Revendicare imobiliară. Decizia nr. 168/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 168/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-04-2012 în dosarul nr. 168/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 168A
Ședința publică de la data de 20.04.2012
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - C. M. S.
JUDECĂTOR - Z. D.
GREFIER - D. L.
Pe rol soluționarea cererii de apel formulată de apelanta reclamantă I. (B.) G. – cu domiciliul ales la Av. S. R. I. din Bucureștii, ., ., ., împotriva sentinței civile nr. 1655/05.10.2004 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a civilă în dosarul nr._/3/2010, în contradictoriu cu intimații pârâți M. Ș. și M. M. F.- domiciliați în București, ..16, ., sector 2, și cu intimații chemați în garanție D. I., D. A. – cu domiciliul ales la CAv. M. T. și M. E. din București, Splaiul Unirii nr.39, ..2, ., sector 3, M. București prin Primarul General – cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, sector 6, și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – cu sediul în București, ., sector 5, cauza având ca obiect „revendicare imobiliară”.
Dosarul a fost strigat la ordinea listei de apeluri.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns apelanta reclamantă I. (B.) G. – reprezentată de avocat Kehaiyan M. în baza împuternicirii avocațiale nr.38/2012, intimații pârâți Miliceascu Ș. și M. M. F. – reprezentați de avocat Vutcanu D. în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2012, intimații chemați în garanție D. I. și D. A. - reprezentați de avocat M. T. în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2012, lipsind intimații pârâți M. București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că, la data de 12.04.2012, la registratura secției s-a înregistrat întâmpinarea formulată de intimații – pârâți M. Ș. și M. M. F., o copie de pe întâmpinare a fost comunicată apelantei – reclamante, în baza rezoluției grefierului șef al secției, dovada în acest sens fiind depusă la dosar (fila 96).
Reprezentanții părților prezenți în sala de ședință, având cuvântul, arată că nu au de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat.
Nemaifiind de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat, Curtea constată pricina în stare de judecată și acordă cuvântul asupra apelului declarat în cauză.
Apelanta – reclamantă iancu( B.) G. prin avocat, susține motivele de apel astfel cum au fost formulate în scris și solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței pronunțată de instanța de fond, în sensul admiterii acțiunii; fără cheltuieli de judecată.
Precizează că acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.civ.
Instanța de fond în mod greșit a reținut că nu se poate supune problema revendicării cu consecința restituirii în natură, întrucât nu a solicitat în termenul special de prescripție anularea contractului de vânzare – cumpărare încheiat între statul român și foștii chiriași - intimații chemați în garanție D..
Precizează că nici titlul său nu a fost anulat, iar imobilul ce face obiectul prezentului litigiu nu a ieșit niciodată din patrimoniul său și nici al autoarei sale de la data naționalizării.
Intimații – pârâți M. Ș. și M. M. F. prin avocat solicită respingerea apelului, menținerea sentinței pronunțată de instanța de fond ca fiind temeinică și legală.
În combaterea apelului învederează instanței că acțiunea a fost întemeiată pe baza art. 480 – 481 C.civ. Au cumpărat imobilul ce face obiectul prezentului litigiu în baza Legii nr.112/1995. Odată cu apariția legii speciale nr.10/2001, s-a creat un regim juridic derogator și nu reglementează pentru reclamanți o posibilitate concretă și efectivă de a cere și obține restituirea în natură a imobilelor deja înstrăinate chiriașilor cumpărători.
Apelanta – reclamantă nu a făcut dovada parcurgerii procedurii administrative prealabile prevăzute de Legea nr.10/2001.
Buna lor credință este de netăgăduit, întrucât au cumpărat bunul cu respectarea Legii 112/1995.
Curtea pune în discuția părților dacă există un bun actual în patrimoniul părților în sensul jurisprudenței CEDO, cauza M. A..
Reprezentantul intimaților – pârâți învederează că apelanta – reclamantă nu deține un bun în sensul jurisprudenței CEDO, nefiind notificați în baza legii 10/2001.
Reprezentantul apelantei – reclamante învederează instanței că are un bun în sensul jurisprudenței CEDO, deoarece bunul nu a ieșit din patrimoniul său și nici a autorului său de la data naționalizării.
Intimații – chemați în garanție D. I. și D. A. prin avocat susțin că apelanta – reclamantă a motivat că la fond s-ar fi depășit cadrul procesual, însă din punctul lor de vedere nu se poate face o discuție relativă la valoarea titlului pretins de apelanta – reclamantă întrucât instanța de fond ar fi trebuie să fie investită cu o astfel de cerere. Nefiind investită instanța de fond cu o astfel de cerere este exclus din rațiune ipotetică că ar exista un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr.1 adițional la CEDO. În cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 15 lit. r din Legea nr. 112/1995.
În speța de față, incidența deciziei pilot nu poate fi primită, întrucât apelanta – reclamantă nu a solicitat restituirea imobilului cu respectarea Legii nr.112/1995 și nu a înțeles să acționeze potrivit dispoziției Legii 10/2001.
În replică, reprezentantul apelantei – reclamante învederează că nu a făcut vorbire niciodată dispozițiile Legii 10/2001, ci de dispozițiile dreptului comun.
Curtea constatând închise dezbaterile reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a IV-a Civilă la data de 2.12.2010 sub nr._ reclamanta I.-B. G. a chemat în judecată pârâții M. Ș. și M. M.-F. solicitând obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul reprezentând apartamentul nr.3, compus din 4 camere și dependințe, situat în București, ..16, . și terenul în suprafață de 42,29 mp situat sub construcție, inclusiv cota indiviză de 25,71% din părțile și dependințele comune ale imobilului.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că imobilul sus-menționat a fost dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare aut. sub nr._/27.06.1947 de către Tribunalul I.-Secția notariat de autorii săi, B. M. și B. B. și că a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, fiind trecut la poziția 761 anexă la decret. S-a susținut că acest decret contravenea la chiar data adoptării lui Declarației Universale a Drepturilor Omului și Constituției din 1948, precum și art. 480 și 481 Cod civil.
În vederea stabilirii competenței materiale, imobilul revendicat a fost evaluat la suma de 630.000 lei.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 Cod civil, art. 44 din Constituție, art.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art.1 pct.1 și 13 C.pr.civ.
Pârâții M. Ș. și M. M.-F. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția inadmisibilității acțiunii, raportat la incidența legii speciale, Legea 10/2001, derogatorie de la dreptul comun și excepția prematurității acțiunii, deoarece reclamanta trebuia să urmărească întâi soluționarea procedurii administrative în baza Legii 10/2001; pe fond au solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, menționând că au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin contractul de vânzare-cumpărare aut. sub nr. 1578/17.10.2007 de BNP P. Teiușeanu I., vânzătorii D. I. și D. A. cumpărându-l prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 900/27.11.1996. Au mai menționat că, la momentul cumpărării, în evidențele Comisiei de aplicare a Legii 10/2001 nu figura cerere de restituire a imobilului, de asemenea, pe rolul instanțelor nu figura nicio acțiune privind acest imobil. Au mai arătat pârâții că au intabulat imobilul în cartea funciară, conform încheierii nr._/2007 a OCPI. De asemenea, au susținut buna credință la cumpărarea imobilului.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe disp. art. 115-118 C.pr.civ. și pe dispozițile Legii 10/2001.
Pârâții M. Ș. și M. M.-F. au formulat cerere de chemare în garanție pentru evicțiune împotriva garanților D. I. și D. A., pentru ca, în situația admiterii acțiunii, să fie obligați garanții să le restituie suma de 205 000 euro, prețul achitat pentru cumpărarea apartamentului nr.3, compus din 4 camere și dependințe, situat în București, ..16, ..
În drept, cererea de chemare în garanție a fost întemeiată pe disp. art. 1337 și 1341 cod civil și art. 60-63 C.proc.civ.
Chemații în garanție D. I. și D. A. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii și respingerea cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată.
Chemații în garanție D. I. și D. A. au formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului București prin Primar General și a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea chemaților în garanție la plata sumei de 205 000 euro, prețul apartamentului nr.3.
În motivare, aceștia au arătat că au cumpărat apartamentul la data de 27.11.1996 cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, anterior achiziției verificând daca s-a depus cerere de restituire. L-au înstrăinat la data de 17.10.2007 cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, efectuându-se verificări cu privire la formularea vreunei acțiuni în justiție sau a unei cereri de restituire în baza Legii 10/2001.
Pe fondul cauzei, chemații în garanție au susținut că, în situația în care reclamanta nu a formulat notificare în baza Legii 10/2001 și nu a formulat acțiune în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995, nu mai poate solicita restituirea imobilului. S-a invocat faptul că reclamanta nu are un „bun actual” în sensul Convenției și că prin admiterea acțiunii în revendicare ar fi nesocotite drepturile de proprietate al pârâților și al lor și afectat principiul securității raporturilor juridice.
Chemații în garanție Municipiului București prin Primar General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu au formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanție formulată de chemații în garanție D. I. și D. A..
Prin sentința civilă nr. 1655/05.10.2011 Tribunalul București Secția a IV-a Civilă a respins excepțiile inadmisibilității și prematurității acțiunii, ca neîntemeiate, a respins ca neîntemeiată acțiunea în revendicare formulată de reclamanta I.-B. G., în contradictoriu cu pârâții M. Ș. și M. M.-F., a respins ca rămase fără obiect cererile de chemare în garanție formulate de pârâții M. Ș. și M. M.-F. împotriva chemaților în garanție D. I. și D. A. și de chemații în garanție D. I. și D. A. în contradictoriu cu M. București prin Primar General, și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a respins ca neîntemeiată cererea chemaților în garanție D. I. și A. de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut, cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, că legea specială reglementează posibilitatea reclamanților ca, într-un termen de prescripție, să solicite constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între reprezentanții statului și chiriașii cumpărători, însă această posibilitate nu poate suplini dreptul reclamanților de a supune instanțelor o altă problemă juridică-revendicarea cu consecința restituirii în natură a acestor imobile; iar cu privire la excepția prematurității acțiunii, că acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun nu presupune ca etapă prealabilă finalizarea procedurii administrative în baza Legii 10/2001.
Pe fondul cauzei, tribunalul, comparând titlurile părților, a dat prioritate titlului pârâților, contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1578/17.10.2007 prin care au dobândit dreptul de proprietate de la cumpărătorii în baza Legii 112/1995 și care nu a fost anulat pe calea unei acțiuni în justiție, și a respins în consecință acțiunea în revendicare, ca neîntemeiată.
Având în vedere situația particulară a apartamentului în litigiu, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat între anii 1945-1989, titlul pârâților devine preferabil, față de criteriile speciale instituite de Legea 10/2001, respectiv valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 900/27.11.1996, care a stat la baza titlului pârâților și care nu a fost anulat în instanță în termenul special de prescripție prevăzut de art. 45 din Legea 10/2001 și de disp. art. 18 din Legea 10/2001, care stabilesc în această situație o reparație echitabilă pentru proprietar, respectiv despăgubirea prin echivalent, bineînțeles sub condiția formulării notificării în termenul prevăzut de Legea 10/2001.
Tribunalul a apreciat că reclamanta nu poate pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului întrucât încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei a fost realizată în baza Decretului nr. 92/1950, deci în perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenția Europeană, situație neprotejată de Convenție, pentru a se putea afirma că această încălcare a dreptului de proprietate ar putea fi sancționată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
După ce România a devenit parte prin semnarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, reclamanta nu a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, titlul de proprietate al chemaților în garanție dobânditori de la stat.
Singura speranță legitimă creată reclamantei a fost cea prin Legea 10/2001, iar în condițiile în care reclamanta nu a formulat acțiunea în constatarea nulității absolute menționate mai sus, tribunalul a reținut că singura speranță legitimă era cea a obținerii contravalorii apartamentului înstrăinat în baza Legii 112/1995, nu însă și a restituirii în natură.
Cum însă reclamanta nu a formulat notificare în baza Legii 10/2001, aceasta nu poate beneficia nici de acest drept.
Pe de altă parte, cumpărătorii în baza Legii 112/1995 beneficiază de un bun, asupra căruia dețin și posesia concretizată material și și-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară.
Față de aceste aspecte, tribunalul a respins acțiunea în revendicare, ca neîntemeiată.
În ceea ce privește cererile de chemare în garanție formulate de pârâții M. Ș. și M. M.-F. și de chemații în garanție D. I. și D. A., tribunalul, față de soluția de respingere a acțiunii, în baza art. 63 C.pr.civ., le-a respins ca rămase fără obiect.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta I. (B.) G..
În motivarea apelului, apelanta-reclamantă susține că nelegalitatea sentinței civile nr. 1655/05.10.2011 denotă din modul eronat in care instanta de judecata intelege sa faca aplicabile dispozitiile legale in materia revendicarii bunurilor imobile.
Reclamanta arată ca prin cererea de chemare in judecata, din data de 02.12.2010 a inteles sa investească instanta, in virtutea principiului disponibilitatii, cu o actiune in revendicare intemeiata pe dispozitiile legale regasite in codul civil, respectiv dispozitiile art. 480 - 481 cod civil.
In aceeasi nota a aplicabilitatii dreptului comun, reclamanta a invocat de asemenea dispozitiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Asa cum a aratat, in calitate de reclamantă, a fixat limitele cadrului procesual si a decis ca aceasta cerere, sa fie solutionata in baza dispozitiilor dreptului comun, atat paratii, cat și chematii in garantie, au inteles sa invoce in apararile lor temeiuri juridice, total straine de natura cauzei, diferite celor indicate de aceasta.
Potrivit art. 22 alin 1 din aceeasi lege, persoana indreptatita va notifica in termen de 18 luni de la data intrarii in vigoare a legii, persoana juridica detinatoare, solicitand restituirea in natura a imobilului.
Intrucat prin contractul de vanzare - cumparare incheiat in baza Legii nr. 112/1995 intre S. R. si chematii in garantie D. I. si D. A., a fost vandut imobilul apartament ce face obiect al prezentei actiuni - rezulta ca acesta la data de 14.02.2001, data aparitiei Legii nr.10/2001, nu mai era deținut de stat, si deci nu ar mai fi putut face obiectul procedurii administrative de restituire, din considerentele mai sus invocate.
Este evident ca statul nu mai putea dispune restituirea imobilului vandut fostilor chiriasi, intrucat ar insemna prin reducere la absurd, sa dispuna de drepturile unei persoane fizice de drept privat in beneficiul altora.
In consecinta, instanta de fond a decis ca procedura speciala administrativa de restituire a imobilelor in natura nu este aplicabila imobilului in cauza.
Interpretarea pe care instanta de judecata intelege sa o faca Deciziei nr. 33/2008, este una total nefondata, in contradicție chiar cu opinia instantei initial exprimata, considerandu-se de aceasta data ca dispozitiile Legii nr. 10/2001 ar avea un caracter special.
Raportandu-se la caracterul special al Legii nr. 10/2001 asupra careia initial a statuat ca nu ar influenta prezenta actiune, prin interpretarea data Deciziei nr. 33/2008, implicit reneaga toate argumentele aduse de ea insasi, in pag 3 a hotararii, intrand deci . cu aspectele deja retinute.
Compararea titlurilor de proprietate.
Ceea ce instanta de judecata ar fi trebuit sa solutioneze in limitele investirii sale, privea o comparatie a doua acte juridice, pe de o parte, a titlului reclamantei, iar pe de alta parte de titlul de proprietate apartinand paratului si autorilor sai.
Actiunea in revendicare prin compararea titlurilor de proprietate, justificata pe dispozitiile art. 480 cod civil, este o actiune reala admisibila si analizand valabilitatea titlului statului (autorul paratului) conform dispozitiilor art. 6 alin 3 din Legea nr. 213/1998 rezulta ca sunt preluate cu titlu valabil doar imobilele care au intrat in proprietatea statului cu respectarea legilor si a Constitutiei in vigoare a data preluarii de catre stat.
Reclamanta in calitate de mostenitor al unei persoane de la care imobilul a fost preluat abuziv, își pastreaza calitatea de proprietar avută la momentul preluării întrucât imobilul nu a ieșit niciodată din patrimoniul său și al autoarei sale, nefiind niciodată anulat actul prin care acesta a fost dobândit.
Dimpotrivă, având în vedere că statul nu a devenit niciodată proprietar, rezultă că prin contractul de vânzare-cumpărare 900/27.11.1996 s-a vândut autorilor pârâților un bun care nu îi aparținea.
In compararea titlurilor de proprietate instanta ar fi trebuit să aiba in vedere, ca reclamanta a dobandit dreptul de proprietate de la adevăratii proprietari ai acestuia, titlul autorilor sai fiind un act autentic, mai vechi si mai bine caracterizat, fiind transcris pentru opozabilitate fata de terti la Tribunalul I., in mod nelegal este amintita doar inscrierea titlului paratului in cartea funciara fara a se face mentiunea si despre titlul reclamantei. In aceeasi ordine de idei sa face referire doar la valabilitatea titlului paratului fara sa se analizeze si valabilitatea titlului reclamantului
In practica constanta, CEDO a stabilit ca vanzarea de catre stat a unui bun al altuia, unor terti - chiar si de buna credinta chiar daca este anterioara confirmarii definitive in justitie a dreptului de proprietate, reprezinta o privare de bun si o asemenea privare combinata cu lipsa totala a despagubirii este contrara art. 1 din Protocolul nr.1 aditonal la CEDO
Faptul ca actul de vanzare - cumparare incheiat cu autorii paratului, respectiv cu chematii in garantie D., nu a fost desfiintat, nu este un criteriu in sine pentru recunoasterea titlului lor de proprietate.
In acest sens, reclamanta învederează ca nici actul de proprietate detinut de catre aceasta nu a fost desfiintat, ceea ce o determina sa considere, daca s-ar admite teza instantei de judecata, ca si pentru aceasta ar fi trebuit sa se recunoasca dreptul de proprietate.
In realitate ceeace face instanta de judecata este sa analizeze valabilitatea unui singur titlu de proprietate, desi reclamanta nu a contestat in nici un moment ca acest nu ar fi valabil, ci din contra, ca dat fiind existenta a doua titluri de proprietate, ambele valabile, intrucat niciunul dintre ele nu a fost anulat, sa se acorde preferabilitate unuia dintre ele, in urma analizei si comparatiei facute de instanta.
Neexistand nici un termen de comparatie - inscriere in cartea funciara, de la ce autor provin, care este mai bine caracterizat, etc. reclamanta nu poate considera temeinicia hotarârii instantei care subliniaza cu totul alte aspecte decat cele asupra carora fusese investita.
Opinia instantei, privind faptul ca paratii beneficiaza de un bun si ca acesta a fost inscris in cartea funciara, ii poate fi opusa de asemenea existenta unui bun in patrimoniul reclamantei (actul de proprietate al reclamantei la randul sau nu a fost anulat) precum si inscrierea acestuia in cartea funciara existenta la momentul deposedarii autorilor sai.
Titlul reclamantei I. G..
Astfel cum rezultă din înscrisurile administrate în cauză conform contractului autentificat sub nr._/27.06.1947 autorii reclamantei Beresteanu M. și Beresteanu B. în schimul pretului de_ lei dobandeau poroprietatea imobilului revendicat.
Imobilul proprietatea autorilor reclamantei a fost inscris in evidentele Tribunalului I.
In mod neintemeiat se sustine de catre instata ca incalcarea dreptului de proprietate nu ar putea si fi sactionata de CEDO intrucat la data nationalizarii Romania nu era parte la aceasta.
Caraterul abuziv al deposedarii nu trebuie interpretat si analizat doar din practica CEDO, ci ar fi trebuit instanta de judecata sa observe ca in cadrul Constitutiei din anul 1948 (art. 8) se garanta dreptul de proprietate, mai mult decat atat Declaratia Universala a Drepturilor Omului era in acelasi sens.
Titlul de proprietate al pârâților și chemaților în garanție.
Titlul paratilor este reprezentat de contractul nr. 900/27.11.1996 incheiat intre statul neproprietar si chematii in garantie D..
F. a mai relua aspectele deja invederate, reclamanta precizează ca «titlul» statului este reprezentat de o preluare abuziva, efectuata prin Decretul nr 92/1950, fara a exista deci un act juridic care sa confirme existenta dreptului de proprietate in patrimoniul statului.
Interpretarea și aplicabilitatea Deciziei nr. 33/2008 a ICCJ în speța de față.
Controversa existentă în practica judiciară și doctrină cu privire la temeinicia unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, după . Legii nr. 10/2001, a fost abordată prin Decizia nr. 33/9.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, decizie care a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 108/23.02.2009 și a cărei interpretare a legii este obligatorie pentru instanțe.
Intimații-pârâți M. Ș. și M. M. F. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului ca nefundat, arătând că imobilul revendicat a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 și că reclamanta nu a formulat notificare conform art. 22 din Legea nr. 10/2001. Întrucât legiuitorul a adoptat o lege specială de reparație care este Legea nr. 10/2001, iar imobilul în litigiu face obiectul acestei legi, reclamanta trebuia să urmeze procedura stabilită de lege, în cadrul căreia avea posibilitatea să-și valorifice pretențiile. Intimata invocă decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Analizând sentința apelată conform art. 295 alin. 1 C.pr.civ. și analizând actele și lucrările dosarului în raport de dispozițiile legale incidente, Curtea reține următoarele:
Acțiunea de față are ca obiect revendicarea unui bun imobil – apartamentul nr. 3 din București, .. 16, . – și este introdusă în contradictoriu cu subdobânditorii printr-un act cu titlu oneros de la cumpărătorii imobilului în baza Legii nr. 112/1995.
Instanța de apel constată că în mod corect tribunalul a constatat aplicabilitatea la speță a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, deoarece este întemeiată premisa conform căreia imobilul ce formează obiectul litigiului face parte din domeniul de aplicare al Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fiind preluat de stat prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950, iar acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun a fost înregistrată pe rolul instanței ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Prin această decizie în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 108 din 23.02.2009, instanța supremă a statuat în sensul următor:
a) concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială;
b) În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
O critică invocată prin motivele de apel privește faptul că reclamanta nu putea uza de prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001 în sensul de a solicita restiotuirea în natură a bunului deoarece la data intrării în vigoare a acestei legi statul vânduse deja apartamentul în litigiu, în baza Legii nr.112/1995.
Curtea va respinge această critică, arătând că, pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială de reparație a abuzurilor săvârșite în materie imobiliară, era necesar ca reclamanta să urmeze procedura prevăzute de Legea nr. 10/2001. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, imobilele preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Or, pentru situația reclamantei-apelante, al cărei imobil a fost preluat în temeiul Decretului-lege nr. 92/1950, a fost adoptată o lege specială de reparație, care a reglementat modalitățile juridice de redobândire a bunului imobil preluat în mod abuziv de stat, însă reclamanta nu a înțeles să uzeze de prevederile acestei legi, în sensul de a formula în termenul și cu procedura reglementată de Legea nr. 10/2001.
În considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008, obligatorii pentru instanțe, se arată că persoana îndreptățită nu are dreptul la opțiune între procedura generală și calea legii speciale. În caz contrar, dacă s-ar accepta că un reclamant ar putea introduce oricând o acțiune în revendicare cu privire la un imobil ce intră in domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, fără a urma calea prevăzuta de legea specială, ar însemna că toate procedurile, termenele și sancțiunile prevăzute de legea specială în scopul de a limita incertitudinea raporturilor juridice născute în legătura cu imobilele preluate abuziv de stat, ar fi superflue. Or, dispozițiile legale imperative cuprinse în Legea nr. 10/2001 trebuie interpretate în sensul de a produce efecte juridice, iar nu de a nu produce nici un efect (actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat).
Totodată, instanța supremă a statuat prin aceeași decizie de interpretare în sensul că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.
În speța de față, reclamanta-apelantă a arătat că nu a formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, fără să învedereze vreun motiv independent de voința sa care să o fi împiedicat să formuleze notificarea în termenul prevăzut de legea specială.
Prin urmare, Curtea constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 6 alpin. 1 din Legea nr._ și a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, critica formulată de apelantă - potrivit căreia singurul remediu juridic la îndemâna reclamantei era formularea acțiunii în revendicare, iar nu formularea notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001 – fiind respinsă de instanță, în considerarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, Curtea are în vedere cauza Faimblat c. României (cererea nr. 23.066/02, hotărârea din 13.01.2009, publicată în M. Of. nr. 141/06.03.2009) -în care Curtea Europeană a constatat că respingerea acțiunii pe motiv că reclamanții trebuiau să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 reprezintă o ingerință în dreptul de acces al reclamanților la o instanță judecătorească, care era prevăzută de Legea nr. 10/2001, care a implementat o procedură administrativă prealabilă, urmărea un scop legitim, însă nu era proporțională, întrucât procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu apărea drept o cale de atac efectivă. Or, verificând eficiența acestei proceduri, Curtea a constatat că remediul oferit de Legea nr. 10/2001 a devenit eficient abia după data de 12.11.2007, când a fost publicată în Monitorul Oficial decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin care s-a decis că instanțele sunt competente să statueze asupra fondului cererilor de restituire a imobilelor naționalizate, chiar și în ipoteza absenței unui răspuns din partea autorităților administrative.
Prin urmare, Curtea constată că folosirea căilor prevăzute de legea specială de reparație, pentru obținerea măsurilor reparatorii pentru imobilul preluat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, constituia singurul remediu eficient pentru reclamantă, întrucât calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins de reclamanți era una efectivă, având în vedere decizia în interesul legii nr. XX/2007 a ICCJ – Secții Unite.
Tot în jurisprudența instanței de contencios a drepturilor omului s-a subliniat ideea că statele-contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere în privința modalității de reglementare a situației juridice a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada comunistă.
Un principiu de bază reieșit din studiul jurisprudenței C.E.D.O., aplicat în mod constant de instanța europeană, este acela conform căruia „speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate, care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv, nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1”. Acest principiu își are rațiunea în ampla marjă de apreciere pe care o au Statele-părți la Convenție cu privire la adoptarea sau nu a unei legislații de restituire a bunurilor ce au fost preluate de stat înainte de ratificarea Convenției, sau cu privire la domeniul de aplicație al acestei legislații, ele fiind singurele în măsură să aprecieze cu privire la oportunitatea reconstituirii unui fost drept de proprietate, a condițiilor în care operează restituirea (în natură sau prin echivalent) sau a categoriei persoanelor îndreptățite la măsurile reparatorii. Această regulă a fost aplicată de Curte în cauza D. c. României (cererea nr._/02, hotărârea din data de 06.12.2007, definitivă la data de_ ), în care a reamintit că articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu aplică asupra Statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile care le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.
Respectând marja de apreciere, S. R. a reglementat condițiile în care vor fi restituite bunurile pe care le-a preluat înainte de ratificarea Convenției, prin adoptarea Legii nr. 10/2001 optând, în principal, să restituie foștilor proprietari, în natură, imobilele deținute de la data intrării în vigoare a legii de una din persoanele juridice prevăzute de lege, și în subsidiar, adică în măsura în care nu au fost înstrăinate unor terți în baza Legii nr. 112/1995 și cu respectarea acesteia, prin acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, la valoarea de piață a imobilului.
În al doilea rând, Curtea are în vedere jurisprudența reieșită din cauza M. c. României (cererea nr._/2003, hotărârea din 8 iunie 2010), în care plângerea reclamantului cu privire la imposibilitatea de a-și exercita dreptul de a primi despăgubirea pentru terenul naționalizat, întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, a fost respinsă de Curtea Europeană pe considerentul că, deși prevederile legale în materie (respectiv Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietarii și justiției, precum și unele măsuri adiacente) îi permiteau reclamantului să obțină plata în numerar a unei părți din despăgubirea stabilită prin decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, acesta nu și-a exercitat dreptul de opțiune în acest sens.
O altă critică susținută de apelanta-reclamantă privește faptul că apartamentul revendicat a intrat fără titlu valabil în proprietatea statului, în sensul art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, fapt ce are ca efect recunoașterea retroactivă a dreptului său de proprietate și, implicit, nevalabilitatea titlului de proprietate al autorilor intimaților pârâți, care au cumpărat de la statul neproprietar.
Curtea va respinge această critică, constatând că în mod corect tribunalul a concluzionat că, atât timp cât reclamanta nu a întreprins nici un demers judiciar pentru recuperarea bunului revendicat, conform procedurii reglementate prin Legea nr. 10/2001, nu poate invoca protecția oferită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, având în vedere că textul convențional nu garantează dreptul de a obține un bun.
În jurisprudența actuală a Curții se constată o schimbare a raționamentului construit pe tiparul P. c. României, S. și P. în ceea ce privește conținutul noțiunii de bun. În hotărârea pilot M. A. și alții c. României (cererile nr._/05 și nr. 3380/06, hotărârea din 12.10.2010), instanța europeană a decis că reclamantele nu aveau un „bun actual” asupra apartamentului în litigiu, deoarece nu dețineau nicio hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care instanțele să le fi recunoscut dreptul de proprietate și care să fi dispus în mod explicit restituirea imobilului prin dispozitivul hotărârii, dispozitiv care să poată fi învestit cu formulă executorie pentru restituirea apartamentului, ci numai un drept la compensare, care pretinde în egală măsură respectarea exigențelor articolului 1 din Protocolul nr. 1. În acea cauză, reclamantele dețineau o hotărâre judecătorească, rămasă irevocabilă, prin care se constatase nelegalitatea naționalizării, însă instanța europeană a subliniat faptul că dispozitivul acelor hotărâri judecătorești nu reprezenta un titlu executoriu pentru restituirea în natură a apartamentului în litigiu.
Plecând de la aceste premise teoretice, Curtea arată că, pentru a avea câștig de cauză în acțiunea în revendicare, era necesar ca reclamanta să fie titulara unui „bun” ori ai unei valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora să poată pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenței Curții Europene. Or, această premisă nu este îndeplinită în cauză, din culpa reclamantei, care a stat în pasivitate și nu a întreprins niciun alt demers pentru restituirea proprietății apartamentului în litigiu, nici pe cale administrativă și nici judiciară, fie pe calea dreptului comun, fie uzând de legislația specială adoptată în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Procedurile reglementate de acest act normativ reparatoriu impuneau apelantei-reclamante să se conformeze conduitei prescrise de lege, respectiv să adreseze notificare unității deținătoare în termenul și condițiile art. 22 alin. (1) din Legea 10/2001, republicată.
Sancțiunea pentru omisiunea de a formula notificare, potrivit art. 22 alin. (5) din lege, este „pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”.
În acest context, de vreme ce apelanta nu mai poate obține măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, este lipsită de orice finalitate evaluarea titlului statului potrivit criteriilor reglementate de dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, anume verificarea conformității lui cu Constituția în vigoare la momentul preluării, cu tratatele internaționale la care România era parte ori a legilor în vigoare la data preluării imobilului de către stat.
De asemenea, Curtea mai constată că, în acele cazuri în care reclamanții au pretins nevalabilitatea privării de proprietate înfăptuite de către autorități în perioada anterioară ratificării Convenției Europene a Drepturilor Omului (respectiv 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Legii nr. 30/1994), Curtea Europeană a statuat că nu este competentă ratione temporis să se pronunțe cu privire la circumstanțele exproprierii (Malhous c. Republicii Cehe, cererea nr._/96, 13.12.2000, C.E.D.O. 2000-XII) și că nu poate fi vorba nici de o încălcare continuă a Convenției, imputabilă autorităților române și susceptibilă de a-și exercita efectele în limitele temporale asupra cărora Curtea este chemată să se pronunțe (cauza Prințul Hans-A. II de Lichtenstein c. Germaniei, par. 85; cauza C. c. România).
În consecință, Curtea constată că în cauză nu se poate reține încălcarea art. 1 din primul Protocol nr. 1 adițional la Convenția E.D.O, deoarece apelanta-reclamantă nu are un „bun” în patrimoniul său, în sensul dat de Curtea europeană acestei noțiuni în jurisprudența sa, sau în sensul jurisprudenței constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală (decizia nr. 9169/14.11.2005, decizia civilă nr. 1103/05.02.2009, decizia civilă nr. 1072/19.02.2010 pronunțată în dosarul nr._, decizia civilă nr. 1144/23.02.2010 pronunțată în dosarul nr._, decizia civilă nr. 6587/11.06.2009, decizia civilă nr. 4/11.01.2010, decizia civilă nr. 709/08.02.2010, decizia civilă nr. 1538/09.03.2010 pronunțată în dosarul nr. 11._, decizia civilă nr. 1130/23.02.2010 pronunțată în dosarul nr._, decizia civilă nr. 1282/26.02.2010 pronunțată în dosarul nr._, decizia civilă nr. 9735/30.11.2009).
În ceea ce privește critica referitoare la compararea titlurilor de proprietate, prin care apelanta solicită a se face aplicarea criteriilor clasice de comparare rezultate din doctrina și practica anterioară anilor 1990, Curtea constată că în mod corect tribunalul a aplicat criteriile de comparare actuale, oferite de decizia în interesul legii nr._ și de jurisprudența CEDO în privința noțiunii de „bun”, respectiv criteriul păstrării siguranței circuitului civil, sau criteriul referitor la lipsa calității de bun actual în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției pentru reclamantă, întrucât „simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă” (cauza P. contra României).
Prin definiție, acțiunea în revendicare este acea acțiune formulată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, prin care tinde la redobândirea posesiei asupra bunului revendicat. Este o acțiune petitorie, în sensul că implică dovedirea de către reclamant a dreptului de proprietate asupra bunului revendicat și este o acțiune reală, în sensul că se poate exercita împotriva oricărei persoane care deține bunul.
Rezultă că, pentru a avea câștig de cauză, era necesar a fi îndeplinită premisa admiterii cererii în revendicare, respectiv aceea ca reclamanta să fie titularul unui „bun actual” ori al unei valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora să poată pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenței Curții Europene. Or, această premisă nu este îndeplinită în cauză, din culpa reclamantei, întrucât aceasta a fost în pasivitate și nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.
Pentru aceste considerente, Curtea constată că tribunalul a soluționat acțiunea în revendicare cu aplicarea corectă a deciziei în interesul legii nr._, a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 din Convenție, a jurisprudenței Curții europene create în aplicarea acestor texte convenționale și a jurisprudenței constante a instanței supreme, motiv pentru care, în temeiul art. 296 C.pr.civ., va respinge apelul declarat de apelanta-reclamantă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanta reclamantă I. (B.) G. – cu domiciliul ales la Av. S. R. I. din Bucureștii, ., ., ., împotriva sentinței civile nr. 1655/05.10.2004 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a civilă în dosarul nr._/3/2010, în contradictoriu cu intimații pârâți M. Ș. și M. M. F.- domiciliați în București, ..16, ., sector 2, și cu intimații chemați în garanție D. I., D. A. – cu domiciliul ales la CAv. M. T. și M. E. din București, Splaiul Unirii nr.39, ..2, ., sector 3, M. București prin Primarul General – cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, sector 6, și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – cu sediul în București, ., sector 5.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20.04.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. S. C. D. Z.
GREFIER
D. L.
Red.dact.jud.MSC
Tehnored.T.I./9 ex./09.05.2012
Jud. fond - A. G. Țambulea
| ← Pretenţii. Decizia nr. 2034/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Partaj judiciar. Decizia nr. 2059/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
