Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1934/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Soluția instanței de apel este legală și corectă, o soluție contrară putând fi dată numai cu încălcarea principiului securității raporturilor juridice civile și dreptului de proprietate al intimatei-pârâte S.C. L. S.A..

La data emiterii titlului recurenților-reclamanți, Dispoziția nr. 644/12.11.2002, S.C. L. S.A avea drept de proprietate asupra terenului revendicat, în baza ort. 20 din Legea nr.15/1990 și a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . nr. 2317, emis la data de 05.01.2000, intabulat în Cartea Funciara, titlul său de proprietate fiind anterior titlului recurenților-reclamanți.

Titlul S.C. L. S.A. este preferabil titlului recurenților-reclamanți întrucât terenul a intrat în proprietatea statului prin expropriere pentru utilitate publica conform Decretului nr.289/03.10.1988, ulterior, în baza Legii nr.15/1990 și a H.G. nr.834/1991 terenul a intrat în patrimoniul societății iar în baza Legii nr. 99/1999 valoarea acestui teren a fost inclusa în capitalul social ca aport în natura al Statului R., prin fostul Fond al Proprietății de Stat, actuala Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, terenul aflându-se în posesia continua și netulburată a pârâtei, astfel încât, acest element întregește îndeplinirea cerințelor regulii stabilite de practica judiciară.

Când titlurile provin de la același autor, se dă preferința titlului transcris mai întâi, dacă există obligativitatea transcrierii.

Deși titlurile nu provin de la același autor, dar în sens mai larg se poate susține că ambele provin de la stat, care prin autorități diferite au constituit atât dreptul de proprietate al S.C. L. S.A. cât și dreptul de proprietate al recurenților-reclamanți, se poate observa că titlul intimatei are preferință, întrucât este opozabil erga omnes, fiind intabulat în Cartea Funciara, în timp ce titlul recurenților-reclamanți nu este intabulat.

Admițând ipoteza ca titlurile provin de la același autor, instanța trebuie sa dea preferința celui intabulat, în speța titlului S.C. L. S.A. și, în orice caz celui care poseda, adică S.C. L. S.A., potrivit principiului in pari causa, melior est causa possidentis.

Având în vedere ca recurenții-reclamanți au un titlu nou de proprietate, titlul vechi nu poate fi luat în considerare pentru a fi comparat, dar pentru toate considerentele arătate mai sus, chiar și compararea titlului pârâtei cu titlul vechi al acestora îi este favorabilă acesteia, titlul său fiind mai caracterizat, mai bine determinat juridic și preferabil titlului reclamanților.

Fiind emis în baza H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat, conform Criteriilor nr. 2665/1C/311/1992, emise de Ministerul Finanțelor și Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, Certificatul de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra terenurilor . nr.2317 a fost emis numai pentru terenul necesar desfășurării activității conform obiectului de activitate, astfel ca terenul revendicat nu poate fi restituit în natura, societatea nedeținând teren excedentar.

Din probele administrate în cauză, respectiv din expertiza imobiliară și actele de proprietate ale S.C. L. S.A. și din celelalte înscrisuri existente în dosar, rezultă că terenul revendicat nu poate fi restituit în natură, față de noua configurație a zonei - în partea de nord a fabricii de pâine există mai multe linii de cale ferată, singurul loc de acces la amplasamentul terenului revendicat: terenul nu are cale de acces la exterior decât prin curtea S.C. L. S.A., are o destinație limitata și este inclus într-o suprafața de teren aparținând S.C. L. S.A., neavând vecinătăți sau puncte de contur cadastrale și nefiind dezmembrată cadastral.

Mai mult, terenul revendicat este ocupat de construcții și de alte lucrări, necesare bunei funcționari a societății: o cale ferata uzinala, o magazie, un buncăr, o platforma betonata, o copertina peste calea ferata, un gard de beton, așa cum rezulta din Raportul de expertiza topo aflat la dosar, omologat de către instanța de fond, astfel ca, în eventualitatea admiterii acțiunii în revendicare, s-ar ajunge la situația imposibilității de executare.

Recurenții-reclamanți critică soluția dată în apel, susținând că instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr.10/2001, considerând că nu este admisibilă acțiunea în revendicare, cât timp nu s-a solicitat desființarea titlului pârâtei.

Acest motiv de recurs este nefondat, soluția instanței de apel este legala și corecta și este data cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În mod corect, instanța de apel a considerat ca restituirea în natură este condiționată de anularea actului de înstrăinare încheiat între stat și terțul dobânditor, referindu-se la dispozițiile art. 45-46 din Legea nr. 10/2001, nu la dispozițiile dreptului comun privind acțiunea în revendicare art. 480-481 Cod Civil.

De asemenea, în mod corect instanța de apel a reținut că susținerile apelantei în sensul că Certificatul de atestare ar fi fost eliberat în condiții de nelegalitate și ar atesta un drept de proprietate asupra unui bun ce nu a aparținut pârâtei, nu pot fi reținute câtă vreme titlul pârâtei nu a fost anulat în instanță.

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului deținut de S.C. L. S.A. este un act administrativ emis de Ministerul Agriculturii și Alimentației, în baza Legii nr.15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale și a Hotărârii Guvernului nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat, act ce este supus cenzurii instanței de contencios administrativ, conform art. 3 punctul l Cod Procedura Civila.

Apreciază intimata că titlul său este preferabil și pentru că este prin sine însuși apt să dovedească dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, fiind emis conform procedurii prevăzute de lege, necontestat în condițiile contenciosului administrativ, valabil prin raportare la normele dreptului civil, luând în calcul cerințe vizând capacitatea emitentului, obiectul, cauza și condițiile speciale prescrise de Legea nr. 15/1990.

Cu privire la Decizia XXX a ÎC.C.J., intimata învederează că recurenții-reclamanți au promovat prezenta acțiune precizată atât în temeiul titlului nou, cât și în temeiul celui vechi și nu o acțiune în revendicare propriu-zisă, iar momentul depunerii cererii nu a fost legat de nerezolvarea într-un termen rezonabil a cererii de despăgubire, aceștia deținând la data depunerii acțiunii dispoziție emisă în baza Legii nr.10/2001.

În recurs, nu au fost administrate probe noi.

La termenul de judecată din data de 27.11.2014, Curtea de apel a soluționat excepția inadmisibilității și excepția nulității recursurilor invocate de intimată, considerentele expuse în încheierea de ședință de la acest termen, nemaimpunându-se a fi reluate.

Analizând legalitatea deciziei civile recurate prin prisma criticilor cu a căror analiză a fost legal investită, Curtea reține următoarele:

În referire la criticile formulate de recurenții reclamanți Carabiteanu A., C. F. și Ș. L., împotriva ambelor decizii, Curtea le apreciază ca nefondate, pentru următoarele considerente:

Astfel, în ceea ce privește recursul declarat de acești recurenți împotriva deciziei civile nr. 407/04.04.2014, Curtea reține că singurul argument evocat vizează faptul că apelanții sus menționați s-ar fi aflat în imposibilitate de a declara apel, în termen, ca urmare a decesului surorii acestora.

Așadar, Curtea reține că, pe această cale, acești apelanți nu contestă statuarea instanței de apel în sensul că sentința civilă apelata le-ar fi fost legal comunicată la data de 14.06.2011, ci exclusiv omisiunea de a se avea în vedere, un aspect care, în opinia acestora,ar fi justificat repunerea acestora în termenul de exercitare a căii de atac.

Or, în privința acestei chestiuni, Curtea reține că, așa cum rezultă din actele dosarului, aceștia au fost reprezentați atât în primă fază procesuală, cât și în apel, de către un apărător ales și că nu au sesizat instanța de apel cu o cerere de repunere în termenul de apel, în condițiile stabilite prin art. 103 din Codul de procedură civilă, invocând în apărare, pentru prima dată o atare împrejurare doar în cadrul prezentului recurs.

Pe de altă parte, în sensul art. 103 alin. 1 din Codul de procedură civilă, împrejurarea mai presus de voința părții trebuie să fie una obiectivă, asimilabilă forței majore, care nu putea fi prevăzută și nici depășită de către recurenți. Or, unei astfel de situații nu-i poate fi asociată împrejurarea că apelanții ar avea calitatea de rude ale defunctei apelantei M. D., în condițiile în care aceștia justifică deplină capacitate procesuală de folosință, și nu s-a probat că defuncta ar fi acționat în calitate de mandatar al recurenților de față, respectiv că aceștia nu ar fi avut posibilitatea de a acționa direct sau de a numi un mandatar care să efectueze orice act de procedură, inclusiv promovarea căilor de atac în cauzele în care ar fi avut acest interes.

În plus, decesul acesteia s-a produs la data de 23.06.2011, așadar ulterior împlinirii termenului de apel, or, în aplicarea art. 103 din Codul de procedură civilă, s-ar fi impus a se dovedi că o atare împrejurare asimilabilă forței majore a intervenit înăuntrul termenului de apel și s-ar fi prelungit, în timp până la momentul sesizării instanței cu cererea de repunere în termen, cerință care nu poate fi apreciată ca fiind îndeplinită în cauză.

Reținând, așadar, că nu s-a probat existența unei împrejurări mai presus de voința recurenților care să îi fi împiedicat pe aceștia în exercitarea căii de atac înăuntrul termenului procedural, critica formulată de acești recurenți este nefondată.

În ceea ce privește celelalte critici formulate de aceeași recurenți, Curtea constată că acestea antamează rezolvarea dată de tribunal fondului pretențiilor deduse judecății prin cererea de chemare în judecată. Or, aceste critici, nu pot fi analizate în prezentul recurs.

Astfel, așa cum s-a reținut chiar la termenul din 27.11.2014, în analiza excepției inadmisibilității recursului, aceste părți nu au posibilitatea de a formula în calea de atac a recursului, critici care să vizeze însăși fondul pricinii, ci exclusiv acele chestiuni care vizează respingerea apelului ca tardiv formulat. Altfel spus, în condițiile în care deși sentința primei instanțe, a fost atacată cu apel de către acești reclamanți, criticile vizând fondul pretențiilor deduse judecății în mod legal nu au fost analizate de instanța de apel ca urmare a constatării tardivității apelului lor, câtă vreme obiectul recursului îl constituie legalitatea deciziei instanței de apel, Curtea nu poate evalua direct în recurs aspecte dezlegate de prima instanță și pentru care devoluțiunea în apel nu a operat, dată fiind prioritatea excepției tardivității apelului declarat de sus menționații recurenți, potrivit dispozițiilor art. 137 alin. (1) C.proc.civ.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, întrucât în cauză, nu se poate retine o greșită aplicare a normelor legale anterior menționate, de către instanța de apel, nefiind așadar incident motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 9 ale art. 304 din Codul de procedură civilă, iar pe de altă parte, recurenții reclamanți au posibilitatea de a invoca în recurs exclusiv critici care vizează soluția adoptată de Tribunal în ceea ce privește apelul declarat de aceștia, pârâta neformulând apel, Curtea va respinge recursul declarat de acești recurenți împotriva deciziei civile nr. 407A/04.04.2014, ca nefondat.

Tot astfel, în ceea ce privește recursul exercitat de recurenții Carabiteanu A., C. F. și Ș. L., împotriva deciziei 211A/21.02.2014, Curtea va dispune respingerea și a acestei căi de atac, reținând că, prin decizia ce face obiect al recursului, s-a procedat la soluționarea căii de atac exercitate de recurenta M. B. F. iar nu a apelului promovat de acești de recurenți. Or, având în vedere și prevederile art.299 alin. (1) Cod procedură civilă care stabilesc ce hotărâri pot fi atacate pe calea recursului, acești recurenții nu pot formula direct în recursul exercitat împotriva unei decizii prin care s-a soluționat o cale de atac exercitată de o altă parte, și prin urmare, în raport de care aceștia nu pot justifica o vătămare proprie, trecând peste calea apelului, critici pe care nu le-au adresat instanței de apel, înăuntrul termenului de decădere prevăzut de lege, întrucât s-ar încălca principiul de drept „non omisso medio”, ceea ce este inadmisibil.

În același sens, Curtea are în vedere că recursul este conceput, potrivit reglementării procesuale incidente, ca o cale extraordinară de atac, care nu are caracter devolutiv, astfel că nu are loc o nouă judecată în fond, ci numai un control al hotărârii atacate în limita motivelor expres prevăzute de lege.

În ceea ce privește critica formulata de recurenta reclamanta M. B. F., împotriva deciziei civile nr. 407A/04.04.2014.

Curtea are în vedere că așa cum s-a reliefat în cele ce preced, prin decizia recurată anterior menționată, s-a procedat la soluționarea exclusiv a căii de atac exercitate de recurenții reclamanți Carabiteanu A., C. F. și Ș. L.. Așa fiind, recurenta M. B. F., nu justifică nicio vătămare directă și personală care să îi fi fost produsă prin soluția adoptată în cuprinsul deciziei civile recurate, astfel încât, criticile sale vizând această hotărâre judecătorească se privesc ca neîntemeiate, cu consecința respingerii căii de atac astfel exercitate, ca nefondată.

În ceea ce privește recursul exercitat de recurenta reclamanta M. B. F., împotriva deciziei civile nr. 211A/21.02.2014.

Recursul este fondat, în lumina considerentelor ce vor fi reliefate în cele ce urmează:

Astfel, recurenta critică modul în care, în interpretarea prevederilor art. 480 C. civ., instanța de apel a aplicat criteriile de comparare a titlurilor de proprietate ce se opun, precum și Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii.

Așa cum rezultă din situația de fapt stabilită în cauză, în fazele procesuale anterioare, imobilul în litigiu, situat în ..20 a fost expropriat în baza Decretului nr.289/1988. Tot astfel, s-a reținut că imobilul revendicat a fost preluat abuziv de stat, făcând obiectul legii speciale de restituire - Legea nr. 10/2001.

Prin Dispoziția nr. 644/12.11.2002 a Primarului General, reclamanților le-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 504,00 mp situat în București, .. 20, sector 6 . Deși Administrația Fondului Imobiliar a procedat la predarea primirea bunului imobil respectiv, încheindu-se procesul verbal nr._/09.06.2003, reclamanții nu au intrat efectiv în posesia imobilului.

Curtea reține că potrivit principiului stabilit în considerentele și dispozitivul Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, conform căruia, nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea dispozițiilor legilor speciale de reparație și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, întrucât s-ar încălca principiul „specialia generalibus derogant”, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare nu este exclusă, în toate situațiile, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un „bun”, ca noțiune autonomă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional, astfel încât este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

În acest context, principala modificare pe care decizia de recurs în interesul Legii nr. 33/2008 a adus-o în soluționarea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deplasarea analizei pe care instanțele naționale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispozițiile convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar nu mai puțin pe art. 6 din Convenție, care impun verificarea existenței unui „bun” sau a unei „speranțe legitime” în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.

Tot astfel, este important de subliniat că, prin statuarea de către instanța supremă a necesității analizei, în funcție de circumstanțele concrete, particulare ale fiecărei acțiuni, inclusiv din perspectiva incidenței dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, se dă expresie deplinei jurisdicții a unei instanțe independente și imparțiale, care să stabilească asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, ce formează obiectul de aplicabilitate al unui proces echitabil în materie civilă și constituie garanția dreptului de acces la un tribunal, componenta materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În Cauza P. contra României, C.E.D.O. a reținut, reafirmându-se, de fapt, opinia exprimată în Cauza Kopecky contra Slovaciei, următoarele: „Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția. Art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția” (…), dar „deși Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate și cu atât mai puțin de a dispune de ele conform atributelor dreptului de proprietate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și o coerență rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții”.

Pe de altă parte, conform jurisprudenței C.E.D.O., un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe).

C.E.D.O. consacră o deosebită importanță momentului de la care persoana care s-a prevalat de legile de reparație devine titularul unui drept la restituirea bunului sau la despăgubire.

Astfel, în cauza M. A. contra României, Curtea Europeană a statuat, ținând cont de sensul autonom al noțiunii „bunuri” și de criteriile reținute în jurisprudența sa, că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

În speță, se constată că prin dispoziția nr. 644/12.11.2002 a Primarului General al Municipiului București s-a dispus restituirea în natură către reclamanți a terenului în suprafață de 504 mp situat în București, ..20, sector 6. Este real că prin dispozițiile nr. 4840/27.12.2005 și 4841/27.12.2005, s-a dispus revocarea acestei dispoziții și acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, însă, este necesar a se reliefa faptul că prin sentința civilă nr. 869/18.06.2009 a Tribunalului București, definitivă și irevocabilă conform deciziei civile nr.317/20.01.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Secția Civilă și de proprietate intelectuală în dosarul nr._/3/2009, s-a admis contestația formulată de către reclamanți împotriva dispozițiilor nr. 4840/27.12.2005 și nr. 4841/27.12.2005, dispunându-se anularea acestora, reținându-se, în esență, că eliberarea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru terenul ce face obiectul dispoziției nr. 644/2002, nu poate justifica revocarea acestei ultime dispoziții, întrucât acesta este un act administrativ jurisdicțional care a intrat în circuitul civil, producând efecte juridice, valabilitatea acestor acte juridice având a se verifica uzând de alte căi prevăzute de lege.

Se mai reține că deși intimata a formulat acțiune în anularea dispoziției nr. 644/12.11.2002, prin sentința civilă nr. 302/03.03.2006, a Tribunalului București, această cerere a fost respinsă ca rămasă fără obiect, iar ulterior anulării dispozițiilor nr. 4840/27.12.2005 și nr. 4841/27.12.2005, prin hotărâre irevocabilă, pârâta nu a promovat un alt demers procesual în cadrul căruia să pună în discuție nelegalitatea dispoziției nr. 644/2002. În acest context, instanțele de fond, investite cu soluționarea acțiunii în revendicare nu puteau face abstracție de realitatea juridică anterior reliefată, care consfințește concluzia că dispoziția invocată de reclamanți se bucură de prezumția de validitate a oricărui act juridic intrat în circuitul civil.

Dacă Primăria Municipiului București trebuia sau nu să fie parte în procedura administrativă este un aspect care excede prezentei cauze și care putea fi valorificat numai în cadrul apărărilor formulate sau în căile de atac exercitate prevăzute de lege în acest scop. Tot astfel, solicitarea reclamanților din cadrul notificării de a le fi acordată o anumită formă de despăgubire, este lipsită de relevanță, câtă vreme legea specială, nu lasă la aprecierea părții natura măsurilor reparatorii, ci stabilește criterii legale obligatorii pentru determinarea acestora, statuând cu titlul de principiu că este prioritară restituirea bunurilor în natură, în măsura în care acesta este posibilă. Pe de altă parte, aspectele legate de necompetența Primăriei Mun. București, în soluționarea notificării, ar fi avut relevanță într-un litigiu având ca obiect nulitatea actului juridic prin care recurenților le-a fost recunoscut dreptul de proprietate și dreptul la redobândirea posesiei asupra acestuia. Or, instanțele de fond nu a fost învestite cu o astfel de cerere, și de aceea, toate aspectele care vizează legalitatea dispoziției nr. 664/2002 și condițiile de valabilitate ale acesteia, nu puteau fi cenzurate în prezenta cauză.

Or, conform principiului relativității efectelor acestui act administrativ jurisdicțional (calificare dată expres dispoziției nr. 644/2002, în prezenta cauză de instanța supremă), deși nu poate crea drepturi sau obligații în favoarea sau împotriva celor care nu au fost părți în procedura în care a fost emisă, nu atrage însă consecința inopozabilității acestei dispoziții față de terți. Astfel, deși terț față de actul jurisdicțional menționat, odată intrat în circuitul civil, pârâta nu poate nega situația juridică pe care această dispoziție a creat-o, ci trebuie să recunoască existența sa ca pe un fapt juridic în virtutea obligației ce incumbă tuturor de a recunoaște realitatea juridică pe care orice astfel de act o cuprinde.

În consecință, această dispoziție, care se bucură de prezumția de validitate, atestă dreptul reclamanților asupra terenului de 544 mp., astfel că recurenții - reclamanți dețin un „bun actual” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Pentru aceeași rațiune dar și pentru respectarea deplină a principiului egalității de arme, este corectă aserțiunea instanțelor anterioare în sensul că întrucât reclamanții nu au uzat de căile legale pentru a obține anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, exhibat de pârâtă, titlul acesteia s-a consolidat.

Instanțele de fond au reținut că recurenta nu se poate prevala atât de dispoziția anterior menționată, cât și de actul de proprietate reprezentat de

actul de vânzare-cumpărare încheiat la fostul Notariat de Stat al Sectorului 7 București ce a fost autentificat sub nr._/25.12.1971 și transcris în registrul de transcripțiuni imobiliare sub nr. 7539/1971, întrucât pentru situația acesteia operează principiul electa una via. Un atare raționament nu este la adăpost de orice critică, în contextul în care o atare apreciere nu ține cont de împrejurarea că în ceea ce îi privește pe reclamanți, la data emiterii dispoziției nr. 644/2002, erau în vigoare prevederile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, normă care dispunea în sensul că: „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi”, astfel că, se impunea a se concluziona că acest act juridic, genera în concret acele efecte prevăzute de legea în vigoare la data emiterii lui, iar nu cele prevăzute de legislația ulterior adoptată în această materie. Rezultă că, contrar a ceea ce s-a reținut de către instanțele anterioare, dispoziția de restituire a produs efect retroactiv și declarativ în ceea ce privește preluarea imobilului de către stat, astfel că, în mod greșit s-a reținut că în analiza calității reclamaților de deținători ai unui bun actual, respectiv a stabilirii îndreptățirii acestora la restituirea în natura a imobilului revendicat, aceștia nu s-ar fi putut prevala de actul de proprietate reprezentat de contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/1971 de fostul Notariat Sector 6, prin care autorul acestora a dobândit dreptul de proprietate asupra corpului de clădire situat pe partea stângă a intrării în imobilul situat în București, ..20, sector 7 și cota parte indiviză de teren de 504 mp din terenul în suprafață totală de 781 mp.

Cu toate acestea, în contextul în care potrivit deciziei în interesul legii nr. 33/2008, este necesar a se stabili cu prioritate dacă reclamanții sunt deținătorii unui bun actual, o atare analiză nu se dovedește a fi esențială. Astfel, contrar aprecierilor din apel, instanța europeană a considerat în cauza pilot M. A. vs. România, că nu este necesar să soluționeze controversa, care ține de teoria și de practica internă, în ceea ce privește interpretarea prevederilor legilor de reparație și, în mod special, în ceea ce privește momentul de la care persoana care s-a prevalat de aceste legi devine titularul unui drept la restituirea bunului sau la despăgubire fiind suficient să se constate, ținând cont de sensul autonom al noțiunii „bunuri" și de criteriile reținute în jurisprudența sa, că existența unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele sau o autoritate administrativă internă i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă s-a dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, „refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție”.

Or, în cauza de față, așa cum s-a reținut anterior, reclamanții beneficiază de o dispoziție neanulată, care consacră dreptul lor la restituirea în natură a imobilului revendicat, pârâta exhibând la rândul său un act juridic neanulat.

Așadar, în cadrul prezentei acțiuni în revendicare și, în condițiile în care reclamanții au uzat deja de procedura administrativă prevăzută de normele speciale ale Legii nr. 10/2001, procedură în cadrul căreia, acestora li s-a recunoscut validitatea dreptului lor de proprietate asupra imobilului revendicat, instanța avea a compara titlurile celor două părți litigante, titluri care deopotrivă se bucură de o prezumție de validitate, în considerarea criteriilor de preferabilitate prevăzute de decizia în interesul legii nr. 33/2008.

Or, având în vedere că reclamanților li s-a recunoscut, printr-o dispoziție administrativă neanulată și care cuprinde dispoziția expresă de restituire a imobilului, dreptul la restituirea în natură a imobilului în litigiu, circumstanțele cauzei permitea acestora recunoașterea unui drept la restituirea imobilului și îi îndreptățea la redobândirea posesiei.

În plus, analizând în ce măsură privarea de proprietate a reclamanților, prin înstrăinarea bunului acestora către intimata pârâtă, de către stat, corespunde cerințelor primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1, respectiv dacă această „ingerință" a statului este prevăzută de legea internă, este justificată de o cauză de utilitate publică și dacă există un just echilibru între cerințele protejării unui interes general al comunității și imperativul protejării dreptului fundamental al individului, în sensul acordării unei compensații rezonabile și efective în schimbul bunului de care a fost deposedat, Curtea retine că această analiză a fost deja făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele soluționate în materia imobilelor preluate de stat (S. împotriva României, Hotărârea din 21 iulie 2005, P. împotriva României, Hotărârea din 1 decembrie 2005, P. împotriva României, Hotărârea din 16 februarie 2006).

Dacă în ceea ce privește îndeplinirea primelor două cerințe, Curtea Europeană a reținut că acestea ar fi, în principiu, întrunite (cauza S. împotriva României), în privința proporționalității ingerinței, Curtea a ajuns la concluzia contrară.

Astfel, Curtea europeană a statuat că înstrăinarea de către stat unor terți de bună-credință a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanță a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Cauza S. contra României, parag. 39 și 59 în care, Curtea a constatat că Legea nr. 112/1995, invocată de către stat, nu permitea acestuia să vândă chiriașilor un bun naționalizat în mod abuziv, de vreme ce legea în cauză reglementa doar vânzarea bunurilor legal intrate în patrimoniul statului).

Elocventă este și distincția pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut-o în hotărârea pronunțată în cauza A., între situația în care reclamantul deține o hotărâre /decizie administrativă prin care se dispune expres restituirea bunului, caz în care are în patrimoniul său un "bun actual" care i-ar permite restituirea imobilului în natură chiar și în cadrul unei acțiuni în revendicare de felul celei de față, și situația în care reclamantul se prevalează de o simplă constatare a nelegalității titlului statului, care poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag. 140 - 143 din Hotărârea pronunțată în cauza A.).

Or, în speța de față, reclamanți dețin în patrimoniu un "bun actual", constituit prin dispoziția nr. 644/2002, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului. În acest context, încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților nu poate fi remediată efectiv și eficient în contextul legislației speciale interne, având în vedere că aceștia au epuizat deja procedura administrativă prevăzută de legea specială, obținând o dispoziție de restituire în natură a terenului revendicat, pentru situația acestora fiind pe deplin incident, pentru identitate de rațiune, raționamentul Înaltei Curți de Casație și Justiție, expus în cadrul deciziei date în interesul legii nr.27/2001, din perspectiva posibilității acestora de a obține despăgubiri materiale directe de la stat pentru bunul revendicat.

Trebuie avut în vedere, totodată, faptul că legea specială prevede un anumit termen de decădere pentru contestarea unei astfel de dispoziții, de către beneficiarul acesteia, termen epuizat deja cu mult timp anterior formulării prezentului demers procesual. Așa fiind, reclamanții nu dispun de un alt remediu pentru a redobândi bunul în materialitatea lui. În plus, conduita inconsecventă și chiar contradictorie a autorităților statale nu le poate fi imputată reclamanților ci însuși statului, care avea obligația să acționeze cu coerență în materia bunurilor preluate abuziv.

Tot astfel, din perspectiva posibilității de obținere a unei duble reparații de către reclamanți, ca efect al admiterii acțiunii în revendicare, Curtea reține că bunul solicitat a fost individualizat, astfel că este exclus ca aceștia să beneficieze în fapt de două suprafețe la aceeași adresă.

În acest context, încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților nu poate fi remediată efectiv și eficient în contextul legislației speciale interne.

În această situație, respingerea acțiunii în revendicare a reclamanților ar echivala cu o lipsire de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate.

În lipsa unei despăgubiri, singura soluție pentru a înlătura privarea de proprietate la care reclamanții sunt supuși în mod continuu este înlăturarea dispozițiilor legii interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție și aplicarea directă a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței instanței europene.

Pe cale de consecință, restituirea în natură a imobilului către reclamanți este unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin transmiterea imobilului către pârâtă în temeiul Legii nr. 15/1990.

Este adevărat că și intimata pârâta poate pretinde că beneficiază de protecția aceleiași norme europene, cât timp titlul său de proprietate nu a fost anulat. În cazul său, însă, Curtea apreciază că lipsirea de proprietate este justificată prin faptul că, în raport cu dreptul de proprietate al reclamanților, lipsirea sa de proprietate se realizează pentru a proteja un drept de proprietate care este consolidat și preferabil.

Astfel nu se poate face abstracție de împrejurarea că reclamanții justifică un titlu de proprietate care provine de la adevăratul proprietar în timp ce pârâta a dobândit terenul în litigiu, de la stat, în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, în temeiul H.G. nr. 834/1991 pentru aplicarea Legii nr. 15/1990.

Or, acest certificat de proprietate are doar un efect constitutiv cu privire la imobilul în litigiu spre deosebire de dispoziția de restituire care, în cazul în speță, are un efect declarativ cu caracter retroactiv, în ceea ce privește titlul de proprietate al reclamantilor asupra imobilului în litigiu. În același timp, pârâta a dobândit bunul de la un proprietar (statul) care deținea imobilul în mod abuziv.

Tot astfel, împrejurarea că, având înscris în cartea funciară dreptul de proprietate, pârâta este cea care posedă imobilul, nu poate constitui un criteriu de preferabilitate a titlului acesteia, ci reprezintă o manifestare firească a dreptului deținut în baza unui titlul neanulat. În același timp, nu poate fi primită apărarea intimatei în sensul că titlurile exhibate de părți ar proveni de la același proprietar și că, în acest context dreptul său ar fi preferabil, câtă vreme, nici acesta nu contestă împrejurarea că bunul revendicat face obiectul Legii nr. 10/2001, fiind așadar preluat abuziv de stat, nefiind, în consecință, transmis valabil de la adevăratul proprietar către autorul pârâtei.

Ocuparea imobilului de construcții edificate ulterior preluării bunului de către stat nu poate constitui un impediment în restituirea imobilului către adevăratul proprietar, pentru că . situație, s-ar ajunge la ipoteza în care acțiunea în revendicare ar putea fi respinsă doar ca efect al acțiunii uzurpatorului sau a succesorului acestuia, iar nu ca efect al comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante - singurul criteriu definitoriu, într-o astfel de acțiune.

În consecință, în mod greșit ambele instanțe de fond au ajuns la concluzia că titlul de proprietate al reclamanților nu este preferabil titlului de proprietate exhibat de intimata-pârâtă.

Tot astfel, contractul de vânzare-cumpărare acțiuni, de care se prevalează pârâta nu este apt să transmită dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar dreptul asupra capitalului social al unei societăți (cu posibilitatea încasării dividendelor corespunzătoare), acesta neavând semnificația unui titlu de proprietate care să poată fi opus reclamanților.

În plus, aceasta din urmă are la dispoziție o cale efectivă și special reglementată de stat pentru o atare situație, reprezentată de procedura stabilită prin O.U.G. nr. 88/1997, pentru a obține o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului, astfel că și din această perspectivă se impune a se retine admisibilitatea acțiunii în revendicare, în condițiile în care efectele admiterii acesteia sunt reglementate prin actele normative menționate (în sensul că instituțiile publice implicate în privatizare asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, plătind o despăgubire).

În consecință, câtă vreme reclamanții au un „bun actual” din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. și speranța legitimă de a-l dobândi, intimata nu poate pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și nici a art. 44 din Constituția României, iar, în aceste condiții, privarea lor de proprietate nu se poate realiza decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.

Intimata pârâta susține, totodată că, admiterea acțiunii în revendicare ar încălca principiul securității raporturilor juridice, respectiv că pentru respectarea acestuia, titlul de proprietate al acesteia ar trebui să prevaleze celui invocat de reclamanți.

Fără a nega importanța principiului analizat, Curtea constată că acesta nu poate fi opus în cauza de față cu consecința nesocotirii dreptului recunoscut în favoarea reclamanților în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit jurisprudenței instanței europene, principiul securității raporturilor juridice impune ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi rediscutată. Or, în cauză, nu a existat o hotărâre judecătorească definitivă, anterioară, prin care dreptul de proprietate al pârâtei să fie recunoscut. Pe de altă parte, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere situații în care s-au aflat în conflict dreptul de proprietate al chiriașului-cumpărător al bunului în temeiul Legii nr. 112/1995 și cel al fostului proprietar, a decis că vânzarea de către stat unor terți de bună-credință a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanță a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Cauza S. contra României).

Tot astfel, Curtea va reține incidența în cauza a prevederii înscrise în art. 48 alin. 2 din Codul de procedură civilă, potrivit cu care „cu toate acestea, dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziții a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanților ori pârâților, actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre ei sau termenele încuviințate numai unora dintre ei pentru îndeplinirea actelor de procedură profită și celorlalți”.

Or, în cauză, nu se poate face abstracție de împrejurarea că recurenta reclamantă M. B. F. justifică prezentul demers procesual prin trimiterea la dispoziția nr. 644/2002, prin care s-a recunoscut dreptul la restituirea în natura a imobilului revendicat în favoarea tuturor reclamanților din prezenta cauză. Așadar, toți reclamanții, justifică o stare de coproprietate asupra imobilului revendicat astfel că, în privința lor, nu se aplică principiul independenței coparticipanților.

Prin urmare, dată fiind tocmai natura raportului juridic substanțial afirmat de reclamanți, efectele declarării în termen a apelului de către unul dintre aceștia se vor extinde și asupra celor care au declarat apelul ulterior momentului împlinirii termenului prevăzut de art. 284 din Codul de procedură civilă, în favoarea acestora operând regimul juridic al coparticipării procesuale. Pe cale de consecință, efectele admiterii recursului declarat de reclamanta M. B. F. se vor extinde și asupra recurenților reclamanți Carabițeanu A., Carabițeanu F. și Ș. L..

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 coroborat cu art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, Curtea admițând recursul declarat de recurenta reclamanta M. B. F. împotriva deciziei civile nr. 211A/21.02.2014, va dispune modificarea deciziei civile recurate, cu consecința admiterii apelului exercitat de această reclamanta împotriva sentinței civile nr. 4353/06.06.2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, schimbarea în parte a acestei sentințe, în sensul admiterii cererii modificate formulate de reclamanti și obligarea pârâtei la a lăsa în deplină proprietate și posesie reclamanților M. B. F., Carabițeanu A., Carabițeanu F. și Ș. L., imobilul situat în București, fosta .. 20, sector 6- teren în suprafață de 504 mp. din acte (534,75 mp. din măsurători), identificat prin raportul de expertiza tehnică întocmit în prezenta cauză, în prima fază procesuală.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate referitoare la respingerea excepției inadmisibilității, excepției lipsei calității procesuale active și excepției lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiate, aceste chestiuni nefăcând obiect de critică în recurs.

În temeiul art. 316 din codul de procedură civilă coroborat cu art. 298 și art. 274 din Codul de procedură civilă, Curtea, în raport de soluția adoptată în recurs, va respinge cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată, acesta aflându-se în culpă procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de recurenții reclamanți CARABIȚEANU A., CARABIȚEANU (F. M.) F., și Ș. (F. T.) L. împotriva ambelor decizii civile - nr.211/A/21.02.2014 și nr. 407/A/04.04.2014- pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. L. S.A. și recurenta reclamanta M. B. F., ca nefondat.

Admite recursul declarat de recurenta reclamantă M. B. F. împotriva deciziei civile nr.211/A/21.02.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu recurenții reclamanți CARABIȚEANU A., CARABIȚEANU (F. M.) F., și Ș. (F. T.) L. și intimata pârâtă S.C. L. S.A.

Modifică această decizie în sensul că admite apelul exercitat de această recurență împotriva sentinței civile nr. 4353/06.06.2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, în contradictoriu cu reclamanții CARABIȚEANU A., CARABIȚEANU (F. M.) F., și Ș. (F. T.) L. și intimata pârâtă S.C. L. S.A.

Schimbă în parte sentința apelată, în sensul că admite cererea formulată de reclamanți și obligă pârâta să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților M. B. F., Carabițeanu A., Carabițeanu F. și Ș. L., imobilul situat în București, fosta .. 20, sector 6- teren în suprafață de 504 mp., din acte (534,75 mp. din măsurători), identificat prin raportul de expertiza tehnică întocmit în prezenta cauză.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Respinge recursul declarat de recurenta reclamantă M. B. F. împotriva deciziei civile nr.407/A/04.04.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu recurenții reclamanți CARABIȚEANU A., CARABIȚEANU (F. M.) F., și Ș. (F. T.) L. și intimata pârâtă S.C. L. S.A., ca nefondat.

Respinge cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, azi, 18.12.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

M. A. I. D. M. I.

N.-G.

GREFIER

M. C.

Red.M.I.

Tehnored.M.I/B.I.

2 ex/14.01.2015

-------------------------------------------

T.B.- Secția a III-a – L.C.

- T.S.

Jud.Sector 6 – A.E. C.