Pretenţii. Decizia nr. 1051/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1051/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-06-2014 în dosarul nr. 1051/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV A CIVILĂ
DOSAR NR. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 1051 R
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 12 IUNIE 2014
CURTEA COMPUSĂ DIN :
PREȘEDINTE - G. S.
JUDECATOR - A. C. B.
JUDECĂTOR - M. D. O.
GREFIER - G. C. A.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții reclamanți C. L. și C. V. împotriva sentinței civile nr.1944/06.11.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Ministerul Finanțelor Publice.
Cererea de chemare în judecată are ca obiect:„ pretenții – despăgubiri Legea nr.221/2009” .
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentată de procuror C. C..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, prin procuror, arată că nu mai are cereri prealabile.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fondul cererii de recurs.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, prin procuror, pune concluzii de respingere a recursul ca neîntemeiat, având în vedere că în mod corect instanța anterioară a constatat că reclamanții nu beneficiază de dispozițiile legii nr.221/2009, aceștia nefăcând dovada că au suferit măsuri cu caracter politic. Chiar dacă recurenții reclamanți au completat probatoriul în această fază procesuală, instanța urmează a constata că la dosar nu există adrese emise de către instituțiile publice unde lucrau recurenții reclamanți cu privire la concedierea sau retrogradarea acestora din funcțiile pe care le dețineau. În lipsa acestor înscrisuri apreciază că nu s-a făcut dovada adoptării acestor sancțiuni față de recurenții reclamanți.
CURTEA
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III – a Civilă sub nr._ reclamanții C. V. și C. L. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE să se constate caracterul politic al măsurilor administrative dispuse de fostul regim comunist față de reclamanți și să fie obligat la plata de daune morale în valoare de 50.000 EURO, precum și la 60.000 EURO cu titlu de daune materiale reprezentând prejudiciu suferit ca urmare a retrocedării cu întârziere a imobilului confiscat, dar și ca urmare a privării de folosință.
În motivare se arată că în anul 1977 reclamantului i s-a desfăcut contractul de muncă și a fost eliberat din postul deținut la Radio ca urmare a faptului că sora sa s-a stabilit în RFG.
În ceea ce privește pe reclamanta C. L. a fost supusă la presiuni de către securistul Institutului în care lucra ca să o determine pe cumnată să revină în țară.
Deși avea funcția de șef de proiect, reclamanta a fost obligată să efectueze activități specifice muncii necalificate.
Mai arată reclamanta că după concedierea soțului și până în anul 1980 a fost urmărită constant de o mașină a securității.
După ce reclamanții au emigrat în Germania și au primit azil politic ca urmare a persecuțiilor politice din România. După ce reclamanții „au fugit” din țară, apartamentul nr.46 de la adresa din București, ., . a fost confiscat, în temeiul Decretului-lege 223/1974.
Ulterior le-a fost retrocedat prin sentința civilă nr. 4803/2007 pronunțată de Judecătoria Sector 6 București, după un lung șir de procese costisitoare, însă cu obligația de a respecta contractul de închiriere încheiat anterior cu statul.
Datorită faptului că imobilul era ocupat de chiriași, reclamanții nu au putut beneficia de chiria practicată pe piața liberă, estimată la 450 Euro lunar, față de 500 lei încasați efectiv.
Pe durata derulării contractului de locațiune venitul din chirie pe care nu l-au realizat este estimat la suma totală de 700 EURO.
Pentru abuzurile pe care regimul comunist le-a exercitat asupra reclamanților au solicitat admiterea acțiuni în temeiul Legii 221/2009.
Prin cererea precizatoare formulată la 20.02.2013 reclamanții au arătat că măsura administrativă asimilată condamnării cu caracter politic a reprezentat concedierea reclamantului, precum și măsura reținerii preventive și a aplicării amenzii administrative pentru tentativă de trecere frauduloasă a frontierei.
În timpul anchetei a fost reținut de grăniceri, supus la insulte și torturi, a fost lovit și ulterior escortat la București, unde i s-a pus în vedere că nu părăsească domiciliul.
Față de motivele de fapt arătate în cererea introductivă, respectiv măsura de retrogradare în muncă într-un post inferior pregătirii sale, reclamanta C. L. a arătat că îi erau ascultate telefoanele și a fost anchetată în legătură cu rudele aflate în străinătate.
Pentru eliberarea pașapoartelor în vederea emigrării (pentru soț și copilul minor) a fost constrânsă să renunțe la cetățenia română.
În drept au indicat disp. art. 1 alin. 3 și art. 2 alin. 1 lit. d din OUG nr. 214/1999.
În dovedirea acțiunii au fost administrate probe cu înscrisuri, respectiv, adeverință de salariat emisă de I.G.F.C.O.T. din care rezultă că reclamanta C. L. avea funcția de inginer proiectant principal gradul II în anul 1980, Sentința Tribunalului administrativ Gelsenkirchen pronunțată la 22.07.1983, prin care se aprobă cererea de azil politic formulată de reclamanți.
Prin sentința civilă nr. 1944/6.11.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a III -a Civilă, s-a acțiunea formulată de reclamanții C. V. și C. L. în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Analizând probele administrate în cauză Tribunalul a reținut că reclamantul a deținut funcția de redactor la radio și i-a fost desfăcut contractul de muncă odată cu emigrarea într-un alt stat.
Potrivit art.4 din Legea 221/2009 persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1942 – 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin 2 se pot adresa instanței de judecată pentru constatarea caracterului politic al condamnării, iar potrivit art.1 alin.3 constituie condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6.03._89 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin 1 din O.U.G. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România.
Destituirea din funcția de redactor nu are caracterul unei măsuri administrative de tipul celor arătate la art.1 alin. 3 deoarece din probele administrate nu a rezultat că desfacerea contractului de muncă a fost dispusă ca urmare a emigrării rudelor reclamantei. Activitatea de supraveghere exercitată de organele fostei miliții sau securități nu conferă prin ea însăși caracter politic sancțiunii administrative a desfacerii contractului de muncă.
La art.2 din ordonanță sunt definite ca având un caracter politic acele infracțiuni care au avut ca scop exprimarea protestului împotriva dictaturii, a cultului personalității, a tiraniei și a abuzului de putere, militarea pentru democrație și pluralism politic, propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale sau recunoașterea și afirmarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
La art. 3 sunt definite măsurile administrative cu caracter abuziv cum sunt lipsirea de libertate în locuri de deținere sau efectuarea de cercetări, strămutarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, obligarea la muncă forțată, internarea în spitale de psihiatrie, deportarea după data de 23._, exmatricularea din facultăți și școli.
Constatând că împotriva reclamanților nu s-au dispus astfel de măsuri administrative și că desfacerea contractului de muncă a fost determinată de cererea de emigrare adresată de reclamant autorităților, tribunalul a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Cu privire la măsurile abuzive pretins dispuse împotriva reclamantei s-a reținut că mutarea de la un loc de muncă la altul în cadrul aceleiași unități economice nu se confundă cu obligarea la muncă forțată și nu este reglementată de legiuitor ca având un caracter abuziv.
Pentru toate considerentele expuse tribunalul a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs recurenții reclamanți C. L. și C. V., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, hotărârea fiind dată cu aplicarea greșită a legii.
Astfel, prin sentința atacată, tribunalul a respins acțiunea recurenților – reclamanți ca neîntemeiată, cu următoarea motivare: pe de o parte, destituirea numitului C. V. din funcția de redactor la Televiziunea Română nu are caracterul unei măsuri administrative în sensul prevederilor Legii 221/2009 și nici activitatea de supraveghere exercitată de organele fostei miliții sau securități nu conferă prin ea însăși caracter politic sancțiunii administrative a desfacerii contractului de muncă.
Pe de altă parte, mutarea numitei C. L., de la un loc de muncă la altul, în cadrul aceleiași unități economice nu se confundă cu obligarea la muncă forțată și nu este reglementată de legiuitor ca având un caracter abuziv.
Recurenții – reclamanți au arătat că au suportat persecuții ale regimului comunist, având dosare de urmărire la CNSAS, determinate de stabilirea acestora în Germania, în anii 1972 - 1973.
Toate măsurile, constând în supravegherea și ascultarea telefoanelor, retrogradarea numitei C. L. în muncă, prin obligarea prestării unei munci necalificate, destituirea recurentului - reclamant Chriculescu V. din funcția de redactor, confiscarea bunului imobil la plecarea acestora din țară au fost măsuri care sunt asimilate, prin consecințele pe care le-au produs asupra recurenților reclamanți măsurilor cu caracter politic.
Recurenta – reclamantă arată că a plecat din țară pentru a scăpa de persecuții solicitând azil politic, pe care l-a și primit de la autoritățile statului german, sentința judecătorească pronunțată de instanțele germane fiind o confirmare a caracterului politic al măsurilor.
În același timp, plecarea recurenților – reclamanți din țară a constituit în sine afirmarea unuia dintre drepturile fundamentale enumerate de Ordonanța Guvernului nr. din O.U.G. nr. 214/1999, art. 2 al. 1, respectiv dreptul la liberă circulație.
Instanța de fond a făcut o aplicare greșită a legii, neacordând prevalență actelor și tratatelor internaționale incidente în cauză, respectiv:
Declarația universală a drepturilor omului, potrivit cu care " Orice
persoana are dreptul la satisfacția efectiva din partea instanțelor juridice
naționale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin constituție sau lege", ținând totodată seama de art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale privind dreptul la un proces echitabil, dispoziții raportate la art. 20 din Constituția României privind prioritatea reglementărilor internaționale, cererea recurentei - reclamante prin care aceasta a reclamat violarea de către regimul comunist a drepturilor referitoare la viața de familie, dreptul la libera circulație și dreptul la proprietate fiind pe deplin întemeiată.
Unul dintre scopurile enumerate de legiuitor în acest context este potrivit al. 2 lit. d) din actul ordonanța menționată "respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile și politice, economice, sociale și culturale", ori, fapta pentru care recurenta – reclamantă și familia acesteia au suportat măsuri abuzive a fost tocmai punerea în valoare a dreptului fundamental la liberă circulație, drept recunoscut de Declarația universală a drepturilor omului (art. 13) act internațional semnat de România ca membră O. în 14 ianuarie 1955.
Recurentul - reclamant C. V., invocă faptul că pe lângă îndepărtarea lui din funcția de redactor șef, în perioada plecării sorei acestuia Jacoviță M. din țară, iar mai apoi a soției acestuia au avut dosar de urmărire, constituit la Departamentul Securității statului, astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar și din cele atașate prezentului recurs. Recurentul reclamant invocă faptul i-au fost ascultate telefoanele și i-a fost îngrădit dreptul la liberă circulație, prin refuzul eliberării pașaportului, într-un termen rezonabil.
Recurentul - reclamant arată că a fost cercetat penal pentru tentativă de trecere frauduloasă a frontierei, ulterior propunându-se aplicare unei sancțiuni administrative, condiționat de angajamentul acestuia de a o convinge pe sora acestuia să revină în țară.
Recurentul – reclamant mai arată că fiul său minor a fost ținut departe de mama sa mai mult de doi ani, tot ca un abuz politic, acest fapt constituind, tot astfel, o încălcare adusă vieții de familie.
În consecință, recurenții – reclamanți solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
Examinînd sentința recurată prin prisma motivelor de recurs formulate, raportat și la prevederile art. 304 ind. 1 C.proc.civ, Curtea retine că recursul este nefondat urmînd să îl respingă pentru motivele următoare:
Se invocă nelegalitatea sentinței prin aceea că nu s-a acordat prioritate Declarației Universale a Drepturilor omului, în condițiile invocării de către reclamanți a violării de către regimul comunist a drepturilor referitoare la viața de familie, dreptul la libera circulație și dreptul la proprietate.
Curtea reține că acțiunea, așa cum a fost completată, a fost analizată de instanța de fond prin raportare la dispozițiile legale invocate de reclamanți: art. 4 din legea 221/ 2009, care face trimitere la art. 1 alin. 3 din același act normativ și a OUG 214/ 1999, art. 3 alin. 1 litera d . Invocarea în calea de atac a necesității soluționării cauzei și din perspectiva încălcării unor drepturi fundamentale ce necesită reparație, constituie cereri noi în recurs, inadmisibile față de disp. art. 316 raportat la art. 294 alin. 1 C.., neputînd fi modificate elementele pe care prima instanță le –a avut în vedere la pronunțarea soluției.
De altfel, invocînd greșita aplicare a legii prin neacordarea prevalenței tratatelor internaționale, precum și încălcarea dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 CEDO, recurenții se rezumă la indicarea formală a unor norme de drept, și nu indică argumentele în susținerea nelegalității sentinței recurate, nearătînd în mod concret modul în care tratatele internaționale și convenția menționate influențează soluționarea cauzei, condiția legală a dezvoltării motivelor implicînd determinarea greșelilor anume imputate primei instanțe, o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept. În recurs nu se judecă din nou pricina, ci se judecă hotărîrea, astfel că instanța de control judiciar nu poate proceda la analiza fondului cauzei. Critica în recurs trebuie să privească legalitatea soluției, ori recurenții nu au menționat în ce constau greșelile săvîrșite de instanța de fond, lin mitîndu-se la reluarea afirmațiilor din cererea de chemare în judecată.
Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărîrii ce se atacă pe această cale, simpla nemulțumire a părții nefiind suficientă, după cum nu este suficientă nici afirmația generală că hotărîrea atacată este nelegală, recurentul fiind obligat să-și sprijine recursul pe cel puțin unul din motivele de modificare sau casare ce se încadrează în dispozițiile art. 304 și 304 indice 1 C.. Chiar dacă în recursul împotriva unei hotărîri care nu poate fi atacată cu apel, instanța poate să examineze cauza sub toate aspectele, aceasta înseamnă că recursul nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304 C., fără, însă, ca partea să fie scutită de îndatorirea dezvoltării criticilor împotriva hotărîrii, prin prisma cărora să se poată realiza controlul judiciar.
Față de considerentele expuse, reținînd și disp. art. 312 alin1 C., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții reclamanți C. L. și C. V. împotriva sentinței civile nr.1944/06.11.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12 iunie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. S. A. C. B. M. D. O.
GREFIER
G. C. A.
Red. M.D.O.
Tehnored. T.I./MDO
2 ex.
Jud. fond:
S. M.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 997/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act. Decizia nr. 999/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
