integrale a prejudiciului, interpretarea de ansamblu a dispozițiilor legale emise în materie impune ca despăgubirile să corespundă, prin cuantumul lor, valorii reale a bunurilor din momentul efectuării plății.
Împotriva acestei decizii, au formulat recurs reclamanta C. B. P. V. (la data de 07.06.2013) și pârâta A. NAȚIONALĂ P. RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR (la data de 19.07.2013), cererile acestora fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 16.10.2013.
1. În motivarea cererii sale, recurenta reclamantă a arătat că în mod greșit instanța de apel a considerat că art. 18 alin. 6 din H.G. nr. 1120/2006 exclude cumulul dobânzii legale cu actualizarea creanței potrivit indicelui de inflație, întrucât acesta reglementează o altă situație decât cea existentă în prezenta cauză, respectiv ipoteza în care A. Națională pentru Restituirea Proprietăților plătește benevol obligațiile de plată care îi incumbă, cu respectarea termenului instituit de Legea nr. 290/2003.
În lipsa unei plăți benevole și în termen, intimata pârâtă A. Națională pentru Restituirea Proprietăților este ținută să repare întregul prejudiciu produs persoanei îndreptățite a primi despăgubiri, conform Legii nr. 290/2003.
Instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, negând totodată dreptul recurentei reclamante la despăgubire integrală (garantată de Legea nr. 290/2003) pentru bunurile proprietatea acesteia care i-au fost sechestrate, reținute și care au rămas în Bucovina de Nord ca urmare a stării de război.
Instanța de apel a menținut dispozițiile instanței de fond cu privire la faptul că apărarea intimatei pârâte în sensul neefectuării plății motivat de lipsa fondurilor ar echivala cu invocarea propriei culpe în neexecutare și, mai mult, ar presupune că executarea ar fi lăsată la latitudinea debitorului obligației de plată.
În raport de acest fapt, instanța de apel pare a se contrazice în afirmații, iar decizia acesteia de a respinge capătul de cerere prind obligarea intimatei pârâte și la plata dobânzii legale apare ca neîntemeiată și nelegală.
2. Dispozițiile legale incidente în cauză (art. 10 alin. 2 din Legea nr. 230/2009) sunt imperative și prevăd plata despăgubirilor către persoanele îndreptățite în anumite termene. Referirea la disponibilitățile bănești privește situația în care, în lipsa disponibilităților bănești suficiente, plata să se facă nu într-un an, ci în maxim 2 ani.
3. Respingând capătul de cerere privind acordarea dobânzii legale, instanța de apel nu numai că a aplicat greșit legea, dar a și pronunțat o hotărâre care contravine deciziilor Comisiei de unificare a practicii judiciare în materie civilă, dreptul familiei, conflicte de muncă și asigurări sociale din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a admis și s-a considerat a fi corectă opinia instanțelor conform căreia este permis cumulul dobânzii legale cu actualizarea creanței potrivit inflației.
Actualizarea în funcție de rata inflației este fundamentată pe natura și scopurile diferite ale celor două instituții; dobânda este prețul lipsei de folosință, iar actualizarea cu rata inflației urmărește păstrarea valorii reale a obligației bănești.
Actualizarea debitului cu indicele de inflație are caracter compensatoriu, caracter care rezidă din faptul că prin aceasta se repară partea din beneficiul nerealizat care nu este acoperit de dobânda legală. Având în vedere că natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării obligației cu rata inflației, prima reprezentând o sancțiune (daune moratorii pentru neexecutarea obligației de plată), iar a doua valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății (daune compensatorii), recurenta reclamantă concluzionează că este admisibil cumulul acestora și deci nu se ajunge la o dublă reparație, ceea ce ar reprezenta o îmbogățire fără justă cauză a creditorului.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
I.1. În motivarea cererii sale, recurenta pârâtă a invocat excepția prematurității cererii de chemare în judecată, în contextul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 10/2013.
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 10/2013, începând cu data intrării în vigoare a acestei ordonanțe, plata despăgubirilor stabilite potrivit Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003 „se face în tranșe anuale egale, eșalonat pe o perioadă de 10 ani, începând cu anul următor datei emiterii titlului de plată. Cuantumul unei tranșe nu poate fi mai mic de 20.000 lei".
Totodată, potrivit alin. 2, „prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și titlurilor de plată emise și neachitate integral până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. Plata tranșelor se face începând cu 1 ianuarie 2014".
Din analiza celor două texte de lege menționate, reiese fără echivoc intenția statului român de a eșalona plata despăgubirilor stabilite potrivit Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003 și neachitate (chiar și parțial), pe o perioadă de 10 ani. Cu privire la exigibilitatea acestor tranșe, se observă două ipoteze avute în vedere, respectiv ipoteza în care titlul de plată urmează a fi emis, în această situație prima tranșă fiind exigibilă în anul următor emiterii titlului și, respectiv, ipoteza în care titlul de plată a fost emis anterior intrării în vigoare a
ordonanței, în această situație prima tranșă fiind exigibilă începând cu 1 ianuarie 2014.
Prin urmare, creanța stabilită prin hotărârea nr. 186/27.04.2007 emisă de Comisia Județeană C. de aplicare a Legii nr. 290/2003 nu este exigibilă în momentul de fată, astfel că acțiunea promovată de intimata reclamantă este prematură.
Așa cum rezultă și din nota de fundamentare a O.U.G. nr. 10/2013, reglementarea modalității de plată eșalonată a cuantumului despăgubirilor acordate persoanelor îndreptățite potrivit Legii nr. 9/1998, Legii nr. 190/2003 și Legii nr. 393/2006 este rezultatul efectului sistemic, structural pe care acestea îl au asupra bugetului de stat, având în vedere, pe de o parte necesitatea respectării țintei de deficit bugetar asumate, iar pe de altă parte, necesitatea respectării drepturilor persoanelor îndreptățite la despăgubiri potrivit Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006, prin aplicarea unor modalități de plată care să permită despăgubirea tuturor persoanelor îndreptățite.
Măsurile propuse nu aduc o restrângere a drepturilor persoanelor îndreptățite întrucât statul român nu numai că nu refuză plata acestor despăgubiri, ci se obligă la plata eșalonată a sumelor prevăzute în deciziile de plată și hotărârile prin care se stabilește cuantumul despăgubirilor.
Plata eșalonată a creanțelor asupra statului nu este interzisă în niciun mod de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, iar executarea uno icto constituie doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura și unica modalitate posibilă de executare pe care un stat o poate aplica.
În aceste condiții, este necesară crearea unui echilibru între interesele generale ale societății și interesele particulare ale persoanelor care intră sub incidența proiectului de ordonanță. În acest sens, precum arată și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, o astfel de măsură trebuie să păstreze un just echilibru între interesele statului și cele ale reclamanților (Hotărârea din 26 aprilie 2006, pronunțată în cauza Zubko și alții împotriva Ucrainei, paragraful 67 sau Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunțată în cauza Beyeler împotriva Italiei, paragraful 107).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în decizia din 4 septembrie 2012 pronunțată în cauza D. și alții împotriva României, a reținut că nu se poate aprecia că însăși substanța dreptului reclamanților a fost afectată, iar eșalonarea plății creanțelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă (paragraful 51). De asemenea, a apreciat că echilibrul dintre interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neexistând vreo dovadă potrivit căreia Guvernul nu ar avea intenția să respecte calendarul de plăți (paragrafele 49 - 50).
Concluzia care se impune este aceea că statul nu contestă existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, nu neagă existența și întinderea despăgubiri lor stabilite prin deciziile de plată și hotărârile emise în temeiul Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003, precum și Legii nr. 393/2006 și nu refuză plata acestora.
Măsura reglementată este mai degrabă una prin care se garantează realizarea dreptului de proprietate asupra bunului dobândit, în sensul Convenției, fiind deci o aplicare a art. 44 alin. 2 din Constituție, în condițiile respectării țintei de deficit bugetar asumate.
2. În subsidiar, cu privire la plata despăgubirilor beneficiarilor Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003, recurenta pârâtă a învederat următoarele:
În realizarea funcțiilor sale, A. Națională pentru Restituirea Proprietăților gestionează, coordonează și controlează procesul de restituire a proprietăților și de acordare a despăgubirilor pentru proprietățile preluate în mod abuziv de către regimul comunist.
În reprezentarea intereselor Statului Român și pentru gestionarea eficientă, corectă și responsabilă a banului public, A. Națională pentru Restituirea Proprietăților trebuie să prevină eventualele prejudicii, care ar putea fi aduse bugetului său și implicit al Statului Român.
Având în vedere practica constantă din ultimii ani de executare silită pe calea popririi și existența numărului foarte mare de popriri dispuse, consecința inevitabilă fiind blocarea conturilor Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, această instituție a fost pusă în imposibilitatea de a plăti voluntar despăgubirile de care beneficiază persoanele îndreptățite în temeiul Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003.
Din acest motiv, în ultima perioadă, A. Națională pentru Restituirea Proprietăților s-a aflat în imposibilitate de a pune în executare într-un termen rezonabil obligațiile de plată stabilite în sarcina sa.
II. Cu privire la plata actualizării compensațiilor, recurenta pârâtă a precizat că prin art. 1 alin. 4 din O.U.G. nr. 10/2013, legiuitorul a stabilit clar calea de urmat în situația în care nu se respectă termenele de plată ale compensațiilor bănești, iar a extinde aplicabilitatea acestor prevederi înseamnă a încălca cadrul legal existent pe principiul conform căruia legea specială derogă de la legea generală.
În drept, au fost invocate prevederile art. 299 Cod procedură civilă, Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, H.G. nr. 1120/2006 și O.U.G. nr. 10/2013.
La data de 08.01.2014, intimata reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de pârâtă, ca nefondat.
În motivare, a arătat că cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentei cauze a fost formulată la data de 10.06.2011, deci cu aproximativ doi ani anterior apariției O.U.G. nr. 10/2013.
De asemenea, în ziua de 12 decembrie 2013, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art. 146 lit. d) din Constituția României și al art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. l și III din O.U.G. nr. 10/2013.
O eventuală invocare de către recurenta pârâtă a lipsei fondurilor bănești ca justificare a neefectuării către reclamantă a plății la care aceasta este îndreptățită nu poate fi primită, din două motive:
- în primul rând, nu există vreo dovadă la dosar, cum ar fi o eventuală solicitare a A.N.R.P în vederea punerii la dispoziție a unor fonduri pentru achitarea acestor despăgubiri, solicitare care să fi fost eventual respinsă de către autoritățile cu atribuții în domeniu (M. Economiei și Finanțelor). Mai mult decât atât, în speță recurenta pârâtă nu poate justifica afirmația privind lipsa fondurilor, atâta timp cât nu reușește să dovedească faptul că sumele propuse la elaborarea bugetului pentru achitarea despăgubirilor pe Legea nr. 290/2003 sunt mai mici decât „sumele aprobate" conform art. 4 alin. 2 și a art. 16 alin.1 lit. d) din Legea nr. 500/2002 de ordonatorul principal de credite, respectiv M. Economiei și Finanțelor,
- pe de altă parte, a refuza achitarea sine die a acestor despăgubiri, invocând lipsa fondurilor pentru achitarea despăgubirilor, transformă dreptul la aceste despăgubiri într-un drept eventual și încalcă principiul predictibilității normei juridice și al aplicării ei, principiu protejat îndeosebi prin jurisprudența drepturilor omului de nivel european.
Cel de al treilea motiv de recurs formulat de către A. Națională pentru Restituirea Proprietăților vizează obligarea recurentei la plata valorii actualizate a sumei înscrise în Hotărârea nr. 186/27.04.2007, astfel cum corect a dispus instanța de fond.
Nu poate fi primită ideea recurentei pârâte, respectiv invocarea nelegalității unei hotărâri, motivat de faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra unor aspecte cu care nu a fost învestită.
În drept, au fost invocate prevederile art. 115 Cod procedură civilă.
Examinând sentința civilă recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
I.1. În ceea ce privește recursul declarat de recurenta pârâtă, instanța de control judiciar are în vedere că, prin decizia nr. 528 din 10 decembrie 2013, Curtea Constituțională a constatat că prevederile O.U.G. nr. 10/2013 sunt neconstituționale.
Ținând seama, pe de o parte, că efectele admiterii excepției se produc erga omnes și ca atare în aceleași condiții atât față de autorul excepției, cât și față de alte persoane, iar pe de altă parte, că, în cazul admiterii excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia s-a invocat excepția nu mai face aplicarea textului declarat neconstituțional prin ipoteză ulterior sesizării instanței, concluzia care se impune este aceea că norma juridică inferioară care înfrânge o dispoziție constituțională nu mai poate fi aplicată în cadrul tuturor proceselor aflate în curs de desfășurare la data publicării deciziei Curții Constituționale.
Pe cale de consecință, apărările recurentei pârâte întemeiate pe dispozițiile O.U.G. nr. 10/2013 au rămas fără suport juridic începând cu data pronunțării deciziei Curții Constituționale sus menționate.
2. Cât privește existența unui număr foarte mare de popriri dispuse, care ar avea consecința blocării conturilor recurentei pârâte, Curtea reține că problemele respective, chiar reale, nu pot conduce la negarea unui drept al intimatei reclamante, recunoscut printr-un act normativ emis de autoritatea legislativă. În măsura în care critica formulată de recurenta pârâta vizează însăși soluția legislativă, instanța de recurs constată că analiza acesteia excede competenței sale, față de dispozițiile art. 124 din Constituție.
3. În fine, critica vizând greșita modalitate de actualizare a compensațiilor, alta decât aplicarea indicelui prețurilor de consum, este lipsită de obiect (obiectul fiind reprezentat de dispozițiile instanței, respectiv de argumentele, în fapt și în drept, care fundamentează hotărârea judecătorească atacată), în contextul în care instanța de apel nu a procedat astfel (ci a dispus actualizarea chiar în funcție de acest indice).
II. Referitor la recursul formulat de recurenta reclamantă, Curtea are în vedere, chiar admițând că art. 18 alin. 6 din H.G. nr. 1120/2006 reglementează ipoteza în care A. Națională pentru Restituirea Proprietăților își execută benevol obligația de plată care îi incumbă, că art. 1088 Cod civil de la 1864 nu consacră numai o evaluare legală în privința prejudiciului suferit de creditor în cazul neexecutării unei obligații care are ca obiect o sumă de bani (la nivelul dobânzii legale), ci și regula (de la care vechiul Cod comercial instituia o excepție prin prevederile art. 43 - ce constituia una din principalele diferențe între executarea obligațiilor civile și cea a obligațiilor comerciale), potrivit căreia punerea în întârzie în cazul obligațiilor care au ca obiect sume de bani se face numai prin cererea de chemare în judecată: „Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ținut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept”.
Prin urmare, cererea de plată a sumei de 31.417,5 lei, reprezentând dobândă legală, calculată pentru debitul principal de 160.101 lei până la data introducerii cererii este neîntemeiată.
Pe de altă parte, în jurisprudența instanței de la Strasbourg nu s-a constatat incompatibilitatea regulii enunțate de art. 1088 alin. 2 teza a II-a Cod civil de la 1864 cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, iar decizia Comisiei de unificare a practicii judiciare în materie civilă, dreptul familiei, conflicte de muncă și asigurări sociale din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, care de altfel nici nu constituie izvor de drept, nu s-a referit la problema acordării dobânzii legale pentru perioada anterioară cererii de chemare în judecată.
Față de aceste considerente, reținând temeinicia și legalitatea hotărârii atacate, Curtea urmează ca, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, să respingă recursurile ca nefondate.
P. ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de recurenta reclamantă C. B. P. V. și de recurenta pârâtă A. NAȚIONALĂ P. RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR împotriva deciziei civile nr. 1255 A din data de 21.12.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți S. pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și a Legii nr. 393/2006, prin Direcția pentru aplicarea Legii proprietăților, din cadrul AUTORITĂȚII NAȚIONALE P. RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, Direcția E. din cadrul AUTORITĂȚII NAȚIONALE P. RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR și M. FINANȚELOR PUBLICE, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 21.01.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. S. C. G. G. S.
GREFIER
S. R.
Red. C.G.
Tehnored. C.G/B.I.
2 ex/21.02.2014
-------------------------------------------
T.B.- Secția a V-a - N. M.
- E .F.
Jud. Sector 1 - E .A.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 141/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Grăniţuire. Decizia nr. 2015/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
