Revendicare imobiliară. Decizia nr. 2077/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2077/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-11-2012 în dosarul nr. 2077/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI P. CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.2077
Ședința publică de la 22.11.2012.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul reclamant R. I. P. A. N., împotriva deciziei civile nr. 361 A din 30.03.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți D. V., S. Ș., S. M., M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și P. M. BUCUREȘTI și cu intimata intervenientă ORGANIZAȚIA P. APĂRAREA DREPTURILOR OMULUI.
P. are ca obiect – revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurentul reclamant R. I. P. A. N. asistat de avocatul I. R., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2012, eliberată de Baroul București, atașată la fila 71 din dosar, intimata pârâtă S. M. asistată de avocatul F. G., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2012, eliberată de Baroul București, atașată la fila 8 din dosar, același avocat reprezentând în proces și interesele intimaților S. Ș. și D. V., consilierul juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului pârât M. București prin Primarul General, lipsind intimata pârâtă P. M. București și intimata intervenientă Organizația P. Apărarea Drepturilor Omului.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul recurentului reclamant solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii cererii principale.
Cu privire la înscrisurile depuse la instanța de recurs în acest ciclu procesual, cât în raport de celelalte probe administrate în cauză, solicită a se observa faptul că cererea de cumpărare a apartamentului nr. 2 din . este făcută de D. G. care este titularul contractului de închiriere, la data de 30.01.1996, contract de închiriere căruia îi lipsește fișa suprafeței închiriate; la data de 07.10.1996, pe același apartament, se încheie un nou contract de închiriere nr. 4725/07.10.1996, de această dată pe numele D. V., fiul lui D. G., fără ca să înceteze în vreun fel contractul de închiriere al tatălui său, sau să fie transferat pe numele lui D. V.; la 20.01.1997 se încheie contractul de vânzare cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, nr. 698/20.01.1997 pe numele D. V.. Prin urmare, se poate constata faptul că acest din urmă contract a fost încheiat cu nerespectarea în totalitate a dispozițiilor imperative ale legii speciale, față de împrejurarea că D. V. nu a formulat cerere de cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.
Mai mult decât atât, dispozițiile Legii nr. 112/1995, cât și cele ale Hotărârii nr.117/1996 au fost încălcate, în condițiile în care acestea impuneau, ca și condiției obligatorie înaintea încheierii contractului de vânzare cumpărare ca pe cererea de cumpărare să existe atât viza oficiului juridic, care confirmă că nu există litigiu pe rol cu privire la imobilul ce urma să fie vândut, cât și viza Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995.
Din probele administrate, rezultă faptul că autorul recurentului solicitase restituirea în natură a imobilului la data de 25.07.1996, situație cunoscută de pârâții vânzători și care putea și trebuia să fie cunoscută prin minime diligențe și de către pârâții cumpărători. În plus, cererea de restituire în natură nu era încă soluționată la data vânzării cumpărării.
Consideră că buna credință a părților contractante nu poate fi reținută, în situația în care titlul statului fusese contestat și anterior intrării în vigoare a Legii nr.112/1995 și ambele părți știau că fostul proprietar revendica imobilul ce îi aparținuse.
Solicită obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2500 lei, reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței nr. 164 din 29.10.2012, pe care o depune la dosar, însoțită de concluzii scrise.
Avocatul intimaților pârâți D. V., S. Ș. și S. M. solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală, având în vedere următoarele considerente:
Critica care s-a făcut în legătură cu legalitatea tuturor hotărârilor pronunțate în ciclurile procesuale anterioare nu poate trece peste dezlegările date de C.-Secția a III a Civilă și în care s-a stabilit că există puterea lucrului judecat, iar principiul preeminenței și al securității judiciare nu permite contrazicerea hotărârilor anterioare referitor la faptul că imobilul în discuție a fost preluat cu titlu valabil. Singura îndrumare care s-a dat de instanța de casare a fost cea consemnată la fila 16 alin. final din decizia de casare anterioară, prin care s-a indicat în mod expres instanței în rejudecare să analizeze complet motivele de apel prin raportare la primul capăt de cerere, nefiind stabilită definitiv situația de fapt prin analiza respectării de către pârâți a dispozițiilor legale incidente încheierii contractului de vânzare cumpărare.
Cu privire la împrejurarea că instanța a cărei hotărâre este recurată și nu a respectat dispozițiile art. 315 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în condițiile în care în fața instanței de trimitere spre rejudecare din ciclul procesual anterior, probe de natura celor pe care din oficiu instanța de recurs le-a dispus, nu au fost solicitate de niciuna dintre părți, instanța tribunalului la fila 54 alin. final, analizează strict, în limitele indicaților date în recurs această problemă. În esență, se reține că există o hotărâre de lucru judecat în sensul prezumției lucrului judecat, că în realitate cererile de vânzare cumpărare formulate de către chiriași au fost cereri în care s-a menționat expres că la data la care au fost înregistrate, au fost formulate de persoane care au fost părți în procese în care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că imobilul a fost preluat cu titlu, că aceștia aveau reprezentarea certă că în cauză se aplică dispozițiile art. 1 și 2 din Legea nr. 112/1995, care, pe de o parte permit vânzarea imobilelor care au fost preluate cu titlul, iar pe de altă parte permit persoanelor cărora li s-au luat de către stat imobilele sau moștenitorilor acestora, să li se acorde măsuri reparatorii exclusiv.
Din înscrisurile care s-au depus rezultă că în fiecare din cererile de cumpărare s-a menționat în mod expres că, deși sunt depuse înainte de august 1996, cei care formulează aceste cereri solicită să fie soluționate după expirarea termenului prevăzut de lege pentru efectuarea verificărilor de către instituția specializată în vânzare potrivit art. 9 din Legea nr. 112/1995. Din referatele făcute de serviciul juridic rezultă verificări care, completate cu situația juridică de fapt atestată de instituția specializată în vânzare, demonstrează că la data la care s-au aprobat cererile erau îndeplinite din punct de vedere al situației juridice concrete a apartamentelor ce fac obiectul vânzării, condițiile imperative prevăzute de lege pentru încheierea contractelor de vânzare cumpărare, existând o certitudine că în realitate nu mai este cazul să se aștepte soluția dată de organul administrativ cu privire la cererea de acordare și stabilire a măsurilor reparatorii, măsură reparatorie alternativă, condiționată și strict determinată de situația apartamentelor la data intrării în vigoare a legii. Prin urmare, nu vede ce poate face un om obișnuit în contextul în care HG nr. 20/1996, în vigoare la data depunerii cererii, în vigoare și nemodificată și la data la care se aprobă cererea, nu impune nicio obligație în sarcina celui care formulează cererea și nici nu rezultă elemente obiective care să îi creeze îndoiala cu privire la necesitatea unor verificări suplimentare făcute de cel care este chemat și dorește să facă vânzarea, în condițiile în care există o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care stabilește că este opozabilă tuturor celor care au participat în același litigiu. Admite că se discută despre depunerea unei cereri la autoritatea administrativă, care nu a fost soluționată la data la care s-a aprobat cumpărare, însă nu crede că această cerere putea fi soluționată altfel decât prevedea legea în vigoare la momentul respectiv. Solicită a se observa că a adus dovada certă din care rezultă că verificarea ulterioară efectivă a reclamației s-a făcut în contextul în care contrar afirmațiilor făcute de către partea adversă, s-a stabilit că nu există decât îndrituirea petentului la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995, situație care oricum dacă ar fi intervenit anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare, nu ar fi putut schimba vânzarea cumpărarea.
Apreciază că este absolut necesar să clarifice problema cu privire la cererea depusă de către titularul contractului de închiriere și încheierea contractului față de un membru al familiei, menționat expres în contractul de închiriere, major, căruia i se încheie un nou contract de închiriere în raport cu Legea nr.114/1996, care permite această operațiune juridică privind cesiunea contractului de închiriere, precizată pe versoul cererii de cumpărare ca fiind rezultatul verificărilor directe și nemijlocite a compartimentului juridic al instituției specializate în vânzare, ceea ce nu poate să schimbe în niciun mod nici respectarea legii cu privire la calitatea celui care are îndrituirea de a cumpăra și nu schimbă nici problematica cu privire la efectuarea suplimentară de demersuri care ar fi trebuit să fie făcută de către chiriașii cumpărători, în condițiile în care legea organizează în mod inechivoc procedura de vânzare cumpărare a acestor imobile, fără intervenția directă a chiriașilor în operațiunea de verificare a situației juridice. Or, decizia Tribunalului București dată în apel, analizează toată această chestiune, inclusiv sub aspectul respectării art. 9 și 10 din Legea nr. 112/1995, iar cu privire la acest mod de rezolvare a problemei nu există nicio critică directă și concretă cuprinsă în motivarea recursului.
Solicită a se observa că la pag. 16 alin.4 din decizia de casare, se menționează că s-a dispus și s-a caracterizat juridic faptul că acțiunea în revendicare nu vizează o comparare de titluri, ci situația în care se tinde a se constata că pârâții sunt proprietari, revendicarea presupunând analiza lipsei titlurilor părților.
Urmează a se constata că Tribunalul București a respectat strict dezlegarea în drept dată cu privire la raportul procesual de subsecvență dintre capătul de cerere privind verificarea valabilității titlului opus de către pârât în revendicare și acțiunea în revendicare și nu face decât să aplice dispozițiile legale speciale.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimatului pârât M. București prin Primarul General solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 28 ianuarie 2002, pe rolul Tribunalului București – Secția a IV a Civilă sub nr. 1037/2002, reclamantul R. P. a chemat în judecată pârâții P. M. București, S. Ș., S. M. și D. V., solicitând să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 697 din 22 ianuarie 1997 și nr. 628 din 22 ianuarie 1997 și să se dispună obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, ., sector 2.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a devenit proprietarul imobilului în litigiu în baza certificatelor de moștenitor nr. 1084/1983 și nr. 1345/1983 eliberate de notariatul de Stat al Sectorului 2 București urmare dezbaterii succesiunii soției sale R. S., decedată la 01 decembrie 1982.
A mai precizat reclamantul că proprietarii inițiali ai imobilului au fost Zaharov I. și Zaharov Z., părinții fostei sale soții, aceștia dobândind imobilul în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1387/1912 de Tribunalul I. – Secția Notariat, reclamantul justificând calitatea procesuală activă cu certificatele de moștenitor nr. 87/1960 și nr. 20/1962 emise de Notariatul de Stat al fostului Raion „23 August” București.
Ulterior, imobilul a fost preluat de stat, fără plată, în baza Decretului nr. 223/1974, prin decizia nr. 67 din 19 ianuarie 988 emisă de fostul Consiliu Popular al M. București, întrucât reclamantul a plecat în vizită la copii săi în Canada și din motive de sănătate, nu s-a mai înapoiat în țară la împlinirea termenului pentru care i s-a acordat viza de ședere.
Reclamantul a mai precizat că respectiva decizie nu i-a fost comunicată și că prin urmare imobilul a fost preluat de stat fără titlu, că o acțiune de drept comun pentru revendicarea bunului i-a fost respinsă prin hotărâre judecătorească devenită irevocabilă în anul 2000 și că a solicitat imobilul pe cale administrativă în baza Legii nr. 112/1995 cu cererea înregistrată sub nr. 1864 din 25 iulie 1996, cât și în temeiul Legii nr. 10/2001 cu notificarea nr. 406 din 27 iunie 2001.
Pârâții persoane fizice au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepția netimbrării acțiunii, inadmisibilitatea acțiunii după apariția Legii nr. 10/2001 și autoritatea de lucru judecat având în vedere sentința civilă nr. 163/1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București.
Prin cererea calificată de instanță drept cerere reconvențională, pârâții au solicitat suspendarea acțiunii.
Prin sentința civilă nr. 707 din 13 februarie 2002 pronunțată în dosarul nr. 1037/2002, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins cererea principală formulată de reclamantul R. P., în contradictoriu cu pârâții M. București, S. M., S. Ș. și D. V., și a respins și cererea reconvențională, ca nefondate.
P. a hotărî astfel, prima instanță a constatat că motivul invocat, necomunicarea deciziei nr. 67 din 19 ianuarie 1988 de trecere a vilei în proprietatea statului, excede momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și că nu poate constitui o cauză de nulitate, întrucât orice cauză de nulitate a contractului trebuie să existe la momentul încheierii acestuia.
În privința cererii de revendicare, s-a constatat că pârâții persoane fizice beneficiază de prezumția bunei credințe, prezumție care nu a fost răsturnată, astfel că actele de vânzare-cumpărare sunt valabile și pârâții persoane fizice au devenit proprietari asupra imobilului.
Prin decizia nr. 366 din 08 octombrie 2002, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamant și de pârâții D. V., S. Ș. și S. M..
Prin decizia civilă nr. 1430 din 23 februarie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală a admis recursul declarat de reclamantul R. P., a casat decizia nr. 366 din 08 octombrie 2002 a Curții de Apel București – Secția a IV-a Civilă și a trimis dosarul aceleiași instanțe pentru rejudecare.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă sub nr. 2495/2005, iar prin decizia nr. 230 din 29 mai 2006, s-au admis apelurile declarate de reclamantul R. P., decedat, moștenit de R. I. P. A. N. și de apelanții pârâți D. V., S. Ș. și S. M.; s-a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că s-a admis excepția puterii lucrului judecat pentru capătul de cerere privind revendicarea imobilului de la numiții D. V., S. Ș. și S. M. și s-a respins acțiunea în revendicare față de acești pârâți; s-a admis în parte acțiunea, s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între . D. V., respectiv familia S., sub nr. 697 din 22 ianuarie 1997 și nr. 698 din 20 ianuarie 1997 și a fost obligat pârâtul Consiliul General al M. București să-i lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, ., sector 2.
Ulterior, din oficiu, prin încheierea din camera de consiliu din 14 iunie 2006, instanța a îndreptat numele pârâtei din ultimul paragraf din dispozitiv, în sensul că se va menționa „P. M. București” în loc de „Consiliul General al M. București”.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul R. I. P. A. N., pârâții D. V., S. Ș., S. M. și M. București prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate, ca fiind dată cu aplicarea greșită a legii, potrivit art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă.
Prin decizia civilă nr. 7901 din 22 noiembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de reclamant și de pârâții D. V., S. Ș. și S. M., a casat decizia recurată și a trimis cauza pentru rejudecarea apelurilor la Tribunalul București; a constatat nul recursul declarat de M. București, prin Primarul General.
Prin decizia civilă nr. 25/A din 6 ianuarie 2009, pronunțată în dosarul nr._/3/2008, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins apelul formulat de pârâții D. V., S. Ș. și S. M., a admis apelul formulat de reclamantul R. I. P. A. N. și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea principală, a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 697 și 698 din 22 ianuarie 1997, a obligat pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, ., . și imobilul situat în București, ., ., și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
Prin decizia civilă nr. 1300 din 22 octombrie 2009, Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă a admis recursurile declarate de pârâții D. V., S. Ș. și S. M., a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
În considerentele deciziei s-a reținut că soluționarea apelurilor s-a făcut în mod nelegal, în complet de divergență format din trei judecători, deși divergența viza doar chestiunile de drept privitoare la acțiunea în revendicare, iar prin apeluri s-a criticat inclusiv soluția dată celuilalt capăt de cerere. S-a mai reținut că judecarea apelurilor în complet de divergență, cu depășirea limitelor legale, coroborată cu nemotivarea părerilor aflate în divergență a pricinuit o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actelor îndeplinite cu neobservarea formelor legale și reluarea dezbaterilor asupra apelurilor în condițiile legii.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă la data de 27 noiembrie 2009, sub nr._/3/2008.
Prin decizia civilă nr. 648/A din 18 mai 2010, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant R. P. (decedat) și continuat de R. I. P. A. N., a admis apelul declarat de apelanții-pârâți D. V., S. M. și S. Ș., a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta Organizația P. Apărarea Drepturilor Omului, a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a admis excepția autorității de lucru judecat cu privire la capătul de cerere având ca obiect revendicarea și, în consecință, a respins acest capăt de cerere; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
În ceea ce privește apelul formulat de apelanții-pârâți D. V., S. M. și S. Ș., tribunalul a constatat că este fondat.
S-a reținut că la data de 20 februarie 1998, a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București acțiunea formulată de reclamantul R. P., în contradictoriu cu pârâtele P. M. București și . care acesta a solicitat să se constate validitatea titlului său de proprietate asupra imobilului situat în București, ., sector 2, și să se dispună obligarea pârâtelor la restituirea imobilului către el.
La data de 24 aprilie 1998, reclamantul R. P. a formulat cereri de introducere în cauză, în calitate de intervenienți forțați, a numiților V. D., S. Ș. și S. M., care cumpăraseră apartamentele din imobilul revendicat în baza Legii nr. 112/1995.
La data de 11 septembrie 1998, intervenienții forțați V. D., S. Ș. și S. M. au formulat cerere reconvențională, prin care au solicitat să se constate că imobilul în litigiu a fost preluat cu titlu, existând în acest sens o hotărâre judecătorească irevocabilă, iar în subsidiar, în cazul în care s-ar constata valabilitatea titlului reclamantului, să se dispună acordarea unui drept de retenție până la calcularea și plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului în litigiu.
La termenul de judecată din data de 20 noiembrie 1998, s-a respins excepția autorității de lucru judecat, iar prin sentința civilă nr. 163 din 08 ianuarie 1999 a Judecătoriei Sectorului 2 București s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local al M. București și . s-a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamantul R. P. împotriva pârâtelor Consiliul Local al M. București, . a intervenienților S. Ș., S. M. și D. V..
Apelul declarat împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia civilă nr. 841 din 14 martie 2000 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă în dosarul nr. 762/2000, iar recursul declarat împotriva deciziei din apel a fost constatat nul prin decizia civilă nr. 3349 din 20 octombrie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV a Civilă în dosarul nr. 2417/2000.
Prin cererea care face obiectul cauzei de față, reclamantul R. P. a chemat în judecată pe pârâții P. M. București, S. Ș., S. M. și D. V., solicitând instanței să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 697 din 22 ianuarie 1997 și nr. 698 din 22 ianuarie 1997 și să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în ., sector 2.
Tribunalul a constatat că în mod greșit instanța de fond a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâții persoane fizice, având în vedere că între capătul de cerere privind revendicarea formulat în prezenta cauză și acțiunea în revendicare care a format obiectul dosarului nr. 3229/1998 al Judecătoriei Sectorului 2 București, soluționată prin sentința civilă nr.163 din 08 ianuarie 1999, rămasă definitivă și irevocabilă există tripla identitate de părți cerută de dispozițiile art. 1201 cod civil – părți, obiect și cauză.
Astfel, s-a reținut că ambele cereri au avut același obiect – revendicarea imobilului situat în București, ., corp A, sector 2, și aceeași cauză, fiind întemeiate pe dispozițiile art. 480 Cod civil.
În ceea ce privește părțile, s-a constatat că în ambele cereri a figurat R. P., în calitate de reclamant (a cărui calitate procesuală a fost transmisă, în urma decesului, moștenitorilor săi R. I. P. și A. N.), Consiliul Local al M. București, în calitate de pârât (al cărui succesor din punct de vedere procesual este P. M. București) și S. Ș., S. M., D. V., care în primul proces au avut calitatea de intervenienți forțați, iar în cauza de față au calitatea de pârâți. Este întrunită cerința privind identitatea de părți, deoarece dispozițiile art. 1201 Cod civil vizează nu prezența fizică în proces, ci prezența juridică, adică participarea la proces în nume propriu sau în calitate de reprezentant. Din acest punct de vedere este de remarcat că cele trei persoane fizice au participat în ambele procese, neavând nicio relevanță faptul că în primul proces au avut calitatea de intervenienți forțați și în procesul de față figurează ca pârâți.
În ceea ce privește apelul formulat de apelantul-reclamant R. P. și continuat de moștenitorii acestuia R. I. P. și A. N., tribunalul a constatat că nu este fondat.
Tribunalul a apreciat că nu pot fi primite criticile apelanților-reclamanți, în sensul că soluția primei instanțe este greșită, întrucât imobilul a fost cumpărat de pârâții persoane fizice la un neproprietar, având în vedere că decizia nr. 67 din 19 ianuarie 1988 emisă în baza Decretului nr. 223/1974 nu a fost niciodată comunicată, neputând produce efecte juridice, contractele de vânzare-cumpărare fiind nule absolut pentru fraudă la lege și cauză ilicită și că s-a reținut eronat buna credință a pârâților persoane fizice, întrucât imobilul fiind preluat fără titlu valabil nu putea fi înstrăinat.
Astfel, tribunalul a avut în vedere considerentele sentinței civile nr. 7756 din 09 septembrie 1994 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. 6710/1993 (rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1115 din 09 mai 1995 a Tribunalului București – Secția a III a Civilă), prin care a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul R. P. împotriva pârâților Consiliul Local al M. București și . ca obiect anularea deciziei nr. 67/1988 emisă de fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular al M. București. În această hotărâre s-a reținut cu putere de lucru judecat că decizia nr. 67/1988 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al M. București a fost emisă în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la acea dată, iar în privința revendicării s-a reținut că reclamantul nu mai deține un titlu de proprietate, având în vedere că există un titlu al statului, care este ulterior celui al reclamantului.
Puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (aspectul negativ), iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (aspectul pozitiv).
Având în vedere aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat, cele statornicite prin hotărârea judecătorească mai sus menționată, cu privire la faptul că titlul statului asupra imobilului din ., sector 2 este valabil nu pot fi contrazise cu ocazia unei alte judecăți.
Prin urmare, imobilul în litigiu făcând parte din categoria imobilelor preluate în proprietatea statului cu titlu, putea face obiectul vânzării-cumpărării în baza Legii nr. 112/1995, neputând fi primite susținerile apelanților-reclamanți că statul a acționat ca un neproprietar, vânzând un bun ce nu-i aparținea.
Tribunalul a constatat, de altfel, că lipsa calității de proprietar a statului la data încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare cu pârâții persoane fizice este singurul motiv de nulitate invocat de reclamantul R. P. prin cererea de chemare în judecată formulată. Reclamantul R. P. nu a susținut în fața primei instanțe existența unor alte motive de nulitate, constând în nerespectarea altor dispoziții imperative ale Legii nr. 112/1995. Față de dispozițiile art. 294 alin. 1 Cod de procedură civilă, tribunalul a apreciat că nu poate verifica în faza apelului decât în ce măsură prima instanță a analizat în mod corect motivul de nulitate invocat de reclamant, neputând invoca din oficiu alte motive de nulitate, întrucât ar încălca principiul disponibilității care guvernează procesul civil.
Potrivit art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 (actualmente art. 45 alin. 2), actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu buna-credință.
Potrivit art. 46 alin. (actualmente art. 45 alin. 4), actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele întocmite în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate absoluta daca au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
Ținând cont de faptul că în speță este vorba de un imobil preluat de stat cu titlu valabil, așa cum s-a reținut cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 7756/1994 a Judecătoriei Sectorului 2 București, tribunalul a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 45 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, contractele de vânzare cumpărare fiind lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor legale imperative în vigoare la data înstrăinării, neavând nicio relevanță buna sau reaua credință a cumpărătorilor.
Cum reclamantul R. P. nu a invocat și dovedit nerespectarea unor norme legale imperative în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare nr. 697/1997 și nr. 698/1997 (altele decât cea privind existența titlului valabil al statului), tribunalul a apreciat că în mod corect s-a reținut de prima instanță că cererea având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nu este întemeiată.
Cât privește celelalte critici formulate de apelanții-reclamanți, vizând greșita soluționare pe fond a cererii având ca obiect revendicare, tribunalul a apreciat că acestea nu pot fi avute în vedere, întrucât a reținut că în privința acestei cereri operează autoritatea de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 163 din 08 ianuarie 1999 a Judecătoriei Sectorului 2 București.
Prin decizia civilă nr. 1197 din 06 octombrie 2011 Curtea de Apel București – Secția a III a Civilă a admis recursul formulat de recurentul-reclamant, a casat decizia civilă nr. 648 din 19 mai 2010 și a trimis cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe, reținând, în esență, următoarele:
- Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1430 din 23 februarie 2005 a dispus în sensul casării totale a deciziei instanței de apel, trimițând cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeași instanță și, prin urmare, ca efect al acestei decizii luate de Înalta Curte în recurs, prin raportare la dispozițiile legale sus-menționate, părțile, respectiv reclamantul, cât și pârâții persoane fizice au fost repuse în situația anterioară pronunțării unei decizii asupra apelurilor declarate de către ei.
- Înalta Curte a casat decizia pronunțată în apel, respectiv nr. 366/2002 a Curții de Apel București pentru a „examina autoritatea hotărârii judecătorești irevocabile din litigiul de drept comun și în raport de calitatea juridică a părții care a câștigat acel litigiu”. Prin urmare, Înalta Curte nu s-a pronunțat irevocabil în ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, ci a apreciat că se impune o examinare a acesteia de către instanța de apel prin raportare și la alt aspect pe care aceasta din urmă nu l-a avut în vedere.
- În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat ce se impune a fi examinată prin raportare la sentința civilă nr. 163/1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, nu sunt îndeplinite cerințele art. 1201 Cod de procedură civilă întrucât nu este îndeplinită cerința identității de cauză, existând identitate de părți și de obiect.
Astfel, în prima pricină, cererea de revendicare este consecința constatării nevalabilității titlului statului, motivat de încălcarea la data deposedării reclamantei a Decretului nr. 223/1974, a art. 480 Cod civil, a Constituției și a Declarației Universale a drepturilor Omului, în timp ce în cauza de față revendicarea este fundamentată pe nelegala încheiere a contractelor de vânzare cumpărare de către pârâți.
Acțiunea în revendicare din prezenta cauză nu vizează o simplă comparare de titluri, ci situația în care se tinde la a se constata că pârâții sunt neproprietari, revendicarea presupunând analiza lipsei titlului pârâților.
Mai mult, în prima acțiune au fost invocate doar dispozițiile de drept comun – art. 480 Cod civil – or, în cauza de față instanța este obligată să analizeze cauza atât prin raportare la acest temei de drept, cât și la dispozițiile de drept material din Legea nr. 10/2001, precum și din perspectiva deciziei nr. 33/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
- Din considerentele deciziei nr. 1430 din 23 februarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție rezultă existența autorității de lucru judecat a acestei hotărâri în contradictoriu și cu dobânditorii intervenienți S. Ș., S. M. și D. V. exclusiv sub aspectul că preluarea imobilului în dispută de către stat s-a făcut cu titlu. Or, această constatare a instanței supreme nu poate fi neluată în seamă la soluționarea cauzei de față, când titlul pârâților este pus în discuție ca temei al acțiunii în revendicare.
- Reclamantul a susținut în cererea de sesizare a instanței de fond că a solicitat restituirea imobilului pe cale administrativă, în baza Legii nr. 112/1995, prin cererea înregistrată sub nr. 1864/25 iulie 1996, cât și prin notificarea nr. 406/27 iunie 2001 în baza Legii nr. 10/2001. Or, prin raportare la aceste susțineri, instanța avea obligația de a analiza respectarea de către pârâți a dispozițiilor legale incidente încheierii contractelor de vânzare cumpărare.
Curtea a apreciat că instanța de apel nu a făcut o analiză completă a motivelor de apel prin raportare la primul capăt de cerere, nefiind stabilită definitiv situația de fapt în această privință.
În vederea rejudecării apelului, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București – Secția a IV a Civilă sub nr._ .
Prin decizia civilă nr. 361/A din 30 martie 2012, Tribunalul București -Secția a IV-a Civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant R. I. P. A. N., în contradictoriu cu apelanții-pârâți D. V., S. M., S. Ș. și cu intimații-pârâți M. București, prin Primarul General, P. M. București, împotriva sentinței civile nr. 707 din 13 mai 2002, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă în dosarul nr. 1037/2002; a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții-pârâți D. V., S. M. și S. Ș., împotriva sentinței civile nr. 707 din 13 mai 2002, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. 1037/2002, în contradictoriu cu apelantul-reclamant R. I. P. A. N. și intimații-pârâți M. București prin Primarul General și P. M. București; a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului; a respins cererea apelantului-reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată; a luat act că apelanții-pârâți își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
P. a pronunța această decizie, instanța de apel a analizat sentința apelată prin raportare la motivele de apel formulate și la dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare, reținând că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a învestit instanța de judecată cu soluționarea a două capete de cerere: 1. constatarea nulității absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare prin care foștii chiriași au dobândit proprietatea apartamentelor și 2. revendicarea celor două apartamente.
Potrivit dispozițiilor obligatorii ale deciziei de casare, revendicarea formulată în prezenta cauză implică analiza lipsei titlului pârâților, invocată de reclamant (pct. III lit. c din decizia de casare), așa încât tribunalul a analizat cu prioritate primul capăt de cerere privind valabilitatea celor două contracte de vânzare-cumpărare.
Sub acest aspect, tribunalul a avut în vedere, de asemenea, dispozițiile deciziei de casare în sensul că analizarea titlului de proprietate al pârâților trebuie realizată atât din perspectiva lipsei calității de proprietar a statului, cât și a faptului că reclamantul a depus notificări privind restituirea celor două apartamente, atât în temeiul Legii nr. 112/1995 cât și al Legii nr. 10/2001.
În ceea ce privește calitatea de proprietar a statului la momentul încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare, tribunalul a constatat că prin sentința civilă nr. 7156/1994 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București s-a stabilit irevocabil că Decizia nr. 67 din 19 ianuarie 1988 prin care imobilul ce face obiectul prezentei cauze a fost trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974 a fost emisă în condiții de legalitate. Potrivit dispozițiilor deciziei de casare (pct. IV din decizia de casare) această hotărâre se bucură de putere de lucru judecat, stabilindu-se și în contradictoriu cu dobânditorii intervenienți S. Ș., S. M. și D. V. că preluarea imobilului de către stat s-a făcut cu titlu. Prin urmare, în soluționarea prezentei cauze Tribunalul nu poate proceda la o nouă analiză a titlului statului, sub acest aspect fiind ținut de puterea de lucru judecat a sentinței menționate. Mai mult, și ulterior încheierii celor două contracte, prin sentința civilă nr. 163 din 08 ianuarie 1999, rămasă irevocabilă, Judecătoria Sectorului 2 București a stabilit, în contradictoriu cu pârâții din prezenta cauză, că trecerea în proprietatea statului a imobilului s-a făcut cu titlu.
Cât privește faptul că reclamantul a formulat notificare întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, tribunalul a constatat că, raportat la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare – ianuarie 1997, aceasta este o cauză ulterioară ce nu poate afecta valabilitatea celor două contracte, condițiile de validitate a acestora fiind apreciate la data întocmirii actului.
Analizând valabilitatea titlului pârâților în contextul depunerii, de către reclamant, a notificării de restituire a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, tribunalul a avut în vedere, în primul rând, că, la momentul formulării acesteia, valabilitatea titlului statului fusese deja confirmată prin sentința civilă nr. 7156/1994, menționată anterior. Or, în aceste condiții, de vreme ce prin hotărâre irevocabilă a fost recunoscut dreptul de proprietate al statului, tribunalul a apreciat că buna-credință a chiriașilor la momentul încheierii contractelor (constând în credința că dobândesc proprietatea de la adevăratul proprietar) nu mai poate fi pusă la îndoială, cu atât mai mult cu cât dispozițiile art. 2 din Legea nr. 112/1995 recunoșteau reclamantului numai dreptul la despăgubiri, întrucât apartamentele nu erau libere și nici locuite de acesta. Mai mult, tribunalul a constatat că la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare nu exista nicio dispoziție legală care să interzică această operațiune juridică dacă a fost formulată notificare de către fostul proprietar, iar sancțiunea nulității absolute prevăzute de art. 11 din Legea nr. 112/1995 (în forma în vigoare la momentul încheierii contractelor) nu poate interveni în cauză întrucât nu s-a făcut dovada neîndeplinirii vreuneia din condițiile enunțate de art. 9 și 10 din lege – cumpărătorul să aibă calitatea de chiriaș, să nu fi deținut o altă locuință sau imobilul să fi fost exceptat de la vânzare.
Având în vedere toate aceste considerente, tribunalul a constatat că în mod corect prima instanță a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității celor două contracte de vânzare-cumpărare, acestea fiind încheiate cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Cât privește capătul de cerere având ca obiect revendicarea, ținând cont de dispozițiile deciziei de casare, menționate anterior (potrivit cărora revendicarea formulată în prezenta este un capăt de cerere accesoriu celui având ca obiect nulitatea contractelor), precum și de soluția dată primului capăt de cerere, tribunalul a constatat că și sub acest aspect apelul formulat de apelantul-reclamant este nefondat. Astfel, titlul autorului pârâților a fost recunoscut irevocabil, iar valabilitatea titlului pârâților este confirmată prin prezenta decizie, așa încât, reținând dispoziția instanței de casare în sensul că în cauza de față revendicarea este fundamentată pe nelegala încheiere a contractelor de vânzare cumpărare de către pârâți (pct. III lit. c din decizia de casare), tribunalul a constatat că acțiunea în revendicare este neîntemeiată. În acest context, tribunalul a avut în vedere și Decizia în interesul legii nr. 33/2008 prin care Înalta Curte a stabilit că „revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atâta timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului; dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală”.
În prezenta cauză, în raport de cele reținute anterior, tribunalul a constatat că în patrimoniul pârâților a fost recunoscută existența unui bun în sensul art. 1 Protocolul 1 la Convenție, în timp ce reclamantul, care a demarat procedura Legii nr. 10/2001, nu dispune de un „bun actual” (întrucât nu există o dispoziție de restituire a bunului către reclamant), de un „interes patrimonial” (întrucât nu există o dispoziție prin care să se fi constatat că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a benefica de dreptul consacrat în lege) sau de o „speranță legitimă” (întrucât creanța sa este sub condiție, nefiind suficient stabilită pentru a avea o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 Protocolul 1), astfel cum acestea au fost analizate în Decizia în interesul legii nr. 27/2011, cu referire la hotărârea CEDO A. c. României (partea finală a pct. I din decizie).
În ceea ce privește apelul formulat de apelanții-pârâți, care vizează modul de soluționare a excepției autorității de lucru judecat a capătului de cerere privind revendicarea, tribunalul l-a respins ca nefondat, având în vedere considerentele deciziei de casare menționate la pct. III prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat că nu este îndeplinită condiția identității de cauză între cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. 3229/1998 și prezenta cerere de chemare în judecată.
În ceea ce privește cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta Organizația P. Apărarea Drepturilor Omului, tribunalul a constatat că aceasta conține apărări împotriva apelului formulat de apelantul-reclamant, așa încât, având în vedere soluția dată acestui apel, se impune admiterea cererii de intervenție.
Împotriva deciziei civile nr. 361/A din 03 martie 2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, la data de 24 mai 2012, a declarat recurs reclamantul R. I. P. A. N., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a susmenționatei decizii civile în sensul admiterii recursului reclamantului, respingerea apelurilor pârâților, iar pe fond admiterea cererii principale așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.
Recurentul consideră hotărârea instanței de apel ca netemeinică și nelegală pentru următoarele motive:
Cu privire la motivarea instanței de apel referitoare la respingerea capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare ale chiriașilor cumpărători pentru frauda la lege, consideră că instanța a schimbat și a interpretat greșit natura actului juridic dedus judecății. Astfel, prin motivarea apelului și prin concluziile scrise depuse la dosar, având în vedere și dispozițiile deciziei de casare, a învederat instanței că statul a vândut imobilul cu toate ca acesta formulase cerere în baza Legii nr. 112/1995, înregistrata sub nr. 1264 din 25 iulie 1996, prin care reclamantul solicitase restituirea în natură a imobilului. Cu toate că există această cerere, statul prin instituțiile sale a procedat la vânzarea imobilului către pârâții persoane fizice, nerespectând dispozițiile H.G. nr. 20/1996 și ale Legii nr. 112/1995.
Din interpretarea logică a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 112/1995 rezultă că, prin lege, se condiționează vânzarea apartamentelor către chiriași de verificarea situației juridice a imobilului și de soluția de nerestituire în natură a imobilelor revendicate de foștii proprietari.
Îndeplinirea acestor condiții, presupune însă ca părțile să verifice dacă există o cerere de retrocedare în natură formulată de persoanele îndreptățite la Comisiile abilitate conform Legii nr. 112/1995 și nu pot invoca în apărare, ori lipsa unui proces de revendicare, ori o acțiune anterioară vânzării.
Buna credință a cumpărătorilor trebuie să fie perfectă, lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă acestora. Aceasta impune că fostul chiriaș să procedeze cu diligență și prudență - bonus pater familias - în aprecierea aparenței de regularitate a unui act sau situații juridice, pentru a se putea prevala de valabilitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul unei asemenea aparențe. Aceasta este o cerință rezonabilă de bun simț, întrucât o aparență a unui drept se transformă într-un drept propriu zis în patrimoniul terțului de bună credință, în detrimentul adevăratului titular al dreptului.
Cumpărătorii, foștii chiriași, trebuie să iasă din pasivitate și să depună minime diligențe pentru aflarea situației juridice a imobilului pentru a li se putea aplica prezumția bunei credințe, prevăzută de art. 1899 alin. 2 Cod civil.
Existența cererii nr. 1264 din 25 iulie 1996 de retrocedare în natură conform Legii nr. 112/1995 face ca atât vânzătorul cât și pârâții cumpărători să nu poată beneficia de bună credință, întrucât cu minime diligențe, puteau să cunoască faptul că imobilul este solicitat a fi restituit în natură, iar titlul statului contestat.
Contractele de vânzare-cumpărare nr. 697 din 22 ianuarie 1997 si nr. 698 din 20 ianuarie 1997 au fost încheiate după adoptarea Hotărârii nr. 117 din 23 octombrie 1996 a Comisiei M. București de aplicare a Legii nr. 112/1995. Conform art. 3 al acestei hotărâri fostele ICRAL-uri vor întocmi acte de vânzare-cumpărare pentru locuințele care fac obiectul dosarelor aflate în curs de soluționare la Comisiile Locale de sector și la Comisia Municipală, pentru cele aflate pe rolul instanțelor, precum și pentru locuințele ce erau libere la data intrării în vigoare a legii, numai după solicitarea situației juridice a acestora.
Instanța de apel nu face nici o referire la motivarea apelantului-reclamant privind încălcarea de către vânzător și cumpărători a dispozițiilor Hotărârii nr. 117 din 23 octombrie 1996 a Comisiei M. București, în sensul în care, până la data vânzării apartamentelor către chiriașii-cumpărători cererea nr. 1264 din 25 iulie 1996 nu fusese soluționata de către organul investit administrativ de Legea nr. 112/1995 cu soluționarea cererilor de retrocedare. In plus, instanța de apel nu a avut in vedere deloc prevederile Legii nr. 112/1995 ale Legii nr. 10/2001 și ale tuturor actelor normative speciale, edictate ulterior pronunțării sentinței civile nr. 7756 din 09 septembrie 1994 și care stabileau proceduri speciale de retrocedare a imobilelor preluate abuziv de stat și modalități speciale de contestare a titlului statului, care făcea practic inaplicabila sentința civilă nr. 7756 din 09 septembrie 1994, în raport de modificările legislative speciale, ulterioare pronunțării sentinței de mai sus.
Mai mult decât atât, instanța de apel a nesocotit in totalitate dispozițiile deciziei de casare, obligatorii, care o obligau să aibă în vedere cu ocazia rejudecării nu doar lipsa titlului statului, ci frauda la lege și încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 112/1995, hotărârea pronunțată nefăcând altceva decât să aibă în vedere doar valabilitatea titlului statului, așa cum, au avut în vedere și alte instanțe ale căror hotărâri au fost casate. Prin urmare, instanța de apel nu a avut în vedere deloc dispozițiile deciziei de casare și nu a analizat lipsa titlului pârâților prin raportare la încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 112/1995.
În concluzie, atât vânzătorul cât și cumpărătorii, foști chiriașii au fost de rea-credință la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, obiectul fiind litigios, iar titlul statului contestat.
Reclamantul R. P. a invocat și a și dovedit în cursul judecării cauzei nerespectarea unor norme imperative în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare a căror nulitate a solicitat-o, altele decât cele privind existenta titlului valabil al statului, însă tribunalul, interpretând restrictiv și în mod nelegal aceste dispoziții legale a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală.
Cu privire la respingerea capătului de cerere privind revendicarea imobilului, consideră, de asemenea decizia instanței de apel ca fiind netemeinică și nelegală, dată și cu încălcarea dispozițiilor deciziei de casare.
Instanța de apel motivează că respinge cererea privind revendicarea, deoarece decizia de casare ar fi menționat că revendicarea ar fi un capăt accesoriu celui având ca obiect nulitatea contractelor. Niciunde în cuprinsul deciziei de casare sau a altor decizii de casare anterioare nu se menționează ca, capătul de cerere privind revendicarea este un capăt accesoriu capătului de cerere privind nulitatea contractului.
Capătul de cerere privind revendicarea imobilului este un capăt de cerere distinct, principal și nicidecum accesoriu, care trebuia analizat separat conform temeiului de drept invocat.
Astfel, instanța de apel ar fi trebuit să analizeze acest capăt de cerere raportat la dispozițiile art. 480 Cod civil, comparând titlurile, respectiv titlul reclamantului și titlurile pârâților, în condițiile în care, pe capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor, instanța a constatat că aceștia au titlu valabil.
Criteriile de analiză ale capătului de cerere privind revendicarea prin comparare de titluri presupune că pentru același imobil există două titluri de proprietate perfect valabile (unul al reclamantului, care nu și-a pierdut niciodată proprietatea, aceasta fiindu-i luată abuziv, și unul al chiriașilor cumpărători pe Legea nr. 112/1995), iar reclamantul solicită instanței să dea întâietate titlului lui în baza unor criterii de apreciere specifice, altele decât cele de la constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare: autorul de la care provine, elementul timp, prețul imobilului, etc.
Respingerea acțiunii în revendicarea imobilului este rezultatul încălcării dispozițiilor art. 480 – 481 Cod civil, ale art. 21 și următoarele din Legea nr. 10/2001, modificata, ale Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și ale art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.
În urma examinării unor hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte a reținut în considerentele deciziei nr. 33/2008, pronunțate în recursul în interesul legii că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună credință. Pe cale de consecință, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Recurentul semnalează că au fost astfel analizate tocmai acele hotărâri ale Curții Europene pronunțate în cauze contra României ca urmare a admiterii de către unele instanțe a acelor acțiuni în revendicare, prin compararea celor două titluri considerate valide. Această soluție a fost dată de instanțele naționale în situații în care titlul subdobânditorului (fostul chiriaș, terț cumpărător, societate privatizată ș.a.) fie fusese confirmat irevocabil prin respingerea acțiunii în constatarea nulității, întemeiată pe dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, reținându-se buna-credință a cumpărătorului, fie nu fusese atacat pe această cale, fiindu-i, deci, recunoscută implicit validitatea chiar de persoana îndreptățită la măsuri reparatorii.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr._, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun.
în drept, și-a întemeiat motivele pe baza dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 și art. 377 Cod de procedură civilă.
La data de 6 septembrie 2012 D. V., S. Ș. și S. M. au depus la dosarul cauzei întâmpinare.
În motivare au arătat că nu poate fi ignorata succesiunea deciziilor date de instanțele de recurs, în timp, dar si evoluția legislativa.
In opinia acestora, prin decizia recurată s-a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor art. 315 alin.(l) C.pr.civ.. și s-au aplicat corect dispozițiile art. 1201 C.civ., întrucât între părți s-a purtat litigiul finalizat prin sentința civila nr. 7756/09.09.1994, pronunțata in dosarul nr. 7710/1993 al Judecătoriei Sectorului 2 București și s-a stabilit irevocabil „valabilitatea titlului statului asupra imobilului in litigiu”.
De asemenea, prin sentința civila nr. 163/08.01.1999 pronunțata de Judecătoria Sectorului 2 București in dosarul nr. 3229/1998, definitiva si irevocabila, s-a respins acțiunea formulata de reclamantul R. P., autorul recurentului și s-a recunoscut dreptul la bun al intimaților cumpărători ai apartamentelor ce alcătuiesc construcția imobilului din București, ., sector 2.
Aspectul pozitiv al puterii lucrului judecat exclude posibilitatea contrazicerii hotărârii judecătorești anterioare prin care s-a stabilit ca in privința revendicării reclamantul nu mai deține un titlu de proprietate, având in vedere ca exista un titlu al statului, care este ulterior celui al reclamantului.
Sunt incidente dispozițiile art. 166 C.pr.civ. si ale art. 1201 C.civ., potrivit cărora puterea ce legea acorda autoritarii lucrului judecat constituie, in raport de art. 1200 pct. 4 C.civ. si ale art. 1202 alin. 2 C.civ., o prezumție legala absoluta si irefragabil, ce nu permite ca ceea ce s-a statuat deja printr-o hotărâre judecătorească definitiva si irevocabila sa poată fi contrazis printr-o a doua judecata celei de a doua cereri, prin care se tinde la contrazicerea unei hotarari definitive si irevocabile, prin care s-a tranșat . chestiunea de drept sau raportul juridic creat intre părți, prin dezlegări peremptorii opozabile părților in mod absolut, este împiedicata de art. 1200 pct. 4 si art.1202 C. civ.
Teza recursului potrivit căreia ulterior pronunțării sentinței civile nr. 7756/9.09.1194 a Judecătoriei Sectorului 2 București au intervenit legi care au impus proceduri speciale de retrocedare a imobilelor preluate abuziv de stat 000 care făceau practic inaplicabilă sentința civilă nr. 7756/9.09.1194 a Judecătoriei Sectorului 2 București este incorectă.
Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1055/2008 (M. Of. nr. 737/30.10.2008) s-a constatat că art. 47 (fost art. 48) din Legea nr. 10/2001 este neconstituțional, deoarece legiuitorul nu poate să dispună nici chiar prin lege asupra unui drept câștigat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă decât dacă ar avea loc o expropriere pentru cauză de utilitate publică.
Critica din recurs privind soluția data cu privire la analiza încheierii actelor de vânzare-cumpărare atacate cu acțiunea în declararea nulității este nefondata, întrucât se ignoră deliberat dezlegarea în drept dată de decizia recurată, potrivit căreia sunt aplicabile dispozițiile art. 2 din Legea nr. . 112/1995 care recunoșteau reclamantului numai dreptul la despăgubiri, deoarece apartamentele nu erau libere și nici locuite de acesta (pag. 10 alin. 6 decizie recurată), astfel că prima instanță a respins corect cererea de anulare a contractelor pentru că au fost Încheiate de bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,
Prin cererea introductivă de instanță singurul motiv de nulitate a contractelor atacate cu cererea de declarare a nulității este „lipsa calității de proprietar a statului la data încheierii celor doua contracte ...„.
Se susține totodată că dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 (in numerotarea actuala, fost art. 46 la data pronunțării sentinței apelate) au fost corect interpretate si aplicate.
Nu exista nici o dovada din care sa rezulte ca pârâții cumpărători ar fi cunoscut intenția reclamantului, iar verificările făcute de instituția specializata in vânzare absolvă cumpărătorii de orice risc asumat echivalent cu lipsa bunei-credințe.
In lipsa unei dispoziții legale exprese, care sa fi obligat chiriașul cumpărător la efectuarea unor verificări speciale, nu se poate imputa pârâților cumpărători încălcarea dispozițiilor legale privind cumpărarea locuințelor, deoarece s-ar ajunge la situația in care pârâții comparatori trebuie sa suporte o sancțiune disproporționata, ce exclude principiul bunei-credințe, valorizat legal ca prezumție legala, ceea ce echivalează cu încălcarea legii printr-o apreciere judiciara discreționara ce depășește limitele legale ale marjei de apreciere lăsata la dispoziția judecații si încălca justul echilibru dintre titularii drepturilor aflate in conflict.
Se arată că apelul privind cererea in revendicare a fost corect soluționat, instanța de apel apreciind corect că cererea de revendicare este accesorie cererii privind anularea contractelor, cu respectarea art. 315 alin. (1) C.pr.civ., iar după adoptarea Deciziei nr. 33/09.06.2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, in recurs in interesul legii, nu este suficienta constatarea preferabilității titlurilor opuse in acțiunea in revendicare pentru soluționarea cererii in revendicare întemeiata pe dreptul comun.
Decizia recurată a reținut corect că titlul autorilor pârâților a fost recunoscut irevocabil, astfel că prin aplicarea dispozițiilor legale incidente se constată că acțiunea în revendicare este neîntemeiată. iar reclamantul nu dispune de „un bun actual”, „un interes patrimonial”, „o speranță legitimă” - pag. 11 alin. 1 decizie recurată.
Este cazul să se aibă în vedere și împrejurarea că în speța este incidenta si Legea nr. 1/30.01.2009 pentru modificarea si completarea Legii nr. 10/2001 CM. Of. nr. 63/3.02.2009), care a intrat in vigoare in timp ce prezentul litigiu era in curs de judecata la prima instanța.
De asemenea, este cazul să se observe că tezele de apărare promovate în recurs sunt infirmate de practica recentă a CEDO, fiind invocată o evoluție si o nuanțare a noțiunii de „bun” si de „interes patrimonial”, care intra sub incidenta art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, conform cauzei pilot M. A. si alții împotriva României.
De asemenea, trebuie subliniat, în opinia intimaților, că instanța europeană recunoaște existența Legii nr. 10/2001 ca modalitate de reparație a abuzurilor din perioada comunista si nu a statuat ca aceasta ar fi contrara Convenției Europene, sub aspectul posibilității de a se acorda măsuri reparatorii prin echivalent.
La solicitarea instanței, au fost depuse la dosarul de recurs actele care au stat la baza încheierii contractelor de vânzare-cumpărare nr. 697/1997 și 628/1997, înscrisuri înaintate prin adresa nr. 994/11.10.2012 a . 56-70).
Examinând decizia recurată și actele dosarului în raport de criticile de recurs formulate în cauză, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Instanța de casare, reținând că reclamantul a susținut în cererea de sesizare a instanței de fond că a solicitat restituirea imobilului pe cale administrativă, în baza Legii nr. 112/1995, prin cererea înregistrată sub nr. 1864/25 iulie 1996, cât și prin notificarea nr. 406/27 iunie 2001 în baza Legii nr. 10/2001, a dispus ca instanța de apel, în rejudecare, să analizeze respectarea de către pârâți a dispozițiilor legale incidente încheierii contractelor de vânzare cumpărare.
Tribunalul, având în vedere aceste îndrumări obligatorii conform art. 315 C.proc.civ., a constatat că, la momentul formulării notificării de restituire a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, valabilitatea titlului statului fusese deja confirmată prin sentința civilă nr. 7156/1994 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, iar dispozițiile art. 2 din Legea nr. 112/1995 recunoșteau reclamantului numai dreptul la despăgubiri, întrucât apartamentele nu erau libere și nici locuite de acesta. Prin raportare și la aceste aspecte, s-a stabilit că prezumția de bună credință la momentul perfectării actelor de înstrăinare nu poate fi înlăturată.
Curtea – în condițiile în care în calea extraordinară a recursului, conform art. 304 pct.1-9 C.proc.civ., nu mai este posibilă repunerea în discuție a situației de fapt și nici rediscutarea probatoriului administrat în fazele procesuale anterioare – urmează să constate că buna credință reținută în apel în favoarea chiriașilor cumpărători, nu a fost înlăturată nici prin înscrisurile depuse în recurs, contrar celor afirmate de recurent pe acest aspect.
Astfel, din actele care au stat la baza încheierii celor contracte în temeiul Legii nr. 112/1995 nu rezultă elemente care să pună la îndoială comportamentul diligent al părților contractante la momentul de referință pentru nașterea unui raport juridic valabil, prin prisma celor reținute deja cu privire la prezumția ce operează, potrivit art. 1899 alin.2 C.civ., în beneficiul intimaților-pârâți, în faza procesuală a apelului.
Curtea reține din aceste acte că cererile formulate de chiriași pentru cumpărarea imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995 cuprindeau mențiuni exprese că acestor petiții nu li se va putea da curs mai devreme de împlinirea termenului legal de 1.08.1996, precum și vizele oficiului juridic al . confirma verificarea situației juridice a fiecărei locuințe sub aspectul inexistenței vreunui litigiu pe rolul instanțelor privind obiectul celor două contracte.
Nu se poate deci afirma că s-ar fi nesocotit astfel nici Hotărârea nr. 117 din 23 octombrie 1996, prin care Comisia M. București de aplicare a Legii nr. 112/1995 statuase prin art. 3 că societățile comerciale (fostele ICRAL-uri) vor întocmi acte de vânzare-cumpărare pentru locuințele care fac obiectul dosarelor aflate în curs de soluționare la comisiile locale de sector și comisia municipală, pentru cele aflate pe rolul instanțelor judecătorești precum și pentru locuințele care erau libere la data intrării în vigoare a Legii, numai după clarificarea situației juridice a acestora – Curtea înțelegând astfel să lămurească și acest aspect apreciat de recurent ca fiind relevant pentru stabilirea bunei-credințe a părților contractante, instanța de recurs analizându-l numai din această perspectivă, deoarece a remarcat, contrar susținerilor formulate prin cererea de recurs referitoare la lipsa unui răspuns expres al tribunalului fată de această chestiune supusă dezbaterii, că nu a fost invocat distinct în cuprinsul motivelor de apel.
Revenind la buna credință a achizitorului, suficientă pentru menținerea actului de înstrăinare, în condițiile în care numai acesta este în principal interesat să o invoce în apărare pentru a paraliza demersul juridic al reclamatului, Curtea constată încă o dată că, în situația în care se stabilise irevocabil printr-o hotărâre judecătorească „valabilitatea titlului statului asupra imobilului in litigiu”, recurentului-reclamant îi revenea sarcina dovedirii că intimații cumpărători știau sau la momentul încheierii contractelor că cel de care au dobândit apartamentele avea toate însușirile cerute de lege pentru a putea transmite proprietatea, fiind titularul acestui drept, tribunalul reținând că prezumția bunei-credințe nu a fost înlăturată.
Curtea mai constată că, potrivit dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe trecute în proprietatea statului, precum și a art.6 din Normele metodologice de aplicare a acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr.20/1996 și republicate ulterior, numai chiriașii titulari ai unui contract de închiriere valabil încheiat privind apartamentele ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora și care, totodată, ocupau apartamentele la data intrării în vigoare a legii, aveau dreptul de a cumpăra aceste imobile.
Aceste cerințe au fost respectate și în cazul contractului de vânzare-cumpărare nr. 698/20.01.1997, Curtea neputând primi susținerile recurentului în sensul incidenței sancțiunii nulității, întrucât nu intimatul D. V. a formulat cererea de cumpărare, ci tatăl acestuia D. G..
Curtea reține cu privire la această chestiune pusă în discuție în prezentul recurs că cererea respectivă a fost formulată de titularul contractului de închiriere la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, cu respectarea termenului legal – intimatul având însă propriile drepturi locative, deoarece ocupa apartamentul ca membru de familie (potrivit art. 21 și 27 din Legea nr. 114/1996). Ulterior, intimatul a devenit titularul de contract, prin încheierea contractului de închiriere nr. 4725/7.10.1996, aspect menționat expres pe cererea de cumpărare formulată de tatăl său, astfel încât nu se poate reține inexistența unei manifestări de voință, la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare, pentru încheierea acestuia, singurul aspect relevant pentru validitatea contractului perfectat în aceste împrejurări.
Cu atât mai mult, nu se poate reține existența unei fraude la lege, invocată de recurent ca motiv de nulitate a contractelor, întrucât aceasta presupune nu numai folosirea unor dispoziții legale, în vederea eludării altor prevederi legale imperative, iar nu în scopul pentru care primele au fost edictate, ci și dovedirea intenției frauduloase a celor implicați în încheierea actului contrar legii, atitudine subiectivă ce nu poate fi prezumată.
Nu pot fi primite nici referirile recurentului la legislația ulterioară perfectării contractelor contestate, adoptată în materia restituirilor imobilelor preluate abuziv în perioada regimului politic comunist, care ar face inaplicabilă sentința civilă nr. 7756 din 09 septembrie 1994 a Judecătoriei Sectorului 2 București, în condițiile în care, pe de o parte, s-a stabilit deja în cauză, prin deciziile instanțelor de casare, că această ultimă hotărâre se bucură de puterea lucrului judecat, tranșând irevocabil asupra aspectului valabilității preluării - cu titlu - a imobilului de către stat, și împiedicând, ca atare, reluarea aceluiași litigiu asupra acestei chestiuni dezbătute de părți, iar, pe de altă parte, instanța de apel nu se putea raporta în cadrul verificării legalității contractelor decât la normele imperative în vigoare la momentul încheierii respectivelor contracte (tempus regit actum), având, totodată, în vedere că nicio lege nouă nu poate, fără a retroactiva, să se aplice unei situații litigioase rezolvată printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Recurentul invocă expres și dispozițiile art.304 pct.8 C.pr.civ., motiv de modificare referitor la care Curtea reține că sancționează o hotărâre care a nesocotit principiul înscris în art. 969 din Codul civil, trecând peste voința părților exprimată în convenție (actul juridic încheiat de acestea).
Așa cum s-a arătat în mod constant în jurisprudență și în literatura de specialitate, instanța schimbă natura contractului dacă va califica eronat un contract în raport de voința părților exprimată la perfectarea acestuia și comite o denaturare atunci când, supunând actele juridice din cauză interpretării sale, le atribuie un alt înțeles, pe care termenii și textul lor, în loc să îl sprijine, îl exclud în mod clar și vădit neîndoielnic.
Or, o asemenea situație nu se regăsește în speță, recurentul înțelegând să susțină nelegalitatea deciziei din apel prin dezvoltarea motivelor de recurs exclusiv prin raport la interpretarea și aplicarea greșită a legii – motiv de recurs distinct a cărei incidență în privința soluționării primului capăt de cerere a fost deja examinată.
In ceea ce privește modul de soluționare a celuilalt capăt de cerere, vizând revendicarea imobiliară, Curtea constată pentru început că este vădit neîntemeiată afirmația recurentului referitoare la încălcarea îndrumărilor date prin decizia de casare prin analizarea de către tribunal a cererii respective prin raportare la primul capăt de cerere prin care s-a pus în discuție valabilitatea titlurilor exhibate de intimați.
Curtea reamintește recurentului că prin decizia civilă nr. 1197 din 06 octombrie 2011, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familiea statuat irevocabil în sensul că „acțiunea în revendicare din prezenta cauză nu vizează o simplă comparare de titluri, ci situația în care se tinde la a se constata că pârâții sunt neproprietari, revendicarea presupunând analiza lipsei titlului pârâților” (pag.16 par.4).
Procedând în continuare, prin prisma motivul prev. de art. 304 pct.9 C.proc.civ., la examinarea criticilor de recurs privind încălcarea art. 480 – 481 Cod civil, dispozițiilor Legii nr. 10/2001, dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite și cele ale art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, Curtea constată că acestea sunt, de asemenea, nefondate.
Tribunalul, reținând că imobilul în litigiu este un imobil preluat de stat în perioada regimului politic comunist, a avut în vedere la pronunțarea soluției și Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite prin care s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Instanța supremă a mai reținut că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă, iar faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.
Trebuie remarcat însă că prin aceeași decizie în interesul legii mai sus arătată, Înalta Curte a sesizat faptul că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. 2 din Legea fundamentală.
Or, pentru a se atinge finalitatea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun ca și un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curte a mai reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Pe de altă parte, prin decizia sus-menționată s-a exclus posibilitatea ca acțiuni în revendicare similare celei de față să mai fie soluționate după regulile de comparare și preferabilitate specifice dreptului comun, cu ignorarea regulilor rezultând din aplicarea dispozițiilor speciale de drept substanțial ale Legii nr.10/2001.
In acest context, Curtea constată că în prezenta cauză, instanța de apel a făcut o analiză riguroasă a împrejurării apreciate de Înalta Curte ca fiind relevantă într-un asemenea litigiu, respectiv aceea dacă reclamantul s-ar putea prevala de un bun în sensul Convenției.
Sub acest aspect, tribunalul a reținut argumentat că dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul reclamantului nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene fiind acela că speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
In același context, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).
Recurentul-reclamant s-ar putea prevala de un bun în sensul Convenției, numai dacă ar dovedi în cauza de față că întrunește toate condițiile legii pentru a beneficia de restituirea imobilului preluat abuziv, situație juridică care nu se poate dovedi însă decât în cadrul și cu respectarea cerințelor prevăzute de Legea nr. 10/2001 (actul normativ aplicabil în materia acestor imobile), prin decizia sau dispoziția emisă de unitatea deținătoare/entitatea învestită cu soluționarea notificării care atestă calitatea notificatorului de persoană îndreptățită la restituire în natură ori, după caz, printr-o hotărâre judecătorească de restituire.
Or, în cauză nu există nicio hotărâre judecătorească anterioară prin care să se fi stabilit că reclamantul nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și prin care să se fi dispus restituirea acestuia în patrimoniul sau.
Cu referire la acest aspect, este relevantă Hotărârea pilot pronunțată în cauza A. și alții contra României din 12.10.2010, în care Curtea Europeană a reținut că (…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. (…) existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție (par.134-140).
Singura speranță legitimă creată recurentului este cea dată prin aplicarea Legii nr.10/2001, o speranță la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de Statul comunist, tribunalul reținând astfel corect că simpla solicitare de a obține un bun imobil preluat de stat nu reprezintă un bun actual sau o speranță legitimă.
Pe de altă parte, în mod justificat s-a reținut că intimații-pârâți, în temeiul contractelor sus-menționate, a căror validitate a fost reconfirmată în speță, dețin un bun în sensul jurisprudenței CEDO prezentată mai sus. Prin urmare, corect s-a arătat că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate și în cazul pârâților cumpărători de bună credință ai imobilului revendicat și, prin urmare, aceștia din urmă nu pot fi lipsiți de proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.
Deși, așa cum a reținut Curtea Europeană în numeroase cauze, Statul Român nu a făcut dovada eficienței funcționării mecanismului de acordare de despăgubiri, ceea ce este relevant este că o lege specială cu caracter reparatoriu, la care reclamantul a apelat, prevede în acest scop proceduri stricte și creează fondul necesar din care persoanele îndreptățite ar trebui îndestulate.
Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat de plată a despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și introducerea unei proceduri simplificate și eficiente (cum s-a dispus prin Hotărârea pilot pronunțată în cauza M.A. și alții contra României din 12.10.2010, par. 232) echivalează în același timp cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
De altfel, în ceea ce privește eficiența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, revenind la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuie arătat că instanța europeană recunoaște dreptul suveran al legiuitorului intern de a opta asupra soluției legislative pe care o consideră cea mai adecvată posibilităților sale economico-sociale-financiare și intereselor sale politice (par. 174 și următoarele din aceeași hotărâre adoptată în cauza M.A. și alții contra României).
Curtea constată totodată că în cauză nu este incident nici motivul prevăzut de art. 304 pct.7 C.proc.civ., text invocat expres în susținerea recursului, având în vedere că afirmațiile privitoare la neluarea în discuție a unor critici formulate în apel vizând soluționarea primului capăt de cerere, examinată deja în prezenta cauză, ori cele privitoare la motivarea necorespunzătoare a soluției dată revendicării imobiliare sunt contrazise de conținutul deciziei atacate, în care se regăsesc argumentele care susțin soluția instanței, cu referire punctuală asupra criticilor aduse prin motivele de apel și cu respectarea întocmai a îndrumărilor deciziei de casare.
In consecință, în temeiul art. 312 alin.1 C.proc.civ., Curtea va respinge recursul ca fiind nefondat.
Văzând și dispozițiile art. 274 C.proc.civ., prin raportare la soluția adoptată, Curtea va respinge și cererea recurentului-reclamant având ca obiect cheltuielile de judecată, nereținându-se culpa procesuală a intimaților ca urmare a exercitării controlului judiciar în calea de atac.
Se va lua totodată act de manifestarea de voință a intimaților-pârâții în sensul de nu solicita cheltuielile de judecată pe care le-au suportat în prezenta cauză.
P. ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant R. I. P. A. N. împotriva deciziei civile nr. 361/A din 30 martie 2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți D. V., S. Ș., S. M., M. BUCUREȘTI, prin Primarul General, și P. M. BUCUREȘTI și cu intimata intervenientă ORGANIZAȚIA P. APĂRAREA DREPTURILOR OMULUI, ca nefondat.
Respinge cererea recurentului având ca obiect cheltuieli de judecată, ca neîntemeiată.
Ia act că intimații-pârâții nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 22 noiembrie 2012.
Președinte, Judecător, Judecător,
M. I. M.-A. N.-G. I. D.
Grefier,
M. C.
Red.M.AN.G.
Tehniodact.M.A-N.G./C.F.
2ex./28.02.2013
T.B.-S.4.-A.I.T.;I.Târțău
| ← Anulare act. Decizia nr. 2162/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act. Decizia nr. 734/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
