Legea 10/2001. Decizia nr. 70/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 70/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-01-2014 în dosarul nr. 70/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă NR.70
Ședința publică de la 21.01.2014
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - C. G.
JUDECĂTOR – G. S.
JUDECĂTOR - I. S.
GREFIER - S. R.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții – reclamanți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, S. ROMÂN PRIN COMISIA CENTRALĂ DE STABILIRE A DESPĂGUBIRILOR, împotriva deciziei civile nr. 1077 din data de 23.05.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – reclamanți N. M., N. Ș., R. L. și cu intimatul – pârât S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect – Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat P. Toia, în calitate de reprezentant al intimaților reclamanți în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014, emisă de Baroul București (pe care o depune), lipsind reprezentantul recurentului – reclamant M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și reprezentantul intimatului – pârât S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că, prin serviciul registratură s-a depus, la data de 21.01.2014, întâmpinare din partea recurentului S. Român prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, în două exemplare.
Curtea procedează la comunicarea unui exemplar al întâmpinării formulate de recurenta – pârâtă Comisia Centrală de Stabilirea a Despăgubirilor către apărătorul intimaților – reclamanți.
Intimații – reclamanți, prin apărător, având cuvântul, învederează că nu solicită acordarea unui termen pentru studiul întâmpinării ce i-a fost astăzi comunicată.
Reprezentantul intimaților - reclamanți, având cuvântul, susține că nu mai are cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și, din oficiu, invocă excepția lipsei de interes a recursului declarat de recurentul S. Român prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, acordând cuvântul asupra acestei excepții, cât și în dezbaterea recursurilor.
Intimații – reclamanți N. M., N. Ș., R. L., prin apărător, având cuvântul, solicită respingerea recursului declarat de M. București prin Primarul General, ca nefondat.
Față de recursul formulat de recurentul S. Român prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, apreciază că este ‚ lipsit de interes, motiv pentru care solicită admiterea excepției lipsei de interes; întrucât instanța de fond a respins capătul de cerere formulat în contradictoriu cu această parte, nu a fost pronunțată nici o măsură față de această instituție, motiv pentru care nu are interes să formuleze recurs.
În subsidiar, solicită respingerea acestui recurs, ca nefundat.
În ceea ce privește recursul formulat de M. București, consideră că acesta este nefondat, având în vedere că legea nouă se aplică în ceea ce privește modalitatea de acordare a despăgubirilor în sensul că sunt stabilite de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor; imobilul nu poate fi restituit în natură, și toate celelalte aspecte stabilite de instanța de fond, rămân valabile.
Cu privire la cheltuielile de judecată, susține că în mod legal au fost acordate, având în vedere că unitatea deținătoare a refuzat soluționarea notificării.
Solicită cheltuieli de judecată, în cuantum de 300 lei, reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței nr. 976 din data de 17.01.2014.
CURTEA ,
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă sub nr._ reclamanții N. M., N. Ș. și R. L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții M. București și Ministerul Finanțelor Publice constatarea calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri pentru imobilul teren în suprafață de 226,80 mp situat în ., sector 3, București; obligarea pârâtului M.F.P. la plata de despăgubiri egale cu valoarea de piață a imobilului, stabilite conform standardelor internaționale de evaluare, iar în subsidiar, în cazul în care se va aprecia ca fiind necesară parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr.247/2005, obligarea M. București la emiterea dispoziției cu propunerea de acordarea a măsurilor reparatorii în echivalent precum și la transmiterea dosarului aferent notificării către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor având în vedere realizarea controlului de legalitate de către instanță.
În motivare s-a arătat că prin notificarea nr.3212/ 6.11.2001 reclamanții au solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București . preluat abuziv.
Dreptul de proprietate asupra imobilului a fost dobândit de autoarea N. M. prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/10.07.1943 la Tribunalul I. secția notariat. Autorii reclamanților au stăpânit acest imobil până în anul 1977, când a fost expropriat prin Decretul nr.19/1977.
În conformitate cu art.25 din Legea nr.10/2001 prin adresa înregistrată la pârâtă sub nr._/2009 reclamanții au solicitat emiterea dispoziției de restituire; deși au fost anexate toate înscrisurile doveditoare M. București refuză soluționarea notificării.
Prin cererea precizatoare formulată la termenul din 29.03.2012, reclamanții au solicitat soluționarea pe fond a notificării; de asemenea, și-au completat acțiunea cu un nou capăt de cerere având ca obiect obligarea la despăgubiri a pârâtului M. București în solidar cu Primarul General.
S-a susținut că M. București încalcă dreptul la un proces echitabil, prin nesoluționarea în termen a notificării, principiu consacrat la art.6, paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
Într-un astfel de caz, lipsa oricărui răspuns din partea Municipiului București echivalează cu refuzul restituirii imobilului. În acest context, se impune ca instanța de judecată să evoce fondul în condițiile prevăzute de art. 297 alin.1 Cod proc.civ. și să constate dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri, pronunțând o hotărâre care să țină loc de dispoziție de restituire.
Obligația de transmitere a dosarului este prevăzută de dispozițiile art. 16 alin. 1, 2, 21 și 22 cap.V, titlul VII din Legea nr. 247/2005.
În drept, cererea a fost motivată pe disp. art.25 din Legea nr. 10/2001, Decizia 33/2008 a Î.C.C.J., ale art.1 din Primul Protocol Adițional, art.6 din CEDO.
S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii pentru lipsa calității procesuale pasive.
Prin sentința civilă nr.1077/23.05.2013, a fost admisă în parte acțiunea astfel formulată; a fost obligat pârâtul M. București să emită decizie sau dispoziție cu propunerea de acordare a despăgubirilor pentru imobilul situat în București . (fostă Arbitrilor) în suprafață de 226,80 mp pe numele reclamanților; a fost obligat pârâtul M. București la transmiterea dosarului aferent notificării la CCSD și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1400 lei către reclamanți.
Au fost respinse, ca neîntemeiate, capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtului MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE la plata de despăgubiri, și având ca obiect obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la înregistrarea dosarului constituit în baza notificării.
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut în esență că:
Reclamanții au solicitat, în conformitate cu dispozițiile Legii nr.10/2001, acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în București, ., sect.3 în suprafață de 226,80 mp.
În conformitate cu art.4 alin.2 din Legea nr.10/2001, republicată, reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la restituire în calitate de moștenitori legali ai foștilor proprietari N. I., N. G. și T. L..
În conformitate cu art. 24 alin.2 din Legea nr.10/2001, republicată, în absența unor probe contrare, existența și întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută prin actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.
În cauză titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul notificării au fost autorii reclamanților N. I., N. G. și T. L. înscriși în anexa Decretului nr.19/1977 la poziția 132 cu imobil teren în suprafață de 214 mp la fosta adresă din București, Intr. Arbitrilor, (., prezumția instituită de legiuitor nefiind înlăturată de nici o altă probă.
Tribunalul a reținut caracterul abuziv al decretului de expropriere în conformitate cu art.2 lit.i) din Legea nr.10/2001, având în vedere că la data emiterii Decretului erau în vigoare dispozițiile art.481 Cod civil.
S-a mai reținut că pârâtul M. București nu a soluționat notificarea în termenul prevăzut de art.26 din Legea nr.10/2001 așa încât devine incidentă decizia nr.20/2007 a ÎCCJ.
În conformitate cu art.10 din Legea nr.10/2001 în situația imobilelor preluate abuziv ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
În cazurile în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămasă liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
Având în vedere prevederile art. 10 din Legea 10/2001, și faptul că terenul expropriat este afectat de lucrări de construcție (blocurile nr.3 și 4 din . raportului de expertiză judiciară efectuat în cauză de expert P. G.), tribunalul a constatat că restituirea în natură nu este posibilă, fiind incidente dispozițiile legale sus menționate.
Prin Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis recursul în interesul legii și s-a decis ca, în cazul în care entitatea investită cu soluționarea notificării nu a soluționat cererea în termenul legal, instanțele judecătorești sunt competente să soluționeze nu numai contestația împotriva dispoziției de respingere a notificării, dar și fondul cererii.
Ținând seama de dezlegările date de instanța supremă prin Decizia nr. 20/2001, și de caracterul obligatoriu al deciziilor pronunțate în interesul legii, în conformitate cu art.329 alin. 3 C.proc.civ., tribunalul a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul M. București să emită decizie sau dispoziție cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, . sect.3, fostă . de 214 mp pe numele reclamanților.
A mai reținut instanța că, prin cererea formulată la data de 15.11.2012, reclamanții și-au restrâns pretențiile solicitând să se ia act de renunțarea la judecată în privința capătului de cerere având ca obiect plata de despăgubiri pentru nesoluționarea în termen a notificării; în raport de prevederile art.246 C.proc.civ. tribunalul a luat act de renunțarea reclamanților la judecată.
Capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la înaintarea dosarului administrativ către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a fost admis în temeiul art. 16 din Titlul VII al Legii nr.247/2005.
În conformitate cu art.274 C.proc.civ. tribunalul a dispus obligarea pârâtului M. București la plata sumei de 1.400 lei către reclamanți, reprezentând onorarii de avocat și expert.
Împotriva sentinței primei instanțe au formulat recurs pârâții M. București prin Primarul General și S. Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Recurentul - pârât M. București prin Primarul General consideră greșită soluția instanței de fond prin care s-a admis acțiunea, pentru următoarele motive:
Analizând in mod greșit probatoriul administrat in cauza si interpretând in mod eronat dispozițiile art. 16 din capitolul V Titlul VII din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, instanța de judecata a admis cererea de chemare in judecată si a obligat pârâtul să înainteze dosarul către CCSD.
Potrivit Legii nr.165/2013 nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr.247/2007, deci unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii.
Conform art.1 alin.1 și alin.2, art.4, art.16 și art.50 lit. b din Legea nr.165/2013 M. București urmează să fie obligat să emită dispoziția, în sensul art.1 alin.2, respectiv compensarea prin puncte pentru imobilul în litigiu.
Prin art.4 al Legii nr. 165/2013 se arata in mod expres ca aceasta lege este aplicabila si cauzelor in materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor de judecații, la data intrării in vigoare a prezentei legi, respectiv 16.05.2013.
Art. 50 lit. b menționează expres faptul că „orice dispoziție referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaționale de evaluare si măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite in echivalent, prevăzute in Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările si completările ulterioare se abrogă”.
Referitor la obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocat și onorarii de expertiză, învederează următoarele:
În mod greșit instanța a admis acest capăt de cerere, având în vedere că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții, or în cazul de față nu se poate reține culpa instituției, reclamanții având obligația de a depune la Serviciul de analiză a notificărilor toate actele prevăzute de art.22 din Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificării.
Invocă jurisprudența C.E.D.O., care prevede că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli, decât in măsura in care se constata realitatea, necesitatea si caracterul lor rezonabil.
In cazul onorariului de avocat nepotrivit de mare, sancțiunea este reglementata de art.274 alin.3 C.proc.civ. si consta in dreptul suveran al instanței de judecată de a micșora onorariul, dacă este nepotrivit de mare in raport de valoarea pricinii sau de munca îndeplinita de avocat.
Legiuitorul a prevăzut posibilitatea practicării unor onorarii încadrate in anumite limite, însă in mod cert a avut in vedere complexitatea cauzei si a actelor de executare, reflectate in demersurile efectuate si munca prestata.
Realitatea cheltuielilor ține de justificarea că ele au fost concepute într-o legătură strictă si indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia si concepute de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil din perspectiva sa, spre a obține serviciul avocatului, o garanție a succesului său.
Prin urmare, susține recurentul – pârât M. București prin Primarul General nu este nici etic, nici moral și nici legal să fie obligat la plata unor sume nejustificate, din banii publici cu titlu de cheltuieli de judecată.
În ceea ce privește obligația stabilită in sarcina pârâtului de a înainta dispoziția către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor in vederea evaluării si acordării titlurilor de despăgubire, solicită a avea in vedere dispozițiile art.16 alin.2 ind.1 din O.U.G. nr. 81/2007 ce modifica Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
In consecință, instanța de judecata nu poate obliga M. București prin Primarul General la înaintarea directă a dispoziție primarului către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, deoarece o astfel de soluție ar priva instituția Prefectului de exercitarea controlului de legalitate, atribuție conferită acestuia si de Legea nr. 215/2001, legea administrației publice locale.
Pentru aceste motive, se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, in sensul respingerii cererii de chemare in judecată ca neîntemeiată.
In drept, sunt invocate dispozițiile art. 304 pct.9 Cod de procedură civilă.
Recurenta – pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, consideră sentința civilă recurată, ca fiind netemeinică și nelegală pentru următoarele considerente:
1. Instanța de fond, în mod greșit a obligat pârâtul M. București să transmită dosarul aferent notificării la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În speță, procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu a fost finalizată întrucât notificarea reclamantei, nu au fost soluționată printr-o dispoziție motivată emisă de entitatea notificată.
Este netemeinică – în susținerea recurentei - solicitarea reclamanților de a fi obligat Municipiului București să transmită dosarul administrativ direct către CCSD. Trimiterea dosarelor de despăgubire trebuie făcută cu respectarea dispozițiilor art. 16 alin. 21 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, conform cărora dispozițiile emise de către unitatea deținătoare și întreaga documentație aferentă acestora se transmit către prefect, pentru centralizare și exercitarea controlului de legalitate.
Chiar dacă Municipiului București are obligația de a emite dispoziția conform prezentei hotărâri, nu poate fi eludat controlul de legalitate efectuat de prefect, care va viza modalitatea efectivă de întocmire a dispoziției de către Primarul General al Municipiului București.
Recurenta – pârâtă mai precizează că în practica judiciară s-a conturat opinia constantă în sensul respectării etapelor administrative prevăzute în mod expres de lege, ,,neexistând nici un motiv pentru care condiția avizului de legalitate să nu fie respectată în procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005".
Susține recurenta – pârâtă că nu va putea să-și îndeplinească obligația instituită în condițiile în care pârâtul M. București nu a emis o dispoziție în temeiul Legii nr. 10/2001.
Împrejurarea că pârâtul M. București nu și-a îndeplinit obligații rezultate din aplicarea Legii nr.10/2001, nu poate justifica instituirea în sarcina Comisei Centrale a unei obligații imposibil de executat, în situația de fapt existentă în prezenta cauză.
Instanța de fond nu poate să invalideze un act normativ emis de Parlamentul României în temeiul atribuțiilor sale constituționale, precizând recurenta că se referă aici la Titlului VII din Legea nr.247/2005, și nici nu poate pretinde să devină un legiuitor pozitiv.
De altfel, în practica sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că este dreptul suveran al legiuitorului de a aprecia întinderea și amploarea măsurilor pe care le stabilește prin lege, iar sub aspectele practice pe care le-ar presupune o apreciere asupra oportunității vreunei măsuri reparatorii, Curtea nu numai că nu s-ar putea pronunța, dar, in principiu, n-ar putea, desigur, să completeze sau să schimbe măsuri legislative existente, devenind astfel "legislator pozitiv".
Menționează recurenta - pârâtă că la momentul promovării prezentei cauze erau în vigoare dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
În Monitorul Oficial nr. 278/17.05.2013, a fost publicată Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România.
Potrivit acestui act normativ, a fost înființată Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, care a preluat atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Conform art. 16 din Legea nr.165/2013, cererile de restituire care nu pot fi soluționate prin restituire în natură la nivelul entităților învestite de lege se soluționează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) și (7).
Totodată, recurenta - pârâtă precizează faptul că potrivit noilor dispoziții legale în vigoare - art. 21 alin.3 din Legea nr. 165/2013 - „Dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect."
In cazul de față dosarul de despăgubire al reclamantei nu a fost soluționat de primărie prin emiterea unei dispoziții așa cum prevede procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, republicată.
In drept, sunt invocate:Legea nr.10/2001, republicată, Legea nr.247/2005, H.G. nr.1095/2005, art. 299 din Codul de Procedură Civilă, Legea nr. 165/2013.
Recursuri scutite de taxa de timbru.
Recurenta – pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare la recursul formulat de recurentul M. București.
Prin acest act de procedură au fost reluate susținerile din cererea de recurs referitoare la . Legii 165/2013, și la reglementarea conținută de acest act normativ în ce privește constituirea Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, precum și în ce privește transmiterea către Secretariatul Comisiei Naționale a dispozițiilor emise de unitățile administrației publice locale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect.
Nu au fost administrate probe noi în recurs.
În ședința publică din data de 21.01.2014, Curtea a pus în discuția părților, din oficiu, excepția lipsei interesului recurentei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în formularea acestei căi de atac.
Analizând cu precădere excepția astfel invocată, conform cu rigorile stabilite prin art. 137 alin. 1 din C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Condiția interesului – reprezentând folosul practic urmărit - trebuie îndeplinită nu numai la punerea în mișcare a acțiunii prin introducerea cererii de chemare în judecată, ci ea trebuie îndeplinită cu toate formele procedurale care alcătuiesc conținutul acțiunii, cum ar fi apărările, exercitarea căilor de atac, executarea silită.
Interesul trebuie să îndeplinească unele cerințe: să fie legitim, să fie personal și direct, să fie născut și actual.
În speță, prin hotărârea atacată cu recurs de recurenta pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a fost respins capătul de cerere având ca obiect obligarea acestei instituții la înregistrarea dosarului constituit în baza notificării pe care reclamanții intimați au formulat-o în condițiile legii 10/2001.
Curtea notează că niciuna dintre obligațiile ce au fost stabilite de prima instanță – ca și consecință a admiterii în parte a cererii formulate și precizate de reclamanți – nu sunt instituite în sarcina recurentei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În aceste condiții, soluția primei instanțe este una favorabilă recurentei, astfel că recursul promovat de această parte nu este apt a-i procura ei însăși vreun folos practic.
Cum una dintre cerințele pe care trebuie să le satisfacă condiția interesului este aceea de a fi personal, iar în speță nu este îndeplinită această cerință, Curtea urmează a reține caracterul întemeiat al excepției analizate și, în consecință, va dispune respingerea acestui recurs ca fiind lipsit de interes.
Analizând recursul formulat de recurentul M. București reprezentat prin Primarul General, în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de limitele stabilite prin art. 304 ind. 1 coroborat cu art. 129 alin. ultim din C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
O primă critică adusă prin acest recurs hotărârii primei instanțe este aceea că măsurile reparatorii prin echivalent ce pot fi acordate după . prevederilor Legii 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, pot fi numai sub forma compensării prin puncte, iar acest act normativ este aplicabil în speță (în temeiul art. 4) pentru că era în vigoare la data pronunțării sentinței recurate.
Raportând această critică la conținutul sentinței atacate, Curtea reține că prin această hotărâre s-a dispus în sensul obligării pârâtului recurent la emiterea deciziei sau dispoziției cu propunerea de acordare a despăgubirilor pentru imobil, fără a stabili instanța forma pe care o vor avea reparațiile ce vor fi astfel propuse de destinatarul obligației instituite.
Deși în dispozitivul sentinței s-a utilizat noțiunea de „despăgubiri”, care este aparent deosebită ce cea utilizată de legiuitor (de măsuri reparatorii prin echivalent), Curtea reține că cele două noțiuni sunt sinonime (despăgubirea semnificând compensarea unei pagube).
Ca atare, în condițiile în care forma reparațiilor/compensării pagubei nu a fost stabilită de instanță, ci ea urmează a fi determinată ulterior momentului pronunțării sentinței recurate, nu se poate reține că s-a realizat, în speță, o greșită aplicare a prevederilor Legii 165/2013, ori că s-a făcut aplicarea unor dispoziții legale abrogate.
În ce privește obligația stabilită în sarcina recurentului pârât, de a plăti intimaților reclamanți cheltuielile de judecată ocazionate de judecata în fond a pricinii, Curtea constată că aceasta este expresia unei corecte aplicări a dispozițiilor legale, respectiv a prevederilor art. 174 alin. 1 C.pr.civ., conform căruia „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.
Poziție procesuală a pârâtului recurent este în mod neechivoc aceea de parte căzută în pretenții, atâta vreme cât soluția pronunțată a fost aceea de admitere a capetelor de cerere (inclusiv a celui prin care se reclama pasivitatea nejustificată a instituției în soluționarea notificării formulate de reclamanți în anul 2001) formulate de reclamanți împotriva acestuia, iar o atare poziție procesuală este – în lumina normei juridice enunțate – îndestulătoare pentru a stabili culpa procesuală a acestei părți.
În ce privește onorariul de avocat acordat cu titlu de cheltuieli de judecată la fond, Curtea reține că acesta a avut un cuantum de 400 lei, cuantum care este apreciat ca fiind unul rezonabil în raport de durata procesului (de aproape doi ani) și de prestațiile apărătorului constând în asistența juridică și reprezentarea părților în timpul procesului.
În ce privește onorariul pentru expertiză, în condițiile în care proba ce a determinat efectuarea acestei cheltuieli în proces a fost una valorificată ca utilă de instanță, în mod just s-a reținut că și aceasta intră în categoria celor care fac obiectul art. 274 alin. 1 din C.pr.civ., iar cuantumul onorariului respectiv nu putea face obiect al intervenției instanței în sensul micșorării lui, o atare intervenție fiind oprită de prevederile art. 274 alin. 2 C.pr.civ.
Cea de-a treia critică formulată de recurentul M. București se referă la dispoziția privind obligarea sa de a înainta dosarul administrativ către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Curtea apreciază că această critică este nefondată având în vedere că, în cadrul litigiului pendinte, instanța a soluționat însuși fondul notificării, ceea ce presupune, pe de o parte, faptul că au fost analizate toate aspectele care privesc temeinicia și legalitatea măsurii dispuse de acordare a reparațiilor pentru imobilul la care se referă notificarea soluționată, iar pe de altă parte că hotărârile judecătorești pot fi supuse unui control de legalitate numai în cadrul căilor de atac jurisdicționale, iar nu unui control exercitat de instituția Prefectului.
Măsura trimiterii dosarului către instituția Prefectului apare ca fiind utilă numai în cazul în care actul de dispoziție prin care se soluționează notificarea emană de la autoritatea administrativ teritorială care are calitatea de entitate notificată, însă în cazul în care instanța de judecată – substituindu-se acestei entități – procedează la soluționarea în fond a notificării, o asemenea măsură nu ar reprezenta decât o formalitate cu caracter excesiv și contrar finalității Legii 10/2001 (care a ar trebui să fie aceea a acordării cu prioritate a reparațiilor pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referință a legii), pentru că nu ar face decât să întârzie și mai mult finalizarea procedurii de acordare a compensațiilor solicitate în urmă cu peste 12 ani.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată caracterul nefondat al criticilor aduse de recurentul M. București sentinței recurate, urmând a dispune, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1 C.pr.civ., respingerea recursului astfel susținut.
Reținând că, în raport de soluțiile astfel pronunțate asupra recursurilor analizate, recurenții au calitatea de părți căzute în prezenții, Curtea apreciază întemeiată cererea intimaților reclamați de obligare a celor dintâi la plata cheltuielilor de judecată, urmând a institui, în temeiul prevederilor art. 274 alin. 1 C.pr.civ., obligația ca fiecare recurent să plătească suma de 150 cu titlu de cheltuieli de judecată (reprezentate de onorariul de avocat achitat în etapa recursului) în favoarea intimaților reclamanți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca lipsit de interes, recursul formulat de recurentul – pârât S. ROMÂN prin COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, împotriva sentinței civile nr.1077/23.05.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu recurentul – pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, intimații – reclamanți N. M., N. Ș. și R. L. și intimatul – pârât S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul – pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, împotriva aceleiași sentințe.
Obligă fiecare recurent să plătească intimaților – reclamanți cheltuieli de judecată în cuantum de 150 lei.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 21.01.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. G. G. S. I. S.
GREFIER
S. R.
Red.G.S.
Tehdact.R.L./G.S.
2 ex./
TB-S.3 – S.M.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 63/2014. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 72/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
