Pretenţii. Decizia nr. 547/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 547/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-03-2012 în dosarul nr. 547/2012
ROMÂNIA
Dosar nr._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.547 R
Ședința publică din data de 15.03.2012
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: S. G.
JUDECĂTOR: G. D. M.
JUDECĂTOR: M. A.
GREFIER: M. D.
Pe rol soluționarea recursurilor declarate de recurentele reclamante B. M. și G. S. – decedată pe parcursul procesului, prin moștenitor G. D., de recurentul pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE și de recurentul M. P. – P. DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr.1419/ 09.09.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, având, ca obiect, „pretenții – despăgubiri Legea nr.221/2009”.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenta reclamantă B. M., prin avocat M. Eisenstat, cu împuternicire avocațială nr._/01.02.2012, la dosar, și recurentul reclamant G. D., prin același apărător, cu împuternicire avocațială nr._/05.03.2012, la dosar, lipsind recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a fost reprezentat prin procuror C. C..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Apărătorul recurenților reclamanți depune la dosar certificat de moștenitor de pe urma defunctei G. S., din care rezultă că G. D. este unicul moștenitor, și solicită introducerea acestuia în cauză, depunând la dosar și împuternicire avocațială pentru moștenitorul defunctei.
Reprezentantul Parchetului pune concluzii de admitere a acestei cereri.
Curtea dispune introducerea în cauză a numitului G. D., în calitate de recurent reclamant, având în vedere că s-a făcut dovada calității de moștenitor a acestuia de pe urma defunctei G. S..
Apărătorul recurenților reclamanți depune la dosar dovada că hotărârea instanței de fond le-a fost comunicată fără a cuprinde și motivarea judecătorului, astfel cum a arătat la un termen anterior, prezentând și originalul acestei comunicări.
Reprezentantul Parchetului arată că este aceeași situația ca și în cazul Parchetului de pe lângă Tribunalul București, astfel încât apreciază că reclamanții sunt în termen pentru a declara recurs.
După deliberare, Curtea constată că recursurile sunt declarate în termenul legal și, nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau acte de depus, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe recursuri.
Apărătorul recurenților reclamanți B. M. și G. D., solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinței instanței de fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și precizată și menținerea dispoziției instanței privind constatarea caracterului politic al măsurii arestării preventive. Apreciază că în cauză sunt incidente dispozițiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă, având în vedere că instanța de fond a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu fără a motiva în vreun fel această soluție, astfel încât solicită modificarea sentinței în sensul constatării caracterului politic și al acestei măsuri administrative.
De asemenea, apărătorul recurenților reclamanți apreciază că sunt incidente în cauză și dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, instanța de fond pronunțând o hotărâre cu interpretarea greșită și încălcarea legii, respectiv cu încălcarea C.E.D.O. și a Constituției României. Astfel, arată că în mod greșit instanța de fond a apreciat că în speță nu sunt aplicabile prevederile C.E.D.O. pentru că faptul ilicit nu era născut la data introducerii acțiunii și că prin acțiunea introdusă, reclamanții nu au arătat, concret, care dintre aceste dispoziții ar fi fost încălcate. Sub acest aspect, apreciază că C.E.D.O. nu se aplică doar dacă se indică concret dispozițiile încălcate, ci instanța este obligată să constate dacă sunt respectate dispozițiile europene.
Apărătorul recurenților reclamanți mai arată că a învederat instanței faptul că decizia de neconstituționalitate este în contradicție atât cu C.E.D.O., cât și cu art.20 din Constituția României, iar în ce privește faptul ilicit, apreciază că era născut la data introducerii acțiunii. De asemenea, arată că dispozițiile instanței de fond sunt contradictorii, întrucât aceasta analizează faptul ilicit, apreciind în final, că reclamanții nu dețin un „bun” în înțelesul Convenției Europene. Din această perspectivă, apărătorul recurenților apreciază că aceștia aveau cel puțin o „speranță legitimă” la data introducerii acțiunii, iar faptul că S. R. a intervenit în interesul lui, mai întâi prin diminuarea cuantumului despăgubirilor și, apoi, prin declararea neconstituționalității a temeiului de drept în baza căruia se solicită aceste despăgubiri, reprezintă, în opinia sa, o încălcare a dispozițiilor art.6 din C.E.D.O. și a principiului egalității armelor justiție. De asemenea, apreciază că se încalcă și dispozițiile art.14 din C.E.D.O., atâta timp cât alte persoane care au invocat aceleași drepturi, au obținut despăgubiri numai pentru că au obținut mai repede înscrisurile necesare de la C.N.S.A.S. sau pentru că instanța cărora li s-au adresat s-au pronunțat anterior apariției deciziei de neconstituționalitate. În aceeași ordine de idei, arată că inclusiv după publicarea în Monitorul Oficial a deciziei Curții Constituționale, mai multe instanțe au acordat despăgubiri, considerând că efectele deciziei sunt înlăturate de însăși dispozițiile Constituției României cu privire la faptul că normele internaționale au prioritate față de cele interne, atunci când se află în conflict cu acestea.
Pentru toate aceste motive, apărătorul recurenților reclamanți B. M. și G. D., solicită admiterea recursului, admiterea acțiunii și obligarea Statului R. la plata despăgubirilor solicitate.
Reprezentantul Parchetului solicită admiterea recursului declarat de P. de pe lângă Tribunalul București, pentru nepronunțarea instanței asupra unui capăt de cerere, cel privind măsura administrativă a mutării domiciliului, cu privire la care apreciază că sunt îndeplinite condițiile art.4 alin.2 și art.1 alin.3 din Legea nr.221/2009, astfel încât solicită modificarea în parte a sentinței și constatarea caracterului politic și al aceste măsuri administrative.
În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentantul Parchetului formulează concluzii de respingere, având în vedere că în mod corect instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art.4 alin.2 din Legea nr.221/2009, deoarece autorul reclamanților nu a suferit o condamnare cu caracter politic, ci o arestare preventivă, care poate fi asimilată unei măsuri administrative.
Cu privire la recursul reclamanților, reprezentantul Parchetului apreciază că este întemeiat în parte, pentru motivul invocat și în recursul Parchetului, însă referitor la solicitarea de acordare a daunelor morale, corect instanța de fond a făcut aplicarea deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale, având în vedere că la data pronunțării hotărârii fusese publicată în Monitorul Oficial. De asemenea, apreciază că sentința instanței de fond este în concordanță și cu decizia Î.C.C.J. pronunțată în recursul în interesul legii. Totodată, apreciază că decizia de neconstituționalitate nu încalcă drepturile și principiile C.E.D.O., întrucât este vorba despre controlul constituționalității realizat de Curtea Constituțională asupra unei legi și nu despre o modificare legislativă.
Apărătorul recurenților reclamanți B. M. și G. D., având cuvântul pe recursului Parchetului, solicită admiterea acestuia, iar cu privire la recursul Statului R., solicită respingerea, ca nefondat, corect instanța de fond stabilind caracterul politic al măsurii arestării preventive, având în vedere că autorul reclamanților a fost „condamnat” în sens larg, în sensul că a fost ridicat de la domiciliu și întemnițat timp de 8 ani, fără a exista o hotărâre judecătorească de condamnare. Depune la dosar note de ședință.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III - a Civilă, la data de 28.04.2010, reclamantele B. M. și G. S., prin mandatar B. M., conform procurii autentificate sub nr. 665/19.04.2010, în calitate de fiice (descendente de gradul I) ale defunctului M. P. M., decedat la data de 1983, au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând constatarea caracterului politic al condamnării suferite de către defunctul lor tată M. P. M., constatarea caracterului politic al măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu luate împotriva acestuia, obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri în cuantum de 1.000.000 (un milion) euro, constând în prejudiciul moral suferit în urma condamnării, obligarea paratului la suportarea cheltuielilor de judecata.
În motivare, reclamantele au arătat că autorul lor, M. P. M. s-a născut la 08.11.1904 în . într-o familie de țărani. Iubitor de copii si științele cunoașterii, a urmat Scoala Normală din Focșani, iar în anul 1926 si-a început activitatea profesionala ca învățător în .. V., unde a construit scoală din localitate cu sprijinul soției si al sătenilor. A urmat cursurile Facultății de Litere si Filosofie din cadrul Universității București, fiind si Președintele Asociației Studenților si redactor al Revistei „Fundația Regala". Începând cu anul 1929 a fost Directorul Scolii Primare din ., fiind numit la scurt timp Inspector General Școlar si ulterior Prefect al Județului P. (actual V.). In aceasta perioada a contribuit la construirea Dispensarului Medical din Corn. M., înființând si cooperativa forestiera pentru săteni.
După 23 august 1944 a fost membru si vicepreședinte al Partidului Social Democrat (PSDR), ocupând diferite funcții in Guvernul P. G.: Secretar General al Ministerului Educației Naționale, Ministru Subsecretar de Stat la M. Aprovizionării, Ministru Subsecretar de Stat la M. Muncii, Asistentei si Asigurării Sociale, Deputat de S., Președintele Uniunii învățătorilor din România.
In calitatea sa de vicepreședinte PSDR s-a opus vehement unificării acestui partid cu PCR, arătând in motivarea sa faptul ca „nu pot sa subscriu si sa contribui la permanentizarea in România contemporana, la susținerea unui comunism tiranic, odios peste măsura". Dar Congresul PSDR din octombrie 1947 a acceptat unificarea cu PCR si ca urmare a faptului ca el s-a opus unificării celor doua partide si mai ales a poziției sale anticomuniste, M. P. M. a fost arestat si încarcerat timp de 8 ani, fara a fi judecat si condamnat de către vreo instanță, pentru delictul de „activitate intensa contra clasei muncitoare" prevăzut de art. 193/1 C. pen., deși întreaga sa activitate publicistica, sociala, politica, profesională" dovedea preocuparea sa pentru ridicarea nivelului de trai al muncitorilor de la sate si orașe. A fost ridicat de securitate de acasă, dispărând astfel fără nici o urma, din viata familiei, dar si din viata publica si politica timp de 8 ani.
Autorul reclamantelor a fost arestat în deplina forța intelectuala si creatoare la vârsta de 42 de ani, si închis succesiv la Ocnele M., Sighetul Marmației, Aiud, Jilava, Mărgineni, torturat fizic si psihic, izolat in celule reci si umede, cu picioarele in apa, a fost înfometat, supus sistematic degradării umane si altor masuri inumane in scopul pierderii totale a identității si exterminării.
A fost eliberat în anul 1956, ca urmare a insistențelor liderului laburist englez Hugh Gaitskel pe lângă liderul Partidului Comunist Sovietic N.S. Hrusciov.
La eliberare era un om sfârșit, foarte bolnav, epuizat, fără viitor. Niciodată nu a mai fost in forma fizica si psihica de dinainte. Dimpotrivă, toata viata, pana la sfârșit a fost marcat profund de anii de detenție si si-a petrecut restul vieții prin spitale, operat de cancer la stomac, sau acasă, chinuit de reumatism, de ciroza hepatica, de afecțiuni ale inimii si ale rinichilor.
Totodată, fata de condamnarea politica suferita, prin Biletul de Liberare nr. 2/1956 s-a dispus si asupra stabilirii domiciliului forțat in ..
F. de împrejurarea ca familia se mutase la București si era foarte slăbit si bolnav după perioada de detenție, autorul reclamantelor a făcut cerere la M. Afacerilor Interne pentru a i se stabili domiciliul în București, împreuna cu familia. Cererea sa de stabilire a domiciliului a fost aprobata, părinții lor cumpărând în anul 1964 casă în zona Băneasa - București, casă expropriată în anul 1984 si demolată în 1986.
Ca urmare a îmbunătățirii stării sale de sănătate, s-a încadrat ca cercetător științific la Institutul de Științe Pedagogice București, dar a fost obligat sa lucreze acasă, neavând drept de comunicare în sesiuni sau drept de publicare, lucrările sale fiind depuse la Biblioteca Institutului spre consultare.
Deși a făcut numeroase cereri către conducerea Institutului spre a i se aproba sa lucreze in cadrul acestuia, i s-a refuzat in permanenta acest lucru, fiind obligat sa muncească 10 ani forțat la domiciliu, privat de toate drepturile si posibilitățile de cercetător științific, fiind practic imposibila munca de cercetare intre patru pereți fara acces la date si informații. Autorul reclamantelor a încercat prin toate mijloacele continuarea muncii de cercetare si a solicitat mereu sa i se permită desfășurarea muncii de cercetare in cadrul institutului, dar acest lucru i-a fost negat pana la moarte, sarcinile sale fiind clar stabilite, fiind urmărit de către „responsabilii cu lucrarea", care așteptau mereu noi articole pentru a si le însuși.
Reclamantele B. M. și G. S. au formulat cerere precizatoare la acțiunea introductiva, sub aspectul temeiul de drept, înțelegând să invoce disp. art. 52 al. 3 din Constituție, art. 3, art. 8, art. 9 si art. 28 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, art.1 din Protocolul nr.1, art. 5 al. 5 din Convenția Europeana si art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenție.
Prin sentința civilă nr. 1419/09.09.2011 Tribunalul București- Secția a III-a Civilă a admis cererea precizată formulată de reclamantele B. M. si G. S.; a constatat caracterul politic al măsurii arestării preventive luate împotriva autorului reclamantelor, M. P. M., pe perioada 18.02.1948 – 23.04.1956 și a respins, ca neîntemeiată cererea precizată, în rest.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că autorul reclamanților, M. P. M., a fost arestat si încarcerat timp de 8 ani, fără a fi judecat si condamnat de către vreo instanță, pentru delictul de „activitate intensa contra clasei muncitoare" prevăzut de art. 193/1 C. pen., deși întreaga sa activitate publicistica, sociala, politica, profesională dovedea preocuparea sa pentru ridicarea nivelului de trai al muncitorilor de la sate si orașe. A fost ridicat de securitate de acasă, dispărând astfel fără nici o urma, din viata familiei, dar si din viata publica si politica timp de 8 ani.
Tribunalul a reținut în ceea ce privește solicitarea privind caracterul politic al măsurii arestării preventive luate împotriva autorului reclamanților, M. P. M., pe perioada 18.02.1948 – 23.04.1956, că, așa cum rezultă din actele eliberate de către CNSAS, autorul reclamantelor a fost privat de libertate timp de opt ani, executând o pedeapsa pentru infracțiunea prev. de art. 1931 C.pen., deși nici o instanța de judecata nu constatase săvârșirea vreunei infracțiuni, această măsură neîncadrându-se în prevederile legii speciale pentru a reprezenta de drept condamnare cu caracter politic, urmează a se analiza în concret, în cauză, în ce măsură, privarea de libertate suferită de autorul reclamanților a avut caracter politic, analiza urmând a se face în temeiul art. 4 din Legea nr. 221/2009.
Astfel, din mandatul de arestare preventivă nr. 63/1.09.1954, tribunalul a reținut că autorul reclamanților a fost arestat pentru că a desfășurat activitate intensă contra clasei muncitoare, în timpul regimului burghezo – moșieresc, s-a opus unificării partidelor muncitorești, având legături cu diplomați englezi și americani.
Asupra cererii reclamanților de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul suferit de autorul lor, formulată în baza art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 tribunalul a reținut că prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice C. și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
De asemenea, tribunalul a constatat că, având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.
Tribunalul a reținut că, așa cum a statuat în jurisprudența sa (a se vedea Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010), atât Parlamentul, cât și Guvernul, respectiv autoritățile și instituțiile publice urmează să respecte cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul prezentei decizii. Totodată, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, "Dispozițiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept."
Tribunalul a menționat că reclamanții nu aveau la data intrării în vigoare a Legii nr.221/2009, un „bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art.1 al Protocolului adițional (nr.1) la Convenție pe care trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art.374 al.1 coroborat cu art.376 al.1 și cu art.377 al.1 pct.3 Cod procedură civilă).
Ca circumstanțe concrete ale cauzei, tribunalul a constatat că autorul reclamanților nu a beneficiat de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990, întrucât acesta a decedat la data de 17.01.1983, iar reclamanții, care au calitatea de descendenți ai defunctului, nu se încadrează în categoriile de beneficiari ai acestui act normativ, însă această împrejurare nu poate constitui un motiv pentru antrenarea răspunderii statului, fiind o măsură legislativă de limitare a câmpului de aplicare a acestui act normativ.
Tribunalul a constatat că nici temeiurile de drept pe care reclamantele le-au indicat suplimentar la termenul de judecată din 25.03.2011 nu sunt incidente în cauză. Astfel, acțiunea de față a fost inițiată și fundamentată în considerarea prevederilor art. 5 litera a din Legea nr. 221/2009, întreaga motivare în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată raportându-se la aceste dispoziții.
Reclamantele nu au motivat în concret cum poate fi reținută răspunderea pârâtului în baza dispozițiilor art. 52 al. 3 din Constituție, art. 3, art. 8, art. 9 si art. 28 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, art.1 din Protocolul nr.1, art. 5 al. 5 din Convenția Europeana si art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenție, atâta vreme cât, raportat la situația obiectivă a părților, astfel cum a fost expusă în fapt prin acțiune, niciunul dintre aceste acte normative nu conferă în mod direct un drept la despăgubiri.
Astfel, calificarea juridică a acțiunilor formulate în justiție se face de judecătorul cauzei după regulile prevăzute de dispozițiile procesuale civile aparținând dreptului intern.
Totodată, era necesar ca prin acțiune să se invoce care anume din drepturile prevăzute de Convenție a fost încălcat, în ce anume constă încălcarea și care anume lege internă se impune a fi înlăturată, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituția României, justificat de faptul că prin dispozițiile sale, în tot sau în parte, contravine drepturilor statuate prin Convenție, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudenței Curții.
Mai mult, potrivit principiului neretroactivității tratatelor și convențiilor internaționale, CEDO nu se aplică unui stat contractant decât cu privire la fapte juridice ce s-au produs după . pentru acel stat, deci după depunerea instrumentelor de ratificare.
În final, tribunalul a menționat că nu se poate reține aplicarea directă a dispozițiilor Convenției, pe de o parte, întrucât reclamanta nu a indicat care anume din drepturile prevăzute de Convenție a fost încălcat și în ce anume a constat încălcarea, iar pe de altă parte, fapta apreciată ca ilicită, de către reclamantă, s-a produs înainte de ratificarea Convenției de către S. R., prin Legea 30/1994.
Împotriva acestei sentinței, au declarat recurs reclamantele B. M. și G. S., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București.
În recursul declarat de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice se invocă excepția lipsei de interes a capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate față de autorul reclamantei.
Recurentul invocă art. 1 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, potrivit căruia, constituie condamnare cu caracter politic, orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 06.03._89 pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată, și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat în data de 6 martie 1945.
Se precizează că atâta timp cât printr-o lege s-a statuat că toate faptele prevăzute constituie de drept condamnare cu caracter politic,
instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea.
Critica invocată în recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice poate fi încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În recursul declarat de către reclamante B. M. și G. S. se arată că sentința a fost dată cu încălcarea Convenției Europene și a Constituției, reținându-se greșit că dispozițiile Convenției Europene nu se aplică direct speței de față, pentru că reclamantele nu ar fi precizat care drepturi din Convenție au fost încălcate și în ce a constat încălcarea și pentru că fapta apreciată ca ilicită de către reclamante s-a produs înainte de ratificarea Convenției.
Se precizează că sentința a fost dată cu aplicarea greșită a art. 1 Protocolul adițional nr. I la Convenție și art. 6 paragraful 1, aducându-se atingere dreptului reclamantelor de acces la o instanță și la un proces echitabil, conform art. 6 din C.E.D.O și art. 21 din Constituție.
Se arată că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și la momentul introducerii acțiunii, statul garanta dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite ca urmare a condamnării politice și a măsurii administrative aplicate.
Se menționează că sentința este dată cu încălcarea art. 14 din Convenție, care interzic discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează și că s-a adus atingere dreptului la reparații, astfel cum este consacrat în art. 5 alin. 5 din C.E.D.O potrivit căruia, persoana care este victima unei arestări sau dețineri contrare Convenției, are dreptul la reparații.
Criticile din primul motiv de recurs pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În cel de-al doilea motiv de recurs, care de asemenea poate fi încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 și 7 Cod procedură civilă, se arată că decizia este nelegală sub aspectul respingerii cererii privind constatarea caracterului politic al măsurii domiciliului obligatoriu, instanța neargumentându-și soluția.
În recursul declarat de către M. P. - P. de pe lângă Tribunalul București, se arată că instanța de fond a pronunțat hotărârea fără să o motiveze în fapt și în drept, încălcând dispozițiile imperative ale art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă, critică ce poate fi încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă.
De asemenea, se arată că instanța a omis să se pronunțe asupra cererii de constatare a caracterului politic al măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu, conform art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă.
Analizând recursurile declarate, Curtea de Apel reține următoarele considerente:
În ceea ce privește recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, acesta este nefondat. Excepția lipsei de interes referitoare la capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate față de autorul reclamantei, este neîntemeiată. Cu toate că art. 1931 Cod penal face parte din lista condamnărilor de drept cu caracter politic, așa cum aceasta este menționată în art. 1 alin. 2 lit. a din lege, în cauză nu este îndeplinită condiția ca respectiva condamnare să se fi făcut printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru ca fapta să aibă e drept un caracter politic.
În ceea ce privește recursul declarat de către reclamante, criticile din primul motiv de recurs nu sunt întemeiate.
Prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale s-a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 06.03._89 cu modificările și completările ulterioare sunt neconstituționale.
În motivarea deciziei Curții Constituționale s-a reținut că „nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat două acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop. Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării" - este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției”.
Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Curtea a reținut de asemenea, că „despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă (…).
Totodată, textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, Curtea a constatat că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și previzibilă. Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008 în Cauza F. Rum Patrikligi contra Turciei).
Curtea a reținut că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această problemă a legislației incoerente și ineficiente a României în materia restituirilor a fost menționată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 9 decembrie 2008, în Cauza V. împotriva României. Cu acel prilej, Curtea a constatat că Legea nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr și conținut, încât precizia și previzibilitatea cerute de noțiunea de "legalitate" au fost grav atinse. Ținând cont de toate aceste considerente, Curtea a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală”.
Curtea Constituțională prin decizia nr. 98/2001, a statuat: ,,caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale de constatare a neconstituționalității rezultă nu numai din dispozițiile art. 147 din Constituție, ci și din interpretarea sistematică a dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 16 alin. 1, potrivit cărora "cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări", precum și în art. 1 alin. 5, conform căruia "Respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie". În lumina acestor texte constituționale este de observat că, în măsura în care deciziile Curții Constituționale nu ar produce efecte erga omnes, s-ar putea ajunge la situația inacceptabilă ca una și aceeași dispoziție legală - a cărei neconstituționalitate a fost constatată printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale - să nu se aplice în procesul în cadrul căruia excepția a fost ridicată, dar, pe de altă parte, să se aplice nestingherit în orice alt proces sau în orice altă împrejurare, în care nu se pune problema unui proces în fața unei instanțe judecătorești. Este însă evident că asemenea consecințe ar fi contrare principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice - art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală, fiindcă ar însemna, sub cel dintâi aspect, ca o lege declarată neconstituțională prin decizia Curții Constituționale să nu se aplice față de unele subiecte de drept (cele implicate în procesul care a prilejuit pronunțarea acelei decizii a Curții Constituționale), dar să se aplice față de alte subiecte de drept, iar sub cel de-al doilea aspect, ca autoritățile publice să aplice legea diferit față de unele sau altele dintre subiectele de drept, după cum acestea au fost ori nu au fost părți într-un proces în cadrul căruia excepția a fost ridicată. Tot astfel, asemenea consecințe ar fi contrare și principiului respectării Constituției art. 151 din Legea fundamentală.
Ca urmare a caracterului general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în temeiul art. 146 lit. c din Constituție, prin care s-a constatat neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată, încetându-și de drept efectele pentru viitor.
Având în vedere, pe de o parte, că efectele admiterii excepției se produc erga omnes și ca atare în aceleași condiții atât față de autorul excepției, cât și față de alții, iar pe de altă parte, că, în cazul admiterii excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia s-a invocat excepția nu mai poate face aplicarea textului declarat neconstituțional prin ipoteză ulterior sesizării instanței, concluzia care se impune este aceea că norma juridică inferioară care înfrânge o dispoziție constituțională nu mai poate fi aplicată în cadrul tuturor proceselor aflate în curs de desfășurare la data publicării deciziei Curții Constituționale.
În cauză nu este vorba de o intervenție a legiuitorului sau a
executivului în vederea influențării soluționării litigiului, de natură să aducă atingere principiului preeminenței dreptului și noțiunii de proces echitabil sau a principiului egalității și nediscriminării, ci a Curții Constituționale care potrivit statutului său este o autoritate publică independentă și al cărei scop este garantarea supremației Constituției, iar pe de altă parte, intervenția a avut loc în principal, așa cum s-a reținut anterior pentru a înlătura un paralelism legislativ, apreciat de către autoritatea cu competențe în această materie, contrar normelor de tehnică legislativă și principiilor constituționale.
Prin Decizia nr.12 pronunțată la data de 19 septembrie 2011 de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial, decizia fiind obligatorie, potrivit art.3307 alin.4 din Codul de procedură civilă.
În ceea ce privește critica din cel de-al doilea motiv de recurs, aceasta este întemeiată cu privire la capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu.
Din actele și lucrările dosarului reiese faptul că autorul reclamantelor a fost supus măsurii administrative cu caracter politic de stabilire a domiciliului obligatoriu. Din biletul de eliberare nr. 2/1956, cât și din cererile adresate Ministrului Afacerilor Interne prin care se solicita permisiunea de a se stabili în București împreună cu familia, rezultă aspectul că după efectuarea celor 8 ani de temniță, tatăl reclamantelor a fost obligat să-și stabilească domiciliul în localitatea M., Focșani, Raionul Bacău.
Astfel fiind, raportat la dispozițiile art. 4 alin. 2 din lege, solicitarea reclamantelor de constatare a caracterului politic al măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu este întemeiată și va fi admis acest capăt de cerere de către Curtea de Apel București.
În ceea ce privește recursul declarat de către MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, și acesta este întemeiat, sub aspectul criticii privind cererea de constatare a caracterului politic al măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu, recursul urmând să fie admis pentru considerentele arătate în analiza recursului declarat de către reclamante, considerente care nu vor mai fi reluate.
Față de cele mai sus menționate, Curtea de Apel conform art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, va admite recursul declarat de către recurentele-reclamante B. M. și G. S. – decedată pe parcursul procesului, prin moștenitor G. D. și de recurentul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, va modifica în parte sentința apelată, va admite capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu și va menține dispozițiile sentinței referitoare la constatarea caracterului politic al măsurii arestării preventive pentru perioada 18.02.1948 – 23.04.1956, cât și la respingerea cererii precizate privind daunele morale, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr.1419/09.09.2011 pronunțată de Tribunalul București- Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu recurentele reclamante B. M. și G. S..
Admite recursul declarat de către recurentele-reclamante B. M. și G. S. – decedată pe parcursul procesului, prin moștenitor G. D. și de recurentul M. P. - P. de pe lângă Tribunalul București împotriva aceleiași sentințe, în contradictoriu cu recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Modifică în parte sentința apelată în sensul că.
Admite capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu.
Menține dispozițiile sentinței referitoare la constatarea caracterului politic al măsurii arestării preventive pentru perioada 18.02.1948 – 23.04.1956, cât și la respingerea cererii precizate privind daunele morale, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15.03.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
S. G. G. D. M. M. A.
GREFIER
M. D.
Red. SG
Tehnored. GC – 2 ex
21.03.2012
Jud. fond I. L. M.
| ← Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr.... | Legea 10/2001. Decizia nr. 548/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
