Revendicare imobiliară. Decizia nr. 2657/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2657/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-12-2012 în dosarul nr. 2657/2012
ROMÂNIA
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ,
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.2657R
Ședința publică de la 13.12.2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - G. S.
JUDECĂTOR - B. A. S.
JUDECĂTOR - S. T.
GREFIER - E. D. C.
Pe rol se află judecarea cererii de recurs formulată de recurentul-reclamant V. M. și recurenții-intervenienți V. V. și S. H. C. împotriva deciziei civile nr.351A/29.03.2012, pronunțată de Tribunalul București Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. N. V. și B. F. C. și intimații chemați în garanție M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și M. FINANȚELOR PUBLICE.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurentul-reclamant V. M., personal și asistat de avocat M. Trofăilă, care depune la dosar împuternicire avocațială nr._/2012, recurenții-intervenienți prin același avocat, intimatul-pârât personal și asistat de avocat, potrivit împuternicirii avocațiale nr._/2012, intimata-pârâtă prin același avocat, lipsă fiind intimații-chemați în garanție.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Părțile, reprezentate, arată că nu au alte cereri care să conducă la amânarea dezbaterilor.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Recurenții, prin avocat, solicită admiterea recursului, modificarea parțială a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și obligarea intimaților-pârâți persoane fizice să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, ..7, .. Depune la dosar practică judiciară. Susține că recurentul-reclamant a cumpărat dreptul litigios asupra apartamentului revendicat de la recurentul-intervenient S. H. C., în condițiile în care foștii proprietari pierdeau casa furată de stat. A cumpărat într-o situație specială. Arată că recurentul-reclamant nu este un speculant, ci doar a dorit să rezolve situația.
Criticile aduse de recurentul-reclamant asupra hotărârii de fond se întemeiază pe pct.7 și 9 ale art.304 Cod procedură civilă. Arată că în cauză este o situație specială, față de care primează normele europene față de normele interne. Susține că imobilul a fost preluat abuziv. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Intimații-pârâți B. N. V. și B. F. C., prin avocat, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate, ca legală și temeinică.
Arată că susținerile recurentului se bazează pe aspecte teoretice cu trimitere la practica CEDO, fără legătură cu speța de față. Depune la dosar note scrise. Susține că imobilul a fost trecut în proprietatea statului prin aplicarea Decretului 92/1950, act normativ considerat de Legea nr.112/1995 și normele de aplicare ca reprezentând titlul de proprietate al statului.
Reprezentantul avocat al intimaților-pârâți persoane fizice, face un istoric al imobilului. Astfel, arată că familia B. N. V., B. C. și V. S. și V. M. și fiica sa, căsătorită cu V. M. au cumpărat această unitate locativă pentru că la momentul respectiv proprietatul nu a formulat notificare, nici acțiune în revendicare. Așadar, aceste familii au dobândit, legal, un titlu de proprietate. Legea 10/2001 a impus părților să formuleze acțiune în nulitate. S. H. C. a formulat o acțiune în nulitate, acțiune respinsă de instanță.
În ceea ce privește motivele de recurs invocate potrivit pct.7 și 9, art.304 Cod procedură civilă, reprezentantul avocat al intimaților-pârâți arată că întreaga argumentație și jurisprudența la care face trimitere nu au absolut nicio relevanță juridică la soluționarea criticilor aduse față de hotărârea instanței de apel, prin decizia de casare. Arată că proprietarul, și ulterior dobânditorii de drepturi litigioase nu au solicitat constatarea nulității actului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, și nici nu au formulat un capăt de cerere prin care să invoce nulitatea titlului statului asupra imobilului.
Mai arată că instanța de trimitere a fost obligată, în limitele deciziei de casare, să analizeze fiecare titlu de proprietate invocat și dovedit de părți, și urmare acestei analize a acordat preferabilitate titlului de proprietate invocat de soții B., în acord cu Legea 10/2001 dar și cu jurisprudența internă și a CEDO. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată sub nr._ /21.12.2006 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, reclamantul S. H. C. a chemat în judecată pe pârâții B. N. V. și B. F. C., solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să fie obligați pârâții să-i lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 2, .. 7, ap. 3, . garajul acestuia.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat în esență că imobilul a aparținut în proprietate părinților săi, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/14.06.1940 de Tribunalul I. – Secția notariat, că a fost preluat în proprietatea statului, prin Decretul nr. 92/1950, iar ulterior a fost vândut pârâților în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamantul fiind unicul moștenitor al părinților săi.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., art. 948 pct. 4, 966, 968, 1895 și urm. C. civ., Legea nr. 247/2005.
Pârâții au formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiuniica neîntemeiată, având în vedere în principal că, la data înstrăinării imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, acesta se afla în proprietatea statului român, astfel încât s-a creat aparența de drept a unei operațiuni perfect legale; că la acel moment proprietatea imobilului nu era contestată de nimeni; că pârâții au fost de bună-credință, iar disp. Legii nr. 112/1995 au fost respectate întocmai, precum și că reclamantul a acceptat despăgubiri bănești pentru apartamentul pe care îl revendică prin acțiune.
Totodată, pârâții au formulat cerere reconvențională, cu caracter subsidiar, având ca obiect obligarea reclamantului la plata sumei de 120.000 lei, cu titlu de cheltuieli necesare și utile aduse imobilului (gaz metan, instalație electrică, tâmplărie, instalație apă, zidărie și amenajare, garaj), precum și instituirea în favoarea pârâților a unui drept de retenție asupra imobilului până la plata integrală a sumei solicitate.
De asemenea, pârâții au formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului București, prin Primar General, și a Ministerului Finanțelor Publice, pentru restituirea prețului actualizat și a diferenței dintre acesta și valoarea de circulație a imobilului.
Ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 905/21.02.2007 de B.N.P. Nemesis, a operat transmiterea calității procesuale active de la reclamantul S. H. C. la numitul V. M..
Chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanție, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, precum și că acesta nu a fost desființat pentru a fi incidente dispozițiile art.50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, menționând totodată că procentul de 1% trebuie restituit de partea care a încasat comisionul.
Pârâții B. N. V. și B. F. C. și-au completat cererea reconvențională, solicitând declararea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase specificat anterior, pentru fraudă la lege, încălcându-se dreptul acestora de preempțiune stabilit de disp. art. 47 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.
Prima instanță a apreciat că numiții S. H. C. și V. V., soția reclamantului V. M., au calitatea de intervenienți-forțați în ceea ce privește cererea reconvențională.
Prin sentința civilă nr.5620/12.06.2008, Judecătoria Sectorului 2 București a respins acțiunea ca neîntemeiată, iar cererea reconvențională și cea de chemare în garanție au fost respinse ca lipsite de interes.
Această hotărâre judecătorească a fost desființată prin admiterea apelului prin decizia civilă nr.468A/08.04.2010, pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 16.11.2010, sub nr._ .
Prin sentința civilă nr.1350/03.02.2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, s-a dispus respingerea cererii principale ca neîntemeiată, respingerea excepției inadmisibilității cererii reconvenționale ca lipsită de temei, respingerea capătului de cerere reconvențională având ca obiect declararea nulității absolute a cesiunii de drepturi litigioase ca neîntemeiat, respingerea în rest a cererii reconvenționale ca rămasă fără obiect, respingerea cererii de chemare în garanție ca rămasă fără obiect.
Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut în esență că reclamantul nu se poate prevala de un bun actual în accepțiunea Convenției europene, că declararea nulității absolute a cesiunii de drepturi litigioase pentru încălcarea dreptului de preempțiune nu este interzisă de lege, astfel încât excepția inadmisibilității este lipsită de temei; că dispozițiile art. 17 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 nu sunt incidente în speță, precum și că, dată fiind soluția pronunțată asupra cererii principale, restul cererilor formulate de pârâți au rămas fără obiect.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul-pârât V. M., precum și intervenienții forțați V. V. și S. H. C.. . în dezvoltarea motivelor de apel, apelanții au susținut în esență că au un interes patrimonial cu aceeași valoare cu a unui bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional al Convenției europene; prima instanță și-a întemeiat respingerea acțiunii principale pe inadmisibilitatea acesteia, raportat la existența legii speciale, act normativ inaplicabil în speță; că Legea nr. 10/2001 privește doar raporturile dintre foștii proprietari și stat, iar nu și raporturile dintre foștii proprietari și chiriașii-cumpărători, motiv pentru care prin Decizia nr. 145/2004, Curtea Constituțională a decis că art. 46 alin. 2 din lege este constituțional în raport de art. 44 din Constituție; că titlul apelantului provine de la adevăratul proprietar, fiind preferabil celui invocat de pârâții-reclamanți; că Hotărârea M. A. contra României nu a modificat principiile în materie consacrate în jurisprudența Curții; că faptul că nu a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu conferă preferabilitate acestuia față de titlul fostului proprietar; că există o ingerință în dreptul de proprietate manifestată prin deposedarea abuzivă de bun și deținerea acestuia de către pârâții care l-au dobândit chiar de la uzurpator, iar recunoașterea dreptului de proprietate nu se poate face decât prin restituirea în natură a imobilului.
Intimații B. N. V. și B. F. C. au formulat întâmpinare la apelul astfel declarat, solicitând respingerea acestuia ca nefondat, arătând în principal că prima instanță a ținut cont de limitele casării, precum și de Decizia în interesul legii nr. 33/2008; că acțiunea în revendicare trebuie analizată în contextul existenței Legii nr. 10/2001, neputându-se face abstracție de existența acesteia, precum și că reclamantul a finalizat procedura Legii nr. 10/2001 obținând despăgubiri, acesta fiind și obiectul contractului de vânzare de drepturi litigioase.
De asemenea, intimații pârâți-reclamanți au formulat cerere de aderare la apelul reclamantului și al intervenienților-forțați, solicitând, în măsura în care apelul principal ar fi admis și, pe cale de consecință, ar fi admisă și cererea principală, tribunalul să procedeze la admiterea cererii reconvenționale și a cererii de chemare în garanție.
Prin decizia civilă nr. 351A/29.03.2012, a fost respins apelul principal, ca neîntemeiat, iar cererea de aderare la apel a fost respinsă ca rămasă fără obiect.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență că:
Dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, .. 22, compus din teren și construcție, din care face parte și imobilul revendicat ce face obiectul cererii principale, situat în București, sector 2, .. 7, ap. 3, . dobândit de numiții T. și Garbis Spengian, prin perfectarea actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/14.06.1940 de Tribunalul I., Secția Notariat.
Imobilul a fost preluat în patrimoniul statului, în temeiul Decretului nr. 92/1950 privind naționalizarea unor imobile, figurând la poziția nr. 7012, conform adresei emise de S.C. F. S.A.
Apelantul-intervenient forțat S. H. C. este unicul moștenitor al numiților T. și Garbis Spengian, aspect ce rezultă din certificatele de calitate de moștenitor nr. 125/28.11.2001 și nr. 32/06.05.2003, eliberate de B.N.P. I. T..
Între Consiliul General al Municipiului București, în calitate de vânzător, și apelanții-pârâți-reclamanți B. N. V. și B. F. C., în calitate de cumpărători, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 677/20.02.1997, în temeiul Legii nr. 112/1995, având ca obiect dreptul de proprietate asupra imobilului specificat anterior. De asemenea, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2083/08.01.1998, apelanții-pârâți-reclamanți au achiziționat garajul aferent imobilului menționat în precedent, în temeiul aceluiași act normativ.
Intervenientul-forțat a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 în vederea restituirii în natură a imobilului în litigiu, ce a fost soluționată în sensul acordării măsurilor reparatorii prin echivalent și al respingerii cererii de restituire în natură.
Prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 905/21.02.2007 de B.N.P. Nemesis, reclamantul-pârât V. M., căsătorit fiind cu intervenienta-forțată V. V., a achiziționat drepturile litigioase prezente și viitoare privind imobilul în cauză, astfel încât a operat transmisiunea calității procesuale active de la reclamantul inițial S. H. C..
Acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. nu este inadmisibilă în cazul de față, în care autorul reclamantului-pârât a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, întrucât negarea de către instanțele judecătorești a posibilității de valorificare pe cale judiciară a dreptului de proprietate asupra unui bun preluat de stat în mod abuziv, în condițiile în care procedura specială a Legii nr. 10/2001 nu-i recunoaște reclamantului-pârât dreptul de a obține restituirea în natură a imobilului vândut în temeiul și cu respectarea Legii nr. 112/1995, ar constitui o încălcare a accesului liber la justiție garantat de art. 6 din Convenție, ce vizează exigențele dreptului la un proces echitabil.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcție, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.
Prin urmare, dat fiind faptul că reclamantul-pârât nu are posibilitatea restituirii în natură a imobilului urmând procedura Legii nr. 10/2001, întrucât pârâții-reclamanți au cumpărat acest bun cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, nefiind dispusă nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, sancțiune ce nu poate fi analizată nici pe cale incidentală ca urmare a împlinirii termenului de prescripție extinctivă prevăzut de dispozițiile art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 (ceea ce este prescriptibil pe cale de acțiune, fiind prescriptibil și pe cale de excepție), tribunalul a apreciat că acesta poate promova o acțiune în revendicare imobiliară, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.
Tribunalul reține că Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, imobilul revendicat de reclamantul-pârât încadrându-se în domeniul de aplicare al acestei legi cu caracter special.
În conformitate cu dispozițiile art. 21 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a acestei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare. Potrivit alin. 2 al aceluiași articol, prevederile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizație cooperatistă este acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută.
Imobilul în litigiu a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, astfel încât acesta nu se mai afla în deținerea unităților prevăzute de art.21 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, ipoteză în care dreptul la restituirea în natură a imobilului ar fi putut fi valorificat exclusiv pe calea legii speciale, derogatorie de la dreptul comun reprezentat de dispozițiile art. 480 C. civ.
Pentru a statua asupra prevalenței legii speciale în raport de dreptul comun este necesar să existe o identitate de ipoteză, reclamantul-pârât să poată solicita restituirea imobilului în natură atât în temeiul Legii nr. 10/2001, cât și a dreptului comun, caz în care Legea nr. 10/2001, având caracter special, s-ar fi aplicat cu întâietate - acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. fiind ca atare inadmisibilă, ținând cont de corelația existentă între norma generală și norma specială - specialia generalibus derogant. O astfel de ipoteză este aceea în care imobilul se află în deținerea unităților prevăzute de art. 21 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, caz în care persoana îndreptățită ar fi avut la dispoziție pentru valorificarea dreptului de restituire în natură a imobilului exclusiv procedura Legii nr. 10/2001. În situația în care dreptul la restituirea în natură a imobilului nu mai poate fi valorificat pe calea procedurii Legii nr. 10/2001, dată fiind modificarea acestui act normativ prin Legea nr. 1/2009, dispoziții legale de imediată aplicare, nu se mai poate statua asupra corelației dintre legea specială și cea generală, reclamantul-pârât având deschisă calea dreptului comun.
Adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție decât în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă, în timp ce, în cazul de față, procedura Legii nr. 10/2001 nu constituie o cale efectivă pentru restituirea în natură a imobilului în patrimoniul reclamantului-pârât.
Totodată, regula electa una via ar putea fi aplicată numai în situația în care procedura specială ar putea conduce la restituirea în natură a bunului, fiind o cale eficientă pentru valorificarea dreptului de proprietate, persoanei îndreptățite soluționându-se în mod favorabil notificarea sau existând o speranță legitimă într-o astfel de soluție.
În cazul de față, reclamantul-pârât nu se poate prevala de dispozițiile Legii nr. 10/2001 pentru obținerea în natură a bunului imobil, date fiind disp. art. art. 20 alin. 2 din acest act normativ (cererea sa fiind și respinsă de altfel prin dispoziția primarului general), astfel încât poate promova o acțiune în revendicare imobiliară întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.
În prezenta cauză, atât reclamantul-pârât, cât și pârâții-reclamanți se prevalează de titluri de proprietate valabile, considerent pentru care s-a procedat la analiza comparativă a situației juridice a părților litigante.
În acest demers, tribunalul a ținut cont de criteriile de preferabilitate instituite prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, de dispozițiile speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001, de care nu se poate face abstracție din moment ce imobilul face parte din sfera de reglementare a acesteia și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care susține că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.
Ca premisă, instanța a apreciat că situația juridică de incertitudine în care se află ambele părți litigante este consecința regimului statal totalitar, unicul responsabil de reprimarea drepturilor legitime ale persoanelor printr-un abuz fără precedent, cauzator de prejudicii materiale și morale grave, factor de natură să conducă în prezent la situația inechitabilă în care există două părți ce se pot prevala cu bună-credință de titluri de proprietate valabile, instanțele fiind obligate să decidă preferabilitatea unui drept în detrimentul celuilalt.
Noțiunea de bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adfițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale poate cuprinde atât un bun actual, cât și o valoare patrimonială (ansamblu de interese care decurg din raporturi cu caracter economic pe care o persoană ar fi putut în mod efectiv și licit să le dobândească), inclusiv un drept de creanță, în bază căruia o persoană poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al dreptului de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe). Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei), în schimb, în ipoteza în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de despăgubire (Kopecky împotriva Slovaciei).
În domeniul de față, un bun actual în patrimoniul unei persoane există dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar, și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului (M. A. și alții împotriva României).
Reclamantului-pârât, sau autorului său nu i-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a i se restitui imobilul în litigiu, de către instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative, motiv pentru care acesta nu se poate prevala de existența unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un drept cu caracter economic proteguit de acest articol.
Constatarea judiciară pe cale incidentală a preluării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept la restituirea în natură a bunului, conferind însă în mod categoric dreptul reclamantului-pârât la despăgubire, dată fiind întrunirea condițiilor cerute de lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii, respectiv preluarea prin abuz a bunului și proba calității de persoană îndreptățită.
Pe de altă parte, valabilitatea titlului pârâților-reclamanți a fost consolidată prin expirarea termenului de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiunea în declararea nulității sale, motiv pentru care tribunalul a reținut că aceștia se pot prevala de un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Totodată, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi pagube disproporționate, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri.
În această situație creată de către stat prin încălcarea gravă a legalității și implicit a drepturilor fundamentale ale omului, a apreciat instanța de apel că prima instanță a pronunțat o soluție legală, bazată pe siguranța raporturilor juridice, pe existența în patrimoniul pârâților-reclamanți a unui bun actual, urmărind ca atare să nu creeze noi greutăți prin atenuarea unor neajunsuri deja produse, cu consecințe ireparabile, ținând cont totodată de dispozițiile Legii nr. 10/2001 care nu mai acordă posibilitatea restituirii în natură a imobilului vândut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Pentru aceste considerente, tribunalul a reținut netemeinicia apelului principal.
Dată fiind soluția pronunțată asupra apelului principal, tribunalul a respins apelul incident ca rămas fără obiect, având în vedere caracterul subsidiar al acestuia.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs apelanții.
În motivarea recursului astfel formulat se susține în esență că:
1. Instanța de control judiciar trebuie sa aibă in vedere situația de fapt reala a proprietății si sa pună in balanța, pe de o parte, încercarea recurenților de a redobândi imobilul proprietatea autorilor lor, preluat abuziv de stat si, pe de alta parte, demersurile foștilor chiriași pentru păstrarea imobilului dobândit la un preț infim chiar de la autorul abuzului.
2. La stabilirea legalității si temeiniciei acțiunii recurenților trebuie plecat de la premisa ca obiectul dosarului este reprezentat de revendicarea unui imobil preluat fără titlu de stat, cu toate consecințele juridice ce decurg din aceasta calificare.
F. de nelegalitatea si caracterul abuziv al preluării, rezulta – în susținerea recurenților - ca aceștia au un „bun” (in realitate „interes patrimonial” cu aceeași valoare ca a unui „bun actual”) in sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
Având in vedere obiectul de reglementare si scopul Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, nu poate fi primita susținerea primei instanțe in sensul ca intimatii-parati persoane fizice ar beneficia de un „bun” in sensul Convenției.
3. În speță, problema admisibilității acțiunii a fost tranșata inițial in mod corect de instanța de apel (ca de altfel si de prima instanța), astfel încât nu mai putea fi reluata ulterior, la momentul analizării pe fond a temeiniciei cererii.
Argumentele avute in vedere in hotărârea instanței de apel se refereau cel mult la o posibila inadmisibilitate a acțiunii in revendicare, acțiunea in revendicare nefiind analizata de Judecătorie pe fond, pentru a se putea dispune respingerea sa ca neîntemeiata.
Astfel, instanța de apel a încercat sa demonstreze ca nu se poate trece la analizarea titlurilor pârtilor in proces, făcând trimitere la dispoziții din legea speciala, inaplicabile in speța fata de obiectul si temeiul acțiunii.
Prin urmare, instanța de apel a menținut soluția de respingere a acțiunii in revendicare, întemeindu-si in realitate soluția pe inadmisibilitatea acțiunii in revendicare fata de dispozițiile legii speciale.
Mai susțin recurenții că hotărârea recurata este nelegala în sensul motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 si 9 Cod proc. Civ.
Prin hotărârea recurată s-a reținut in esența ca ceea ce face ca cererea recurenților, de restituire in natura a imobilului, să fie neîntemeiată este tocmai existenta legilor speciale de „reparație” prin care se presupune ca este prevăzut un mecanism de acordare a masurilor reparatorii.
Insa, cu toate ca scopul actelor normative speciale (Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificata si completata prin legea nr. 247/2005 si Legea nr. 1/2009) ar fi trebuit sa fie unul de reparație, in realitate nu numai ca reprezintă doar o procedura teoretica si iluzorie de despăgubire, mecanismul de „despăgubire” nefunctionând, ci, mai mult, fiind interpretate eronat de către instanțe, chiar duc la paralizarea oricărui demers judiciar promovat in scopul restituirii imobilelor preluate abuziv.
Însăși Curtea Europeana a stabilit ca „Fondul Proprietatea” nu funcționează in prezent . sa fie considerat ca echivalent pentru acordarea efectiva a unei despăgubiri (activitatea instituțiilor cu „atribuții” in acordarea de despăgubiri prin echivalent fiind suspendata in acest moment).
In sprijinul afirmației conform căreia statul roman nu are un sistem care sa asigure o compensație rezonabila proprietarilor deposedați de bunurile sale sunt relevante inclusiv dispozițiile cuprinse in Hotărârea M. A. si alții contra României - hotărâre „pilot” (interpretate insa in mod eronat de instanța de apel), in aceasta cauza insusi Guvernul admițând ca mecanismul teoretic de despăgubire nu funcționează.
Spre deosebire de foștii proprietari (ori succesorii acestora), care nu au nicio posibilitate reala de despăgubire pentru bunurile imobile preluate fără titlu de stat, foștii chiriași au posibilitatea reală de a incasa in mod efectiv despăgubiri constând in valoarea de circulație a imobilelor (urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 1/2009).
In aceste condiții, consideră recurenții că motivarea instanței de apel este pe de o parte contradictorie, iar pe de alta parte este rezultatul interpretării si aplicării eronate a dispozițiilor legale incidente fata de situația speciala a cauzei.
4. Se mai arată că fundamentarea soluției primei instanțe cu privire la inexistenta in patrimoniul recurenților a unui „bun” in sensul art. 1 al Primului Protocol Adițional, are la baza o aplicare greșita a dispozițiilor cuprinse in cauza „M. A. contra României”, pe care instanța de apel le-a prezentat in mod trunchiat si le-a scos din contextul in care acestea fuseseră inserate.
Prin raportare la preluarea abuziva a imobilului si la constatarea acestui aspect in cadrul prezentului litigiu, rezulta – în susținerea recurenților - ca aceștia dețin un „interes patrimonial („valoare patrimoniala”) ce le confirma „speranța legitima de restituire”, aceasta având aceeași valoare cu cea de „bun actual” in accepțiunea jurisprudenței constante a instanței de contencios european.
Curtea Europeana apreciază ca fiind întrunită prima cerința, atunci când a avut loc recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilelor in litigiu in patrimoniul petentilor, ca reprezentând „bunuri actuale” ori „valori sau interese patrimoniale” ce conferă „speranța legitima” de redobândire a bunului in natura.
Astfel, titularul dreptului deține doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea in natura, insa cu aceeași valoare ca si „bun actual”, in ceea ce privește cerința legala a existentei unui „bun”, ca „drept efectiv”, in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, in cazurile in care înstrăinarea a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești care sa confirme caracterul abuziv al preluării, aceasta fiind situația aplicabila in speța.
Instanța de judecata are posibilitatea sa analizeze, in litigiul pendinte, legalitatea modului de preluare a imobilului, aceasta analiza prezentând aceeași relevanta, indiferent ca este făcuta in dispozitivul sau in considerentele hotărârii pronunțate (in acest sens a se vedea: cauza Reichardt împotriva României din 13.02.2009), paragrafele 18-20).
Subliniază recurenții că, pentru soluționarea pe fond a acțiunii in revendicare, instanța judecătoreasca trebuia sa stabilească in prealabil daca suntem in prezenta unui imobil preluat cu titlu sau fără titlu valabil.
Nu prezintă importanta momentul în care s-a confirmat dreptul de proprietate al fostului proprietar, în sensul că nu este necesar ca la momentul cererii de chemare în judecată a chiriașului dobânditor să existe deja constatarea nevalabilitatii titlului Statului printr-o hotărâre judecătoreasca definitiva. Este suficient ca nevalabilitatea titlului statului sa fie confirmata in cadrul aceluiași litigiu in care fostul proprietar se judeca in contradictoriu cu chiriașul dobânditor.
Confirmarea dreptului de proprietate al fostului proprietar este considerata realizata, chiar daca nevalabilitatea titlului statului sau a preluării este constatata doar prin considerentele hotărârii judecătorești ramase definitive, si chiar daca confirmarea dreptului de proprietate a fostului proprietar nu fusese realizata încă la momentul introducerii acțiunii in revendicare împotriva chiriașului cumpărător in baza Legii 112/1995.
Precizează recurenții că, contrar celor reținute de instanța de apel, in cauza este indeplinita condiția existentei unei „ingerințe” a Statului in dreptul de proprietate, fapt care constituie încălcarea art.1 din Protocol.
In sensul celei de-a doua teze din primul paragraf al art. 1. din primul Protocol Adițional la Convenție, privarea de proprietate poate fi justificata numai daca se demonstrează ca a intervenit pentru o cauza de utilitate publica si in condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proportionalitatii.
In analizarea condițiilor presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat existenta unei „ingerințe” in exercițiul dreptul de proprietate, când a avut loc înstrăinarea de către stat sau autoritatea administrativa locala a imobilului naționalizat, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei si a privării de proprietate a titularului dreptului.
„Justificarea privării de proprietate” presupune ca ingerința sa fie prevăzuta de lege, dar si ca dreptul intern sa răspundă exigentelor de accesibilitate si previzibilitate si interpretarea data de instanțe sa nu fie arbitrara.
Curtea Europeana a recunoscut libertatea statului roman de a reglementa condițiile in care accepta sa restituie bunurile preluate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunandu-se vreo obligație in sensul restituirii bunurilor.
Instanța de contencios european a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv in forma modificata prin Legea nr. 247/2005, apreciind ca aceasta lege nu funcționează in prezent . ar putea conduce la acordarea efectiva a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate, si ca aceasta lege nu ia in calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de ., datorita unei absente prelungite a despăgubirii (cauzele Porteanu, P. s.a.), proporționalitatea referindu-se nu doar la cuantumul despăgubirii, ci si la momentul acordării acesteia.
Astfel, instanța de contencios european a reținut ca legislația interna reprezentata de Titlul VII al Legii nr. 245/2005 nu permite un remediu efectiv si eficient al încălcării constatate, având in vedere pe de o parte procedura greoaie si de durata pe care foștii proprietari sau moștenitorii acestora ar trebui sa o parcurgă si faptul ca sistemul de indemnizare creat prin Legea nr. 247/2005 nu permite beneficiarilor acestei legi sa primească, conform unei proceduri si unui calendar previzibile, o indemnizație in raport cu valoarea de piața a bunurilor de care au fot lipsiți, iar pe de alta parte pentru ca, si in ipoteza in care partea interesata parcurge intreaga procedura, executarea deciziei administrative sau judiciare sau administrative s-ar face prin Fondul Proprietatea.
Or, Curtea Europeana a stabilit ca acest Fond nu funcționează in prezent . sa fie considerat ca echivalent pentru acordarea efectiva a unei despăgubiri.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a mai statuat ca, deși aparent Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate atât accesul la o procedura administrativa, cat si ulterior, daca este necesar, la o procedura contencioasa, acest acces rămâne teoretic si iluzoriu, nefiind in prezent in măsura sa conducă . la plata unei despăgubiri in favoarea persoanelor pentru care restituirea in natura nu este posibila.
In prezent, fata de contextul legislativ, economic si social al României, structura si conținutul raționamentelor particulare pe care instanța de contencios europeana le aplica in verificarea cauzelor privind încălcarea de catre România a dreptului de proprietate, îmbraca următoarea formula:
In cauza Viasu împotriva României, paragraful 58, teza finala se menționează următoarele: „In același context Curtea a statuat deja ca atunci cand principiul restituirii proprietăților confiscate in mod abuziv a fost deja adoptat de catre un stat, incertitudinea cu privire la punerea in practica a acestui principiu, fie ea de ordin legislativ, administrativ sau legat de practicile aplicate de autorități, poate genera, atunci cand persista in timp si in lipsa unei reacții coerente si rapide din partea statului, o omisiune a acestuia de a-si îndeplini obligația de a asigura exercitarea efectiva a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (P. împotriva României paragrafele 92 si 112).”
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit faptul ca, in contextul legislativ roman care guvernează acțiunile in revendicare imobiliare si restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de catre Stat a unui bun al altuia unor terți de buna credința, chiar daca aceasta este anterioara confirmării in justiție in mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, se analizează . bunuri. O astfel de privare, combinata cu absenta totala a unei despăgubiri, este contrara articolului 1 din Protocolul nr. 1 ( a se vedea in acest sens: cauza S. paragrafele 23. 26-27 39. 43, 55-56 si 59 si cauza Porteanu, paragrafele 34-35).
Trebuie amintit ca interesul pe care Curtea Europeana l-a arătat întotdeauna reparației prin acordarea de despăgubiri a fost numai in măsura in care acordarea despăgubirilor este efectiva si plătită ., ceea ce nu este cazul fata de cadrul legislativ actual.
Astfel, instanța de contencios european, constatând neindeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa in timp util si de o maniera coerenta chestiunea de interes general reprezentata de restituirea sau instrainarea imobilelor deținute in virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generala, a concluzionat ca, in absenta proportionalitatii, este rupt „justul echilibru” intre exigentele de interes public si imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale.
Precizează recurenții că, în aceste condiții, nu se poate susține ca un contraargument valid, ca nu trebuie sa li se restituie imobilul in natura, intrucat li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri.
Mai este criticată hotărârea instanței de apel în sensul că în mod greșit prima instanța a soluționat acțiunea in revendicare prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001 si Deciziei 33/2008 pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justiție.
Consideră recurenții că faptul ca nu a fost anulat contractul de vanzare-cumparare incheiat in baza legii nr. 112/1995 nu da preferabilitate acestuia fata de titlul acestora de proprietate, care provine de la adevăratul proprietar.
Eventuala condiționare a succesului unei acțiuni in revendicare de anularea titlului de proprietate al intimatilor-parate (fapt reținut implicit de către instanța de apel) ar reprezenta o excepție de la regula, excepție care, pentru a fi aplicabila, ar trebui prevăzuta expres de lege, acestea fiind de stricta aplicare si interpretare.
Cum nu exista nicio dispoziție legala in vigoare in materia revendicării (nici prevăzuta de dreptul comun si nici de vreo reglementare speciala) care sa stabilească un regim derogatoriu de la dreptul comun pentru imobilele preluate abuziv de stat, respectiv care sa se condiționeze admisibilitatea acțiunii in revendicare de anularea titlului subdobanditorului, o astfel de interpretare nu are niciun temei legal.
Legea nr.10/2001 sau alt act normativ nu reglementează nici expres si nici implicit asa zisa „simbioza” intre acțiunea in revendicare si constatarea nulității titlului subdobanditorului si prin urmare, ubi tex non distinguit, nec nos distiguere debemus.
Mai mult, din perspectiva Convenției si a jurisprudentei CEDO, reținerea unei astfel de interconditionari care operează numai pentru proprietarii de imobile naționalizate, si nu pentru oricare dintre titularii unui drept de proprietate imobiliara reprezintă – în susținerea recurenților - o încălcare atât a art.14 din Convenție, cat si o ingerința in dreptul de proprietate al proprietarilor imobilelor naționalizate, pentru următoarele considerente: aceasta interconditionare reprezintă un element de diferența fata revendicarea imobilelor care nu intra categoria celor „preluate abuziv”; aceasta interconditionare reprezintă o ingerința in dreptul de proprietate al fostului proprietar, care se vede obligat sa suporte restrictionarea celui mai important mijloc de apărare a dreptului de proprietate - acțiunea in revendicare.
Susțin recurenții că acțiunea in revendicare este legala si temeinica, titlul lor fiind preferabil celui viciat al intimaților-parati, care au dobândit imobilul de la statul roman, non dominus.
Prezenta cerere având ca obiect acțiune in revendicare trebuia soluționata potrivit dreptului comun in materia revendicării imobiliare, respectiv prin compararea titlurilor pârtilor din proces, acordandu-se castig de cauza pârtii care are titlul mai caracterizat.
Ca o aplicație a principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet, in cauza trebuie comparate drepturile autorilor de la care provin cele doua titluri, si va avea castig de cauza partea care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.
Prin urmare, chiar daca titlul apelantilor-parati este valabil (contractul de vanzare-cumparare incheiat in baza Legii nr. 112/1995) strict prin raportare le dispozițiile Legii 10, acesta urmează sa fie comparat cu titlul recurenților, care este preferabil pentru că provine de la adevărații proprietari.
F. de dispozițiile legale reprezentate de art. 480, 481 si 644 Cod Civil, si având in vedere caracterul perpetuu al dreptului de proprietate si principiul potrivit căruia „o data moștenitor, pentru totdeauna moștenitor” (semel heres, semper heres) consideră recurenții că este indubitabil ca titlul lorprovine de la adevărații proprietari ai imobilului.
Referitor la titlurile exhibate de intimatii-parati, se mai arată că aceștia au cunoscut situația juridica reala a imobilului revendicat si au cumpărat pe riscul lor; aceștia cunoșteau atat faptul ca imobilul făcuse obiectul naționalizării, cat si faptul ca moștenitorul proprietarilor imobilului formulase cerere de restituire a acestuia in baza Legii nr. 112/1995.
Având in vedere considerentele expuse, se solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
In drept, sunt invocate prevederile art. 299 si urm, art. 304 pct. 7 si 9 Cod Proc. Civ.; art. 480 si urm. Cod Civil; art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului; Legea nr. 10/2001, precum si toate celelalte dispoziții legale invocate in cuprinsul prezentelor motive de recurs.
Recurs scutit de taxa de timbru.
Nu s-a formulat întâmpinare la recursul astfel susținut. Nu au fost administrate probe noi în recurs.
Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de limitele stabilite prin art. 304 ind. 1 din C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Recursul este o cale de atac extraordinară, care permite – potrivit cu exigențele impuse prin art. 304 partea introductivă din C.pr.civ. – exclusiv realizarea unul control de legalitate a hotărârii astfel atacate.
Ca atare, fiind investită cu recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 351/29.02.2012 pronunțată de Tribunalul București secția a IV-a civilă (ca instanță de apel), Curtea poate proceda numai la evaluarea legalității deciziei respective, iar nu la o nouă judecată a aspectelor ce au format obiect al analizei instanței de recurs.
Recurenții au înțeles să reitereze în fața instanței de recurs o . argumente în aceleași coordonate în care le-au evocat în etapele procesuale anterioare – argumente care tind a susține temeinicia acțiunii în revendicare promovate -, cu neobservarea limitelor controlului judiciar ce este posibil a fi efectuat în etapa judiciară a recursului.
În raport de exigențele art. 304 C.pr.civ. raportat la art. 723 alin. 1 din C.pr.civ. (potrivit căruia „drepturile procedurale trebuie exercitate … potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute”), o astfel de conduită procesuală a recurenților nu poate justifica lărgirea limitelor controlului judiciar, respectiv nu îi îndreptățește pe aceștia să pretindă instanței de recurs să procedeze la rejudecarea argumentelor asupra cărora deja s-au pronunțat instanțele de fond, în măsura în care ei nu au expus critici de natură a argumenta nelegalitatea raționamentului expus de instanța de apel în fundamentarea concluziilor reținute.
Având în vedere aceste coordonate în care se poate realiza judecarea recursului pendinte, Curtea reține că:
1. Competența de a stabili situația de fapt, în urma analizei probatoriului administrat, aparține instanțelor de fond – respectiv prima instanță și cea de apel.
În speță, situația de fapt reținută este aceea că imobilul în litigiu a fost preluat de către stat de la autorul interveninentului S. H. C. în baza Decretului 92/1950, iar ulterior a fost vândut pârâtilor reclamanți B. N. V. și B. F. C. în baza Legii 112/1995. În ce îl privește pe interveninetul S. H. C. (care, în timpul procesului pendinte, a înstrăinat drepturile litigioase către recurenții apelanți V. M. și V. V.), acesta a formulat notificare prin care a solicitat, în condițiile Legii 10/2001, restituirea în natură a acestui imobil, notificarea respectivă fiind soluționată de Primăria Municipiului București în sensul recunoașterii dreptului notificatorului la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. De asemenea, s-a reținut că nu a fost stabilită în justiție nevalabilitatea contractului de vânzare cumpărare ce constituie titlul pârâților intimați, termenul stabilit prin art. 45 alin. 5 din Legea 10/2001 pentru un astfel de demers fiind depășit la acest moment.
Raportat la limitele (menționate anterior) în care poate avea loc controlul judiciar specific căii de atac extraordinare a recursului, Curtea reține că verificarea legalității deciziei recurate nu poate avea loc decât prin raportare la această situație de fapt reținută prin hotărârea judecătorească atacată, astfel că aspectele expuse (în dezvoltarea motivelor de recurs) sub titulatura „situația premisă ce trebuie avută în vedere la soluționarea prezentului apel” apar ca fiind formulate în contradicție cu rigorile stabilite prin prevederile art. 304 coroborat cu art. 723 alin. 1 din C.pr.civ.
2. Instanțele de fond au analizat temeinicia acțiunii în revendicare inițiate de interveninetul S. H. C. (continuate de recurentul reclamant V. M.) corespunzător limitelor ce rezidă din cererea de chemare în judecată (căreia nu i s-a adus vreo modificare în condițiile permise de art. 132 din C.pr.civ.), respectiv au dat eficiență argumentului potrivit căruia imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv de la autorul reclamantului și, potrivit art. 2 din Legea 10/2001, titlul de proprietate al acestuia este unul actual putând fi astfel comparat cu titlul pârâților intimați.
Analiza comparativă efectuată de instanțele de fond cu privire la titlul de proprietate în baza căruia autorul reclamantului a deținut imobilul înainte de preluarea lui în temeiul Decretului 92/1950, pe de o parte, și titlul reprezentat de contractul de vânzare cumpărare încheiat în condițiile Legii 112/1995 de pârâții cumpărători B. N. V. și B. F. G., pe de altă parte constituie, fără echivoc, expresia recunoașterii valenței de a fi actual a titlului de proprietate exhibat de reclamant, valență care rezidă însă din declararea prin lege (art. 2 alin. 1 lit. a din Legea 10/2001) a caracterului abuziv al preluării ce s-a efectuat în baza Decretului 92/1950, și nu din invalidarea titlului statului pentru considerente care țin de neconcordanța acestuia cu reglementările în vigoare la data emiterii lui – un astfel de aspect neconstituind obiect al investirii primei instanțe și, în raport de exigențele art. 294 și 316 din C.pr.civ., neputând fi invocat pentru prima dată în fața instanțelor de control judiciar.
Referirile făcute de recurenți la aspecte care ar trebui să reprezinte premisele stabilirii legalității și temeiniciei acțiunii în revendicare formulate și susținute în speță nu pot fi calificate ca și critici aduse deciziei atacate prin recursul pendinte, în condițiile în care nu este reliefată vreo eroare a instanței de apel în ce privește identificarea coordonatelor în care s-a realizat judecarea pricinii. Ca atare, asemenea susțineri nu pot constitui suportul unui control de legalitate asupra deciziei concret atacate cu recurs.
3. În ce privește problema admisibilității acțiunii în revendicare prin comparare de titluri ce formează obiectul prezentului litigiu, instanța de apel a făcut o amplă analiză a acestei chestiuni și a concluzionat în sensul că acțiunea astfel promovată este admisibilă.
În aceste condiții, Curtea constată că nu poate fi justificată o nouă analiză a aceleași chestiuni în cadrul recursului exercitat tocmai de părțile cărora le profită soluția astfel reținută prin hotărârea atacată.
Cât privește criticile pe care recurenții au înțeles să le formuleze la adresa hotărârii primei instanțe - în sensul că acțiunea în revendicare nu a fost analizată pe fond de Judecătoria sectorului 2, pentru a se putea dispune respingerea ei ca neîntemeiată -, Curtea constată că acestea au fost deduse judecății instanței de apel în aceleași coordonate, judecată în urma căreia instanța de control judiciar a reținut că acțiunea este admisibilă și, în plus, a dezvoltat considerentele pentru care, în urma analizei comparative a titlurilor de proprietate exhibate de părți, (cauză care privește tocmai fondul pricinii), titlul pârâților intimați apare ca fiind preferabil.
Referitor la criticile prin care recurenții susțin nelegalitatea hotărârii instanței de apel prin raportare la prevederile art. 304 pct. 7 și 9 din C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Potrivit art. 304 pct. 7 din C.pr.civ., modificarea hotărârii se poate cere în situația în care „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii”.
Constatând că niciunul dintre argumentele critice expuse de recurenți în dezvoltarea acestui motiv de recurs nu se referă la lipsa motivării soluției adoptate de instanța de apel, și nici la existența unor motive contradictorii utilizate de instanță în considerentele deciziei, ori a unor motive lipsite de legătură cu natura pricinii, Curtea constată că nu se poate reține incidența motivului de nelegalitate astfel invocat de recurenți.
Argumentele expuse de recurenți în susținerea motivului de recurs astfel fundamentat în drept sunt susceptibile de analiză numai în coordonatele reglementate prin art. 304 pct. 9 din C.pr.civ, pentru că ele se referă atât la modalitate de interpretare și aplicare a Legii 10/2001, prin raportare la dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și chestiunea aplicabilității Legii 10/2001 și a Deciziei 33/2008 a ÎCCJ în soluționarea litigiului de față.
Curtea notează că însuși reclamantul, prin cererea de chemare în judecată, a invocat prevederile legii speciale, respectiv cele din art. 2 al Legii 10/2001 spre a-și fundamenta susținerea relativă la caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat.
Pe de altă parte, prin decizia nr. 468/08.04.2010 pronunțată de Tribunalul București secția a III-a – pronunțată în cauză în primul ciclu procesual, și devenită irevocabilă prin nerecurare – instanța de control judiciar a stabilit ca la rejudecarea în fond a pricinii să se dea eficiență efectului obligatoriu al Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de ÎCCJ în recurs în interesul legii.
Or, prin menționata hotărâre a instanței supreme, care se impune cu caracter obligatoriu potrivit prevederilor art. 330 ind. 7 alin. ultim din C.pr.civ., s-a reținut, în ce privește acțiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun și introduse ulterior intrării în vigoare a Legii 10/2001, că „Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit.
(…) Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după . acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.
(…) trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil.
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.).”
De asemenea a reținut instanța supremă că „Problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
Desigur, la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant”.
Totodată, a ÎCCJ a reținut că „(…) Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”.
Rezultă cu evidență din dezlegările astfel date de instanța supremă prin Decizia nr. 33/2008, precum și din statuările făcute cu autoritate de lucru judecat prin decizia nr. 468/2010 pronunțată în prezenta cauză de Tribunalului București secția a III-a civilă, că la rejudecarea în fond a acțiunii în revendicare inițiată de reclamantul S. H. C., și continuată de reclamantul V. M. se impunea a fi făcută aplicarea prevederilor Legii 10/2001 – act normativ cu caracter special care reglementează situația imobilelor preluate în mod abuziv de către stat în perioada 06.03.1945–22.12 1989, respectiv reparațiile care pot fi acordate foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora (persoane îndreptățite) pentru imobilele astfel preluate.
Caracterul ineficient al mecanismelor/instituțiilor ce au fost create prin legea specială în scopul acordării reparațiilor recunoscute de legiuitor persoanelor îndreptățite a fost stabilit prin mai multe hotărâri ale Curții Europene pentru Drepturile Omului, în contextul în care instanța europeană a evidențiat că inconsecvențele și deficiențele legislative au generat o practică neunitară și soluții ale instanțelor judecătorești care au atras, în numeroase cauze, condamnarea statului român pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, reținându-se că a avut loc o lipsire de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate.
În egală măsură însă, instanța de contencios european a reținut că atenuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi greutăți, și în acest scop legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri.
La pronunțarea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - prin care s-a asigurat interpretarea unitară și obligatorie care se impune a fi dată de instanțele judecătorești problemei legate de aplicabilitatea prevederilor Legii 10/2001 în cadrul acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, introduse ulterior intrării în vigoare a legii speciale menționate - instanța supremă a avut în vedere jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, atât cea prin care s-a constatat încălcarea de către statul român a dreptului foștilor proprietari la primirea măsurilor reparatorii, cât și aceea prin care s-a constatat încălcarea dreptului chiriașilor cumpărători de a beneficia de protecția conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 dreptului de proprietate asupra unui imobil cumpărat de la stat și revendicat de foștii proprietari.
Sub acest aspect, a reținut instanța supremă că „Din examinarea jurisprudenței din ultimii ani a Curții Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, se observă că, într-un număr mare de cauze, condamnarea a avut loc în situația în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior, în urma declarării recursului în anulare, hotărârea a fost desființată, ceea ce a constituit atât o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, cât și o afectare a principiului securității raporturilor juridice.
Se cere arătat că instanța europeană a procedat în același mod nu numai în situația foștilor proprietari (Cauza Brumărescu contra României ș.a.), ci și în situația cumpărătorilor, al căror drept de proprietate fusese recunoscut irevocabil de instanțele judecătorești, care le reținuseră buna-credință în cumpărarea bunului, de care însă au fost deposedați ulterior, în urma recursului în anulare (Cauza R. contra României).”
În urma examinării unor hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauze având un obiect similar (printre care și cele din cauzele P. c. României, Străina c. României, P. c. României invocate de recurenți în dezvoltarea motivului de recurs suspus analizei), a reținut instanța supremă că s-a stabilit în jurisprudența CEDO faptul că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.
Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.
În hotărârea pronunțată de Curtea EDO în anul 2010 (ulterior Deciziei nr. 33/2008 a ÎCCJ) în cauza M. A., s-a stabilit fără echivoc faptul că „de la . legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o
De asemenea s-a reținut că „Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor A. și P. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (paragraful 19 de mai sus), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.
Rezultă că acest apartament nu reprezintă un
În lumina acestor statuări ce au fost recent făcute de instanța europeană – prin care s-au adus dezvoltări aspectelor reținute în jurisprudența sa anterioară - apar ca vădit nefondate argumentele prin care recurenții susțin o interpretare contrară în privința noțiunii de bun actual aflat în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1, respectiv aceea că interesul patrimonial dobândit ca efect al recunoașterii, în prezentul proces, a caracterului abuziv al preluării imobilului le-ar confirma speranța legitimă la restituirea în natură a bunului, care ar avea aceeași valoare cu cea de bun actual.
Interpretarea astfel dată de Curtea EDO art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția EDO se impune ca atare și, în temeiul prevederilor art. 20 din Constituția României, are forță obligatorie în condițiile în care jurisprudența CEDO constituie o componentă a blocului de convenționalitate. Prin decizia instanței de apel s-a dat deplină eficiență exigențelor ce rezidă din norma menționată, reținându-se că recurenții apelanți nu dețin un bun actual pentru că nu le-a fost recunoscut – printr-o hotărâre judecătorească definitivă sau printr-un act definitiv emis de autoritățile administrative – dreptul la restituirea imobilului în litigiu, ei fiind titulari numai asupra unui drept cu caracter economic protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
În condițiile în care s-a constatat, pe de o parte, că recurenților reclamanți li s-a stabilit dreptul la primirea măsurilor reparatorii prin echivalent, prin decizie definitivă emisă în procedura administrativă reglementată prin Legea 10/2001, iar pe de altă parte că aceștia nu sunt titulari ai unui bun actual concretizat în dreptul la restituirea în natură a apartamentului în litigiu, nu există premisa necesară unei constatări în sensul (susținut de aceștia) că prin hotărârea recurată ar fi avut loc o privare de proprietate și, astfel, s-ar fi realizat o ingerință a Statului în dreptul lor de proprietate.
Ca atare, reproșul făcut instanței de apel în sensul că ar fi făcut o greșită apreciere prin aceea că nu a constatat că „în cauză este îndeplinită condiția unei ingerințe a Statului în dreptul de proprietate, fapt care constituie încălcarea art. 1 din Protocol” apare ca fiind nefondat.
În condițiile în care nu poate fi reținută existența unei privări de proprietate, și în mod corespunzător a unei ingerințe de natura celei invocate de recurenți, analiza aspectelor legate: de echilibrul care trebuie asigurat, pentru justificarea privării de proprietate, între o ingerință a Statului și cerințele de interes general al comunității; de necesitatea prevederii într-un act normativ a ingerinței precum și de necesitatea acordării unei compensări rezonabile pentru deposedare, ar avea un caracter pur teoretic.
Cum o analiza posibil a fi efectuată în calea de atac a recursului poate privi numai chestiuni de legalitate ce derivă din situația de fapt stabilită în litigiul concret dedus judecății, Curtea constată că excede limitelor judecății prezentului recurs menționatele argumente, care pornesc de la o situație-premisă în privința căreia s-a constatat că nu se verifică în speță.
Susținând critica potrivit căreia „faptul că nu a fost anulat contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii 112/2995 nu dă preferabilitate acestuia față de titlul nostru de proprietate care provine de la adevăratul proprietar, cum în mod greșit a reținut prima instanță”, recurenții ignoră dezlegările date de instanța supremă prin Decizia nr. 33/2008 prin care s-a statuat în sensul că „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială” – dezlegări care se impun cu forță obligatorie în temeiul prevederilor art. 330 ind. 7 alin. utim din C.pr.civ.
Instanța supremă a stabilit, prin menționata Decizie, că în situația specială a acțiunilor în revendicare în cadrul cărora se procedează la analiza comparativă a titlului de proprietate exhibat de fostul proprietar ce a fost deposedat abuziv de bunul imobil de către autorități în timpul fostului regim comunist, pe de o parte, și a titlului exhibat de subdobânditorul ce a dobândit cu bună credință, de la stat, același bun, pe de altă parte, constituie criteriu de preferabilitate a acestui din urmă titlu împrejurarea că nu a fost admisă o acțiune în justiție prin care să se fi constatat reaua credință a subdobânditorului respectiv, sau nu a fost exercitată (în termenul special de prescripție reglementat prin Legea 10/2001) o acțiune cu acest obiect și, astfel, fostul proprietar a recunoscut implicit valabilitatea actului de înstrăinare.
Nu se poate reține că valorificarea unui astfel de criteriu de preferabilitate în privința titlurilor de proprietate ar intra în conflict cu prevederile art. 14 din Convenție - pentru considerentul că operează numai pentru proprietarii de imobile naționalizate - în condițiile în care o atare limitare a domeniului său de aplicare nu rezidă din hotărârea suspusă controlului judiciar.
Comparația titlurilor de proprietate realizată în cauză a fost făcută în considerarea unui complex de circumstanțe ce caracterizează situația particulară a părților aflate în proces, menționatul criteriu de preferabilitate ( ce a fost reținut în privința titlului intimaților pârâți) constituind expresia statuărilor făcute de Curtea EDO în cauza R. c. României- în sensul că „legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri"- dar și un corolar al principiului securității raporturilor juridice constant afirmat în jurisprudența instanței europene.
Aprecierea instanței de apel în sensul că valabilitatea contractului de vânzare cumpărare ce constituie titlul intimaților pârâți a fost consolidată în condițiile în care nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească prin care să se fi constatat nulitatea acestuia este în deplină concordanță cu Decizia nr. 33/2008 a ÎCCJ și, în condițiile în care termenul în care ar fi putut fi exercitată o astfel de acțiune s-a împlinit în luna august 2002, recurenții nu mai sunt îndreptățiți să deducă judecății, în prezentul proces ce a fost inițiat în anul 2006, chestiuni care tind a dovedi ineficacitatea respectivului contract (cum sunt susținerile potrivit cărora: imobilul nu putea fi vândut în baza Legii 112/2005 pentru că era preluat fără titlu de către stat și, astfel, nu intra în domeniul de aplicare a acestui act normativ; vânzătorul nu avea calitatea de proprietar al bunului vândut).
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată caracterul nefondat al criticilor aduse de recurenți deciziei instanței de apel, urmând a dispune, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1 din C.pr.civ., respingerea recursului astfel susținut.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant V. M. și recurenții-intervenienți V. V. și S. H. C. împotriva deciziei civile nr.351A/29.03.2012, pronunțată de Tribunalul București Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. N. V. și B. F. C. și intimații chemați în garanție M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și M. FINANȚELOR PUBLICE, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13.12.2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
G. S. B. A. S. S. T.
GREFIER
E. D. C.
Red. GS
Tehnored. .> 2 ex. / ………………..
Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă
Judecător: D. N. T., L. I. F.
| ← Evacuare. Decizia nr. 2293/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act. Decizia nr. 219/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
