Legea 10/2001. Decizia nr. 616/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 616/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-05-2015 în dosarul nr. 616/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.616 R
Ședința publică din data de 27.05.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: M. A. M.
JUDECĂTOR: G. D. M.
JUDECĂTOR: B. A. C.
GREFIER: M. D.
Pe rol pronunțarea în recursurile declarate de recurentul reclamant C. I. împotriva sentinței civile nr.474/04.04.2014 și împotriva sentinței civile nr.1410/24.10.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a lll-a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă . prin lichidator judiciar V.F. INSOLVENȚĂ S.P.R.L, cauza având, ca obiect, „Legea nr. 10/2001; alte cereri".
Dezbaterile cauzei și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 21.05.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, precum și pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 27.05.2015, când a decis următoarele:
CURTEA
Prin acțiunea înregistrată la 31.05.2005 la Tribunalul București sub nr. 595/2005, reclamanta B. C. a chemat în judecată pe pârâta . și a solicitat să fie obligată să îi facă o ofertă de restituire prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești corespunzătoare valorii imobilului situat în S., . M. K. nr. 43), județ Prahova.
În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că imobilul în litigiu a fost deținut în proprietate de către autorii săi - S. V. și S. A. (fostă Ciucurescu A.), a cărei unică moștenitoare testamentară este, conform certificatului de moștenitor nr. 990/12.07.1983 și că imobilul identificat drept Vila N. a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, figurând în anexă la poziția 1823.
Reclamanta a susținut că în baza Legii nr. 10/2001 a formulat notificare adresată Primăriei din S. și prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului, notificare înaintată pârâtei . și că prin decizia emisă la data de 22.04.2002, pârâta nu a făcut o ofertă de restituit echivalent bănesc potrivit art. 24(1) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii s-a formulat contestație la data de 08.05.2002 de către reclamantă, însă pârâta . nu a răspuns la această contestație, în sensul de a-i face reclamantei o ofertă reală de restituire sub forma despăgubirilor bănești, corespunzătoare valorii imobilului.
Pârâta . a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția de inadmisibilitate a acțiunii, excepția de tardivitate a cererii și excepția lipsei de calitate procesuală pasivă, iar pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată.
Totodată s-a formulat de către pârâtă cerere de chemare în garanție a A.V.A.S., solicitându-se ca aceasta să o despăgubească pe pârâtă cu valoarea reală a imobilului în litigiu, în ipoteza în care instanța ar admite cererea contestatoarei, iar intimata va cădea în pretenții.
Prin sentința civilă nr. 278/23.03.2005pronunțată Tribunalul Bucureștia fost respinsă ca neîntemeiată excepția de inadmisibilitate a acțiunii, fiind însă respinsă cererea formulată de contestatoare, ca tardiv introdusă.
Prin decizia civilă nr. 603/21.09.2005, pronunțată de Curtea de Apel București, a fost admis apelul declarat de B. C., fiind desființată sentința civilă nr. 278/23.03.2005 dată de Tribunalul București, cu trimiterea cauzei spre competentă soluționare în primă instanță la Judecătoria Sectorului 1 București.
Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat decizia civilă nr. 5116/25.05.2006 prin care, a admis recursul formulat de pârâta . și a casat decizia civilă 603/21.09.3005 a Curții de Apel București, trimițând cauza la Curtea de Apel București pentru rejudecarea apelului.
În urma rejudecării apelului a fost pronunțată de către Curtea de Apel București decizia civilă nr. 15/18.01.2007 prin care a fost admis apelul declarat de apelanta contestatoare B. C. și desfiintându-se sentința civilă nr. 278/21 a Tribunalului București a fost trimisă cauza spre rejudecare aceeași instanțe.
Recursul declarat împotriva acestei decizii de către pârâta . a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 4620/06.06.2007 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucuresti-Sectia a III a Civila sub nr._/3/2008.
În faza de rejudecare a cauzei, tribunalul a încuviințat și administrat la cererea părților proba cu înscrisuri și expertiză tehnică de evaluare și identificare a imobilului în litigiu.
Prin sentința civilă nr. 528/07 04 2010 pronunțată de Tribunalul București-Secția a III a Civilă în dosarul nr._/3/2008,a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a fost respinsă ca atare acțiunea introductivă.
Prin decizia civilă nr. 165A din 17.02.2011, Curtea de Apel București - Secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelul formulat de apelanta - reclamantă B. C., împotriva sentinței civile nr. 528 din data de 07.04.2010, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IlI-a Civilă, în dosarul nr._/3/2008, în contradictoriu cu intimata - pârâtă ., a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta S.C. O. Carpați S.A., invocând în drept disp. art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ.
Prin decizia civilă nr. 3030/04.05.2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție în dosarul civil nr._/3/2008 a fost respins, ca nefondat, recursul declarata de către O. Carpați împotriva deciziei nr. 165A din 17.02.2011 a Curții de Apel Bucuresti.
Cauza a fost reînregistratăpe rolul Tribunalului Bucuresti-Secția a III a Civilă, la data de 16.07.2012, sub nr._ .
Ca urmare a decesului reclamantei B. C., intervenit la data de 01.08.2012, a fost constatată intervertită calitatea procesuală activă și a fost introdus în calitate de moștenitor C. I., conform certificatului de legatar nr. 49/25.09.2012(fila 21).
Prin cerereainregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti-Sectia a VII a Civilă la data de 05.02.2013, reclamantul C. I. a solicitat autorizarea retrocedării imobiliare împotriva O. Carpati-societate in insolvență, în calitate de creditor al obligatiei de restituire a imobilului vila N. in suprafata de 2387 mp situat in S., .. 43, jud. Prahova si al obligatiei de a face, sub aspectul intocmirii unei oferte de despagubire in echivalent, daca se admite decizia de anulare a deciziei administrative din 22.04.2002.
Prin sentinta civila nr. 3823/11.04.2013 pronuntata de Tribunalul Bucuresti-Sectia a VII Civila in dosarul nr._ a fost admisa exceptia necompetentei materiale si a fost declinata competenta de solutionare a cauzei in favoarea Tribunalului Prahova.
Prin sentinta civila nr. 2067/02.09.2013 pronuntata de Tribunalul Prahova-Sectia I Civila a fost admisa exceptia necompetentei teritoriale si s-a dispus declinarea in favoarea Tribunalului Bucuresti-Sectia Civila, constatandu-se conflict negativ de competenta si inaintat dosarul la Inalta Curte de Casatie si Justitie pentru solutionarea conflictului.
Prin decizia civila nr. 5130/07.11.2013, Inalta Curte de Casatie si Justitie a stabilit competenta de solutionare in favoarea Tribunalului Bucuresti, retinand ca reclamantul a indicat ca temei de drept al actiunii sale prevederile Legii nr. 10/2001, solicitand anularea deciziei administrative emise de . 22.04.2022, cu privire la respingerea notificarii formulate de autorul sau.
Cauza a fost inregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti-Sectia a V a Civila la data de 09.12.2013 sub nr._/3/2013.
In sedinta publica din data de 07.02.2014, instanta a dispus conexarea dosarului nr._/3/2013 la prezentul dosar si prin aceeasi incheiere a respins cererea de suspendare a cauzei in temeiul disp. art. 36 din Legea nr. 85/2006.
Prin sentința civilă nr. 474/04.04.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă, s-au respins contestația si cererea conexa ce face obiectul dosarului nr._/3/2013, formulate de către reclamantul C. I., în contradictoriu cu pârâta S.C. O. Carpați S.A. prin lichidator judiciar VF Insolventa SPRL, ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Așa cum s-a reținut cu autoritate de lucru judecat prin decizia civilă nr. 165A din 17.02.2011 pronunțata de Curtea de Apel București - Secția a III a civilă, și pentru cauze cu minori și familie, acțiunea introductivă este de fapt o contestație (așa cum s-a statuat prin decizia civilă nr 5116/2006) întemeiată pe prevederile art. 24 alin 7 din Legea 10/2001, în forma în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanței de fond, actualmente, fiind art 26 alin 3 din legea 10/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Contestația este formulată împotriva unei decizii emise de intimata pârâtă la data de 22.04.2002 (decizia nu are număr), prin care se soluționa notificarea depusă de reclamantă în baza dispozițiilor legi 10/2001, în sensul respingerii cererii de restituire în natură a imobilului solicitat, stabilindu-se că reclamanta este îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent de către instituția publică care a efectuat privatizarea, Fondul Proprietății de Stat București.
Potrivit art. 1-6 din Capitolul II din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobată prin HG nr. 498/2003, această decizie de respingere a notificării poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la Secția Civilă a tribunalului în a cărei circumscripție teritorială se află sediul unității deținătoare în termen de 30 de zile de la comunicare.
În ceea ce privește formularea acestei contestații în termenul legal, tribunalul a reținut ca acest aspect a fost tranșat in primul ciclu procesual, când inițial contestația a fost respinsa ca tardiv formulata, iar prin decizia civilă nr. 15/18.01.2007 pronunțata de Curtea de Apel București a fost admis apelul declarat de apelanta contestatoare B. C. și, desființându-se sentința civilă nr. 278/21 a Tribunalului București, a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleași instanțe, reținându-se ca aceasta contestație este făcuta in termen.
În ceea ce privește calitatea reclamantului de persoana îndreptățita la, respectiv a autorului lor, instanța a reținut următoarele:
Vila situata in S., . . s-a aflat inițial in proprietatea numitei A. Bursan, care a cumpărat imobilul de la M. si G. Romascu, conform contractului autentic de vânzare-cumpărare nr. 2904/1939.
În data de 30.09.1948 s-a întocmit procesul-verbal de rechiziție a imobilului „casa de odihna Bursan, din .. 43, .> Imobilul a fost preluat abuziv de stat prin Decretul de naționalizare nr. 92/1950(fiind identificat in anexa la Decret, la poziția 1823).
A. Bursan s-a născut la data de 21 octombrie 1891, conform Extrasului din registrul actelor de naștere pe anul 1891, fiind fiica lui Ș. si a Ilinei Ciucurescu. A., născuta Ciucurescu, a dobândit prin prima căsătorie numele Bursan si prin a doua căsătorie, numele S..
Tribunalul a reținut ca la dosarul instanței de fond(al doilea ciclu procesual-dosar nr._/3/2008), se regăsește si o declarație de notorietate prin care numiții S. D. Julietta si Grigoruta G. declara pe proprie răspundere ca numita Bursan A. este una si aceeași persoana cu numita Ciucurescu A..
Totodată, tribunalul a reținut ca s-a reținut cu putere de lucru judecat ca B. C. are calitate procesuala activa cu privire la acest imobil.
Astfel, prin Decizia ICCJ nr. 5919/05.07.2005 a fost soluționat recursul promovat de B. C. in contradictoriu cu O. Carpati SA s.a. in cadrul acțiunii in revendicare întemeiata pe art. 480 din vechiul Cod Civil, acțiune inițiata de reclamanta pe rolul instanțelor din Județul Prahova (instanțele in circumscripția cărora se afla imobilul).
Acțiunea in revendicare a fost promovata in prima instanța pe rolul Tribunalului Prahova care, prin sentința nr. 29/14.01.2004, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B. C. ca neîntemeiata, dar a admis excepția inadmisibilității promovării acțiunii in revendicare in temeiul art. 480 Cod civil, in condițiile intrării in vigoare a legii speciale nr. 10/2001.
Sentința nr. 29/14.01.2004 a Tribunalului Prahova a fost atacata cu apel numai de reclamanta B. C., critica vizând exclusiv modul de soluționare a excepției inadmisibilității. Cu toate ca si O. Carpati SA avea interes sa atace la rândul sau aceasta sentința, nu a făcut acest lucru, astfel ca sentința a rămas definitiva si irevocabila cu privire la modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active.
În examinarea recursului promovat de B. C. împotriva Deciziei nr. 1073/07.04.2004 a Curții de Apel, s-a pronunțat ÎÎCJ prin Decizia nr. 5919/05.07.2005, care a menținut hotărârile instanțelor inferioare, ceea ce a condus la . de lucru judecat a excepției legate de calitatea procesuala activa a reclamantei B. C..
Conform certificatului de moștenitor nr. 361/08.12.2003 a reieșit ca A. căsătorita S. a decedat la data de 18.04.1951, având un singur moștenitor, in persoana soțului supraviețuitor, S. V.. Intre bunurile moștenite se enumera si „drepturile litigioase asupra imobilului situat in orașul S., ., jud. Prahova".
S. V. a decedat la data de 23.06.1980, așa cum a reieșit din Certificatul de moștenitor nr. 990/1983, rămânând in urma sa reclamanta B. C. „legatar universal, căreia ii revine întreaga masa succesorala".
Ca urmare a decesului reclamantei B. C., intervenit la data de 01.08.2012, a fost constatata intervertita calitatea procesuala activa si a fost introdus in calitate de moștenitor C. I. conform certificatului de legatar nr. 49/25.09.2012.
Prin urmare, reclamantul dovedește calitatea sa de moștenitor al A. Bursan-S. (născuta Ciucurescu) si prin urmare si dovada calității de persoana indreptatite pentru a promova cererea de restituire a imobilului din S., .. 43.
În ceea ce privește, temeinicia contestației, tribunalul a retinut ca prin decizia din data de 22.04.2002, pârâta nu a soluționat notificarea pe fondul sau, ci doar a stabilit ca reclamanta este îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent si a declinat competenta de soluționare in favoarea instituției care a efectuat privatizarea, aceasta nefiind indreptatite la restituirea in natura.
Astfel, in ceea ce privește calitatea de unitate deținătoare conform disp. Legii nr. 10/2001, tribunalul a reținut următoarele:
Potrivit art. 9 din Legea 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini, aceasta nu inseamna ca acest text de lege trebuie interpretat individual, ci doar prin coroborare cu alte texte din legea reparatorie, respectiv art. 9.1. din Normele metodologice ale Legii nr. 10/2001 și art. 21 din Legea 10/2001.
Pârâta . fost integral privatizata de către Autoritatea pentru Privatizare si Administrarea Participațiilor Statului, anterior intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001.
Instanța a reținut că, în urma modificării Legii nr. 10/2001, prin Legea 247/2005, art. 27 alin. (1) a devenit art. 29 alin. (1), cu un conținut diferit sub aspectul modului de restituire a bunurilor imobile preluate în mod abuziv în perioada 1945 - 1989 și care fac parte din patrimoniul unor societăți comerciale privatizate. Dacă în art. 27 se făcea distincție între imobilele preluate cu titlu și cele preluate fără titlu, în sensul că acestea din urmă se puteau restitui în natură, cu procedura prevăzută de lege, dispozițiile art. 29 prevăd că persoanele îndreptățite beneficiază exclusiv de dreptul la despăgubiri, în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a acestora.
Modificările aduse alin. 1 al art. 29 prin Legea nr. 247/2005 au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 830/2008, prin abrogarea sintagmei "imobilele preluate cu titlu valabil" din cuprinsul respectivului alineat deoarece instanța de contencios constituțional a apreciat ca se încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție.
Prin urmare, având in vedere ca imobilul a fost preluat cu titlu valabil si se afla in patrimoniul societății comerciale privatizate, devin incidente disp. art. 29 alin.3 Legea 10/2001, care prevăd ca în situatia imobilelor prevazute la alin. (1) si (2), masurile reparatorii in echivalent se propun de catre institutia publica care efectueaza sau, dupa caz, a efectuat privatizarea, dispozitiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile in mod corespunzator, iar competenta pentru soluționare acestei notificări nu poate reveni societatii comerciale privatizate integral, întrucât aceasta nu are calitatea de unitate deținătoare conform disp. art. 21 din Legea nr. 10/2001, imobilul fiind înstrăinat încă înainte de apariția Legii nr. 10/2001, ci A..
Avand in vedere ca prin decizia contestata s-a stabilit ca autoarea reclamantului este persoana indreptatita la despagubiri in echivalent si dosarul a fost inaintat impreuna cu documentele la fosta APAPS, actualmente AAAS, tribunalul a apreciat ca dispoziția atacata este legala si pe cale de consecința, a respins contestația, ca neîntemeiata.
Pe cale de consecința, a respins si cererea conexa formulata de reclamant in dosarul nr._/3/2013.
Tribunalul a reținut ca reclamantul se poate adresa instanței cu o cerere prin care sa dispună obligarea acestei entități care a făcut privatizarea, sa emită o decizie prin care sa propună acordarea de despăgubiri, insa contestația împotriva deciziei prin care s-a stabilit ca nu se poate dispune restituirea in natura si de declinare a competentei in privința stabilirii masurilor reparatorii, este neîntemeiata.
Ulterior, prin cererea formulata la data de 21.07.2014 pe rolul Tribunalului Bucuresti - Sectia a III a Civila, reclamantul C. I. a solicitat completarea dispozitivului sentinței civile nr. 474/04.04.2014, motivat de faptul că AAAS(fost A.) a fost chemat in garanție de către pârâta O. Carpati SA, însa în dispozitiv nu exista nicio soluție cu privire la aceasta cerere de chemare in garanție.
Prin sentința civilă nr. 1410/24.10.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a civilă, s-a respins cererea privind completarea dispozitivului sentinței civile nr. 474/04.04.2014, formulată de către reclamantul C. I., în contradictoriu cu pârâta S.C. O. Carpați S.A. prin lichidator judiciar VF Insolventa SPRL, ca neîntemeiata
Deliberând asupra acestei cereri, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:
Este adevărat ca pârâta . a formulat . procesual o cerere de chemare în garanție a A.V.A.S., solicitându-se ca aceasta să o despăgubească pe pârâtă cu valoarea reală a imobilului în litigiu, în ipoteza în care instanța ar admite cererea contestatoarei, iar intimata va cădea în pretenții.
Sub un prim aspect, instanța a reținut ca aceasta cerere de chemare in garanție era neîntemeiata, întrucât pârâta . nu a căzut in pretenții.
Pe de alta parte, instanța a reținut ca niciuna din instanțele investite cu soluționarea acestei pricini nu s-au pronunțat asupra acestei cereri de chemare in garanție care, având in vedere obiectul cauzei contestație împotriva unei decizii, era inadmisibila si nici instanțele de casare nu au făcut referire la aceasta cerere, iar in cererea conexa nu s-a formulat o astfel de cerere. Mai mult decât atât, instanța a reținut ca nu se putea pronunța asupra unei astfel de cereri, câta vreme AAAS(fost A.) nici nu a figurat ca parte in proces, nefiind introdusa in cauza in calitate de chemat in garantie.
Totodată, instanța a apreciat ca singura parte care putea sa formuleze o cerere de completare a dispozitivului cu privire la aceasta cerere de chemare in garanție era pârâta . SA care a si formulat o astfel de cerere, reclamantul nejustificând un interes prin nepronunțarea instanței asupra unei cereri formulate de către o alta parte ce are o poziție procesuala opusa acestuia.
Pe cale de consecința, instanța a respins cererea de completare a dispozitivului, ca neîntemeiata.
Împotriva sentinței civile nr. 474/04.04.2014pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă, a declarat recurs recurentul - reclamant C. I., invocând faptul că, în mod indubitabil, are calitate procesuală activă, a probat corespunzător calitatea de succesor in drepturi, autorul său este însuși proprietarul originar al imobilului, nu exista nicio neclaritate/diferența de poziție a părților față de compunerea si/sau dimensiunile imobilul propriu-zis, acțiunea a fost introdusa în termen si are ca obiect controlul jurisdicțional exercitat asupra deciziei administrative a paratei O. Carpați din 22.04.2002, motiv pentru care neîndoielnic aceasta entitate emitent al actului contestat are calitate procesuala pasivă.
Pe de altă parte, recurentul a arătat că sunt aspecte reținute complet greșit prin sentința atacată, respectiv împrejurarea că imobilul a fost preluat cu titlu valabil, societatea comerciala privatizata nu are calitatea de unitate deținătoare, imobilul fiind înstrăinat încă înainte de apariția Legii nr. 10/2001.
În esență, a susținut că niciodată statul nu putea transmite ceea ce nu a avut vreodată de fapt în patrimoniu, deoarece nu exista niciun act juridic de înstrăinare a imobilului către O. Carpați și nici măcar pârâta nu a învederat acest lucru, cu atât mai puțin să fi fost inclusiv probat cumva.
Arată recurentul că prima instanța a considerat că în astfel de condiții haotice de probațiune nu ar fi nevoie de nicio lămurire și nicio proba cu privire la însuși modul în care imobilul recurentului reclamant a ajuns să fie "evidențiat în patrimoniul societății privatizate", totul fiind subsumat de simplul fapt ca este vorba despre o entitate privata.
Recurentul reclamant reamintește că la dosar nu se regăsește niciun titlu al unității deținătoare asupra clădirii si niciun titlu asupra unei porțiuni de 772,2 mp. din terenul aferent. Certificatul M08 nr. 0271 271/27.02.1995 de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Turismului, privește exclusiv categoria terenuri iar "Anexa" a Ministerului Turismului - Cabinet Ministru indică (. active) "Vila Negoiul" se referă de fapt tot doar la teren aferent clădirii și doar în suprafața de 1.614,8 mp. în locul celor 2.387 mp referiți chiar de decizia contestata.
A mai arătat că soluția primei instanțe este pronunțată cu greșita interpretare și aplicare a legii, respectiv a art. 27 alin. 1 în forma nemodificată a Legii nr. 10/2001 aflat în vigoare la data emiterii deciziei
contestate - aplicabil in temeiul principiului tempus regit actum.
În aceste condiții, recurentul a invocat faptul că imobilul era unul restituibil în natură (nu prin despăgubirea acordabila de către A. - instituția care fusese implicată în privatizarea unității deținătoare), deoarece la momentul relevant al notificării, imobilele societăților privatizate care fuseseră preluate fără titlu sau cu titlu invalid erau restituibile în natură.
Or, recurentul reclamant are critici substanțiale aduse atât titlului O. Carpați asupra imobilului, cât mai ales asupra însuși titlului primar al Statului R., adică al transmițătorului imobilului către unitatea O. Carpați, deținător real, indubitabil al bunului la momentul notificării.
Recurentul reclamant menționează că privitor la toate aceste critici/apărări și cereri corelative de probatoriu ale reclamantului pe marginea titlului deținătorului nu se regăsesc în sentința nicio referire, nicio soluționare, nicio analiza, în condițiile în care toate cererile acestuia de administrare de probe pe marginea titlului detentorului (susținute verbal si in scris la termenul rămânerii in pronunțare) au fost respinse in . ca asemenea probe nu se pot administra pentru ca natura procesului nu este una de "acțiune în revendicare" recurentului reclamant îi apare ca fiind deplin netemeinica: dimpotrivă, dacă existența, valabilitatea titlului era însăși condiția legală expresă în funcție de care unitatea privatizată trebuia sau nu să restituie bunul, atunci administrarea și analiza acestor probe este capitală în speță.
Recurentul a susținut că, atâta timp cât prin lege s-a stabilit că toate preluările realizate în baza Decretului 92/1950 sunt preluări abuzive, motiv pentru care principiul restituirii în natura prevalează conform textului de lege citat, înseamnă ca legalitatea deciziei contestate trebuie să fie analizată și prin prisma corectitudinii modului în care s-a stabilit că imobilul nu putea fi restituit în natura, cât timp prin prezenta contestație s-a criticat și acest aspect. De altfel, dispozițiile art. 24 alin. 7 din lege nu limitează în vreun fel criticile care s-ar putea formula pe calea contestației împotriva deciziilor prin care nu s-a aprobat restituirea în natura de către unitatea deținătoare, iar aceste prevederi legale au fost reținute ca temei juridic al acțiunii chiar prin Decizia nr. 5116/25.05.2006, prin care Înalta Curte de Casație si Justiție a calificat in mod irevocabil obiectul si temeiul cererii de chemare in judecata.
Mai mult, a arătat că însăși pârâtei îi incumba sarcina probării faptului că într-adevăr la data notificării recurentului reclamant era o companie (integral) privatizată "conform legii", precum a susținut, deoarece entitatea deținătoare este partea care trebuie să administreze toate probele utile (concludente si pertinente) pentru a demonstra instanței că măsura nerestituirii în natură a fost corectă la momentul emiterii deciziei contestate, mai ales că reclamantul a indicat cu precizie elementele de probațiune necesare/care lipsesc, iar prima instanță le-a respins, prin încălcarea obligației procedurale de la art. 261 pct. 5 teza a ll-a Cod procedură civilă.
S-a mai arătat că, dacă, în realitate, simplul statut de entitate privatizata/in cadrul căreia statul nu ar mai deține niciun fel de participații, ar fi fost suficient pentru ca, astfel, O. Carpați sa fi fost exonerata la data de 22.04.2002 de obligația legala, atunci nici nu ar mai fi fost nevoie de argumentul suplimentar al titlului său valabil.
Recurentul – reclamant susține că instanța de fond și-a motivat hotărârea prin considerente contradictorii, în dezacord cu ceea ce a statuat ICCJ, Secția civila si de proprietate intelectuala, prin decizia nr. 647/01.02.2005. În esență a arătat că, in realitate, unitatea privatizata era totuși unitate deținătoare, avea competenta adoptării deciziei administrative, avea obligația retrocedării si, in final, avea dreptul corelativ de a se dezdăuna de la A. „urmare a micșorării patrimoniului".
Recurentul reclamant susține ca nu doar Codul civil permitea dezdăunarea companiei privatizate, care era obligata să îi restituie imobilul, ci exista legislație speciala in aceasta direcție, care se aplica in mod coroborat cu art. 27 alin. l din Legea 10, respectiv art. 32 indice 4 al OG 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale si, mai apoi, art. 29 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care au menționat explicit despre repararea de către instituția publica a prejudiciilor suferite de entitățile privatizate, ce erau obligate să restituie foștilor proprietari bunurile imobile preluate de stat, prin urmare inversul mecanismului explicat de soluția de la fond.
Dincolo de neadministrarea probatoriului adecvat pentru verificarea aplicabilității reale a dispozițiilor art. 27 alin. 1 din Legea 10, recurentul reclamant apreciază ca o gravă eroare săvârșita de instanța de fond a fost omisiunea de a analiza și a se pronunța asupra valabilității titlului Statului, încălcându-se astfel în mod esențial norma imperativa de procedura prevăzuta de art. 261 pct. 5 C.proc.civ., care instituie, in sarcina instanțelor judecătorești o obligație legala, de neînlăturat - de a analiza și a se pronunța distinct asupra fiecărei cereri sau mijloc de apărare invocat de parte.
Astfel, nevalabilitatea titlului (de preluare) al Statului a fost insistent invocată și probată de reclamant, însa a fost lăsată fără vreo pronunțare, în condițiile în care recurentul reclamant spune ca nevaliditatea acestui titlu primar al transmițătorului - singurul subiect de la care pârâta O. Carpați putea dobândi imobilul recurentului reclamant - este de natura a scoate cu totul din discuție potențiala valabilitate a titlului pe care, la rândul sau, unitatea deținătoare l-ar putea prezenta.
În plus, pentru a evita să se pronunțe asupra valabilității sau nevalabilitatii titlului Statului - cerința esențială pentru ca recurentul reclamant se afla în situația premisa avută în vedere de art. 27 alin. 1din legea nr. 10/2001 - instanța s-a raportat la forma modificata a legii, prin Legea nr. 247/2005.
A arătat că devin astfel incidente prevederile art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă, potrivit cărora nesocotirea unei norme imperative de procedura este sancționată cu nulitatea actului de procedura, daca prin aceasta s-a produs părții o vătămare care nu poate fi remediata in alt mod decât prin anularea acelui act. Vătămarea procesuala produsă recurentului reclamant rezida in aceea ca acesta a fost privat de posibilitatea de a-i fi analizata pricina prin prisma tuturor chestiunilor de fapt si de drept invocate, fiindu-i astfel afectat dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din CEDO si art. 21 din Constituție. Prin urmare, apreciază că hotărârea atacata este anulabila din toate motivele expuse anterior
În consecința, recurentul pârât consideră ca devin aplicabile dispozițiile art. 297 alin. 1 teza l Cod procedură civilă din 1865, întrucât prima instanța nu a stabilit, in mod corect si complet, pe baza de probe, situația de fapt si cea de drept in conformitate cu exigentele impuse de art. 129 alin. 5 Cod procedură civilă.
Împotriva sentinței civile nr. 1410/24.10.2014pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă, a declarat recurs recurentul - reclamant C. I., considerând că este o eroare a instanței de fond refuzul de a menționa în dispozitivul hotărârii că cererea AAAS (fostă A.) a rămas fără obiect. Această instituție a fost parte în proces și nu există nicio manieră prin care să își fi putut pierde această calitate procesuală.
Recurentul consideră că este eronată motivația că această cerere ar fi putut fi neîntemeiată sau inadmisibilă, ca și considerentul prin care se afirmă că reclamantul nu ar avea un interes în vederea completării dispozitivului, cu atât mai puțin cu cât nu s-a invocat acest aspect.
Recurentul reclamant C. I. a formulat și cerere de recalificare a căii de atac susceptibil a fi promovata împotriva sentințelor civile atacate pronunțate de Tribunalul București - Secția a IlI-a civila, argumentând, în esență, pe considerentul că, in primele doua cicluri procesuale s-a apreciat de către instanțe, inclusiv de către instanța suprema, ca prezenta cauza beneficiază de trei grade de jurisdicție, respectiv fond, apel, recurs și invocând faptul că această împrejurare rezultă și din dispozițiile legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001 în forma inițiala a acestui act normativ care, până la data de 22.04.2002, nu suferise încă nicio modificare.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 24 alin. 8 din legea nemodificată, temei de drept expres - menționat in Decizia nr. 5116/25.05.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a calificat în mod irevocabil obiectul și temeiul acțiunii - "competența de soluționare revine secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul unității deținătoare iar hotărârea tribunalului este supusă căilor legale de atac".
Prioritar, Curtea arată că asupra cererii de recalificare ca apel a căii de atac exercitată în cauză, s-a pronunțat prin încheierea de ședință din data de 19.03.2015, când a respins-o, ca neîntemeiată, pentru considerentele cuprinse în încheiere.
Examinând sentințele recurate, prin prisma criticilor formulate, în raport de dispozițiile legale incidente în cauză, Curtea a constatat că recursurile sunt nefondate, având în vedere următoarele considerente:
În ceea ce privește recursul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 474/04.04.2014pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă, prin care s-au respins, ca neîntemeiate, contestația și cererea conexă, ce fac obiectul dosarului nr._/3/2013, formulate de către reclamantul C. I., în contradictoriu cu pârâta S.C. O. Carpați S.A., prin lichidator judiciar VF Insolvență SPRL, Curtea a reținut următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 31.05.2005 la Tribunalul București sub nr. 595/2005, reclamanta B. C. a chemat în judecată pe pârâta . SA și a solicitat să fie obligată să îi facă o ofertă de restituire prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești corespunzătoare valorii imobilului situat în S., . M. K. nr. 43), județ Prahova.
Ca urmare a decesului reclamantei B. C., intervenit la data de 01.08.2012, a fost constatată intervertită calitatea procesuală activă și a fost introdus în calitate de moștenitor C. I., conform certificatului de legatar nr. 49/25.09.2012(fila 21).
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a VII a Civilă, la data de 05.02.2013, reclamantul C. I. a solicitat autorizarea retrocedării imobiliare împotriva O. Carpați-societate în insolvență, în calitate de creditor al obligației de restituire a imobilului vila N., în suprafață de 2387 mp, situat în S., .. 43, jud. Prahova și al obligației de a face, sub aspectul întocmirii unei oferte de despăgubire în echivalent, dacă se admite decizia de anulare a deciziei administrative din 22.04.2002.
Prin sentința civilă nr. 474/04.04.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă, s-au respins contestația și cererea conexă ce fac obiectul dosarului nr._/3/2013, formulate de către reclamantul C. I., în contradictoriu cu pârâta S.C. O. Carpați S.A. prin lichidator judiciar VF Insolventa SPRL, ca neîntemeiate.
Chestiunea litigioasă dedusă judecății o constituie natura măsurilor de reparație la care este îndreptățit reclamantul în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul în litigiu, precum și stabilirea calității de unitate deținătoare sau entitate învestită căreia îi revine obligația de a soluționa notificarea formulată de reclamant.
Prin decizia din data de 22.04.2002, contestată în prezenta cauză, pârâta nu a soluționat notificarea pe fondul său, ci doar a stabilit că reclamanta este îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent și a declinat competența de soluționare în favoarea instituției care a efectuat privatizarea, apreciind că autoarea recurentului-reclamant nu era îndreptățită la restituirea în natură.
În ceea ce privește calitatea de unitate deținătoare și calitatea de entitate învestită cu soluționarea notificării, în înțelesul Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, sintagmele prevăzute de textele de lege au următoarele semnificații: „unitatea deținătoare este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la bunul care face obiectul de reglementare a legii; entitatea învestită cu soluționarea notificării este, după caz, unitatea deținătoare sau persoana juridică abilitată de lege să soluționeze o notificare cu privire la un bun care nu se află în patrimoniul său (A.V.A.S., Ministerul Finanțelor, alte autorități publice centrale sau locale implicate)".
Pe de altă parte, Curtea arată că Certificatul M08 nr. 0271 271/27.02.1995 de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Turismului emis în baza Legii nr. 15/1990 este un act translativ de proprietate în favoarea societății comerciale care l-a dobândit, iar toate actele juridice de înstrăinare făcute în procesul de privatizare intră sub incidența dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a reținut și instanța de fond. Textul de lege menționat este pe deplin aplicabil și a fost constant interpretat în sensul celor deja menționate și în practica judiciară, deoarece modul de privatizare al societăților comerciale a fost stabilit prin Legea nr. 15/1990, care a prevăzut în art. 20 că bunurile din patrimoniul societăților comerciale aparțin acestora, iar individualizarea, în concret, a bunurilor transmise de stat societăților comerciale a fost realizată prin hotărâre de guvern și, în final, prin eliberarea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate. De aceea, interpretarea recurentului, în sensul că certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990 nu reprezintă un titlu de proprietate, nu poate fi primită.
Prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005 (fostul art. 20), instituie, pe de o parte, obligativitatea de a restitui în natură imobilele – terenuri și construcții care fac obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, iar, pe de altă parte, condiționează restituirea în natură, de împrejurarea ca statul să fie acționar sau asociat majoritar al unității ce deține imobilul respectiv sau, potrivit art. 21 alin. (2) din lege, în cazul când statul este asociat sau acționar minoritar, valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute să fie mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului.
Prin decizia Curții Constituționale nr. 830 din 8 iulie 2008 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietății si justiției, precum si unele masuri adiacente s-a reținut că art. 29 alin. (1) este neconstituțional doar raportat la abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil", existentă anterior în art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru cazul în care prin interpretarea acestei abrogări s-ar fi putut ajunge la respingerea restituirii în natură a imobilelor preluate de stat fără titlu, care anterior acestei modificări ar fi fost posibilă, iar nu în integralitatea sa.
Prin aplicarea acestei decizii, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 urmează a avea următorul conținut, ”Pentru imobilele preluate cu titlu valabil evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate.”
Aceasta nu înseamnă că în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită ar putea obține restituirea în natură, în orice condiții, atâta timp cât potrivit art. 21 societățile comerciale integral privatizate la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu fac parte dintre unitățile deținătoare în sensul legii, cărora să li se poată adresa notificări. Or, unitățile deținătoare în sensul art. 21 nu puteau restitui bunuri pe care nu le aveau în proprietate la data intrării în vigoare a legii, fiind la acel moment proprietatea unei persoane de drept privat.
Persoana îndreptățită ar fi putut obține restituirea în natură a acestor bunuri, doar în condițiile întoarcerii lor în proprietatea statului ca urmare a admiterii unei acțiuni în nulitate formulată în condițiile art. 46 (în prezent art. 45) din Legea nr. 10/2001, care se referă expres și la actele juridice de înstrăinare făcute în cadrul procesului de privatizare, un astfel de act fiind și certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată, emis ca urmare a aplicării Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale.
Această situație este valabilă, de altfel, și în cazul imobilelor preluate cu titlu, premisa aplicării art. 27 (în prezent art. 29) din Legea nr. 10/2001 fiind aceea ca imobilul să fie evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, deci să nu se fi admis o acțiune în nulitate formulată în condițiile art. 46 (în prezent art. 45) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 29 alin. (3), neafectat de decizia de neconstituționalitate menționată anterior, ”În situația imobilelor prevăzute la alin. (1) și (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispozițiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător.”
Potrivit art. 26 alin. (1) ”Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.”
Din interpretarea coroborată a acestor texte de lege, pornind de la premisa că instanța de fond a constatat că reclamantul are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005”, reiese că entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, iar nu să acorde aceste măsuri reparatorii.
Potrivit art. 29 alin. (1) teza finală, persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv astfel că instituția publică nu poate fi obligată decât să propună acordarea de despăgubiri, iar nu să le acorde efectiv.
În ceea ce privește recursul exercitat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 1410/24.10.2014, pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a civilă, Curtea a reținut următoarele:
Cererea de chemare în garanție a AAAS (fostă A.) formulată de pârâta . (prin care s-a solicitat ca aceasta să o despăgubească pe pârâtă cu valoarea reală a imobilului în litigiu, în ipoteza în care instanța ar admite cererea contestatoarei, iar intimata va cădea în pretenții) nu a fost soluționată prin hotărârea pronunțată inițial de prima instanță în cauză, sentința civilă nr. 278/23.03.2005 pronunțată Tribunalul București.
Acest aspect nu a făcut obiect al criticilor apelului inițial al reclamantei (autoarea recurentului), iar chemata în garanție nici nu a mai fost citată pe parcursul procesului. Astfel, rejudecarea care s-a efectuat în cauză a vizat exclusiv cererea principală și cererea conexă, în limitele date de criticile apelului inițial.
Nu se poate accepta ca fondată susținerea recurentului privind necesitatea de reluare a soluționării cererii de chemare în garanție, deoarece în raport de limitele fixate în rejudecările anterioare raportate la criticile părților, ar însemna să se examineze cu încălcarea principiului disponibilității, de care partea poate uza la prima învestire și nu gradual, similar învestirii date cu cererea de chemare în judecată.
În plus, instanța anterioară a reținut corect în motivarea subsidiară că doar pârâta are interes în soluționarea respectivei cereri, care îi aparține, iar aceasta nu a atacat hotărârea inițială. Dezbaterea nu era necesar a fi efectuată sub forma unei excepții a lipsei de interes a reclamatului, deoarece critica de nepronunțare pe chemarea în garanție era inclusă între motivele apelului, fără a avea regim procedural separat.
Raportat tuturor considerentelor expuse, Curtea consideră că nu este incident în cauză motivul de recurs invocat, respectiv art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art.312 Cod procedură civilă, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamant împotriva celor două sentințe, pe care le-a menținut, ca fiind legale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate recursurile declarate de recurentul reclamant C. I. împotriva sentinței civile nr.474/04.04.2014 și împotriva sentinței civile nr.1410/24.10.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a lll-a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă ., prin lichidator judiciar V.F. INSOLVENȚĂ S.P.R.L
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 27.05.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. A. G. D. B. A.
M. M. C.
GREFIER
M. D.
Red. B.A.C.
Tehnored. T.I./B.A.C./2 ex.
| ← Anulare act. Decizia nr. 999/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 619/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
