Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1736/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 1736/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-11-2014 în dosarul nr. 1736/2014

Dosar nr._

(_ )

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III A CIVILĂ

ȘI P. CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.1736

Ședința publică din 18.11.2014

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - C. G.

JUDECĂTOR - I. S.

JUDECĂTOR - G. S.

GREFIER - N. - C. I.

Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-chemată în garanție A. pentru Administrarea Activelor Statului, împotriva deciziei civile nr.617 A din 26.05.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă .>

Cauza are ca obiect: revendicare imobiliară.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă consilier juridic R. D., în calitate de reprezentant al intimatei-reclamante . reprezentantul recurentei AAAS.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Se referă de către grefierul de ședință faptul că recursul declarat în cauză este motivat, un exemplar fiind comunicat intimatei-reclamante.

La data de 13.11.2014 intimata-reclamantă a depus Întâmpinare la recursul promovat în cauză, un exemplar fiind comunicat recurentei A. pentru Administrarea Activelor Statului.

Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în combaterea recursului.

Reprezentantul intimatei-reclamante . concluzii de respingere a tuturor excepțiilor invocate de recurenta AAAS, respingere a recursului, ca nefondat, iar în privința cererii de suspendare a executării solicită respingerea acesteia ca fiind prematur introdusă. Solicită acordarea cheltuielilor de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată fazele procesuale anterioare.

CURTEA,

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.9285/05.11.2013 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Sector 5 București – Secția a II-a Civilă a admis în parte cererea de chemare în garanție precizată, formulată de reclamanta S.C. E. SA, în contradictoriu cu chemata în garanție A. P. Valorificarea Activelor Statului, prin care s-a solicitat obligarea chematei în garanție la plata sumei de 612.761,85 lei (531,45 lei/mp. x 1153 mp.) reprezentând valoarea contabilă a imobilului situat în ..29, în suprafață de 1153,00 mp, bun imobil ce făcea parte integrantă din terenul situat în ..23-37, sector 5, restituit către fostul proprietar; a obligat chemata în garanție să-i plătească reclamantei suma de 612.243 lei cu titlu de despăgubiri, actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății, și suma de 11.039 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

P. a hotărî astfel, instanța a reținut că prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate . nr. 1793/3.04.1995 emis de Ministerul Industriilor, în baza Legii nr. 15/1990, reclamanta a devenit proprietara terenului în suprafață de 6588 mp, situat în București, .. 23-37, sector 5.

Prin hotărârea Adunării Generale a Acționarilor și a Consiliului de Administrație din data de 12.05.1995, s-a decis majorarea capitalului social al S.C. E. SA prin includerea în acesta a două terenuri, printre care și terenul menționat anterior.

Prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr.72/10.02.1999, Fondul Proprietății de Stat a înstrăinat către Asociația PAS E. un număr de_ acțiuni, reprezentând 50.80% din valoarea capitalului social subscris.

Fondul Proprietății de Stat a fost reorganizat în A. pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului prin OUG nr. 296/2000, care, ulterior, a fost comasata prin absorbției cu AVAB înființându-se A. pentru Valorificarea Activelor Statului, conform OG nr. 23/2004).

Conform raportului de expertiză întocmit în apel în al doilea ciclu procesual de expertul A. V., terenul pentru care i s-a eliberat reclamantei certificatul de atestare a dreptului de proprietate . nr. 1793/3.04.1995 se suprapune pe o suprafață de 1153 mp (evidențiată în Anexa 8 la raportul de expertiză) cu terenul înscris în titlul de proprietate nr. 7854/5/05.08.2003 eliberat de P. M. București, în baza art. 36 alin. 5 din Legea nr. 18/1991, numiților D. I. N., D. Gh. I., D. Gh. M., B. V. Ș. și B. V. G..

Prin decizia civilă nr.1261R/15.06.2012, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă, irevocabilă, s-au respins ca nefondate capetele de cerere privind revendicarea suprafeței de teren suprapuse și nulitatea titlului de proprietate nr. 7854/5/05.08.2003, formulate de reclamanta

Potrivit art. 324 alin. 1 din OUG nr. 88/1997, privind privatizarea societăților comerciale, aprobata prin Legea nr. 44/1998, astfel cum a fost modificata prin punctul 43 al Legii nr.99/1999, instituțiile publice implicate în privatizare asigura repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietăți a bunurilor imobile preluate de stat, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, instituțiile publice vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin.1 o despăgubire care sa reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natura a imobilelor deținute de societatea comerciala către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Ulterior, prin Legea 137/2002, privind unele masuri pentru accelerarea privatizării, dispozițiile legale citate mai sus au fost abrogate, rămânând aplicabile, în temeiul art. 30 alin.3 din lege, numai în cazul contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de ..

Deoarece contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni în discuție a fost încheiat înainte de . Legii nr. 137/2002, 28.03.2002, chematei în garanție, în calitate de instituție publica implicata în privatizare, ii revine obligația, conform art. 324 din OUG nr. 88/1997 sa acopere prejudiciul cauzat reclamantei prin pierderea proprietăți asupra terenului în suprafața de 1153 mp, situat în București, .. 23-37, sector 5.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor la care este îndreptățita reclamanta, instanța a reținut că prin decizia nr.18/17.10.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 892 din_ ), s-a stabilit ca despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.

Or, potrivit art. 3307 alin. 4 Cod proc. civilă din 1865, dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei pronunțate în interesul legii în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Prin raportul de expertiză specialitatea contabilitate întocmit în cauză, s-a stabilit că la data de 15.06.2012 valoarea contabilă a suprafeței de 1.153 mp, evidențiate în Anexa 8 la raportul de expertiză întocmit de expertul A. V., era de 612.243 lei (bunul a ieșit efectiv din patrimoniul societății la data la care s-a pronunțat curtea de apel în al doilea ciclu procesual).

Față de considerentele ce preced, instanța a admis în parte cererea de chemare în garanție precizată și a obligat pe chemata în garanție să-i plătească reclamantei suma de 612.243 lei cu titlu de despăgubiri, actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății, precum și suma de 11.039 lei reprezentând cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru și onorariul expertului), conform art. 274 alin. 1 Cod proc. civilă .

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel A. pentru Administrarea Activelor Statului - A.A.A.S. (fosta A.V.A.S), criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivele de apel, apelanta a arătat că înțelege să invoce:

1. Excepția necompetentei funcționale a Judecătoriei S. 5 București în judecarea cererii de chemare în garanție.

Un prim aspect ce trebuie stabilit este cadrul procesual cu privire la temeiul de drept ce trebuia invocat de S.C. E. SA în susținerea cererii de chemare în garanție.

Învederam instanței ca parata S.C. E. SA isi întemeiază cererea de chemare în garanție pe dispozițiile art.324 din OUG nr.88/1997 modificata, precum și pe calitatea de instituție publica implicata în privatizare a AAAS (fosta A.).

Menționam ca, art.43 alin.3 din O.U.G. nr.88/1997 modificata prevede: „Litigiile privind contractele, convențiile, protocoalele și orice alte acte ori înțelegeri, încheiate de către instituțiile publice implicate în scopul de a pregăti, efectua sau finaliza procesul de privatizare a unor societăți comerciale sau grupuri de societăți comerciale, sunt de competenta secțiilor comerciale ale instanțelor judecătorești”.

În plus, potrivit art. 12 alin.1 din O.U.G. 23/2004 „Activitatea AAAS în domeniul privatizării și monitorizării post-privatizare se desfășoară pe principii comerciale”.

Invocă în sensul celor de mai sus și dispozițiile art.40 alin.1 din Legea nr. 137/2002, modificata, privind unele masuri pentru accelerarea privatizării care prevăd: "Cererile prin care se ataca o operațiune sau un act prevăzut de prezenta lege, de Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 88/1997, aprobata prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, precum și de celelalte legi speciale din domeniul privatizării ori se valorifica un drept conferit de acestea sunt de competenta secțiilor comerciale ale tribunalelor și se judeca de urgenta și cu precădere, cu citarea pârtilor".

Articolul 56 Cod comercial prevede:"Dacă un act este comercial numai pentru una din parii toți contractanții sunt supuși în ceea ce privește acest actr legii comerciale...".

Potrivit art.7201 Cod procedura civila, "Litigiile privind desfășurarea activității în scopul privatizării prin înstrăinare de bunuri ori alte valori din patrimoniul societăților comerciale sau al altor persoane juridice cu capital de stat, precum și litigiile privind drepturile și obligațiile contractate în cadrul acestei activități se soluționează de către instanțele care au competenta de judecata a proceselor și cererilor în materie comerciala, potrivit dispozițiilor procedurale aplicabile în aceasta materie".

Față de dispozițiile învederate mai sus, cât și de temeiul de drept invocat de S.C. E. SA, respectiv art.324 din OUG nr.88/1997 modificata, solicită admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate și trimiterea cererii de chemare în garanție pentru rejudecare către instanța competenta, respectiv Tribunalul București - Secția a VI-a Civila (instanța competenta sa judece litigiile între profesioniști).

2. Excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție formulate de S.C. E. în contradictoriu cu AAAS (fosta A.), având în vedere

următoarele:

a). Instanța de fond a făcut o greșita aplicare a dispozițiilor art.324 din O.U.G. nr.88/1997, în sensul ca a admis cererea înainte de a exista o hotărâre judecătoreasca rămasa irevocabila, cerere admisa sub forma unei cereri de chemare în garanție.

Menționam ca, cererea de chemare în garanție a fost formulata cu mult înainte de a rămâne irevocabila hotărârea judecătoreasca invocata de către S.C. E. SA.

Astfel cum prevăd dispozițiile alin.3 din O.U.G. nr.88/1997 modificata, "Despăgubirea prevăzuta la alin. (2) se stabilește de comun acord cu societățile comerciale, iar în caz de divergenta, prin justiție".

În consecința, înaintea solicitării despăgubirilor astfel cum prevede art.324 din O.U.G. nr.88/1997, societatea privatizata, în speța S.C. E. SA trebuia sa urmeze procedura speciala prevăzuta de alin.3 al aceluiași articol.

De asemenea, cererea de despăgubiri, astfel cum a fost încadrata de instanța de fond, este de natura comerciala-litigiu între profesioniști - în consecința trebuind îndeplinita și procedura expresa prevăzuta de dispozițiile art.7201 Cod procedura civila, respectiv procedura concilierii directe.

Insa, S.C. E. SA s-a rezumat la a solicita pe calea unei cereri de chemare în garanție obligarea instituției publice la acordarea despăgubirilor, fără a efectua procedura prevăzuta de alin. 3 al art. 324 din O.U.G. nr.88/1997, printr-o cerere expresa și implicit cea prevăzuta de art. 7201 Cod procedura civila.

În consecința instanța de fond a considerat, cu încălcarea dispozițiilor alin. 3 ale art.324, ca părțile, respectiv S.C. E. SA și AAAS (fosta A.), sunt în stare de divergenta, fără ca între acestea sa fi existat în prealabil și obligatoriu o discuție raportat la pretențiile S.C. E. SA.

Consideră ca prin admiterea cererii de chemare în garanție formulata de S.C. E. SA au fost încălcate flagrant dispozițiile alin.3 ale art.324 din O.U.G. nr.88/1997 modificata și implicit dispozițiile art.7201 Cod procedura civila, instanța de fond trecând nelegal peste procedura speciala prevăzuta de dispozițiile legale susmenționate.

În consecința, făcând aplicabilitatea corecta a dispozițiilor art.324 din O.U.G. nr.88/1997 apelanta consideră inadmisibilă cererea de chemare în garanție.

b). Apelanta a arătat că înțelege sa invoce aceasta excepție, având în vedere și următoarele:

Prin cererea formulata de reclamanta, se solicita, potrivit dispozițiilor art. 324 din OUG nr. 88/1997 modificata, despăgubiri pentru imobilul în litigiu.

a arătat că intimata-reclamanta nu beneficiază de dispozițiile speciale prevăzute de art.324 din O.U.G. nr.88/1997 modificata, deoarece regimul pierderii imobilului pentru care se solicita despăgubiri nu îl reprezintă o revendicare din partea foștilor proprietari (deposedați abuziv de statul comunist) ci se refera la solicitarea reclamantei S.C. E. SA, prin care a solicitat printr-o acțiune în constatare stabilirea regimului juridic al terenului în litigiu.

Astfel, intimata-reclamanta nu poate solicita despăgubiri în temeiul art.324 din O.U.G. nr.88/1997 modificata, decât în condițiile în care ar fi fost obligata printr-o hotărâre judecătoreasca, rămasa definitiva și irevocabila, la restituirea în natura către foștii proprietari a imobilului în litigiu.

Prin dispozițiile speciale ale art.324 din OUG nr.88/1997 modificata, legiuitorul a instituit un regim special de despăgubire a societăților privatizate pentru bunurile ieșite din patrimoniu.

Potrivit alin.2 al art. art.324 din OUG nr.88/1997 modificata, "Instituțiile publice implicate vor plați societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care sa reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natura a imobilelor deținute de societatea comerciala către foștii proprietari".

D. faptul ca intimatei-reclamante i-au ieșit din patrimoniu imobilele pentru care solicita despăgubiri nu o îndreptățesc pe aceasta sa se îndrepte în pretenții împotriva instituției apelante.

P. a fi admisibila o astfel de cerere potrivit dispozițiilor legale susmenționate se impun a fi îndeplinite, cumulat, cel puțin doua condiții imperative.

1. - imobilele pentru care se solicita despăgubiri sa fi fost restituite în natura de către societatea privatizata;

2. - restituirea în natura sa fie efectuata față de foștii proprietari ai acestor imobile.

a arătat că în cauză niciuna din condițiile la care am făcut referire mai sus nu au fost îndeplinite.

Generalizarea obligației de despăgubire (în sarcina AAAS) nu poate fi considerata legala, deoarece vine în contradicție cu însăși dispozițiile art.324 alin.2 din OUG nr.88/1997 modificata, prin condițiile impuse de acest text normativ.

B). Pe fondul apelului, a arătat că în mod nelegal au fost înlăturate susținerile apelantei referitoare la valoarea prejudiciului, deoarece:

Prejudiciul suferit de S.C. E. SA. urmare a restituirii în natura a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabila a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizata.

În caz contrar, societatea ce urmează a fi despăgubită se va îmbogăți fără justa cauza, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existenta în registrele contabile ale societății și avuta în vedere în situația patrimoniala a societății la data privatizării.

Prin contractul de vânzare cumpărare de acțiuni nr.72/10.02.1999, AAAS- fosta A. (prin antecesorul sau) a vândut 50,806% din valoarea capitalului social al S.C. E. SA, cu un preț de 10._ ROL, respectiv 1.008.012,5 RON și nu este posibil ca pentru un singur activ, apelanta sa fie obligată sa plătească suma de 612.243 lei, către societate cu caracter de despăgubire (ce a generat și plata sumei de 11.039 lei cheltuieli de judecata).

Potrivit raționamentului instanței de fond, în cazul în care s-ar solicita despăgubiri pentru toate imobilele deținute și restituite foștilor proprietari (împotriva S.C. E. SA existând și alte litigii având ca obiect revendicare), Statul va fi obligat sa plătească despăgubiri mai mari decât a încasat în urma privatizării acestei societăți pentru acțiunile S.C. E. SA.

Faptul ca se acorda o despăgubire, aceasta trebuie sa reprezinte efectiv acoperirea unui prejudiciu cert, real și nu o cale de îmbogățire pentru societate.

Legiuitorul a urmărit sa acorde despăgubiri societăților pentru situații speciale și nu ca acestea sa se îmbogățească fără justa cauza în detrimentul statului, în condițiile în care AAAS (fosta A.) nu are nici o culpa.

Este nefiresc și inechitabil ca AAAS (fosta A.) sa suporte repararea unui prejudiciu pentru care nu numai ca nu este răspunzătoare, dar are o valoare exagerata prin raportare la valoarea contractului de privatizare.

Apelanta consideră ca repararea prejudiciului creat societății trebuie apreciata raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societății ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabila a acestuia, astfel cum aceasta a fost menționata în dosarul de privatizare al societății comerciale reclamante.

Astfel, din valoarea contabila a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în proporție de 50,806% întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr.72/1999. invocat de intimata-reclamanta ca temei al despăgubirii, AAAS- fosta A. (prin antecesorul sau legal) a vândut acțiuni reprezentând numai 50.806% din capitalul social al S.C. E. SA

Rațiunea legiuitorului cu privire la obligarea instituției publice la o despăgubire care sa reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituire, stabilit legal, și deci previzibil, este menținerea capitalului social la nivelul avut la momentul privatizării, consemnat în dosarul de privatizare, conform cu principiul fixității capitalului social, al corespondentei lui cu bunurile înscrise în bilanț la activ.

Prin urmare, obligația de reparare a respectivului prejudiciu este o obligație comerciala, instituția implicata în privatizare având calitatea de comerciant, calitate pe care o are, de asemenea, și societatea comerciala reclamanta, obligația de plata nefiind nici fiscala și nici civila.

Este adevărat ca obligația de despăgubire este una legala, dar legiuitorul a înțeles sa confere acest drept de despăgubire societății în baza raportului comercial prin care instituția publica - comerciant - garantează dreptul de proprietate al societății - care este de asemenea comerciant - însă nu poate face acest lucru decât pentru aportul statului la capitalul social al acestei societăți.

Astfel, raționamentul legiuitorului de despăgubire îi reprezintă faptul ca Statul R. a înțeles sa transfere proprietatea asupra imobilelor proprietate de stat (la momentul când societatea comerciala - în speța S.C. E. SA era neprivatizata) în sectorul privat, instrumentul prin care dreptul de proprietate asupra acțiunilor (ce aveau ca substanța aportul în natura al statului cu valoarea acelui imobil) reprezentandu-1 contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni.

În cauza, putem avea pe de o parte valoarea aportului statului la capitalul social al societății privatizate cu valoarea imobilului, iar pe de alta parte prețul contractual, față de care societatea privatizata ar putea solicita respectivele despăgubiri.

Astfel, prejudiciul cauzat se raportează la proporția între valoarea bunului restituit în valoarea capitalului social (reprezentat prin acțiuni), la care va aplica procentul de capital vândut iar rezultatul se va raporta, prin regula de trei simpla, la prețul încasat

De asemenea, dispozițiile legale ale art.324 din OUG nr.88/1997 nu conțin nici o mențiune privind faptul ca despăgubirile se acorda la nivelul valorii de piața al activului, astfel cum susține intimata-reclamanta.

Este adevărat ca dispozițiile legale susmenționate nu circumstanțiază nivelul despăgubirilor la procentul acțiunilor vândute, dar față de caracterul comercial al acesteia, devine operant art.1 Cod comercial, conform căruia unde ea nu dispune se aplica Codul civil, respectiv regulile de drept comun - 1084-1086 Cod civil.

Astfel, aceasta reparare privește numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului, fiind reparabil numai prejudiciul direct, în legătura cauzala cu faptul care l-a generat.

În consecința, în cazul în care instanța ar considera aplicabile dispozițiile legale menționate, repararea prejudiciului creat societății trebuie apreciata raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societății ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabila a acestuia, astfel cum aceasta a fost menționata în dosarul de privatizare al societății comerciale S.C. E. SA.

2. De asemenea, în mod nelegal nu au fost reținute ca fiind aplicabile dispozițiile art.30 din Legea 137/2002 privind unele masuri pentru accelerarea privatizării, care modifica cadrul stabilit de OUG nr. 88/1997, completata de Legea 99/1999, dispoziții prin care se arata ca în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător.

Pe cale de consecința, un prejudiciu real suferit nu poate avea în vedere decât valoarea contabila a imobilelor restituite în natura, în cuantumul prevăzut de lege, orice alta valoare reprezentând o îmbogățire fără justa cauza.

Chiar și în situația în care ar fi îndeplinit toate condițiile pentru acordarea de despăgubiri, instituția publica implicata nu ar putea fi obligata la o valoare peste limita prevăzuta de art. 30 din Legea nr. 137/2002, respectiv 50% din prețul încasat de către aceasta din vânzarea pachetului de acțiuni.

Dispozițiile art. 30 alin. 3 din Legea nr. 137/2002 modificata, sunt de imediata aplicare și au aplicabilitate în cauza, momentul nașterii dreptului la acțiune fiind ulterior intram în vigoare a acestui act normativ.

3. De asemenea, având în vedere criticile menționate în prezentele motive de apel, apelanta consideră ca, nu se impune nici obligarea AAAS (fosta A.) la cheltuielile de judecata de la fond.

Împotriva aceleiași sentințe civile, în termen legal, a declarat apel și S.C. E. S.A, criticând hotărârea doar în ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecata, având în vedere următoarele:

Instanța de fond, pronunțând sentința civila 9285/2013, a luat în calcul cheltuielile judiciare aferente dosarului 2681/302/_ numai după repunerea pe rol a acestuia, fără însă a tine seama de cheltuielile judiciare aferente cererii de chemare în garanție anterioare, respectiv:

- taxa judiciara de timbru în valoare de 3.603,37 lei, achitata conform chitanța nr._/11.05.2005;

- taxa judiciara de timbru în valoare de 1.837,24 lei, achitata conform OP nr._/31.05.2006;

- taxa judiciara de timbru în valoare de 13.263,73 lei, achitata conform OP nr._/02.06.2008

Respectiv suma datorata cu titlul de cheltuieli de judecata este de 29.743,34 lei și nu de 11.039 lei

Este adevărat ca atât dosarul care a făcut obiectul cererii principale cât și acest dosar ce a făcut obiectul cererii de chemare în garanție au fost trimis spre rejudecare, respectiv a fost suspendat până la judecarea cererii principale, a îngreunat studierea actelor aferente cheltuielilor judiciare, faptul pentru care este aceasta eroare a cheltuielilor judiciare.

Prin întâmpinarea formulată la apelul declarat de A., apelanta E. S.A. a solicitat respingerea acestuia ca netemeinic și nelegal, și menținerea ca legala a sentinței civile nr. 9285/05.11.2013, excluzând cheltuielile judiciare, pentru următoarele motive:

Cu privire la excepția necompetentei funcționale a Secției a V-a Civila a Tribunalului București, se impune respingerea acesteia, întrucât în conformitate cu prevederile art. 17 C.pr.civila, cererile accesorii și incidentele sunt în căderea instanței competente sa judece cererea principala. Ori, cum cererea principala a fost judecata de către Tribunalul București Secția a V-a Civila, cererea accesorie, conform regulilor procedurale, a fost judecata de instanța competenta a judeca cererea principala.

Cu privire la excepția inadmisibilității cererii, pe motiv ca a sentința atacata cu apel a fost admisa înainte de a exista o hotărâre judecătoreasca rămasa definitiva de restituire a imobilului, se impune respingerea acesteia întrucât sentința civila apelata a fost pronunțata la 05 noiembrie 2013, deci după ce hotărârea judecătoreasca pronunțata în ceea ce privește cererea principala a devenit irevocabila - a se vedea decizia civila nr. 1261 A pronunțata la 15.06.2012.

Solicită și respingerea susținerilor apelantei parate ca prejudiciul suferit de E. SA urmare a restituirii în natura a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabila a acestor bunuri înregistrata în registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizata, întrucât Decizia nr. 18/17.10.2011 a ICCJ, a prevăzut ca despăgubirea se raportează la valoarea contabila la momentul ieșirii din patrimoniu actualizat cu indicele de inflație de la momentul plații despăgubirilor.

În ceea ce privește critica apelantei parate ca imobil a ieșit din patrimoniu în iunie 2012, iar soluția instanței s-a fundamentat pe situațiile financiare de la 31.12.2011, este nefondata întrucât situațiile financiare se aproba de către adunarea generala a acționarilor. Ori, adunarea din aprilie 2012, aprobând situațiile financiare de la 31.12.2011, acestea sunt opozabile până la aprobarea altora.

Solicită respingerea susținerile apelantei ca prejudiciul suferit de E. SA urmare a restituirii în natura a bunurilor imobile trebuie limitat la 50% cumulat din prețul efectiv plătit de cumpărător valoarea contabila a acestor bunuri înregistrata în registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizata, soluția instanței fiind data cu încălcarea art. 32 ind. 4 din OG 88/1997 – întrucât art. 30 alin. 3 din legea nr. 137/2002 stipulează ca prevederile art. 32 ind. 4 din OUG nr. 88/1997 rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare cumpărare de acțiuni încheiate înainte de . acestei legi.

Ori, contractul de vânzare cumpărare acțiuni aflat la dosarul de fond a fost încheiat înainte de . legii nr. 137/2002, respectiv în anul 1999, iar prevederile art. 32 ind. 4 din OUG nr. 88/1997 sunt aplicabile E. S.A.

Prevederile art. 30 alin 1 din Legea nr. 137/2002 invocate de apelanta parata și care se refera la reducerea valorii despăgubirilor acordate până la limita de 50% cumulate din prețul efectiv plătit de cumpărător, sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecații, întrucât potrivit art. 30 alin. 3 din același act normativ, prevederile art. 32 ind. 4 din - OUG nr. 88/1997, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare cumpărare acțiuni încheiate înainte de . prezentei legi, respectiv Legea nr. 137/2002. Ori, în cazul dedus judecații, contractul a fost încheiat în februarie 2009.

Față de aceasta precizare a legii, înseamnă ca modul de determinare a cuantumului despăgubirilor stabilite de legea 137/2002 nu-l este aplicabil acestui litigiu, întrucât privatizarea concretizata prin încheierea contractului de vânzare cumpărare acțiuni a avut loc înainte de ..

Solicită respingerea susținerilor apelantei paratei ca prejudiciul suferit de E. SA urmare a restituirii în natura a bunurilor imobile trebuie limitat la un procent de 50,806% din capitalul social al intimatei, întrucât prejudiciul este raportat la pierderea bunului imobil de către societatea comerciala ce avusese calitatea de cumpărător, iar nu a acțiunilor vândute prin contractul de vânzare cumpărare acțiuni, care aparțin acționarilor.

Prin decizia civilă nr.617A/26.05.2014 Tribunalul București - Secția V-a Civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanta reclamantă S.C. E. S.A. (C._), și de A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI - A.A.A.S. (C._).

P. a decide astfel, instanța de apel a reținut, în ceea ce privește apelul formulat de apelanta chemată în garanție A. P. Administrarea Activelor Statului - A.A.A.S, că nu poate fi primită excepția necompetenței funcționale a instanței de fond.

Sub un prim aspect, Tribunalul a avut în vedere efectele obligatorii ale deciziei civile nr.1261 R/15.06.2012, prin care instanța de recurs - Curtea de Apel București Secția a IV a Civilă a trimis cererea de chemare în garanție spre rejudecare Judecătoriei S. 5 București, făcând aplicarea art.312 alin.5 iar nu aplicarea art.312 alin.6 Cod procedură civilă, aplicabil dacă ar fi considerat că altă instanță era competentă.

Sub un alt aspect, Tribunalul a avut în vedere parcursul procesual al cauzei, care se afla în al treilea ciclu procesual și aplicabilitatea prevederilor art.17 Cod procedură civilă, potrivit cărora cererile accesorii și incidentele sunt în căderea instanței competente sa judece cererea principală.

Sub un ultim aspect, Tribunalul a avut în vedere că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art.43 alin.3 din O.U.G. nr.88/1997 modificata și art.40 alin.1 din Legea nr.137/2002, invocate de apelantă.

Potrivit art.43 alin.3 din O.U.G. nr.88/1997 modificata „Litigiile privind contractele, convențiile, protocoalele și orice alte acte ori înțelegeri, încheiate de către instituțiile publice implicate în scopul de a pregăti, efectua sau finaliza procesul de privatizare a unor societăți comerciale sau grupuri de societăți comerciale, sunt de competenta secțiilor comerciale ale instanțelor judecătorești”.

Potrivit dispozițiilor art.40 alin.1 din Legea nr.137/2002, modificată, privind unele masuri pentru accelerarea privatizării care prevăd: "Cererile prin care se ataca o operațiune sau un act prevăzut de prezenta lege, de Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 88/1997, aprobata prin Legea nr.44/1998, cu modificările și completările ulterioare, precum și de celelalte legi speciale din domeniul privatizării ori se valorifica un drept conferit de acestea sunt de competenta secțiilor comerciale ale tribunalelor și se judeca de urgenta și cu precădere, cu citarea pârtilor".

Or, prezentul litigiu nu este legat de actele juridice încheiate de către instituțiile publice implicate în scopul de a pregăti, efectua sau finaliza procesul de privatizare, în sensul art.43 alin.3 din O.U.G. nr.88/1997 modificata și nici nu are ca obiect atacarea unei operațiuni sau a unui act prevăzut de Legea nr.137/2002, de OUG nr. 88/1997 sau de celelalte legi speciale din domeniul privatizării, în sensul art.40 alin.1 din Legea nr.137/2002.

Cererea de chemare în garanție are ca obiect repararea prejudiciului suferit de reclamantă ca urmare a pierderii unui bun din patrimoniu în favoarea unor terți – foștii proprietari, simplul fapt că acest bun a fost dobândit prin privatizare fiind insuficient pentru a califica litigiul ca având natură comercială conform dispozițiilor art.43 alin.3 din O.U.G. nr.88/1997 modificata și art.40 alin.1 din Legea nr. 137/2002.

Prin urmare, dispozițiile art.12 alin.1 din O.U.G. 23/2004, art.56 Cod comercial și art.7201 Cod procedura civila, sunt nerelevante în cauză.

Nu poate fi primită nici excepția inadmisibilității acțiunii.

Astfel, nu s-a putut reține că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art.324 alin.1,2 și 3 din O.U.G. nr.88/1997.

Potrivit art.324 alin.1 și 2 din O.U.G. nr.88/1997 modificată prin Legea nr.99/1999 „Instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. (2) Instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. (3) Despăgubirea prevăzută la alin.(2) se stabilește de comun acord cu societățile comerciale, iar în caz de divergență, prin justiție.

Sub primul aspect invocat, vizând aplicarea alineatului 2, Tribunalul a avut în vedere că litigiul având ca obiect compararea titlului de proprietate al reclamantei S.C. E. SA – certificatul de atestare a dreptului de proprietate . 03 nr.1793/03.04.1995 emis de Ministerul Industriilor cu titlul de proprietate nr.7854/5 PV396 din 5.08.2003 emis în temeiul Legii nr.18/1991 în favoarea persoanelor fizice B. Ș., B. G., D. N., D. I., Pădulăreanu M., N. M. a fost soluționat irevocabil prin decizia civilă nr.1261 R/15.06.2012 a Curții de Apel București - Secția a IV a Civilă.

Prin urmare la data soluționării cererii de chemare în garanție era îndeplinită premisa existenței unei hotărâri judecătorești irevocabile, fiind lipsit de relevanță data formulării acesteia.

Sub cel de-al doilea aspect invocat, vizând aplicarea alineatului 3, Tribunalul a avut în vedere că dispoziția legală citată nu stabilește o procedură prealabilă obligatorie și nu instituie un fine de neprimire al cererii pentru nerespectarea acestuia, (cum este de exemplu cazul acțiunilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ) neputând fi atrasă o sancțiune neprevăzută de lege, respectiv cea a inadmisibilității acțiunii formulate direct în instanță.

Nu trebuie pierdut din vedere caracterul subsidiar al cererii de chemare în garanție, formulată de reclamantă doar pentru ipoteza în care acțiunea în anulare și revendicare formulată împotriva terților cărora li-sa stabilit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr.18/1991 ar fi fost respinsă, soluție adoptată prin decizia civilă nr.1261 R/15.06.2012 a Curții de Apel București - Secția a IV a Civilă.

Sub ultimul aspect invocat, vizând aplicarea alineatului 1 al art.324 din OUG nr.88/1997, Tribunalul a avut în vedere că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a acestei dispoziții legale.

Intimata-reclamanta beneficiază de dispozițiile speciale prevăzute de art.324 din O.U.G. nr.88/1997 modificată, în condițiile în care s-a reținut nepreferabilitatea titlului său asupra terenului în suprafață de 1153 mp situat în . raport de titlul de proprietate al persoanelor fizice B. Ș., B. G., D. N., D. I., Pădulăreanu M., N. M. cărora le-a fost stabilit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr.18/1991.

Prin urmare, dreptul de proprietate asupra acestei suprafețe nu mai poate fi invocat și exercitat de către reclamantă, ceea ce atrage încadrarea în sfera de aplicare a art.324 alineatul 1 din OUG nr.88/1997, fiind lipsit de relevanță faptul că restituirea terenului către persoanele fizice s-a făcut în procedura Legii nr.18/1991, iar nu într-o procedură judiciară directă împotriva reclamantei la cererea foștilor proprietari, câtă vreme acțiunile judiciare ale reclamantei având ca obiect constatarea nulității absolute a titlului de proprietate emis în baza Legii nr.18/1991 și revendicarea terenului au fost respinse irevocabil.

În ceea ce privește criteriile de stabilire a prejudiciului suferit de reclamantă prin pierderea bunului imobil, Tribunalul a avut în vedere că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a criteriilor menționate în decizia nr.18/17.10.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin care tranșându-se chestiunea litigioasă a criteriilor de stabilire a cuantumului despăgubirilor acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile foștilor proprietari, s-a stabilit ca despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.

În raport de dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia pronunțată în recursul în interesul legii, apar ca vădit nefondate motivele invocate de apelantă în sensul că prejudiciul suferit de S.C. E. SA. urmare a restituirii în natura a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabila a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizata.

Tribunalul a reținut și că limitele despăgubirii instituite prin dispozițiile art.30 alin.1 din Legea nr.137/2002 nu sunt aplicabile în cauză, întrucât prezenta acțiune în despăgubire este supusă dispozițiilor art.32 ind.4 din OUG nr.88/1997 în forma anterioară modificării prin Legea nr.137/2002.

În acest sens, dispozițiile art.30 alin.3 din Legea nr. 137/2002 statuează expres că pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de . prezentei legi rămân aplicabile prevederile art. 324 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr.44/1998, cu modificările ulterioare.

Cum dispozițiile art.324 din OUG nr.88/1997 nu conțin o dispoziție similară, privind limitarea cuantumului despăgubirilor la 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător, solicitarea apelantei de aplicare a acestei limite este lipsită de temei legal.

În ceea ce privește ultimul motiv de apel, vizând obligarea AAAS (fosta A.) la cheltuielile de judecata de la fond, Tribunalul a apreciat că este neîntemeiat, reținând că prin admiterea cererii de chemare în garanție împotriva sa aceasta a căzut în pretenții în sensul art. 274 alin.1 Cod procedură civilă, fiind ținută să suporte cheltuielile de judecată.

În ceea ce privește apelul formulat de apelanta reclamantă S.C. E. S.A., Tribunalul a reținut că în temeiul art.274 Cod procedură civilă, chemata în garanție este ținută să suporte doar acele sume de bani care în mod real, necesar și rezonabil au fost plătite de reclamantă în legătura cu judecarea cererii de chemare în garanție.

Așa cum a statuat pe acest aspect CEDO în jurisprudența sa (Hotărârea din 26 mai 2005, definitivă la 26 august 2005, în Cauza C. împotriva României, publicată în M. Of. nr.367 din 27 aprilie 2006, Hotărârea din 21 iulie 2005, definitivă la 30 noiembrie 2005, în Cauza S. și alții împotriva României, publicată în M. Of. nr.99 din 2 februarie 2006, etc.) și în dreptul intern, partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.

Realitatea cheltuielilor ține de justificarea că ele au fost concepute într-o legătura strictă și indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia și au avut caracter indispensabil .

Or, din această perspectivă, în mod corect instanța de fond a acordat reclamantei doar taxa de timbru aferentă pretențiilor admise pe calea cererii de chemare în garanție, calculată conform art.1 din Legea nr.146/1997 iar nu și taxa de timbru achitată de reclamantă pentru judecarea cererii principale având ca obiect anularea titlului de proprietate nr.7854/5 PV396 din 5.08.2003 emis în temeiul Legii nr. 18/1991 în favoarea persoanelor fizice B. Ș., B. G., D. N., D. I., Pădulăreanu M., N. M. și revendicarea terenului în litigiu de la acestea.

Împotriva acestei decizii, la data de 14.08.2014 a declarat recurs chemata în garanție A. pentru Administrarea Activelor Statului (fostă A. pentru Valorificarea Activelor Statului) care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 22.08.2014.

În motivarea recursului său, recurenta – chemată în garanție a arătat că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, hotărârea criticată fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art.4³ alin.3 din O.U.G. nr.88/1997, coroborate cu art.40 alin.1 din Legea nr.137/2002, prin respingerea excepției necompetentei funcționale a Judecătoriei S. 5 București, invocata prin motivele de apel.

Instanța de apel nu a avut în cele invocate de recurentă referitoare la cadrul procesual, respectiv temeiul de drept invocat de . susținerea cererii de chemare în garanție.

Învederează instanței de recurs ca .-a întemeiat cererea de chemare în garanție pe dispozițiile art.324 din OUG nr.88/1997 modificata, precum și pe calitatea de instituție publica implicata în privatizare a AAAS (fosta A.).

Menționează ca art.4³ alin.3 din O.U.G. nr.88/1997 modificata prevede: "Litigiile privind contractele, convențiile, protocoalele și orice alte acte ori înțelegeri, încheiate de catre institutiile publice implicate în scopul de a pregati, efectua sau finaliza procesul de

privatizare a unor societăți comerciale sau grupuri de societăți comerciale, sunt de competenta secțiilor comerciale ale instanțelor judecătorești".

În plus, potrivit art.12 alin.1 din O.U.G. 23/2004 "Activitatea AAAS în domeniul privatizării și monitorizării postprivatizare se desfășoară pe principii comerciale".

Recurenta invocă în sensul celor de mai sus și dispozițiile art.40 alin.1 din Legea nr.137/2002, modificată, privind unele masuri pentru accelerarea privatizării care prevăd: "Cererile prin care se ataca o operațiune sau un act prevăzut de prezenta lege, de Ordonanța de urgenta a Guvernului nr.88/1997, aprobata prin Legea nr.44/1998, cu modificările și completările ulterioare, precum și de celelalte legi speciale din domeniul privatizării ori se valorifică un drept conferit de acestea sunt de competenta secțiilor comerciale ale tribunalelor și se judeca de urgenta și cu precădere, cu citarea părților".

Articolul 56 Cod comercial prevede:"Dacă un act este comercial numai pentru una din parți toți contractanții sunt supuși în ceea ce privește acest act, legii comerciale ... ",

Potrivit art._ Cod procedura civila, "Litigiile privind desfășurarea activității în scopul privatizării prin înstrăinare de bunuri ori alte valori din patrimoniul societăților comerciale sau al altor persoane juridice cu capital de stat, precum și litigiile privind drepturile și obligațiile contractate în cadrul acestei activități se soluționează de către instanțele care au competența de judecata a proceselor și cererilor în materie comerciala, potrivit dispozițiilor procedurale aplicabile în aceasta materie".

Față de dispozițiile învederate mai sus, cât și de temeiul de drept invocat de . art.324 din OUG nr.88/1997 modificata, solicita admiterea apelului, casarea hotărârilor criticate și trimiterea cererii de chemare în garanție pentru rejudecare către instanța competenta, respectiv Tribunalul București - Secția a VI-a Civila (instanța competenta sa judece litigiile între profesioniști).

II. Consideră ca, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă hotărârea criticata fiind pronunțata cu încălcarea și aplicarea greșita a legii, în speța a dispozițiilor art.324 din O.G. nr.88/1997 modificata, prin respingerea excepției inadmisibilității, invocata prin motivele de apel:

a). Atât instanța de fond cât și cea de apel au făcut o greșita aplicare a dispozițiilor art.324 din O.U.G. nr.88/1997, în sensul ca a fost formulata cererea în despăgubiri înainte de a exista o hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă, cerere admisă sub forma unei cereri de chemare în garanție.

Menționează că cererea de chemare în garanție a fost formulată cu mult înainte de a rămâne irevocabila hotărârea prin care s-a dispus restituirea în natura de către . imobilului pentru care se solicita despăgubiri.

Astfel cum prevăd dispozițiile alin.3 din O.U.G. nr.88/1997 modificată, "Despăgubirea prevăzuta la alin. (2) se stabilește de comun acord cu societățile comerciale, iar în caz de divergenta, prin justiție".

În consecința, înaintea solicitării despăgubirilor astfel cum prevede art.324 din.O.U.G. nr.88/1997, societatea privatizata, în speța . sa urmeze procedura speciala prevăzuta de alin.3 al aceluiași articol.

De asemenea, cererea de despăgubiri, astfel cum a fost încadrata de instanțele de apel și de fond, este de natura comerciala-litigiu intre profesioniști - în consecința trebuind îndeplinita și procedura expresa prevăzuta de dispozițiile art.7201 Cod procedura civila, respectiv procedura concilierii directe.

Însa, .-a rezumat la a solicita pe calea unei cereri de chemare în garanție obligarea instituției publice la acordarea despăgubirilor, fără a efectua procedura prevăzută de alin.3 al art.324 din O.U.G. nr.88/1997, printr-o cerere expresă și implicit cea prevăzuta de art.7201 Cod procedura civila.

În consecința instanța de fond a considerat și cea de apel a menținut, cu încălcarea dispozițiilor alin.3 ale art.324, ca părțile, respectiv . AAAS (fosta A.), sunt în stare de divergenta, fără ca intre acestea sa fi existat în prealabil și obligatoriu o discuție raportat la pretențiile se E. SA.

Consideră ca prin admiterea cererii de chemare în garanție formulată de . fost încălcate flagrant dispozițiile alin.3 ale art.324 din O.U.G. nr.88/1997 modificată și implicit dispozițiile art.720¹ Cod procedura civila, instanțele trecând nelegal peste procedura speciala prevăzuta de dispozițiile legale susmenționate.

În consecința, făcând aplicabilitatea corecta a dispozițiilor art.324 din O.U.G. nr.88/1997 consideră ca cererea de chemare în garanție este inadmisibilă, motiv pentru care solicită admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate, admiterea apelului, cu respingerea pe fond a cererii de chemare în garanție formulate de . contradictoriu cu AAAS (fosta A.) ca inadmisibilă.

Prin cererea formulata de reclamanta, se solicita, potrivit dispozițiilor art.324 din OUG nr.88/1997 modificata, despăgubiri pentru imobilul în litigiu.

Având în vedere dispozițiile speciale prevăzute de art.324 din O.U.G. nr.88/1997 modificată, menționează ca intimata-reclamanta nu beneficiază de dispozițiile acestui act normativ, deoarece regimul pierderii imobilului pentru care se solicita despăgubiri nu îl reprezintă o revendicare din partea foștilor proprietari (deposedați abuziv de statul comunist) ci se refera la solicitarea reclamantei . care a solicitat printr-o acțiune în constatare stabilirea regimului juridic al terenului în litigiu.

Astfel, intimata-reclamanta nu poate solicita despăgubiri în temeiul art.324 din O.U.G. nr.88/1997 modificata, decât în condițiile în care ar fi fost obligata printr-o hotărâre judecătoreasca, rămasă definitiva și irevocabila, la restituirea în natura către foștii proprietari a imobilului în litigiu.

Prin dispozițiile speciale ale art.324 din OUG nr.88/1997 modificata, legiuitorul a instituit un regim special de despăgubire a societăților privatizate pentru bunurile ieșite din patrimoniu.

Potrivit alin.2 al art. art.324 din OUG nr.88/1997 modificata, "Instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care sa reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natura a imobilelor deținute de societatea comerciala către foștii proprietari".

D. faptul că intimatei-reclamante i-au ieșit din patrimoniu imobilele pentru care solicita despăgubiri nu o îndreptățesc pe aceasta sa se îndrepte în pretenții împotriva recurentei.

P. a fi admisibila o astfel de cerere potrivit dispozițiilor legale susmenționate se impun a fi îndeplinite, cumulat, cel puțin doua condiții imperative.

1. - imobilele pentru care se solicita despăgubiri să fi fost restituite în natura de către societatea privatizată;

2. - restituirea în natura sa fie efectuata față de foștii proprietari ai acestor imobile.

Învederează instanței ca niciuna din condițiile la care a făcut referire mai sus nu au fost îndeplinite.

În consecința, față de susținerile invocate mai sus solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii criticate și respingerea cererii de chemare în garanție formulata de . inadmisibilă.

Consideră ca, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art.304 pct.9 C.pr.civ., hotărârea criticata fiind pronunțata cu încălcarea și aplicarea greșita a legii, în speța a dispozițiilor art.324 din O.G. nr.88/1997 modificata, în ceea ce privește valoarea despăgubirilor acordate.

Prejudiciul suferit de . a restituirii în natura a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabila a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizată.

În caz contrar, societatea ce urmează a fi despăgubita se va îmbogăți fără justă cauza, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existenta în registrele contabile ale societății și avuta în vedere în situația patrimoniala a societății la data privatizații.

Prin contractul de vânzare cumpărare de acțiuni nr.72/1 0.02.1999, AAAS - fostă A. (prin antecesorul sau) a vândut 50,806% din valoarea capitalului social al . un preț de 10._ ROL, respectiv 1.008.012,5 RON și nu este posibil ca pentru un singur activ, să fie obligată să plătească suma de

612.243 lei, către societate cu caracter de despăgubire (ce a generat și plata sumei de 11.039 lei cheltuieli de judecata).

Potrivit raționamentului instanței de fond, în cazul în care s-ar solicita despăgubiri pentru toate imobilele deținute și restituite foștilor proprietari (împotriva . și alte litigii având ca obiect revendicare), Statul va fi obligat sa plătească despăgubiri mai mari decât a încasat în urma privatizării acestei societăți pentru acțiunile .>

Faptul că se acorda o despăgubire, aceasta trebuie sa reprezinte efectiv acoperirea unui prejudiciu cert, real și nu o cale de îmbogățire pentru societate.

Precizează ca legiuitorul a urmărit sa acorde despăgubiri societăților pentru situații speciale și nu ca acestea sa se îmbogățească fără justa cauza în detrimentul statului, în condițiile în care AAAS (fosta A.) nu are nici o culpa.

Consideră că repararea prejudiciului creat societății trebuie apreciata raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societății ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabila a acestuia, astfel cum aceasta a fost menționată în dosarul de privatizare al societății comerciale reclamante.

Astfel, din valoarea contabila a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în proporție de 50,806% întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr.72/1999, invocat de intimata-reclamanta ca temei al despăgubirii, AAAS - fosta A. (prin antecesorul sau legal) a vândut acțiuni reprezentând numai 50,806% din capitalul social al .>

Rațiunea legiuitorului cu privire la obligarea instituției publice la o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituire, stabilit legal, și deci previzibil, este menținerea capitalului social la nivelul avut la momentul privatizării, consemnat în dosarul de privatizare, conform cu principiul fixității capitalului social, al corespondentei lui cu bunurile înscrise în bilanț la activ.

Este adevărat ca obligația de despăgubire este una legala, dar legiuitorul a înțeles să confere acest drept de despăgubire societății în baza raportului comercial prin care instituția publica - comerciant - garantează dreptul de proprietate al societății - care este de asemenea comerciant - însă nu poate face acest lucru decât pentru aportul statului la capitalul social al acestei societăți.

Astfel, raționamentul legiuitorului de despăgubire îl reprezintă faptul ca Statul Român a înțeles să transfere proprietatea asupra imobilelor proprietate de stat (Ia momentul când societatea comerciala - în speța . neprivatizata) în sectorul privat, instrumentul prin care dreptul de proprietate asupra acțiunilor (ce aveau ca substanța aportul în natura al statului cu valoarea acelui imobil) reprezentându-l contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni.

Astfel, prejudiciul cauzat se raportează la proporția intre valoarea bunului restituit în valoarea capitalului social (reprezentat prin acțiuni), Ia care va aplica procentul de capital vândut, iar rezultatul se va raporta, prin regula de trei simplă, la prețul încasat.

De asemenea, menționează ca dispozițiile legale ale art.324 din OUG nr.88/1997 nu conțin nici o mențiune privind faptul ca despăgubirile se acorda la nivelul valorii de piață al activului, astfel cum susține intimata-reclamantă.

Este adevărat ca dispozițiile legale susmenționate nu circumstanțiază nivelul despăgubirilor la procentul acțiunilor vândute, dar față de caracterul comercial al acesteia, devine operant art.1 Cod comercial, conform căruia unde ea nu dispune se aplică Codul civil, respectiv regulile de drept comun - 1084-1086 Cod civil.

Astfel, aceasta reparare privește numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului, fiind reparabil numai prejudiciul direct, în legătura cauzala cu faptul care l-a generat.

Consideră ca, în speța, sunt aplicabile dispozițiile art.304 pct.9 C.pr.civ., hotărârea criticata fiind pronunțata cu încălcarea dispozițiilor art.30 din Legea nr.137/2002 privind unele masuri pentru accelerarea privatizării, care modifica cadrul stabilit de OUG nr.88/1997, completata de Legea 99/1999, dispoziție prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător.

Chiar și în situația în care ar fi îndeplinit toate condițiile pentru acordarea de despăgubiri, instituția publica implicata nu ar putea fi obligata la o valoare peste limita prevăzută de art. 30 din Legea nr. 137/2002, respectiv 50% din prețul încasat de către aceasta din vânzarea pachetului de acțiuni.

Menționează ca dispozițiile art.30 alin.3 din Legea nr.137/2002 modificată, sunt de imediata aplicare și au aplicabilitate în cauza, momentul nașterii dreptului la acțiune fiind ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Consideră ca, în speța sunt aplicabile dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedura civila, hotărârea criticata fiind pronunțata cu încălcarea dispozițiilor art.93 din Tratatul CE și celelalte dispoziții comunitare pe care le vom invoca în continuare, pe deplin aplicabile având în vedere caracterul obligatoriu și de imediata aplicare al acestora, de care este ținuta orice instanța în dezlegarea pricinilor, pentru a evita o nerespectare a normelor comunitare, ce ar putea conduce la declanșarea unei proceduri de înfrigement împotriva Statului R..

Cu privire la aplicabilitatea prioritară a normelor europene învederează instanței următoarele:

Potrivit dispozițiilor art.20 alin.2 și art.148 alin.2 din Constituția României, judecătorul național are nu doar dreptul dar și obligația asigurării aplicării reglementărilor și jurisprudenței europene, revenindu-i rolul de a aprecia cu privire la prioritatea tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, precum și cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările ce vizează dreptul comunitar sau drepturile omului.

Potrivit art. 148 alin. 2 din Constituția României, urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene. precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fată de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare iar potrivit art.20 alin.2 dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.

Așadar, potrivit Constituției României, principiul priorității este consacrat atât pentru dreptul comunitar cât și pentru tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale Omului la care România este parte. Drepturile și libertățile fundamentale conținute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului sunt cuprinse și în Carta Drepturilor Fundamentale, Carta garantând atât drepturile fundamentale ale cetățenilor Uniunii Europene, cât și drepturi de natură procesuală.

În decembrie 2009 a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona care cuprinde o prevedere potrivit căreia Carta dobândește aceeași valoare legală ca și Tratatul.

Prin urmare, în ce privește drepturile de natură procesuală se impune atât recunoașterea Convenției Europene a Drepturilor Omului (pe tărâmul drepturilor omului), cât și a Cartei drepturilor fundamentale (pe tărâmul dreptului comunitar).

Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar înseamnă aplicarea deplină și uniformă a reglementărilor sale în toate statele membre (T. II) instanțele naționale având obligația să asigure efectul direct deplin înlăturând orice normă contrară internă (T. III), respectarea acestui principiu decurgând din ordinea juridică comunitară care a devenit parte integrantă a ordinii juridice a statelor membre (cauza C.).

În aplicarea dreptului, judecătorul român se află atât sub jurisdicția Uniunii Europene, ținând cont de jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg, dar și sub jurisdicția de la Strasbourg căreia România i s-a supus necondiționat la 20 iunie 1994 când a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aplicarea prioritară a Convenției și obligativitatea jurisprudenței CEDO sunt principii directoare în dreptul și jurisdicția internă a țării noastre, fixate clar prin art. 20 alin. 2 din Constituția României.

În plus, atunci când analizează prejudiciul solicitat, instanța urmează a se raporta la Comunicarea Comisiei privind aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de stat de către instanțele naționale (2009/C 85/01) prin care la art. 2.1.3 - Rolul Comisiei și al instanțelor naționale, pct. 19 C. Europeana precizează:

" CJCE a confirmat în mod repetat ca atât instanțele naționale, cât și C., joaca roluri esențiale, dar distincte, în contextul aplicării normelor privind ajutoarele de stat".

Coroboram acestea cu:

- prevederile imperative ale obligației din Tratatul de Aderare, respectiv aceea de a nu plăti un ajutor de stat înainte ca, C. Europeana sa-I autorizeze, așa cum sunt prevăzute în articolului 931 din Tratatul CE, citat mai jos, "Art.93. para.(1) .... C. deține, În temeiul art.88 din Tratat, competența specifică (exclusivă) de a decide asupra compatibilității ajutoarelor de stat cu Piața comună ... " - faptul ca România, ca și stat membru s-a obligat să respecte regula de „statu quo" prevăzută de art.88, alin.(3) respectiv să nu pună în aplicare nicio măsură susceptibilă de ajutor de stat până la pronunțarea unei decizii finale de către C. Europeană.

- având în vedere prevederile actelor normative incidente în cazul în speță dedus judecății, nu mai pot fi notificate Consiliului Concurenței care nu mai are competențe de autorizare și nici Comisiei Europene, care nu are competențe să se pronunțe asupra unor posibile măsuri de ajutor instituite într-un stat membru înainte de aderare," dreptul la solicitarea despăgubirilor fiind născut după rămânerea irevocabila a hotărârii judecătorești de restituire în natura (4.10.2005), se impune ca în temeiul Comunicării, instanța să analizeze și să se asigure că Statul Membru își respectă obligațiile procedurale, existând pericolul unei supracompensări a pierderilor suferite de societate, ce pot fi încadrate ca masuri de ajutor de stat.

Astfel, pentru sumele solicitate de . instanței să constate, în baza art.2.1.3, - Rolul Comisiei și instanțelor naționale, pct.21 din Comunicarea Comisiei privind aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de stat către instanțele naționale, (2009/C 85/01- denumită Comunicare), că AAAS ar plăti un ajutor de stat fără respectarea obligației de statu quo, prevăzută la art.88 alin.(3) din Tratatul de aderare, întrucât măsura nu a fost notificată ..

Obligația de statu quo în temeiul art. 88 alin(3) din Tratatul CE este o normă direct aplicabilă de drept comunitar, care este obligatorie pentru autoritățile din toate statele membre și care neaplicată ar conduce la încălcarea prevederilor Tratatului, deschizând posibilitatea declanșării proceduri de infrigement împotriva României. Conform art.2.2, Rolul instanțelor naționale În aplicarea articolului 88 alin.(3) din Tratatul CE - ajutoare de stat ilegale, pct.26, din Comunicarea, "Printre măsurile reparatorii pe care le pot dispune instanțele naționale se numără:

• împiedicarea plății ajutoarelor ilegale;

• recuperarea ajutoarelor ilegale (indiferent de compatibilitate);

• recuperarea dobânzi lor corespunzătoare unei perioade de ilegalitate;

• despăgubiri pentru concurenți și alți terți și

• măsuri provizorii împotriva ajutoarelor ilegale."

În articolul 2.2.1. din Comunicarea Comisiei - împiedicarea plății ajutoarelor ilegale, la. Pct.-28 se precizează:

"Instanțele naționale sunt obligate să protejeze drepturile justițiabililor afectate de încălcarea obligației de a nu pune în aplicare măsurile preconizate. Prin urmare, instanțele naționale trebuie să impună toate consecințele juridice corespunzătoare, în conformitate cu dreptul intern, atunci când are loc o încălcare a articolului 88 alineatul (3) din Tratatul CE.

Cu toate acestea, obligațiile instanțelor naționale nu sunt limitate la ajutoarele ilegale deja plătite. Acestea se extind și la cazurile în care urmează a fi efectuată o plată ilegală .....

Prin urmare, atunci când urmează să se plătească un ajutor ilegal, instanța națională este obligată să împiedice efectuarea acestei plăți".

Din perspectiva ajutorului de stat, AAAS. are serioase suspiciuni că sumele pe care instituția noastră este obligată să le plătească . fi ajutor de stat,fiind îndeplinite cumulativ toate elementele care indică dacă o măsură este sau nu ajutor de stat, respectiv:

a. să implice resursele statului - condiție îndeplinita, deoarece A.A.A.S. este o instituție publica ale cărei venituri se vărsa la bugetul de stat;

b. să fie selectivă - condiție îndeplinita, deoarece beneficiarul este doar .>

c. să distorsioneze concurența - condiție îndeplinita, deoarece celelalte societăți cu obiect de activitate similar nu primesc acești bani. Deci, întrucât beneficiarul măsurii este o societate comercială, iar aceasta are activitate economică, este de presupus că existența unui beneficiu din partea statului în folosul numai al ei, ar putea denatura concurența.

d. să existe un beneficiu - condiție îndeplinita, întrucât societatea beneficiază de o sumă de bani pentru care nu a prestat niciun serviciu, pentru care nu plătește nicio dobândă pentru că nu trebuie să o ramburseze și pe care o poate folosi cum dorește, (inclusiv în a-i transfera în alte afaceri), cum de altfel s-a întâmplat în cazuri similare analizate de instanță.

În aceste condiții, în situația în care se solicita plata acestei sume de la AAAS, ar fi necesara o notificare, a unui posibil ajutor de stat, către C. Europeana, întrucât de la data de 01.01.2007 aplicabilitatea Legii nr.143 a încetat în ceea ce privește autorizarea masurilor de ajutor de stat, în ceea ce privește analiza cu privire la compatibilitatea masurilor de ajutor de stat fiind exclusiva a Comisiei Europene.

Astfel, în competenta instanțelor naționale este analiza masurilor și stabilirea caracterului de ajutor de stat, conform Comunicării Comisiei - nr. 2007/C 272/05, iar atunci când nu are suficiente elemente aceasta poate solicita sprijinul Comisiei Europene sau emiterea unei hotărâri preliminare de la Curtea Europeană de Justiție.

Concluzionând, solicită instanței să impună toate consecințele juridice corespunzătoare, și să împiedice astfel efectuarea plăților viitoare deoarece acest ajutor de stat ar trebui notificat Comisiei Europene, sau analizat printr-o hotărâre preliminara de Curtea Europeană de justiție, astfel încât instanța să nu dispună o hotărâre care ar putea atrage încălcarea Tratatului.

În concluzie, față de toate susținerile de mai sus solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor criticate, acestea fiind pronunțate cu încălcarea dispozițiilor art.304 pct.3 Cod procedura civila și trimiterea cauzei în rejudecare Tribunalului București - Secția a VI-a Civila.

B) Solicită, în temeiul art. 304. pct 9 Cod procedura civila, admiterea recursului, modificarea Deciziei nr.617A_, admiterea apelului, cu admiterea excepțiilor invocate, iar pe fondul cauzei respingerea cererii formulate de . AAAS (fosta A.) ca neîntemeiata.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.299, art.300 alin.2, art.304 pct.9 Cod procedura civila, O.U.G. nr.88/1997 modificata, Legea nr.137/2002 modificată și pe celelalte dispoziții legale invocate în textul motivelor de recurs.

La data de 13.11.2014 intimata . depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea, ca netemeinic și nelegal, a recursului declarat în cauză și menținerea deciziei recurate.

În motivarea întâmpinării, intimata – reclamantă a arătat următoarele:

Cu privire la cerere de suspendare a executării sentinței civile nr 9285/05.11.2013, pe motiv ca a prejudiciat bugetul de stat prin executarea AAAS, întrucât exista posibilitatea

procedurala de a se obține la instanța de recurs modificarea instanței de fond in sensul respingerii cererii sale si, ulterior ar fi mai dificil de a recupera banii de la E. SA, solicită respingerea acestei argumentări întrucât:

- A se vedea ca pana la acest moment E. SA nu a pus in executare sentința civila nr.9285/05.11.2013 și nici nu va pune in executare până la soluționarea irevocabilă a dosarului;

- A se vedea ca solvabilitatea noastră nu lasă loc interpretării, întrucât societatea este bine administrata, solida, cu capacitate de prestare a activităților autorizate, cu proprietăți imobiliare.

- Cererea de suspendare este prematur introdusa întrucât:

- noi nu a solicitat încuviințarea executării silite a sentinței civile nr.9285/05.11.2013;

- nu exista pe rolul instanțelor contestație la executare formulata de AAAS care sa motiveze cererea de suspendare a executării silite

Cu privire la excepția necompetentei funcționale a Judecătoriei Sector 5 – intimata – reclamantă solicită respingerea acesteia întrucât in conformitate cu prevederile art.17 c.pr.civila, cererile accesorii si incidentele sunt in căderea instanței competente sa judece cererea principala.

3. – Solicită respingerea excepției inadmisibilității cererii, pe motiv că sentința atacată cu apel, respectiv recurs a fost admisa înainte de a exista o hotărâre judecătoreasca rămasa definitiva de restituire a imobilului întrucât sentința civila apelată a fost pronunțata la 05 noiembrie 2013, deci după ce hotărârea judecătoreasca pronunțata in ceea ce privește cererea principala a devenit irevocabila - a se vedea decizia civila nr.1261A pronunțată la 15.06.2012

4. Solicită respingerea excepției prematurității cererii în conformitate cu prevederile art.17 c. pr. civila, cererile accesorii și incidentele sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală, iar sentința civila nr.9285 a fost pronunțata la 05 noiembrie 2013, deci după ce hotărârea judecătorească pronunțată în ceea ce privește cererea principala a devenit irevocabila

5. Solicită respingerea susținerilor recurentei-pârâte că intimata reclamantă nu intra sub incidența art.32 ind.4 din OUG nr.88/1997 întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ cele doua condiții:

- imobilele pentru care se solicita despăgubiri sa fi fost restituite în natură de către societatea privatizată;

- restituirea în natură să fie făcuta fața de foștii proprietari ai acestor imobile pentru următoarele motive:

Imobilul a cărui contravaloare s-a solicitat a fost inclus in capitalul social, iar statul român reprezentat de recurenta pârâta a dobândit acțiuni, echivalentul valorii acelui imobil, acțiuni care ulterior le-a vândut si a încasat contravaloarea lor, în urma procesului de privatizare.

Prin decizia civila nr.1261A pronunțată la 15.06.2012 - instanța a stabilit ca titlul foștilor proprietari este mai bine caracterizat și din momentul pronunțării dreptul de proprietate aparține proprietarii terenului și nu nouă.

Astfel:

- restituirea s-a făcut in natura, nu prin echivalent;

- restituirea s-a făcut către foștii proprietari, respectiv moștenitorii acestora

6. Solicită respingerea susținerilor recurentei pârâte ca prejudiciul suferit de E. SA urmare a restituii în natura a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabila a acestor bunuri înregistrata in registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizată, întrucât: Decizia nr.18/17.10.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a prevăzut ca despăgubirea se raportează la valoarea contabila la momentul ieșirii din patrimoniu actualizat cu indicele de inflație de la momentul plații despăgubirilor.

7. Solicită respingerea susținerilor recurentei pârâte ca prejudiciul suferit de E. SA urmare a restituii in natura a bunurilor imobile trebuie limitat la 50% cumulat din prețul efectiv plătit de cumpărător valoarea contabila a acestor bunuri înregistrată în registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizata, soluția instanței fiind data cu încălcarea art.32 ind 4 din OG 88/1997 - întrucât art.30 alin.3 din legea nr.137/2002 stipulează ca prevederile art.32 ind.4 din O.U.G.nr.88/1997 rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare cumpărare de acțiuni încheiate înainte de . acestei legi.

9. Solicită respingerea susținerilor recurentei pârâte ca acordarea acestor despăgubiri constituie ajutor de stat, respectiv o încălcare a Tratatului de Aderare la UE, întrucât sunt îndeplinite cumulative toate elementele care indica faptul ca o asemenea măsura indica ajutor de stat.

Solicită respingerea care având în vedere următoarele aspecte:

a) cu privire la selectivitate

- aplicabilitatatea OUG nr.88/1997 se răsfrânge asupra tuturor societăților

comerciale privatizate, nu doar asupra intimatei reclamante;

- recurenta pârâta, in temeiul OUG nr.88/1997, este obligată a repara prejudiciile cauzate societăților privatizate in cazul in care sunt restituite in natura către foștii proprietari bunuri imobile preluate de stat a se vedea in acest sens ca "instituțiile publice implicate asigura repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat" - art. 32 ind. 4 din OUG nr.88/1997, ca "instituțiile publice implicate in privatizare vor plăti societăților comerciale o despăgubire care sa reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natura a imobilelor deținute de societatea comerciala către foștii proprietari" - art. 32 ind. 2 din OUG nr. 88 / 1997, ca statul român garantează îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiunilor prevăzute de art.32 indice 4 din OUG nr.88/1997, respectiv asigurarea prejudiciilor cauzate societăților comerciale prin restituirea către foștii proprietari ai imobilelor preluate de stat art. 32 ind. 4 alin 6 din OUG nr. 88/1997

b) cu privire la distorsionarea concurentei

- nu este distorsionata concurenta urmare a primiri despăgubirii întrucât și alte societăți comerciale cu obiect similar de activitate primesc sau au primit despăgubiri urmare a restituii către foștii proprietari a unor bunuri imobile, in temeiul aceluiași act normativ;

c) cu privire la existenta unui beneficiu

- despăgubirea este echivalentul valorii contabile a imobilului care a ieșit din patrimoniul societăți către fostul proprietar;

Având in vedere cele menționate mai sus, solicită instanței respingerea recursului declarat de AAAS in temeiul art.304 punct 9 c.pr civila întrucât din motivele invocate de aceasta nu rezulta ca hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii întrucât:

- art. 17 c.pr.civila, cererile accesorii si incidentele sunt în căderea instanței competente să judece cererea principala;

- cererea de chemare in garanție a fost soluționată după rămânerea definitiva si irevocabila a cererii principale

- imobilul pentru care s-a solicitat despăgubiri a fost restituit în natură de către societatea privatizata;

- restituirea in natura a fost făcută către foștii proprietari ai acestui imobil

- modul de determinare a cuantumului despăgubirilor stabilite de legea nr.137/2002 nu-I este aplicabil acestui litigiu, întrucât privatizarea concretizata prin încheierea contractului de vânzare cumpărare acțiuni a avut loc înainte de .

- Decizia nr.18/17.10.2011 a ICCJ, a prevăzut că despăgubirea se raportează la valoarea contabilă la momentul ieșirii din patrimoniu actualizat cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirilor;

- instituțiile publice implicate asigura repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate prin restituirea către foștii proprietari ai bunurilor imobile preluate de stat” – art.32⁴ din O.U.G. nr.88/1997;

- nu sunt îndeplinite cumulativ cele 4 condiții pentru a intra sub incidența ajutorului de stat.

În drept au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, O.U.G. nr.88/1997 și decizia nr.18/17.10.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, apreciază că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Așa cum rezultă din economia dispozițiilor legale care reglementează această cale de atac extraordinară și nedevolutivă, instanța constată că recursul permite reformarea hotărârilor definitive, exclusiv pentru motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art 304 pct 1-9 cod procedură civilă, legiuitorul sancționând cu nulitatea recursul, a cărui motivare nu se încadrează în nici unul din motivele de modificare sau de casare reglementate de lege.

Recurentul și-a întemeiat calea de atac declarată pe prevederile art 304 pct 9 cod procedură civilă. Făcând aplicarea în speță a aspectelor teoretice anterior expuse, Curtea va examina criticile formulate din perspectiva motivelor de reformare punctual precizate.

În ceea ce privește acest motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art 304 pct 9 cod procedură civilă, Curtea pornește în analiza sa de la dispozițiile procesuale invocate, reținând că acest motiv de recurs conține două ipoteze și anume situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal precum și ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Suntem în situația în care hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, de unde se deduce că lipsa de temei legal, la care face referire legiuitorul nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea. Altfel spus, instanța de recurs este în situația de evalua dacă hotărârea nu este motivată în drept sau dacă în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii nu există un text de lege( de drept material) care să justifice soluția pronunțată. În cea de-a doua ipoteză, hotărârea este considerată a fi dată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a legii, în cazul în care instanța recurs la dispozițiile legale incidente, dar le-a încălcat în litera sau spiritul lor sau le-a aplicat eronat, cu precizarea că, în măsura în care nu se pot încadra în alte motive de recurs, acest motiv de critică include în mod excepțional și nerespectarea normelor procesual civile. Deși textul art 304 pct 9 cod procedură civilă face referire doar la normele legale, s-a statuat, atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară, faptul că intră sub incidența acestui motiv de reformare și situația în care soluția recurată a fost pronunțată cu nesocotirea unor principii juridice sau alte reguli de drept, create pe cale jurisprudențială sau doctrinară, care împreună conturează regimul juridic al instituției sau categoriei juridice respective.

Din conținutul cererii de recurs rezultă că în susținerea acestei critici, pârâta a invocat necompetența funcțională a judecătoriei, greșita soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii, inaplicabilitatea dispozițiilor art 32 indice 4 din OUG 88/1997, stabilirea eronată a valorii despăgubirilor acordate reclamantei, precum și încălcarea prevederilor art 93 din tratatul CE.

În ceea ce privește prima critică, relativă la necompetența funcțională a judecătoriei, prin care pârâta susține că pretențiile ce formează obiectul cererii de chemare în garanție ar fi de natură comercială, ceea ce ar atrage, în concepția sa, competența tribunalului în primă instanță, Curtea o apreciază ca nefondată, prin raportare la condițiile procesuale în care au fost solicitate aceste pretenții. Așa cum rezultă din dosarul de fond, cererea principală a avut ca obiect anularea titlului de proprietate emis în temeiul legii 18/1991 în favoarea pârâților persoane fizice și revendicarea terenului, iar reclamanta a formulat cerere de chemare în garanție a A., prin care solicita restituirea valorii imobilului revendicat, în eventualitatea admiterii unui astfel de capăt de cerere. Prin urmare, întrucât, despăgubirile, constând în valoarea imobilului au fost formulate în cadrul aceluiași proces, pe calea unei cereri incidentale, devin aplicabile dispozițiile art 17 cod procedură civilă, potrivit cărora, cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală. Din această perspectivă, față de obiectul și natura juridică civilă a pretențiilor din cererea principală, Curtea constată că în mod corect și pretențiilor formulate prin cererea de chemare în garanție li s-a recunoscut același regim juridic, sub aspectul instanței competente. Din această perspectivă, Curtea reține ca nerelevant faptul că formularea pe cale principală a pretențiilor, obiect al chemării în garanție ar fi atras competența instanței comerciale.

În privința celei de-a doua critici, referitoare la inadmisibilitatea pretențiilor formulate prin intermediul cererii de chemare în garanție, în considerarea faptului că o astfel de cerere s-a făcut anterior pronunțării unei hotărâri irevocabile și cu nerespectarea prevederilor alin 3 al art 32 indice 4 din OUG 88/1997, Curtea constată că aceste aspecte nu sunt de natură să conducă la inadmisibilitatea unei astfel de cereri, în condițiile în care acest fine de neprimire presupune utilizarea unei căi procedurale nepermise legal, ceea ce nu este cazul în speță. Faptul că dispozițiile art 32 indice 4 alin 3 din OUG 88/1997 prevăd ca despăgubirea, reprezentând echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se stabilește pe cale amiabilă, într-o primă fază iar în caz de divergență, prin justiție, nu constituie un impediment legal de natură să atragă inadmisibilitatea demersului procedural al reclamantei, luând în considerare și dreptul la un proces echitabil( care presupune, în primul rând dreptul de acces la o instanță) ci trebuie privit ca o chestiune de fond, care își poate evidenția relevanța în coroborare cu celelalte cerințe, a cărora îndeplinire este necesară pentru a se reține temeinicia pretențiilor deduse judecății.

Cu privire la cel de-a doilea aspecte, subsumat acestei critici și care vizează îndreptățirea reclamantei de a primi despăgubiri în condițiile dispozițiilor art 32 indice 4 din OUG 88/1997, Curtea îl apreciază ca întemeiat, în condițiile în care terenul pentru care s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate în favoarea reclamantei nu s-a aflat în deținerea acestei societăți comerciale, iar . pârâților persoane fizice nu s-a realizat în urma restituirii imobilului în temeiul legii speciale de reparație, ci prin reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea acestor pârâți, potrivit legilor fondului funciar.

P. a ajunge la această concluzie, Curtea pornește de analiza prevederilor art 32 indice 4 din OUG 88/1997, care stabilesc în alinatul 1 că instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, explicitând, prin dispozițiile alineatului 2 această prevedere, în sensul că instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În privința modului de stabilire a despăgubirii, relevante sunt prevederile alineatului 3, care arată că despăgubirea anterior menționată se stabilește de comun acord cu societățile comerciale, iar în caz de divergență, prin justiție. Textul alineatului 4 reglementează o situație de excepție, în sensul că exclude de la retrocedarea în natură imobilele preluate de stat în baza unor legi, acte administrative sau hotărâri judecătorești de confiscare, constând în terenuri și clădiri evidențiate în patrimoniul societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare, în absența cărora realizarea obiectului de activitate al acestor societăți comerciale este împiedicată în asemenea măsură încât, ca urmare a acestei restituiri, societatea comercială nu ar mai putea să-și continue activitatea și ar urma să fie supusă dizolvării și lichidării. În ipoteza în care prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă societățile comerciale sunt obligate la plata echivalentului bănesc al imobilelor, instituțiile publice implicate vor plăti direct fostului proprietar suma prevăzută în hotărâre. În alineatul final, se afirmă principiul garantării de către stat a îndeplinirii obligațiilor ce revin instituțiilor publice, în temeiul acestui articol.

Din interpretarea sistematică a acestui text de lege, rezultă în mod indubitabil faptul că dreptul societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare de a obține aceste despăgubiri are drept situație premisă retrocedarea în natură a imobilului, către foștii titulari, în aplicarea dispozițiilor legilor speciale de reparație, ceea ce presupune, în mod inerent, faptul că terenul respectiv se afla în posesia acestor societăți, deoarece numai în acest caz se pune problema reparării unui prejudiciu prin plata despăgubirii, a cărei acordare este reglementată de normele legale anterior analizate. Or, așa cum s-a reținut prin decizia de casare, acțiunea în revendicare introdusă de reclamantă a fost respinsă și s-a reținut preferabilitatea titlului de proprietate al pârâților, pentru că certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor( ce constituie titlul de care se prevalează reclamanta) a fost emis cu nerespectarea dispozițiilor art 20 alin 2 din legea 15/1990 și a prevederilor HG 834/1991. Deși certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor nu a fost anulat, ci doar s-a reținut ineficacitatea sa juridică( pentru rațiunile anterior expuse), acestea fiind consecințele juridice pentru reclamant ale respingerii acțiunii în revendicare, Curtea apreciază că acest aspect nu este de natură să conducă la o altă concluzie, în condițiile în care societatea reclamantă nu a avut niciodată în fapt deținerea terenului iar pierderea acestuia nu se datorează restituirii terenului către foștii proprietari ci respingerii acțiunii în revendicare promovate chiar de către societatea comercială. Curtea subliniază că certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor a evocat, practic, o stare de drept, care nu a avut niciodată un corespondent în fapt, în condițiile în care terenul în litigiu a ieșit din administrarea reclamantei încă din anul 1977, când a intrat în administrarea unității administrativ teritoriale și a putut face obiectul reconstituirii în temeiul legii 18/1991.

Pe cale de consecință, Curtea concluzionează că reclamanta nu este îndreptățită la primirea despăgubirilor în condițiile dispozițiilor art 32 indice 4 din OUG 88/1997, astfel că, din această perspectivă apare ca inutilă examinarea următoarelor aspecte critice invocate prin cererea de recurs referitoare la cuantumul despăgubirilor solicitate de reclamantă prin cererea de chemare în garanție.

În ceea ce privește compatibilitatea acordării acestor daune cu dispozițiile art 93 din Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, Curtea reține că potrivit acestor prevederi comunitare C., împreună cu statele membre, verifică permanent regimurile ajutoarelor existente în aceste state, propunând acestora măsurile utile cerute de dezvoltarea treptată sau de funcționarea pieței comune. De asemenea, se prevede că, în ipoteza în care, după ce părților interesate li s-a solicitat să-și prezinte observațiile, C. constată că ajutorul acordat de un stat sau prin intermediul resurselor de stat nu este compatibil cu piața comună în conformitate cu articolul 92 sau că acest ajutor este utilizat în mod abuziv, aceasta hotărăște suspendarea sau modificarea ajutorului de către statul în cauză în termenul stabilit de Comisie. În cazul în care statul în cauză nu se conformează deciziei în termenul stabilit, C. sau orice alt stat în cauză poate sesiza, prin derogare de la articolele 226 și 227, direct Curtea de Justiție. La cererea unui stat membru, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate decide că un ajutor acordat sau care urmează să fie acordat de acest stat trebuie să fie considerat compatibil cu piața comună, prin derogare de la dispozițiile articolului 92 sau de la regulamentele prevăzute la articolul 94, dacă o astfel de decizie este justificată de circumstanțe excepționale. În cazul în care, în legătură cu acest ajutor, C. a inițiat procedura prevăzută la primul paragraf din prezentul alineat, cererea adresată Consiliului de statul în cauză va avea ca efect suspendarea procedurii menționate până când Consiliul se pronunță asupra acesteia. Cu toate acestea, în cazul în care Consiliul nu se pronunță în termen de trei luni de la introducerea cererii, C. hotărăște. C. este informată în timp util pentru a-și prezenta observațiile cu privire la proiectele destinate să instituie sau să modifice ajutoarele. În cazul în care apreciază că un proiect nu este compatibil cu piața comună în conformitate cu articolul 92, C. inițiază fără întârziere procedura prevăzută la alineatul precedent. Înainte de adoptarea unei decizii finale statul membru în cauză nu poate pune în aplicare măsurile preconizate.

Din examinarea acestor dispoziții comunitare, Curtea constată că au ca obiect ajutoarele de stat, iar textul de lege urmărește asigurarea compatibilității lor cu regulile și principiile pieței comune. Având în vedere că prevederile art 32 indice 4 din OUG 88/1997 urmăresc acordarea unor despăgubiri pentru acoperirea unui prejudiciu, produs prin aplicarea legilor speciale de reparație, relative la retrocedarea proprietăților imobiliare, preluate abuziv în perioada regimului comunist, Curtea apreciază că o astfel de despăgubire nu poate fi calificată drept ajutor de stat, acordat în scopul rentabilizării unei activități comerciale ci urmărește să repare o daună suportată de o societate privatizată sau în curs de privatizare. Pe cale de consecință, reținând că nu suntem în situația acordării unei subvenții, care ar putea fi susceptibilă să afecteze echilibrul natural și normal al pieței comune, curtea consideră că aceste prevederi comunitare nu-și găsesc incidența în cauză.

P. toate aceste considerente, față de dispozițiile art 312 cod procedură civilă, Curtea va admite recursul reclamantei, va modifica în parte decizia atacată în sensul că va admite apelul, va schimba sentința atacată în sensul că va respinge ca nefondată cererea de chemare în garanție. Se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamantă, față de dispozițiile art 274 cod procedură civilă și față de soluția care urmează a se pronunța.

P. ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

În opinie majoritară.

Admite recursul declarat de recurenta-chemată în garanție A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI, împotriva deciziei civile nr.617 A din 26.05.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă .>.

Modifică în parte decizia atacată în sensul că:
Admite apelul declarat de apelanta – reclamantă . sentinței civile nr.9285/05.11.2013 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București.
Schimbă sentința atacată în sensul că:
Respinge ca nefondată cererea de chemare în garanție.
Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.
Respinge cererea de cheltuieli de judecată a reclamantei.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi 18.11.2014
JUDECĂTORJUDECĂTOR
I. S. G. S.
GREFIER
N. C. I.
Red.I.S.
Tehnored.C.S./I.S.
Ex.2/22.12.2014
T.B.Secția a V-a civilă – E.F.
- E.P.-J.
Jud.sector 5 București – F.F.
Cu opinia separată a d-nei judecător C. G. în sensul respingerii recursului, ca nefondat
Problema de drept care trebuie rezolvată în soluționarea recursului este legată de incidența prevederilor art. 324 alin. 2 din O.G. nr. 88/2007 (în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în garanție, respectiv 14.10.2004).
Potrivit textului de lege în discuție: „Instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”.
În cauză, au avut loc un transfer al dreptului de proprietate asupra terenului situat în București, .. 29, sector 5, în suprafață de 1241,13 m.p., de la unitatea administrativă către foștii proprietari prin emiterea unui titlu de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, și ulterior o stabilire pe cale judiciară a preferabilității titlului acestora în raport cu cel al reclamantei (care a invocat un certificat de atestare a dreptului de proprietate, constatat pe cale incidentală ca fiind nevalabil de către instanța care a admis acțiunea în revendicare, pe considerentul că prin decretul de expropriere s-a stabilit că respectivul teren trece în administrarea M. București), demersul judiciar fiind inițiat de către reclamantă (aceeași care a formulat cererea de chemare în garanție îndreptată împotriva Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului).
P. consecvența care trebuie să existe între actele normative, cu atât mai mult când sunt emise în aceeași materie (restituirea imobilelor preluate în mod abuziv de stat n perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), apreciez că termenul „deținute” are același înțeles cu cel din art. 21 alin. 1 din Legea nr. 10/2001: „Imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare”.
Or, potrivit părții introductive din Cap. 2 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001: „În înțelesul prezentelor norme metodologice, sintagmele și formulările prevăzute de lege au următoarele semnificații: - unitate deținătoare este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituția prefectului sau orice altă instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste)”.
Faptul că imobilul nu s-a aflat niciodată în patrimoniul întreprinderii care s-a privatizat în condițiile Legii nr. 15/1990 nu prezintă relevanță pentru stabilirea calității de unitate deținătoare / deținător, câtă vreme a figurat totuși înregistrat în patrimoniul reclamantei, societatea comercială rezultată în urma privatizării, prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
De altfel, dacă societatea comercială (sau orice altă unitate deținătoare) ar deține imobilul cu titlu valabil, acesta nu ar mai intra în categoria celor preluate în mod abuziv (art. 2 din Legea nr. 10/2001), nu ar mai fi supus restituirii și nu s-ar mai pune problema aplicării art. 324 alin. 2 din O.G. nr. 88/2007.
Sub un alt aspect, consider că noțiunea de „restituire” nu poate fi restrânsă la restituirea dispusă de însăși societatea comercială în cadrul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001.
De asemenea, nu poate fi restrânsă nici la existența unui act juridic (dispoziție emisă de temeiul Legii nr. 10/2001, hotărâre judecătorească), prin care să se fi stabilit o obligație de restituire în sarcina societății comerciale, cu excluderea actelor juridice simetrice, prin care se respinge cererea sa de restituire a imobilului de la un terț.
Rațiunea instituirii normei juridice conținute de art. 324 alin. 2 din O.G. nr. 88/2007 a fost aceea de a asigura despăgubirea societăților comerciale pentru pierderea unor bunuri pe care le dețin (cu înțelesul precizat anterior), și se regăsește în ambele situații. În plus, aplicarea sa nu poate să depindă de inițiatorul demersului judiciar, de vreme ce rezultatul privit prin prisma efectului substanțial al hotărârii judecătorești (recunoașterea dreptului de proprietate al proprietarului deposedat în mod abuziv) este același.
De asemenea, acest text de lege instituie o formă specială a garanției pentru evicțiune, astfel că trebuie aplicate toate regulile stabilite în domeniu pe cale legală sau jurisprudențială.
Acestea sunt considerentele pentru care, în dezacord cu opinia majoritară, consider că în speță se impunea, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, respingerea recursului, ca nefondat.
JUDECĂTOR
C. G.

← Legea 10/2001. Decizia nr. 930/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Legea 10/2001. Decizia nr. 1729/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1736/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1736/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI