Legea 10/2001. Decizia nr. 2151/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2151/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-11-2012 în dosarul nr. 2151/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 2151R
Ședința publică de la data de 23.11.2012
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - C. M. S.
JUDECĂTOR - Z. D.
JUDECĂTOR - I. L. - M.
GREFIER - D. L.
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenta – reclamantă C. L. E. și de recurentul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr. 1083/31.05.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – reclamantă S.C. R. G. INVEST S.A. și cu intimatul – pârât S. R. PRIN COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, cauza având ca obiect „Legea nr.10/2001”.
Dosarul se află la primul termen în recurs și a fost strigat la ordinea listei de recursuri.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurenta – reclamantă C. L. E. – reprezentată de avocat Toia P. în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2012, lipsind recurentul – pârât M. București prin Primarul General și intimatul – pârât S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că, la data de 22.11.2012, la registratura secției s-a înregistrat întâmpinarea formulată de Comisia centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, transmisă prin fax, într-un singur exemplar.
Reprezentantul recurentei – reclamante depune la dosar împuternicirea avocațială și având cuvântul arată că a luat cunoștință de conținutul întâmpinării formulate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor de la dosar și nu solicită termen pentru acest motiv.
De asemenea, arată că nu are de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat.
Nemaifiind de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat, Curtea constată pricina în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea ambelor recursuri declarate în cauză, având în vedere că s-a solicitat de recurentul – pârât M. București prin Primarul General, judecarea cauzei în lipsă conform art. 242 pct.2 C.pr.civ.
Recurenta – reclamantă C. L. E. prin avocat solicită respingerea recursului formulat de recurentul – pârât M. București, ca nefondat, cu motivarea că în raport de dispozițiile legale și de decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în mod legal instanța investită cu soluționarea pe fond a notificării, a constatat calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul ce a făcut obiectul notificării, despăgubirile urmând să fie stabilite și plătite conform Titlului VII din Legea nr.247/2005.
Cu privire la recursul declarat de recurenta – reclamantă, arată că înțelege să susțină numai primul motiv de recurs care privește capătul subsidiar de cerere, prin care a solicitat ca după soluționarea irevocabilă a acestei căi, obligarea pârâtului M. București prin Primarul general să trimisă dosarul administrativ aferent notificării nr. 588/2002, direct la Comisia centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, motiv pentru care, solicită instanței de recurs, admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței recurate, în acest sens.
Arată că renunță în mod expres la motivul 2 de recurs, referitor la capătul de cerere prin care a solicitat obligarea pârâților M. București și Primarul General la plata de despăgubiri pentru nesoluționarea în termenul legal a notificării.
În motivare, arată că hotărârea pronunțată de instanța de fond este netemeinică și nelegală deoarece dispozițiile art. 16 alin.1/1 din Titlul VII al Legii ner.247/2005, sunt aplicabile doar dosarelor aferente notificărilor soluționate pe cale administrativă de primarii localităților unde sunt situate imobilele preluate abuziv, situații în care dispozițiile emise de primar împreună cu întreaga documentație aferentă, se înaintează prefectului, pentru a se realiza controlul de legalitate al măsurilor stabilite de primar și doar în subsidiar pentru a se centraliza dosarele pe județe.
Măsura înaintării centralizate a dosarelor de către Instituția Prefectului către Comisia Centrală pentru Stabilirea despăgubirilor s-a dispus prin lege.
În speță, notificarea formulată nu a fost soluționată de primar, iar instanța judecătorească sesizată cu soluționarea pe fond a notificării, a analizat dosarul sub toate aspectele și din acest motiv, consideră că nu se impune ca acest dosar să fie înaintat prefectului pentru ca acesta să înainteze dosarul la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Măsura dispusă de instanța de judecată ar fi excesivă și ar duce la prelungirea inutilă a termenului de soluționare a notificării, prin emiterea titlului de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu încălcarea art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; cu cheltuieli de judecată.
Depune în ședința publică concluzii scrise și chitanța privind onorariul de avocat.
Curtea constatând închise dezbaterile reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a III-a Civilă, sub nr._, reclamanții C. L. E. și . SA au chemat în judecată pe pârâții M. București prin Primar General și S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând ca, pe baza probelor administrate la dosar, să pronunțați o hotărâre, prin care să se dispună:
1. soluționarea pe fond a notificării transmisă prin executor judecătoresc sub nr. 588/08.02.2002 și înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr. dosar_, privind acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 465 mp situat în București, ., sector 2, în conformitate cu Legea nr. 10/2001, în sensul de a constata calitatea lor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent stabilite potrivit valorii de piață a imobilului, în funcție de standardele internaționale de evaluare, la momentul soluționării, precum și imposibilitatea restituirii în natură a imobilului;
2. obligarea pârâtului M. București prin Primarul să transmită imediat și direct către CCSD dosarul aferent notificării nr. 588/08.02.2002, însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în prezenta cauză (controlul de legalitate efectuat de instanță, fiind superior celui efectuat de prefect);
3. obligarea pârâtului S. R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (CCSD) să înregistreze dosarul transmis de M. București prin Primarul General;
4. obligarea pârâtului M. București în solidar cu Primarul General, la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului cert actual creat datorită refuzului nejustificat de a soluționa notificarea prin emiterea unei dispoziții, despăgubire care se va determina prin expertiză tehnică și care se compune din:
a) prejudiciu efectiv, constând în diferența dintre valoarea de piață a imobilului la data la care trebuia soluționată notificarea 588/08.02.2002, respectiv la data de (14.12.2009) și valoarea de piață actuală la momentul soluționării;
b) câștigul nerealizat reprezentând dobânda legală aplicată ( dobânda de referința a BNR) la suma menționată la punctul a) și calculată de la momentul soluționării prezentei cereri;
c) dobânda legală (dobânda de referința a BNR) aplicată la suma rezultată la punctul b), până la momentul transmiterii dosarului către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, ce va fi calculată în momentul punerii în executare a titlului executoriu;
- să fie obligat Municipiului București în solidar cu Primarul la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanții au arătat că prin notificarea 588/08.02.2002, formulată în conformitate cu dispozițiile legii nr. 10/2001, C. L. E. a solicitat măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 465 mp situat în București, ., Sector 2.
Notificarea a fost înregistrată la Primăria Municipiului București, făcând obiectul dosarului nr._, nesoluționat până în prezent.
Prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 2316/11.11.2011, la BNP F. M. și Asociații, C. L. E., a cesionat . SA cota parte de 25% din drepturile sale decurgând din, calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, astfel că reclamantele își justifică calitatea procesuală activă, având un interes în obținerea unei hotărâri judecătorești, substituindu-se în drepturile acesteia. Contractul de cesiune a fost comunicat instituției abilitate cu soluționarea notificării nr. 588/08.02.2002, respectiv Primăriei Municipiului București la data de 17.11.2011.
Obligația de transmitere a dosarului este prevăzută de dispozițiile art. 16 alin. 1, 2, 21 și 22 cap. V, titlul VII din Legea 247/2005.
In drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile legii 10/2001, Decizia 33/2008 a ÎCCJ, Decizia XX a ÎCCJ, art. 1 din Primul Protocol Adițional CEDO, art. 25, art.6 din CEDO, art. 16 cap. V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, art. 1073 din vechiul Cod civil, art. 1523 alin. 2 lit. a, art. 1373 C. Civ., art. 16 din Legea 554/2004, și celelalte acte normative menționate în cuprinsul cererii.
Prin sentința civilă nr. 1083/31.05.2012 Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanții C. L. E. și . SA, a constatat că reclamanții sunt persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent conform Titlului VII din Legea nr. 247/_ pentru imobilul situat în București, .. 7 sector 2 în suprafață de 364 mp, a respins ca prematur formulat capătul 3 de cerere și ca neîntemeiate celelalte pretenții și a obligat pârâtul M. București la plata către reclamanți a sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că imobilul din București, ., Raionul 23 August, compus din teren în suprafață de 327 mp și construcție din paiantă, a fost dobândit de numiții M. G. și M. A., în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 525/81/06.03.1956 la notariatul de Stat Principal al Raionului 23 August, București.
In anul 1979, după decesul numitului M. G., dreptul de proprietate asupra cotei de 1/2 din imobilul situat în București, ., sector 2, compus din teren în suprafață de 324 mp și locuința din cărămidă cu două camere și bucătărie, baie și cămară, s-a transmis astfel: cota de 1/4 către M. A., în calitate de soție supraviețuitoare, iar cota de 3/4 către reclamantă C. L. E..
Prin Decretul nr. 463/30.12.1984 au fost expropriate de bunul lor, în anexele Decretului fiind menționați însă cu imobil format din teren în suprafață de 364 mp și construcție în suprafață utilă de 79,75 mp. Pentru suprafața de 364 mp și construcția de 101 mp, C. L. E. și autoarea sa, M. A., au primit despăgubiri în valoare de 63.302 lei, din care pentru teren suma de 910 lei, fapt confirmat de adresa nr. 1314/06.05.2008 emisă de S.C. F. S.A.
În baza certificatului de moștenitor nr. 1283/12.06.1995, reclamanta este succesoarea numitei M. A..
Prin notificarea 588/08.02.2002 formulată în conformitate cu dispozițiile legii nr. 10/2001, C. L. E. a solicitat măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 465 mp situat în București, ., Sector 2. Notificarea a fost înregistrată la Primăria Municipiului București, făcând obiectul dosarului nr._, nesoluționat până în prezent. Prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 2316/11.11.2011, la BNP F. M. și Asociații, C. L. E., a cesionat . SA cota parte de 25% din drepturile sale decurgând din, calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii.
În ceea ce privește tipul de măsuri reparatorii la care este îndreptățită reclamantă, tribunalul a constatat din nota de reconstituire și planurile de situație anexă că terenul este afectat de elemente de sistematizare trotuar, protecție, spațiu verde aferent ., construcție tip A, punct termic RADET, stație hidrofoare Apa N. și post trafo Electrica SA.
Tribunalul a reținut astfel din înscrisurile existente la dosar că s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză, a faptului că reclamanta este succesoarea foștilor proprietari ai imobilului, că acesta a fost preluat de stat în mod abuziv conform art. 2 din Legea nr. 10/2001, urmând să constate, față de imposibilitatea materială de restituire în natură a imobilului, că reclamantul este persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București nr. 7 sector 2 în suprafață de 364 mp, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
În ceea ce privește capătul 2 de cerere privind obligarea pârâtului Municipiului București să înainteze direct dosarul către Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor, tribunalul a constatat că această solicitare este prematură în măsura în care prin legea nr. 247/2005 s-a reglementat o procedură ulterioară etapei administrative derulată conform Legii nr. 10/2001 care se finalizează prin emiterea dispoziției ori deciziei motivate, după transmiterea acestora cu întreaga documentație conform art. 16 alin 2 din Titlul VII.
Față de prevederile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 care stabilește în mod clar etapele pe care procedura o urmează în fața Comisiei Centrale, rațiunea pentru care legiuitorul a stabilit modalitatea de desfășurare a acestei etape administrative, tribunalul a admis excepția prematurității acestui capăt de cerere.
Împotriva acestei sentințe au declarat recursuri reclamanta C. L. E. și pârâtul M. București prin Primarul General.
În motivarea recursului, pârâtul M. București prin Primarul General a învederat următoarele critici:
Atât petitul clar al acțiunii, cât și motivele de fapt și de drept invocate în susținerea acesteia duc la concluzia sesizării instanței de fond cu o contestație întemeiată pe Legea nr. 10/2001 îndreptată împotriva refuzului unității deținătoare de a soluționa notificarea înregistrată de reclamantă
Legiuitorul a stabilit prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie, sau după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Aceasta deoarece unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau după caz, dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură.
Unitatea deținătoare nu poate însă să emită decizie, respectiv dispoziție decât dacă este investită cu soluționarea unei notificări formulate în condițiile art. 22 și urm,. din lege.
O asemenea condiție prealabilă nu încalcă prevederile art. 21 din Constituție care consacră accesul liber la justiție întrucât vizează faza administrativă a procedurii necontencioase și nu afectează substanța dreptului garantat atât constituțional, cât și prin art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ratificată de România prin Legea nr. 30/18.05.1994. În acest sens, Convenția Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza „Golder contra Regatului Unit” 1975 că „ dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut” precum și că există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept”.
De altfel, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil este asigurat sub toate aspectele în cadrul procedurii judiciare prevăzută de Capitolul III al Legii nr.10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială.
Notificarea reclamantei urmează a fi analizată pe cale administrativă și dacă se va fi stabilit că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001 solicitantul nu se numără printre categoriile de persoane exceptate de la beneficiul legii, s-a făcut dovada dreptului de proprietate, s-a formulat notificare în termen legal și restituirea în natură este posibilă potrivit legii, doar în parte, se va emite o dispoziție de restituire în natură și o dispoziție de propunere de acordare de măsuri reparatorii pentru partea de imobil imposibil a fi restituit în natură.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de către aceasta înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării . Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
Mai mult decât atât, Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu mai deține alte probe precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării (pct. 23.1 din HG nr. 498/2003). Pct. 28.1 din aceeași hotărâre de guvern condiționează pronunțarea asupra notificării de existența unei declarații în mod expres că nu mai are alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptățite la restituire.
Obligația instanței de fond de a soluționa notificarea, în cazul refuzului unității deținătoare întemeiată în drept pe decizia nr. XX/19.03.2007 nu o îndreptățește pe aceasta să nesocotească prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001.
În cazul unei astfel de contestații, instanța nu poate acorda mai mult decât ar fi putut-o face entitatea investită cu soluționarea notificării și nu poate ignora dispozițiile, la fel de obligatorii, ale Legii nr. 10/2001.
În ceea ce privește obligarea recurentului pârât la plata cheltuielilor de judecată, se precizează că în mod greșit a fost reținută această obligație în sarcina municipalității, atâta timp cât nu s-a făcut dovada culpei procesuale a acesteia în condițiile art. 274 Cod procedură civilă, arătând că instanța de fond ar fi trebuit să aibă în vedere și dispozițiile art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă aceste cheltuieli fiind nepotrivit de mari față de valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.9 C.pr.civ.
În motivarea recursului, reclamanta C. L. E., a învederat următoarele critici:
Referitor la capătul de cerere prin care s-a solicitat înaintarea dosarului administrativ direct la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reclamanta a arătat că instanța de fond a respins acest capăt de cerere, cu motivarea că prin Titlul VII al Legii 247/2005 s-a instituit o procedură specială pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, ca echivalent al imobilelor preluate abuziv și care nu pot fi restituite în natură, iar titlul de despăgubiri este emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Ținând cont de faptul că art. 16 din Titlul VII al legii 247/2005 a stabilit etapele care trebuie parcurse pentru emiterea titlului de despăgubiri, instanța de fond a concluzionat că cererea este neîntemeiată.
Este adevărat că art. 16 alin. 21 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat și completat prin OUG nr. 81/2007, stabilește circuitul dosarelor aferente dispozițiilor emise de primarii unităților administrative deținătoare ale imobilelor preluate abuziv, care nu pot fi restituite în natură, în sensul că după trecerea termenului de contestație stabilit de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, dispozițiile/deciziile împreună cu dosarul aferent se înaintează Instituției Prefectului, în vederea realizării controlului de legalitate, cât și faptul că prefectul, după ce verifică din punct de vedere legal dispozițiile, emite un ordin cu propuneri de acordare de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, pe care îl înaintează pe bază de proces-verbal către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea evaluării imobilelor și emiterii titlului de despăgubiri.
În speță, controlul de legalitate cu privire la calitatea recurentei reclamante de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul preluat abuziv, cât și la dreptul de proprietate asupra imobilului și faptul că acesta nu poate să fie restituit în natură, s-a realizat de instanța judecătorească competentă, în urma acestui control de legalitate stabilindu-se că recurenta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, astfel că nu se impune ca Prefectul Municipiului București să efectueze un asemenea control de legalitate.
Oricum, instanța de judecată are plenitudine de competentă în ceea ce privește controlul de legalitate asupra tuturor măsurilor dispuse atât de Primarul General al Municipiului București, cât și de Prefectul Municipiului București, astfel că un nou control de legalitate din partea Instituției Prefectului ar fi excesiv și ar prelungi în mod inutil termenul final de soluționare a notificării noastre, constând în derularea procedurii de stabilire a cuantumului despăgubirilor și emiterea titlului de despăgubiri de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
In ceea ce privește motivul invocat de instanța de fond, pentru respingerea acestui capăt de cerere, în sensul că dosarul aferent notificării se înaintează prefecturii, unde se centralizează toate dosarele soluționate de primarii dintr-un județ, urmând să fie înaintate centralizat, de prefect, către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, recurenta reclamantă a apreciat că este pur formal și excesiv, neputând să constituie, prin el însuși, un motiv întemeiat pentru a se decide respingerea cererii.
Dispozițiile art. 16 alin. 21 din Titlul VII al Legii 247/2005 sunt aplicabile dosarelor aferente notificărilor soluționate pe cale administrativă de primarii localităților unde sunt situate imobilele preluate abuziv, situații în care dispozițiile emise de primar, împreună cu întreaga documentație aferentă, se înaintează prefectului, pentru a se realiza controlul de legalitate al măsurilor stabilite de primar și doar în subsidiar pentru a se centraliza dosarele pe județe.
Măsura înaintării centralizate a dosarelor, de către Instituția Prefectului, către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, s-a dispus, prin lege, pentru a se degreva Comisia Centrală de obligația de a efectua controlul de legalitate al măsurilor dispuse de primari, prin dispozițiile emise.
Or, în speța prezentă, atâta timp cât notificarea nu a fost soluționată de primar, iar instanța judecătorească sesizată cu soluționarea pe fond a notificării, a analizat dosarul sub toate aspectele, nu se mai impune ca acest dosar să fie înaintat prefectului, pentru ca acesta să realizeze o activitatea pur formală, constând în înaintarea dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Măsura invocată de prima instanță ar fi excesivă și ar conduce la prelungirea inutilă a termenului de soluționare definitivă a notificării, prin emiterea titlului de despăgubiri de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la soluționarea cererilor adresate autorităților statului, într-un termen rezonabil.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.9 C.pr.civ.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată următoarele:
În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul M. București:
Recurentul-pârât susține încălcarea dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, arătând că instanța de judecată nu se putea subroga într-un drept pe care legiuitorul l-a stabilit în sarcina unității deținătoare și nu putea soluționa fondul notificării atât timp cât procedura administrativa nu a fost finalizată.
Curtea respinge această critică, ca fiind în evidentă contradicție cu dispozitivul și considerentele deciziei în interesul legii nr. XX/2007 pronunțată de ICCJ – Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial nr. 764 din 12 noiembrie 2007, prin care instanța supremă a statuat că, în cazul când unitatea deținătoare sau investită cu soluționarea notificării nu se pronunță cu privire la notificare în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia, „se impune /.../ ca instanța investită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. (l) C.pr.civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură". „Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității investite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței".
În consecință, Curtea constată că în mod corect instanța de fond s-a pronunțat pe fondul notificării, având în vedere faptul că printr-un recurs în interesul legii obligatoriu erga omnes de la data publicării în Monitorul Oficial, s-a stabilit faptul că instanța de judecată are plenitudinea de a se pronunța pe fondul notificării în situația lipsei răspunsului entității deținătoare.
Curtea va respinge și acea critică prin care recurentul susține greșita aplicare a legii, în sensul că, atât timp cât dosarul administrativ nu a fost completat cu toate actele necesare, singurul organ abilitat de legiuitor să emită o dispoziție sau decizie motivată de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sau prin restituire în natură, era recurentul-pârât M. București; constatând faptul că prin dispozițiile art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, legiuitorul a stabilit un termen de 60 de zile, după expirarea căruia unitatea notificată era obligată să se pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată, asupra cererii de restituire cu soluționarea căreia a fost învestită, termen care începe să curgă de la două date de referință, respectiv: de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23 (care prevede că „actele doveditoare ale dreptului de proprietate /.../ precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate /.../ pot fi depuse până la data soluționării notificării”).
Din interpretarea acestor texte legale reiese că termenul în care entitatea investită cu soluționarea notificării avea obligația de a se pronunța asupra îndreptățirii notificatorilor la obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de lege putea fi prorogat, cu acordul expres sau tacit al persoanelor îndreptățite, dar numai dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare depuse, comunica notificatorilor, în scris, în intervalul de 60 de zile de la înregistrarea notificării, faptul că documentația este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Or, în cauză, recurentul-pârât nu a făcut dovada că se află în situația acestei ipoteze de prorogare voluntară a termenului de soluționare a notificării, în sensul de a comunica notificatorilor, înăuntrul termenului de 60 de zile începând cu data înregistrării notificărilor, faptul că trebuie să completeze documentația depusă odată cu notificarea cu anumite probatorii. Prin urmare, Curtea consideră că recurentul-pârât este culpabil de depășirea termenului de 60 de zile prevăzut de lege, iar pasivitatea acestuia în soluționarea notificării deschide celui vătămat accesul la jurisdicția civilă, pentru a fi finalizată.
În plus, Curtea mai reține că, chiar și în situația în care reclamanții nu ar fi depus toate actele considerate necesare de către pârât, acest aspect nu conduce la nelegalitatea sentinței recurate, căci în caz contrar ar însemna să se dea posibilitatea entității notificate ca, sub pretextul că actele depuse de reclamanți nu sunt adecvate sau suficiente, să refuze sine die soluționarea notificării.
În acord cu practica constantă a instanței supreme, Curtea arată că termenul de 60 de zile trebuie privit ca un termen rezonabil, în sensul că reclamanții au dreptul la soluționarea cererii lor (prin care urmărește valorificarea unui drept patrimonial) într-un termen rezonabil, ca parte integrantă a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., termen ce include și durata procedurilor administrative.
Faptul nesoluționării notificării până la data introducerii acțiunii nu a fost contestat de pârât prin motivele de recurs, astfel încât Curtea reține că, de la data înregistrării notificării, cererea reclamanților formulată în baza Legii nr. 10/2001, privind acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege pentru imobilul situat în București, .. 7, sector 2, nu a primit nicio soluționare timp de 11 ani, termen ce nu poate fi considerat rezonabil, în conformitate cu jurisprudența instanței de contencios a drepturilor omului.
În privința criticii referitoare la obligarea pârâtului-recurent la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanți în primă instanță, Curtea reține că, potrivit dispozițiilor art. 274 alin. 1 C.pr.civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Contestația reclamanților fiind admisă în primă instanță, în mod evident pârâtul M. București, prin Primar, a căzut în pretenții, în sensul textului de lege evocat mai sus. De asemenea, pârâtul se află în culpă procesuală prin nesoluționarea notificării timp de 11 ani de la data înregistrării acesteia.
Conform jurisprudenței Curții europene a Drepturilor Omului (Vallee, hotărârea din 26.04.1994), în materie civilă, termenul pentru soluționarea unei cauze, în cazul în care sesizarea instanței este condiționată de epuizarea unei proceduri prealabile – în speță procedura administrativă declanșată prin notificare în baza Legii nr. 10/2001 – va începe să curgă de la data declanșării acestor proceduri prealabile
Prin urmare, stabilirea în sarcina acestei părți a obligației de a plăti reclamanților cheltuielile de judecată determinate de proces, este expresia unei judicioase aplicări a legii.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea va respinge recursul declarat de recurentul-pârât, ca nefondat.
De asemenea, constatând culpa procesuală a recurentului-pârât care a căzut în pretenții prin respingerea căii de atac, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. 1 C.pr.civ. Curtea îl va obliga la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de intimați în această fază procesuală, constând în onorariu de avocat, dovedit cu chitanța nr. 498/22.11.2012.
În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta C. L. E.:
Pentru a respinge capătul 2 al cererii de chemare în judecată, prin care reclamanta solicita obligarea pârâtului Municipiului București să înainteze direct dosarul către Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor, tribunalul a reținut că prin Legea nr. 247/2005 s-a reglementat o procedură ulterioară etapei administrative derulată conform Legii nr. 10/2001 care se finalizează prin emiterea dispoziției ori deciziei motivate, după transmiterea acestora cu întreaga documentație conform art. 16 alin 2 din Titlul VII.
Recurenta-reclamantă susține că respingerea capătului 2 al cererii de chemare în judecată este urmarea aplicării greșite a legii, întrucât, în speța de față, controlul de legalitate cu privire la calitatea recurentei de persoană îndreptățită la obținerea măsurilor reparatorii în echivalent, a fost realizat de instanța judecătorească, care are plenitudinea de competență; și oricum dispozițiile art. 16 alin. 21 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 reținute de instanța de fond nu erau aplicabile în cauză deoarece se referă numai la dosarele aferente notificărilor soluționate pe cale administrativă, iar nu celor soluționate direct de instanța judecătorească.
Critica este întemeiată.
Astfel, Curtea reține greșita aplicare de către tribunal a dispozițiilorart. 16 alin. (2^1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cărora “Dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta”.
În cauza de față, nu suntem în ipoteza soluționării notificării în procedura administrativă, ci în ipoteza soluționării notificării în procedura judiciară, ca urmare a refuzului entității investite cu soluționarea ei, de a-i da un răspuns timp de 11 ani de la înregistrarea notificării.
Or, din examinarea textului de lege enunțat mai sus, rezultă că prefectul exercită controlul de legalitate asupra dispozițiilor autorităților administrației publice locale, deci asupra dispozițiilor entităților investite cu soluționarea notificărilor emise în faza administrativă, iar nu și asupra hotărârilor judecătorești prin care instanța de judecată a soluționat pe fond notificarea persoanelor îndreptățite, în conformitate cu dispozițiile art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, așa cum au fost interpretate prin decizia în interesul legii nr. XX/2007 a ICCJ – Secții Unite, obligatorie erga omnes de la data publicării ei în Monitorul Oficial.
Legalitatea unei hotărâri judecătorești poate fi verificată doar prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.
Exercitarea controlului de legalitate de către prefect asupra hotărârii judecătorești ar echivala cu o veritabilă cale de atac împotriva acesteia, ceea ce este inadmisibil conform cadrului constituțional (art. 123 din Constituția revizuită) și legal (Legea nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului și Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ) care reglementează atribuțiile prefectului.
Pentru aceste motive, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 rap. la art. 304 pct. 9 C.pr.civ. și ale art. 312 alin. 3 și 5 C.pr.civ., Curtea va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă C. L. E., va modifica în parte sentința civilă recurată, în sensul că va obliga pârâtul M. București prin Primarul General să înainteze dosarul administrativ aferent notificării nr. 588/2002 către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor; va menține celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât M. București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 1083/31.05.2012 pronunțată de Tribunalul București- Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu recurenta reclamantă C. L. E..
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă C. L. E. împotriva aceleiași sentințe, în contradictoriu cu recurentul-pârât M. București prin Primarul General, intimata-reclamantă . SA și intimatul-pârât S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Modifică în parte sentința civilă recurată, în sensul că:
Obligă pârâtul M. București prin Primarul General să înainteze dosarul administrativ aferent notificării nr. 588/2002 către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Obligă pe recurentul-pârât M. București prin Primarul General la plata sumei de 372 RON către recurenta-reclamantă C. L. E., cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23.11.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. M. S. Z. D. I. L. M.
GREFIER
D. L.
Red.dact.jud.MSC
Tehnored. GC – 2 ex
27.11.2012
Jud. fond B. Ramașcanu
| ← Expropriere. Decizia nr. 424/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act. Decizia nr. 2162/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
