Legea 10/2001. Decizia nr. 375/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 375/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-03-2015 în dosarul nr. 375/2015
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 375 R
Ședința publică din data de 25.03.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - L. E. F.
JUDECĂTOR - M. S. C.
JUDECĂTOR - M. S.
GREFIER - F. J.
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 1106 A/09.09.2014 pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant C. A., cauza având ca obiect Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimatul-reclamant C. A. reprezentat de avocat N. I., cu împuternicire avocațială nr._ – fila 28 dosar, lipsind recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care;
Reprezentantul intimatului-reclamant arată că nu mai are cereri noi de formulat și nici probe de administrat, motiv pentru care Curtea apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în combaterea motivelor de recurs.
Intimatul-reclamant C. A. prin apărător solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.
În ceea ce privește primul motiv de recurs invocat de către recurentul-pârât, reprezentantul intimatului-reclamant apreciază că recurentul nu face altceva decât să reitereze primul motiv de apel cât și apărările pe fondul cauzei în sensul că ar fi lipsit de calitate procesuală pasivă. În acest sens, apreciază că aspectele invocate au fost atent analizate de instanța Tribunalului București atunci când a respins excepția și a stabilit calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor Publice, cu motivarea că, Legea nr. 10/2001, ca lege specială, a stabilit sarcina calității procesuale pasive în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor Publice ca garant al drepturilor de proprietate și pentru faptul că norma specială derogă de la dispozițiile dreptului comun în materia evicțiunii.
În ceea ce privește cel de al doilea motiv de recurs, reprezentantul intimatului-reclamant apreciază că acesta este inadmisibil față de caracterul extraordinar al recursului, mai ales că în speță a fost formulat și apel. Astfel, criticile aduse prin cel de al doilea motiv de recurs țin exclusiv de netemeinicie, motiv pentru care reprezentantul intimatului-pârât apreciază că ele nu pot fi analizate de către instanță și nu pot fi cenzurate în cadrul acestei căi extraordinare de atac.
În ceea ce privește ultima critică referitoare la cheltuielile de judecată, reprezentantul intimatului-reclamant apreciază că sunt aplicabile dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă. Cheltuielile de judecată le va solicita pe cale separată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 03.02.2012 sub nr._, reclamantul C. A. a chemat în judecată pe pârâții STATUL ROMÂN prin M. FINANTELOR PUBLICE și M. FINANTELOR PUBLICE, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea acestora la plata sumei reprezentând valoarea de piață a imobilului din București, .. 2, sector 1, evaluată provizoriu la suma de 433.000 lei, fără cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a dobândit pe cale succesorală dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 4 situat în București, .. 2, sector 1, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 cu . în calitate de mandatar al Municipiului București prin Primarul General.
Prin sentința civilă nr.1902/19.12.2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă în dosarul nr._/3/2008, rămasă definitivă prin decizia civilă nr.655/14.12.2009 pronunțată de Curtea de Apel București și irevocabilă prin respingerea recursului de către ICCJ, a fost admisă acțiunea în revendicare prin comparare de titluri promovată de reclamantul B. V., iar pârâții au fost obligați să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele revendicate situate în imobilul din București, .. 2, sector 1.
S-a mai arătat că instanțele judecătorești nu au fost învestite cu o cerere având ca obiect anularea/constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare prin care reclamantul a dobândit, în baza Legii nr,112/1995, dreptul de propiretate asupra apartamentului menționat, astfel încât este îndreptățit să obțină valoarea de circulație a imobilului de care a fost deposedat ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art.50, art. 50 ind.1 din Legea nr.10/2001, art.1337 C.civ.
Pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin încheierea din data de 18.10.2012, Judecătoria sectorului 1 a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, pentru motivele reținute în încheiere.
Sub aspect probatoriu, instanța a încuviințat și administrat pentru reclamant proba cu înscrisuri și expertiză tehnică specialitatea construcții și evaluare proprietate imobiliară, fiind depus la dosar raportul de expertiză efectuat de expert B. A. M. D..
Prin sentința civilă nr. 8940/18.04.2013 Judecătoria Sectorului 1 a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis acțiunea formulată și precizată de reclamant și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 335.641 lei reprezentând valoare de circulație a imobilului situat în București, .. 2, .. 4, sector 1 si suma de 900 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, Judecătoria sectorului 1 a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr.N2025/06.11.1997, încheiat cu P.M.B.-D.G.A.F.I., în calitate de vânzător, numitul P. Ș. a dobândit în proprietate imobilul situat în București, .. 2, .. 4, sector 1, în suprafață utilă de 83,75 mp. Vânzarea apartamentului s-a făcut în baza Legii nr.112/1995, în schimbul prețului de 29.388.821 lei ROL, achitat integral în prezent.
Prin testamentul autentificat sub nr.895/02.07.2001 de BNP Liuba A., reclamantul C. A. a fost instituit legatar cu titlu particular de către numitul P. Ș. cu privire la apartamentul nr. 4 situat în București, .. 2, . 1, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr.N2025/06.11.1997, încheiat cu P.M.B.-D.G.A.F.I. (f.21).
Prin sentința civilă nr.1902/19.12.2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă în dosarul nr._/3/2008, rămasă definitivă prin decizia civilă nr.655/14.12.2009 pronunțată de Curtea de Apel București și irevocabilă prin respingerea recursului de către ÎCCJ, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamantul B. V., iar pârâții (inclusiv reclamantul din prezenta cauză, C. A., în calitate de succesor al pârâtului P. Ș., decedat la 28.02.2004) au fost obligați să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele revendicate situate în imobilul din București, .. 2, sector 1.
Aplicând prevederile art.50 alin.2 ind.1 și alin.3 coroborat cu art.50 ind.1 din Legea 10/2001, instanța a apreciat că au dreptul la restituirea valorii de piață a imobilului proprietarii ale căror contracte au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995.
Or, din considerentele sentinței civile nr.1902/19.12.2008 a Tribunalului București, rămasă irevocabilă, nu reiese că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr.N2025/06.11.1997 ar fi fost încălcate dispozițiile art.9 și 10 din Legea nr.112/1995, ceea ce ar determina aplicabilitatea art.50 alin.2 din Legea nr.10/2001 și l-ar îndreptăți pe reclamant doar la restituirea prețului actualizat al imobilului, ci doar că imobilul a fost preluat fără titlu.
Cât privește cea de-a doua condiție impusă de lege pentru restituirea prețului de piață, constând în desființarea contractului de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, instanța a apreciat că textul amintit se impune a fi aplicat, pentru identitate de rațiune, și proprietarilor ale căror contracte nu au fost desființate explicit prin constatarea nulității acestora, ci doar implicit prin admiterea acțiunii în revendicare a fostului proprietar, cum este și cazul celui încheiat de autorul reclamantului P. Ș..
Astfel, sub acest aspect, instanța a apreciat drept neîntemeiate susținerile pârâtului Ministerul Finanțelor Publice din întâmpinare.
Aceasta deoarece, pe de o parte, sub aspectul efectelor produse, cele două soluții juridice, respectiv constatarea nulității contractului încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 și admiterea acțiunii în revendicare, sunt similare, ambele având ca efect lipsirea cumpărătorului de prerogativele dreptului său de proprietate.
Pe de altă parte, interpretarea textuală și restrictivă a dispoziției art.50 ind.1 din Legea nr.10/2001, în sensul restituirii valorii de piață a imobilului doar în cazul celor ale căror contracte au fost desființate ca urmare a constatării nulității, ar determina o diferențiere nejustificată între aceasta primă categorie și cei care au fost de bună-credință la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare. Or, nu există niciun fundament pentru a crea o situație dezavantajată acestora din urmă.
Prin raportul de expertiză specialitatea construcții și evaluare proprietate imobiliară întocmit în cauză, s-a stabilit că prețul de piață al imobilului dobândit de autorul reclamantului în baza Legii nr.112/1995 este de 335.641 lei, echivalentul a 77.218 Euro.
Împotriva sentinței civile nr. 8940/2013 a formulat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, cale de atac ce a fost calificată drept apel prin încheierea din data de 9.09.2014.
În motivarea căii de atac promovate, M. Finantelor Publice a reiterat exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Ministerului Finantelor Publice; a arătat că, în ceea ce privește valoarea de circulație a imobilului, art. 50 ind.1 prevede expres că poate fi restituit prețul dacă contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea disp. Legii nr. 112/1995 și a fost desființat prin hotărâri definitive și irevocabile iar reclamantii nu a făcut dovada deținerii unei astfel de hotărâri și că imobilul a fost supraevaluat, fiind stabilita o suma exagerat de mare in raport cu valaoarea de circulație a imobilului.
Prin decizia civilă nr. 1106A/9.09.2014 Tribunalul București Secția a III-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut următoarele:
În privinta primului motiv de apel, exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratului M. Finantelor Publice, tribunalul a reținut că într-adevăr potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de garanție pentru evicțiune revine vânzătorului, care în speță este Municipiul București. Pe de altă parte, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. 1 din acest act normativ. De asemenea, faptul că unitățile deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai statului, rezultă și din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor constituit prin disp. art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.
Tocmai de aceea, prin art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către MEF din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.
Acest text de lege este incident și în situația de față, în care se solicită valoarea de circulație a imobilului, prin argumentul de analogie, deoarece nu există nicio rațiune care să justifice o diferență de tratament sub aspectul persoanei care trebuie să răspundă juridic pentru pierderea dreptului de proprietate de către cumpărători, în ipoteza în care se solicită restituirea prețului și cea în care se solicită compensarea scăderii valorii încorporate în bunul cumpărat. În plus, nu este echitabil ca răspunderea să revină celui care și-a îndeplinit o obligație legală, ci celui care a dispus această măsură și a încasat prețul.
Astfel, instanța a reținut că titlul reclamantilor nu a fost desființat, dar s-a produs o evicțiune totală, ceea ce reprezintă o privare de proprietate care contravine disp. art. 44 alin. 1 și 6 din Constituție, privare care echivalează cu o adevărată expropriere, fără oferta de despăgubire, în acest sens pronunțându-se CEDO și în cauza R. împotriva României.
Soluțiile CEDO au creat o practică constantă de a obliga Statul Român la achitarea acestor despăgubiri, iar calitate procesuală pasivă în astfel de procese pentru aducerea la îndeplinire a hotărârilor și plata despăgubirilor o are Ministerul Finanțelor Publice.
Calitatea procesuală pasivă a pârâtului este determinată și de faptul că statul este garantul drepturilor și libertăților fundamentale recunoscute de Constituție și de tratatele internaționale la care România este parte, între care se regăsește și dreptul de proprietate, iar pe de altă parte, a încasat sumele de bani rezultate din vânzarea imobilelor în baza Legii nr. 112/1995, sume de bani ce s-au constituit la dispoziția MEF în fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor acestei legi.
Legea nr. 10/2001 a instituit un debitor unic pentru cumparatorii imobilelor in baza Legii nr. 112/1995 ale caror titiuri de proprietate au fost desfintate in mod irevocabil, respectiv M. Finantelor Publice, reglementandu-se un caz special de raspundere pentru evictiune, sub aspectul restituirii pretului platit, care deroga de la dreptul comun reprezentat de art. 1337 si Urm. din C.civ.
Un argument invocat in susținerea acestui aspect îl constituie si faptul ca prețul încasat din vânzarea apartamentelor in temeiul legii nu a intrat in patrimoniul Municipiului București, ci era virat, prin intermediul prestatorului de servicii, dupa reținerea comisionului, in fondul special extrabugetar, conform art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.
În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel, referitor la lipsa unei hotărâri prin care să se statueze că acest contract a fost încheiat cu respectarea disp. Legii 112/1995 și care să fi fost desființat, tribunalul a reținut că potrivit disp. art. 50 alin.2 din Legea 10/2001, chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate au dreptul la restituirea prețului actualizat iar potrivit alin. 21 cei ale căror contracte au fost încheiate cu respectarea disp. Legii nr. 112/1995 au dreptul la restituirea prețului de piață.
Prin raportarea acestor dispoziții la disp. art. 20 alin.2 și 21 din Legea nr. 10/2001 reiese că noțiunea de desființare prevăzută de art. 50 alin. 3 din legea nr. 10/2001 nu include și situația evicțiunii în urma admiterii unei acțiuni în revendicare în care s-au comparat titlurile părților, deoarece din economia textului rezultă că acesta are în vedere numai contractele desființate pentru că au fost încheiate cu nerespectarea dispozițiilor legii nr. 112/1995. Or, desființarea pentru nerespectarea unor condiții de validitate la încheierea actului juridic nu se poate produce decât prin declararea nulității, aceasta fiind singura sancțiune de drept civil care intervine în acest caz.
Modificările ulterioare ale Legii nr. 10/2001 intervenite în temeiul Legii nr. 1/2009 care a introdus art. 501 se referă la contractele de vânzare cumpărare încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Chiar dacă și acest text folosește noțiunea de desființare a contractelor de vânzare cumpărare, aceasta este relativ impropriu folosită, deoarece este evident că de această dată situația avută în vedere este cea a evicțiunii, întrucât contractele încheiate cu respectarea condițiilor de validitate nu sunt lovite de nulitate.
Prevederile actului normativ nu vorbesc expres despre anularea contractelor, pentru a fi incidente doar în acest caz, folosind termenul generic de „desființare”, care include orice situație de ineficacitate a contractului, creată ca urmare a eludării prevederilor Legii nr. 112/1995, așadar și în situația admiterii irevocabile a unei acțiuni în revendicare.
Termenul de „desființare” are în vedere aspectul că nu se mai produc efectele contractului chiriașului, fără a distinge în raport de cauza acestei situații.
Identitatea de rațiune juridică impune recunoașterea posibilității și pentru fostul chiriaș care a pierdut într-o acțiune în revendicare să își recupereze prețul de piață al imobilului de la Ministerul Finanțelor Publice, în caz contrar nebeneficiind de un mijloc de protecție recunoscut suplimentar celui al cărui contract de vânzare cumpărare a fost anulat.
Prin urmare, nu se poate reține că disp. Legii nr. 10 ar fi ineficiente în privința tuturor contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriasul al carui titlu de proprietate a fost anulat are dreptul la acordarea pretului actualizat iar in cazul in care titlul sau nu a fost anulat, ci doar a fost evins printr-o actiune in revendicare, are dreptul la valoarea de circulatie a imobilului.
Prin urmare, având în vedere că reclamantul a fost evins ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, tribunalul a reținut că în mod temeinic, instanța de fond a obligat pârâtul la valoarea de circulație a imobilului.
În ceea ce privește cel de-al treilea motiv de apel referitor la supraevaluarea imobilului, tribunalul a reținut că prin încheierea din data de 18.10.2012, instanța de fond a încuviințat reclamantilor, in baza art. 167 alin. 1 Cod proc.civ., proba cu înscrisuri și proba cu expertiza tehnică evaluatoare.
La data de 14.01.2013, prin serviciul registratură, expertul B. A. M. Daneila a depus raportul de expertiză in specialitatea evaluarea proprietății imobiliare, ce a fost comunicat partilor la data de 18.01.2013.
Potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză de către expertul B. A. M. D. prețul de piață al apartamentului este de_ lei.
În ședința publică din data de 31.01.2013, reclamantul nu a formulat obiectiuni la raportul de expertiza iar paratul a formulat obiectiuni la data de 27.02.2013, ce au fost respinse de catre instanta de fond la data de 11.04.2013, ca tardiv formulate.
Conform art. 212 alin.2 C.pr.civ. obiecțiunile la raportul de expertiză pot fi formulate la următorul termen de judecată după depunerea lucrării, astfel încât tribunalul apreciază că obiecțiunile la raport puteau fi formulate și în scris și depuse prin corespondență sau registratură pana la termenul din 31.01.2013.
Or, tribunalul a reținut că pârâtul nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză pana la acest termen, deși acesta i-a fost comunicat în termen legal și nici în fața instanței de apel, acesta nu a solicitat in probatoriu efectuarea unui nou raport de expertiză.
Astfel, tribunalul a reținut că simplul argument al supraevaluării nu este suficient pentru a conduce la admiterea apelului, în condițiile în care pârâtul avea la îndemână mijloace procedurale prin care să facă și dovada acestor alegații. Or, în condițiile în care nu a formulat obiecțiuni in termenul prevazut de lege și nici nu a solicitat un asemenea mijloc de probă în fața instanței de apel, acest motiv de apel nu a putut fi primit.
Cu privire la cheltuielile de judecată, tribunalul a reținut că aceste sunt datorate în temeiul culpei procesuale, reținând că în mod corect au fost stabilite de către instanța de fond în sarcina Ministerului Finanțelor Publice deoarece există o culpă procesuală a acestuia, fiind reținută calitatea sa de subiect de drept al raportului juridic obligațional, neavând relevanță la stabilirea cheltuielilor de judecată buna sau reaua-credință.
Împotriva deciziei civile nr. 1106A/2014 a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, în motivarea căruia a susținut următoarele critici de nelegalitate:
1. Hotărârea a fost data cu încălcarea si aplicarea greșita a legii (art. 304 pct.9 Cod procedura civila).
În primul rând recurentul pârât critică hotărârea instanței de apel sub aspectul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice având în vedere următoarele:
Astfel instanța de apel în mod greșit a apreciat că în cauza dedusă judecații are calitate procesuală pasivă Ministerul Finanțelor Publice, menținând în sarcina acestuia obligația de restituire a prețului, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin.(3) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care recurentul pârât reiterează excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.
Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita si nici dauna unui terț.
Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamant si Primăria Municipiului București este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București.
În conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 si următoarele din Cod civil, recurentul-pârât consideră ca trebuia să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București, pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.
Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.
Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr.10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea in prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice si să acorde calitate procesuala acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.
Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.
Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totala a vânzătorului, Primăria Municipiului București, față de pretențiile privind restituirea valorii de piața a imobilului in cauza.
Recurentul-pârât apreciază că în cauză sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 1344 din Codul civil potrivit cărora "Daca lucrul vândut se afla, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauza, vânzătorul este dator sa plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii in timpul evicțiunii".
Nicidecum nu poate fi antrenata răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții.
Față de argumentele prezentate, recurentul-pârât solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea deciziei in sensul respingerii acțiunii ca fiind formulata împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasivă.
2. Recurentul pârât apreciază că cererea referitoare la obligarea Ministerului Finanțelor Publice la valoarea de piața a imobilului este neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Potrivit prevederilor art. 501 din Legea 10/2001 - "(1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare."
Astfel, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață este necesara îndeplinirea a doua condiții: prima condiție este ca aceste contracte sa fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii 112/1995, iar cea de-a doua condiție este ca ele sa fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive si irevocabile.
Recurentul - pârât arată în cele ce urmează faptul, că în prezenta cauză, nu este îndeplinită nici o condiție din cele doua prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001: cu privire la existenta unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, recurentul pârât consideră ca reaua credința a reclamantului nu poate fi pusă la îndoiala, dat fiind faptul ca acesta știa sau ar fi putut ști ca imobilul este revendicat de către fostul proprietar, ca ar fi putut sau ca ar fi trebuit sa se informeze despre demersurile întreprinse de acesta si ca pasivitatea ii este imputabila, (ex. Hotărârea nr. 510/2003 a Curții Suprema de Justiție).
Recurentul pârât învederează instanței faptul că nu exista nici o hotărâre judecătoreasca prin care sa se statueze ca reclamantul ar fi fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare, acesta nedepunând minime diligente înainte de cumpărare pentru a afla care este titlul în baza căruia statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pe care urmau să-l achiziționeze, motiv pentru care recurentul-pârât consideră ca in speța de față contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Recurentul-pârât arată totodată ca nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiție imperativa prevăzuta de dispozițiile art. 50" din Legea 10/2001, respectiv, contractul sa fi fost desființat prin hotărâri judecătorești definitive si irevocabile.
Or, de vreme ce reclamantul nu a făcut dovada existentei unei sentințe definitive si irevocabile în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat de către aceștia cu Primăria Municipiului București, nu se poate justifica obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei reprezentând valoarea de piața a imobilului in cauză.
Având în vedere, pe de o parte, faptul ca pentru acordarea despăgubirilor Ia valoarea de piața art. 501 din Legea 10/2001 prevede îndeplinirea cumulativă a celor doua condiții expuse mai sus, iar pe de alta parte, faptul ca reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii niciuneia dintre acestea, recurentul pârât apreciază că speța nu se circumscrie dispozițiilor imperative prevăzute de art. 501 din Legea 10/2001.
O aplicare corectă a dispozițiilor privind obligarea la garanția pentru evicțiune și respectiv a stabilirii sporului de valoare ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori: stabilirea valorii de piața a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (și nu a prețului derizoriu plătit de reclamanți); stabilirea valorii de piața Ia momentul evicțiunii; diferența între valoarea de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de piața a imobilului la momentul evicțiunii, această diferență constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune.
Având în vedere că prețul plătit în temeiul legii nr. 112/1995 este unul derizoriu diferența dintre prețul plătit și sporul de valoare nu se poate stabili decât în condițiile de diferența arătate mai sus.
În caz contrar ar fi lipsite de eficiență dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune, acestea desigur au în vedere plata unui preț real la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Prin stabilirea valorii de piață la momentul încheierii contractului de vânzare se poate stabili valoarea reală a imobilului din acel moment pentru a se putea determina cuantumul real al sporului de valoare, acesta din urmă în nici un caz nu poate fi stabilit la prețul efectiv plătit de chiriașul - cumpărător.
Astfel, în ceea ce privește imobilele vândute în baza legii nr. 112/1995, obligația de garanție este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării și, pe de altă parte, de normele speciale adoptate în acest sens prin legea nr. 10/2001.
Așadar, pe criterii de simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.
În spiritul protejării drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv legea nr. 112/1995, și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, reclamanții ar fi îndreptățiți să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv cu stabilirea, în funcție de prețul plătit de reclamanți la achiziționarea apartamentului în temeiul legii nr. 112/1995, ce imobil ar fi putut cumpăra pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.
Numai în aceste limite s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de proprietate dobândit de reclamanți și pierdut ca urmare a evicțiunii, și nicidecum prin raportare la valoarea actuală de piață a imobilului, întrucât obligația de garanție pentru evicțiune funcționează pe principiul protejării patrimoniului dobânditorului față de pierderea dreptului dobândit, iar reparația pecuniară pentru această pierdere se apreciază în raport de valoarea efectivă și reală a prejudicierii acestui patrimoniu.
În situația în care din acest patrimoniu nu a ieșit o sumă de bani suficientă pentru achiziționarea unui imobil în condiții de piață, iar un astfel de contract nu are un caracter aleatoriu, în sensul speculării fluctuațiilor pieței,valoarea prejudiciului și limitele obligației de garanție nu pot fi decât în condițiile arătate mai sus.
Mai mult, raportându-se numai la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului in aceasta speța, care face parte împreuna cu dispozițiile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților Fundamentale din blocul de convenționalitate la care face referire Constituția României in art.20, reclamanții aveau obligația sa dovedească faptul ca au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție (abuz de putere).
Așadar, trebuie examinat in ce măsura jurisprudența instanței europene impune indemnizarea celor care au cumpărat imobile preluate de regimul comunist, la valoarea de piața a imobilului, in situația in care aceștia sunt evinși, prin admiterea acțiunilor formulate de vechii proprietari ai acelui imobil.
În cauza R. c. României, Curtea a obligat statul la restituirea valorii de circulație a imobilului către cumpărătorul evins, insa trebuie observata particularitatea esențiala a acestei cauze: Reclamanta din acea cauza, doamna A. R., câștigase deja irevocabil procesul cu evingătorii, fiind evinsa doar ca urmare a admiterii unui recurs in anulare.
Prin urmare, cauza R. nu face altceva decât sa reia principiile constant statuate de Curte începând cu cauza Brumarescu c. României, întrucât hotărârea judecătoreasca irevocabilă prin care reclamanta A. R. obținuse câștig de cauza reprezenta un bun in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, lipsirea sa de proprietate ca urmare a admiterii recursului in anulare fiind o încălcare atât a acestui articol, cat si a art. 6 par. 1 din Convenție, privitor la dreptul la un proces echitabil.
Prin urmare, această cauza se deosebește de alte situații, in care titlul chiriașului cumpărător al imobilului, in temeiul Legii nr.112/1995, nu a fost confirmat si consolidat prin hotărâre judecătoreasca irevocabila, de respingere a acțiunii intentate de fostul proprietar, fie in constatarea nulității contractului, fie in revendicare.
Pentru aceste din urma situații, jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de circulație a imobilului, fiind considerată suficienta o indemnizare care reprezintă o parte din aceasta valoare (Velikovi c. Bulgariei), ori contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (T. T. c. României).
În cauza Velikov si alții c. Bulgariei, Curtea a statuat la data de 15 martie 2007 printr-o hotărâre amplu argumentata, având valoare de principiu, ca poate fi considerata suficienta, prin raportare la exigenta proporționalității dintre interesul general care a dus la privarea de bun (repararea nedreptăților comise de regimul comunist) si interesul particular, al celui privat de bun, si o despăgubire care nu se ridica la valoarea de circulație a bunului in cauza.
Analizând proporționalitatea ingerinței in dreptul de proprietate al reclamanților, Curtea a amintit intru început criteriile folosite . referința anterioara (Pincova si Pinc c. Republicii Cehe):
a) daca reclamanții au cumpărat proprietatea cu buna-credința si fără a putea influenta termenii tranzacției;
b) valoarea compensației, prin raportare la valoarea proprietății;
c) alți factori sociali, cum ar fi disponibilitatea altei locuințe, ori șansele de a cumpăra alta locuința.
In cauza Velikov si alții c. Bulgariei, Curtea a întrebuințat următoarele criterii:
a) în măsura în care cauzele care au determinat anularea contractelor reclamanților se încadrau in mod evident in scopul urmărit de reclamanți (abuz de putere ori de poziția in partidul comunist, încălcări substanțiale ale legii) ori se datorau unor omisiuni minore ale administrației, care nu erau imputabile reclamanților (cum ar fi semnarea contractului de către viceprimar, in loc de primar);
b) greutatea sarcinii suportate de reclamanți, evaluat in special prin caracterul adecvat al compensației primite, ori care putea fi primita conform procedurilor in vigoare, precum si posibilitatea de a obține o noua locuința;
În alte cazuri (Wulpe; Stoyanova si I.) s-a reținut ca au existat încălcări substanțiale ale legii cum ar fi cumpărarea unui număr superior de camere celui permis de lege, astfel încât privarea de proprietate nu a dus la încălcarea Convenției, chiar daca despăgubirea nu a depășit 30 % din valoarea imobilului (Wulpe ) ori nici nu a fost solicitata, dar indemnizația putea fi de cel mult 25 % din aceeași valoare (Stoyanova si I.).
Această grupa de cauze si statuările Curții sunt deosebit de relevante, întrucât se poate retine că, in situația in care au existat încălcări esențiale ale legii (iar nu doar simple erori formale, imputabile administrației), privarea de proprietate va fi socotita proporționala si conforma Convenției, chiar daca despăgubirea este net inferioara valorii actuale a imobilului.
Astfel, admiterea acțiunii in revendicare ori in constatare nulității absolute semnifica in mod logic si necesar ca imobilul a fost preluat fără titlu valabil, de unde rezulta ca el nu intra in câmpul de aplicare a Legii nr.112/1995, întrucât art. 1 dispune ca aceasta lege se aplica numai imobilelor preluate cu titlu valabil (in urma unei decizii de referința a Curții Constituționale nr. 73/1995, publicata in M.Of. nr. 177/08.08.1995).
Prin această decizie, Curtea a reținut ca „trebuie să se recunoască statului dreptul de a hotărî neîngrădit asupra regimului juridic al bunurilor intrate in proprietatea sa in baza unor titluri conforme cu legislația existenta in momentul dobândirii dreptului sau de proprietate", dar ca „alta este insa situația locuințelor care au fost preluate de stat printr-un act administrativ ilegal, ori pur si simplu in fapt, așadar fără titlu, in condițiile inexistentei unei reglementari legale care sa constituie temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului.
În asemenea cazuri, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desființat legal, astfel încât, statul nefiind proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse in categoria celor avute in vedere . cărei obiect este reglementarea situației juridice a locuințelor trecute in proprietatea statului. A considera, . legii, ca si imobilele preluate de stat, fără titlu, fac obiectul dreptului sau de proprietate al statului, ceea ce ar presupune fie un efect retroactiv al legii, fie recurgerea Ia un mod de transformare a proprietății persoanelor fizice in proprietate de stat, pe care Constituția din 1991 nu ii cunoaște si care, de aceea, nu poate fi acceptat.
Totodată, in cauza T. T. c. României (hotărârea din 24.03.2009), Curtea Europeana a reținut ca reclamantul T. T., care a cumpărat cu buna-credința un imobil in temeiul Legii nr. 112/1995, fiind ulterior evins prin admiterea unei acțiuni in revendicare, nu a epuizat toate remediile juridice interne, apte sa asigure despăgubirea acestuia, in urma evictiunii.
Raportându-se la art. 35 din Convenție, Curtea a statuat ca „Mai trebuie determinat daca cuantumul compensației care poate fi acordata de instanțele naționala este suficient pentru a remedia încălcările susținute ( n.inst. - este vorba despre încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului, evins prin admiterea acțiunii in revendicare).
Jurisprudența indicată de Guvern releva ca persoane aflate in situația reclamantului ar fi primit cel puțin prețul de cumpărare actualizat, uneori chiar despăgubiri pana la valoarea de piața actuala, ca si restituirea costurilor rezonabile pentru întreținerea imobilului.
Curtea reține ca aceste despăgubiri sunt semnificativ mai mari decât cele din cauza Pincova and Pinc, unde Curtea a reținut încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, in care reclamanții, aflați . reclamantului din prezenta cauza, au primit doar prețul de achiziție, neactualizat (Pincova and Pinc).
Concluzia Curții a fost ca remediile juridice interne, care ofereau reclamantului posibilitatea obținerii prețului actualizat, erau adecvate si suficiente, astfel încât trebuiau epuizate, cererea privind încălcarea articolului 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție fiind respinsa ca inadmisibila, pentru ne epuizarea remediilor oferite de dreptul intern.
Este evident că prețul de cumpărare al imobilelor vândute in temeiul Legii nr.112/1995, stabilit de art.16 din normele metodologice de aplicare a acestei legi, era mult inferior valorii de piața a acestor imobile, la data edictării legii, precum si in perioada cumpărării acestor imobile de către chiriași, începând cu anul 1996 .
Așa fiind, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piața actuală a imobilelor constituie, in mod vădit, o îmbogățire fără justa cauza a acestora, care încalcă principiul egalității cetățenilor in fata legii.
Astfel situația cumpărătorilor în temeiul Legii nr.112/1995 este esențial diferita de situația celor care cumpăra un imobil potrivit preturilor stabilite liber pe piața, așadar, la valoarea de piața.
Netemeinică si nelegală este hotărârea instanței și in ceea ce privește menținerea concluziilor raportului de expertiza, care a stabilit o suma exorbitanta la evaluarea imobilului, instanța, in virtutea rolului activ, având posibilitatea sa reducă valoarea stabilita de expert la nivelul anului 2013, astfel încât sa reflecte prețul real practicat pe piața imobiliara.
Astfel, în cadrul metodelor de evaluare nu este menționată nicio corecție legată de blocajul actual al pieței imobiliare (când cererea este mult mai mică decât oferta, practic, cu mici excepții, numărul tranzacțiilor imobiliare din zonă și in general este nul, iar prețurile cuprinse in anunțurile imobiliare reprezintă numai voința vânzătorilor care încearcă menținerea prețurilor cât mai apropiate de nivelul perioadei 2007-2008, perioada maximală a exploziei prețurilor in tranzacțiile imobiliare). Ca urmare, recurentul pârât apreciază o corecție negativă de 10% pentru procese in curs și de cea, 30% pentru locația menționată prin luarea in considerare si a raportului defavorabil cerere ofertă, negocieri, comisioane etc).
Prin urmare, recurentul pârât consideră că în speța operează îmbogățirea fără justa cauza, fiind aberant ca reclamantul să încaseze in 2014 o diferență de suma considerabilă față de valoarea achitată în contractul de vânzare cumpărare, valoare care depășește cu mult însăși valoarea de piața a imobilului pe piața imobiliara de la ora actuală, motiv pentru care recurentul pârât solicită admiterea recursului si trimiterea cauzei la instanța de apel pentru refacerea raportului de expertiza ținând seama de obiecțiunile formulate, având in vedere ca imobilul a fost supraevaluat.
De asemenea, recurentul pârât consideră criticabila hotărâre instanței de apel în ceea ce privește menținerea obligării apelantului pârât Ministerului Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecata.
Astfel, este necesar să se facă aplicabilitatea art.1337 C.civ. privind răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, având în vedere ca Primăria Municipiului București prin mandatara sa, a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu intimații-reclamanți, contract încheiat in temeiul Legii nr. 112/1995.
În plus recurentul pârât învederează instanței ca Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovada de rea credința, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului si, prin urmare nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecata.
Neexistând culpa procesuală a Ministerului Finanțelor Publice, principiu consacrat de procedura civila, potrivit art.274 Cod proc.civ. si neexistând nici temei legal este neîntemeiata obligarea si la plata cheltuielilor de judecata.
Prin urmare recurentul pârât solicită admiterea recursului în sensul respingerii acestui capăt de cerere ca neîntemeiat.
În consecința, având în vedere motivele expuse mai sus, recurentul pârât solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea deciziei civile atacate, în sensul respingerii acțiunii ca fiind introdusa împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasivă, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 rep. „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”.
Potrivit art. 50 alin. 2^1 și alin. 3 din lege, potrivit cărora: „(21) Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.
(3) Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2^1) se face de către M. Economiei și Finanțelor*) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.
În primul motiv de recurs se invocă de către recurent lipsa calității sale procesuale pasive, pe motiv că nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecății, solicitându-se totodată să se instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, în conformitate cu dispozițiile art. 1337-1341 C.civ.
Acest motiv de recurs nu poate fi reținut, întrucât dispozițiile art. 501 coroborate cu cele ale art. 50 alin. 21 și alin. 3 din Legea nr. 10/2001 rep. constituie norme speciale, derogatorii de la dreptul comun privind obligația vânzătorului de a răspunde pentru evicțiune (art. 1341 C.civ). Prin urmare, ele se aplică cu precădere, potrivit principiului de drept conform căruia „norma specială derogă de la norma generală” (specialia generalibus derrogant), atunci când instanța de judecată reține că situația de fapt expusă de reclamant se încadrează în ipoteza normei juridice.
Sub aspectul obiectului raportului juridic dedus judecății, dispozițiile legale cu caracter special cuprinse la art. 50 din Legea nr. 10/2001 pretind verificarea condiției ca contractul de vânzare-cumpărare ce a reprezentat titlul de proprietate al reclamantului - încheiat, după caz, cu respectarea sau cu eludarea Legii nr. 112/1995 - să fi fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Sub aspectul părților raportului juridic obligațional, s-a instituit ex lege obligația de dezdăunare a cumpărătorului în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, indiferent de ipoteza legală în care se încadrează cumpărătorii, respectiv atât în ceea ce privește restituirea valorii de piață, cât și a prețului actualizat.
Aceste dispoziții legale constituie norme speciale, derogatorii de la dreptul comun privind obligația vânzătorului de a răspunde pentru evicțiune (art. 1341 C.civ.).
Textul de lege cu caracter derogatoriu de la dreptul comun instituie o formă de răspundere extracontractuală specială, ce stabilește în mod expres calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în ceea ce privește restituirea prețului de piață al imobilelor, în situația în care contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
În consecință, regulile de drept comun în materia evicțiunii - relative la instituirea răspunderii contractuale pentru evicțiune a vânzătorului - nu erau incidente în soluționarea procesului de față, în condițiile existenței dispozițiilor legale menționate mai sus cuprinse în Legea nr. 10/2001, cu caracter special și derogatoriu de la dreptul comun din materia evicțiunii.
Practica judecătorească este unitară în sensul reținerii calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice în astfel de acțiuni, ca și practica instanței supreme (deciziile civile nr. 1488/18.02.2011, nr. 3072/01.04.2011, nr. 3769/09.05.2011 ale ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală).
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, se susține de către recurentul-pârât faptul că nu sunt întrunite în cauză cele două condiții prevăzute de art. 501 din Legea n. 10/2001, respectiv nici prima condiție constând în aceea ca contractul sa fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și nici cea de-a doua condiție ca acest contract sa fi fost desființat prin hotărâri judecătorești definitive si irevocabile.
Curtea va respinge prima critică ca inadmisibilă, întrucât contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 de autorul reclamantului putea fi contestat pentru orice motiv de nelegalitate, prin urmare inclusiv pentru motivul că nu a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 112/1995, numai înăuntrul termenului special de prescripție reglementat prin dispozițiile art. 45 alin. 2 și 5 din Lega nr. 10/2001.
Cum contractul de vânzare-cumpărare încheiat de autorul intimatului-reclamant în procedura Legii nr. 112/1995 nu a fost anulat pe cale judiciară, el este prezumat valabil încheiat și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Curtea va respinge și cea de-a doua critică, privitoare la faptul că nu este îndeplinită cerința ca actul de vânzare-cumpărare încheiat de autorul reclamantului în temeiul Legii nr. 112/1995 să fi fost desființat prin hotărâri judecătorești definitive si irevocabile.
În mod corect au asimilat ambele instanțe de fond situația autorului intimatului-reclamant, al cărui contract de vânzare-cumpărare nr. 2025/6.11.1997 a fost lipsit de efecte juridice în urma admiterii acțiunii în revendicare a fostului proprietar, cu situația desființării contractului ca urmare a promovării unei acțiuni în anulare.
Astfel, prin sentința civilă nr. nr.1902/19.12.2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă în dosarul nr._/3/2008, rămasă definitivă prin decizia civilă nr.655/14.12.2009 pronunțată de Curtea de Apel București și irevocabilă prin respingerea recursului de către ÎCCJ, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamantul B. V., iar pârâții (inclusiv reclamantul din prezenta cauză, C. A., în calitate de succesor al pârâtului P. Ș., decedat la 28.02.2004) au fost obligați să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele revendicate situate în imobilul din București, .. 2, sector 1.
Această interpretare se fundamentează chiar pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv art. 20 alin. 21 din lege, potrivit cărora: „(2^1) În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de M. Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor”.
Prin urmare, chiar legiuitorul a avut în vedere, în definirea noțiunii de „desființare” a contractului de vânzare-cumpărare a unui imobil vândut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, atât ipoteza admiterii acțiunii în anularea respectivului contract, cât și ipoteza admiterii acțiunii în revendicare, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
O altă critică dezvoltată de recurentul-pârât prin motivele de recurs se referă la corecta aplicare a dispozițiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, recurentul arătând că o corectă aplicare a acestui text de lege ar fi însemnat acordarea valorii de circulație a imobilului de la data producerii evicțiunii, respectiv de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, iar nu acordarea valorii de circulație a acestui imobil, la zi.
Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului de fond Curtea reține că obiectivele raportului de expertiză au fost discutate de Judecătorie la termenul din data de 18.10.2012, obiectivul stabilit de instanță în baza concluziilor părților, inclusiv a susținerilor formulate de pârât prin întâmpinare, fiind în sensul de a se stabili valoarea de circulație a imobilului la data introducerii acțiunii, 3.02.2012.
De asemenea, din examinarea motivelor de apel formulate împotriva sentinței de fond, Curtea reține că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu a formulat o astfel de critică prin motivele de apel.
În această situație, respectiva critică este inadmisibilă în recurs, fiind formulată omisso medio.
În ceea ce privește critica referitoare la modul de calcul al valorii de circulație, prin care recurentul susține faptul că se impunea aplicarea anumitori indicatori, Curtea arată de asemenea că nu poate fi primită în faza de recurs, deoarece obiectul cenzurii instanței de recurs îl formează legalitatea hotărârii pronunțate de instanța de apel.
Or, prin decizia recurată, tribunalul a respins critica referitoare la supraeevaluarea imobilului, pe considerentul că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 212 C.pr.civ. atunci când a respins obiecțiunile formulate de pârât împotriva raportului de expertiză ca fiind tardiv formulate.
În consecință, obiectul criticii în faza de recurs l-ar fi putut constitui doar legalitatea sau nelegalitatea acestui considerent, legala aplicare de către tribunal a dispozițiilor art. 212 C.pr.civ. În lipsa unor asemenea critici, instanța de recurs nu are competența de a evalua pe fond obiecțiunile formulate de pârât împotriva raportului de expertiză, atât timp cât au fost respinse ca tardiv formulate de către judecătorie, tribunalul a constatat că respingerea ca tardivă a obiecțiunilor a fost făcută cu corecta aplicare a dispozițiilor art. 212 C.pr.civ., iar prin motivele de recurs nu se critică modul de aplicare a dispozițiilor art. 212 C.pr.civ.
Printr-o altă critică, recurentul-pârât solicită ca, la aprecierea valorii de circulație să se aibă în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauzele CEDO enunțate în detaliu de către recurent, prin care s-a stabilit că nu se impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de circulație a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare.
În ceea ce privește întinderea despăgubirii la care este îndreptățit intimatul-reclamant, Curtea reține că sunt aplicabile principiile stabilite în jurisprudența sa de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazurile în care reclamanții se plâng de privarea lor de un „bun”, principii care cer ca, în primul rând, ingerința în dreptul reclamantului la un bun să fie prevăzută de lege.
Or, în cazul de față, legea prevede prin dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001,
restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
Prin urmare, dacă nu s-ar respecta litera și spiritul legii, în sensul de a se acorda mai puțin decât valoarea de piață, așa cum pretinde recurentul-pârât prin motivele de recurs, s-ar produce o ingerință în dreptul intimatului-pârât la respectarea dreptului de proprietate privată prevăzut de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ingerință care nu ar fi prevăzută de lege.
În al doilea rând, pârâtul nu a indicat prin motivele de recurs motivele pentru care consideră că legea internă intră în conflict cu normele Convenției.
Potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale”, prin urmare înlăturarea de la aplicare a legii interne este condiționată de constatarea existenței unui conflict între normele interne și normele din Convenție, conflict pe care recurentul-pârât nu l-a invocat și nici susținut prin motivele de recurs.
Curtea nu va reține nici critica privind greșita obligare a recurentului pârât la plata cheltuielilor de judecată, pe motiv că nu se poate reține culpa procesuală a instituției.
Potrivit dispozițiilor art. 274 alin. 1 C.pr.civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Prin admiterea acțiunii formulate de reclamant, în mod evident pârâtul a căzut în pretenții, în sensul textului de lege evocat mai sus.
Prin urmare, stabilirea în sarcina acestei părți a obligației de a plăti intimatului-reclamant cheltuielile de judecată este expresia unei judicioase aplicări a legii.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ. rap. la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., Curtea va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 1106A/09.09.2014 pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant C. A..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi 25.03.2015.
Președinte, Judecător, Judecător,
L. E. F. M. S. C. M. S.
Grefier,
F. J.
Red.dact.jud.MSC
Tehnored. T.I./2 ex./14.04.2015
Jud. apel: A. G.;I. P.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 410/2015. Curtea de Apel... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 402/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
