Revendicare imobiliară. Decizia nr. 289/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 289/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-11-2013 în dosarul nr. 289/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.289 A
Ședința publică de la 14.11.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra cererii de apel, în rejudecare, formulată de apelanții reclamanți I. E., I. V., V. N., T. E., T. D., M. E., V. I., I. C., I. M., I. A., I. M. G., D. E., B. - M. M., C. I., I. C., M. E., M. C. D., D. J. R., T. (F. G.) C. N., împotriva sentinței civile nr. 1664 din 13.12.2007, pronunțată de Tribunalului București – Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimatele pârâte S.C.L. F. MILITARI S.A. și P. C. CHIAJNA.
P. are ca obiect – revendicare imobiliară.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 31.10.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat consecutiv pronunțarea cauzei la data de 7.11.2013, apoi la data de 14.11.2013, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.4957/30.11.1998 pronunțată în dosarul nr.2439/1998 Judecătoria B. a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins acțiunea formulată de reclamanta SCLF Militari în contradictoriu cu pârâtele P. B., P. Gruiu și Prefectura I., pentru autoritate de lucru judecat și a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții V. N., T. E., T. D., M. E., V. I., G. I., M. I.; M. E., I. G. G., I. M. Ghoerghe, D. E. și M. I. împotriva pârâtei P. comunei Chiajna, ca netimbrată.
Intervenienții V. N., T. E., T. D., M. E., V. I., G. I., M. I.; M. E., I. G. G., I. M. Ghoerghe, D. E. și M. I. au formulat la data de 28.05.1998 cerere de intervenție în interes propriu (fila 58) în contradictoriu cu pârâtele P. comunei Chiajna și SCLF Militari, prin care solicitau să se constate că sunt proprietarii suprafeței de 21.924 m.p. situată în comuna Chiajna, . și să fie obligată pârâta P. comunei Chiajna să lase în liberă posesie și folosință terenul.
În motivarea cererii de intervenție, s-a arătat că sunt moștenitorii numiților M. I. zis I. și P. I. zis V., că autorii lor au avut în proprietate suprafața de teren de 21.924 m.p. pe care se afla o moară și anexele ei conform procesului-verbal nr. 1347/26.07.1948 de luare în primire. În anul 1948 prin actul nr. 1347 în mod abuziv terenul compus din teren și construcție, inclusiv anexele, a fost preluat.
În drept, cererea de intervenție a fost întemeiată pe prevederile art. 480 Cod civil, art. 1075 cod civil și următoarele, art. 111 Cod procedură civilă.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel intervenienții, fiind format dosarul nr. 1148/ 1999 pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a Civilă.
C. I. a formulat cererea prin care solicită "să fie înscrisă în rândul intervenienților" din dosarul nr. 2439/1998 (fila 101), cu motivarea că face parte dintre moștenitorii numitului M. I. zis I..
Prin încheierea din data de 04.11.1999 instanța a admis în principiu cererea de intervenție formulată de C. I. (fila 103, dosar 1148/1999).
I. V. a formulat cererea de intervenție în interes propriu (fila 151) prin care arată că are calitatea de moștenitor al defuncților M. I. - I. și P. I. V., ca fiu al lui D. I. (decedat) și E. I. (soția supraviețuitoare, parte în proces).
La termenul din data de 03.06.1999 instanța de apel a încuviințat pentru apelanți efectuarea unui raport de expertiză topografică, fiind depus la dosar raportul de expertiză judiciară întocmit de expert T. V. (filele 132-134), prin care expertul a arătat, pe baza studierii planului cadastral și a constatărilor efectuate pe teren, că terenul este ocupat de ILF Militari, fiind folosit ca depozit de ambalaje, majoritatea clădirilor fiind demolate, rămânând doar fundațiile.
Prin decizia civilă nr.1705A/11.05.2000 Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis apelul, a desființat sentința civilă nr.4937/30.11.1998 a Judecătoriei B. și a trimis cauza spre competentă soluționare în fond, la Tribunalul București.
La fila 76 din dosarul de fond intervenienții au depus o cerere precizatoare a cererii de intervenție, prin care au arătat că înțeleg să se judece în contradictoriu cu P. Chiajna, solicitând obligarea acesteia să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 21.924 mp situat în comuna Chiajna, ..
Ca titluri de proprietate ale autorilor M. I. zis I. și P. I. zis V., intervenienții au enumerat următoarele înscrisuri: contract de vânzare-cumpărare nr._/1909, contract de vânzare-cumpărare nr._/1909, contract de vânzare-cumpărare nr.187/12.04.1912, act de vânzare-cumpărare nr._/1924, act de vânzare-cumpărare nr._/16.04.1912, act de notorietate din data de 01.12.1924.
Prin sentința civilă nr.1752/22.11.2001 pronunțată în dosarul nr. 6243/2000 Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a disjuns cererile de intervenție de acțiunea introductivă, a respins acțiunea formulată de reclamanta . Militari SA, în contradictoriu cu pârâtele P. comunei B., P. comunei Gruiu, P. comunei Chiajna, P. comunei Chitila și Prefectura Județului I., ca inadmisibilă.
La termenul din data de 21.02.2003 intervenienții au precizat cererea în sensul că înțeleg să se judece în contradictoriu cu pârâtele . Militari SA și cu P. comunei Chiajna.
Prin sentința civilă nr.1664/13.12.2007 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă s-a respins acțiunea formulată de reclamanții V. N., T. E., M. E., V. I., G. J., M. V., I. C., I. M., I. A., I. G., D. E., M. B. M., C. I., I. E., I. V., I. C., ca nefondată.
Pentru a pronunța această hotărâre, s-a reținut că, din perspectiva art.480 Cod civil și a faptului că într-o acțiune în revendicare calitatea de reclamant trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului de proprietate, instanța reținând că reclamanții, ca moștenitori ai foștilor proprietari M. I. și P. I. V., nu mai au un drept de proprietate asupra terenului în suprafață de 5.000 mp, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în baza Legii nr.15/1990.
Referitor la restul suprafeței de teren revendicate, cu privire la care reclamanții arată că se află în proprietatea pârâtei P. comunei Chiajna, instanța a respins acțiunea pe considerentul că, pentru suprafața de teren aflată în administrarea sa, pârâta a dispus restituirea în natură conform Decretului nr.8/2003, teren asupra căruia au fost puși în posesie conform procesului – verbal nr.3419/22.07.2002.
Împotriva hotărârii de mai sus au formulat apel apelanții – reclamanți, criticând-o pentru nelegalitate și neteminicie și arătând că instanța nu merge până la capăt cu comparare titlurilor, nefăcând nici un fel de analiză a titlurilor de proprietate dovedite. Instanța de fond trebuia să rețină ca probă concludentă ultimul raport de expertiză întrucât a fost acceptat de toate părțile respectiv instanța de fond a reținut în mod greșit că suprafața de 5.000 mp din totalul terenului revendicat a intrat în patrimoniul societății comerciale Moara I..
Prin decizia civilă nr.422/A/29.05.2008, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a respins ca nefondat apelul.
Împotriva deciziei instanței de apel au formulat recurs reclamanții prin două căi de atac, criticând-o din perspectiva dispozițiilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Prin decizia civilă nr.1590/22.02.2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția nulității recursurilor, a admis recursurile declarate de reclamanți împotriva deciziei civile nr.422 A/29.05.2008 a Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate și a temeiurilor de drept invocate, a constatat caracterul fondat al recursurilor pentru următoarele motive.
Nulitatea cererii de recurs prevăzută de art.3021 alin.1 lit.c Cod procedură civilă este acoperită dacă dezvoltarea motivelor de recurs face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art.304.
În cauza de față, în ambele recursuri sunt invocate motivele prevăzute de pct.9 al art.304 Cod procedură civilă, așa încât, chiar dacă numai unele dintre criticile formulate pot fi încadrate în acest motiv de nelegalitate, excepția nulității recursului este nefondată.
Dispozițiile art.261 pct.5 Cod procedură civilă privind obligația instanței de judecată de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii conform art.105 alin.2 Cod procedură civilă, dispoziții aplicarea și în apel conform art.298 Cod procedură civilă.
Din expunerea integrală a motivării hotărârilor adoptate de cele două instanțe de fond, rezultă că instanța de apel a reiterat congruent motivare a primei instanțe și argumentele în baza cărora aceasta și-a întemeiat soluția.
Această abordare, nu putea să o scutească de obligația de a examina concret criticile invocate în apel.
Instanța de apel a omis să răspundă în concret motivelor de nelegalitate și netemeinicie invocate, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art.304 pct.5 Cod procedură civilă.
Nulitatea prevăzută de art.304 pct.5 Cod procedură civilă nu poate fi acoperită câtă vreme decizia pronunțată în apel nu cuprinde niciun argument propriu specific căii devolutive de atac, reprezentând, așa cum s-a arătat, doar "lipirea" motivării primei instanțe, deciziei din apel.
Înalta Curte, pentru considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art.312 alin.3 Cod procedură civilă, a admis recursurile și a trimis cauza spre rejudecare a apelurilor aceleiași instanțe.
Prin decizia civilă nr.333-A 01.10.09.2012 Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții – reclamanți.
În motivarea deciziei s-au reținut următoarele:
Dispozițiile art. 480 Cod civil au fost aplicate corect de instanța fondului, dispozițiile fiind coroborate cu decizia în interesul legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în care a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001. Or, în prezenta cauză, prin cererea precizatoare a cererii de intervenție apelanții au arătat că solicită obligarea Primăriei Chiajna și a intimatei să le lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 21.924 mp, situat în comuna Chiajna, ..
În decizia menționată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea generală și legea specială se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
În ceea ce privește jurisprudența C.E.D.O., trebuie subliniat că statele semnatare ale Convenției au plenitudinea în adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat. Odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu claritate și coerență pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.
Este adevărat că, prin apelul declarat, apelanții fac trimiteri la jurisprudența C.E.D.O., dar aceștia nu au avut în vedere cauza M. A. ș.a. împotriva României când, în definirea noțiunii de bun actual și valoare patrimonială, s-a statuat că existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
În prezenta cauză, apelanții nu au făcut dovada existenței unui „bun actual” în sensul dispozițiilor invocate și, deși acțiunea în revendicare promovată după . Legii nr. 10/2001 este admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, ea trebuie analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte, în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict, de la dreptul comun.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună credință și că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice.
În cadrul acțiunii în revendicare deduse judecății toate părțile au exhibat câte un titlu: apelanții au invocat titlul autorilor lor, în raport de care nu dețin o hotărâre de revendicare în contradictoriu cu intimata, iar intimata – certificatul de atestare a dreptului de proprietate . nr.1964/14.03.2000.
Din titlul de proprietate exhibat de intimata . SA rezultă că terenul în suprafață de 21.924 mp, revendicat de apelanți, este proprietatea pârâtei, care a obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr.15/1990. Potrivit art.644 – 645 Cod civil, legea este unul din modurile originale de dobândire a proprietății, și cum acest certificat nu a fost contestat, terenul în litigiu menționat în certificatul de atestare a dreptului de proprietate al intimatei a intrat în patrimoniul acesteia cu respectarea prevederilor Legii nr.15/1990.
În favoarea intimatei se poate reține și împrejurarea că este posesoarea terenului în litigiu pe care îl folosește cu bună credință, astfel că se poate concluziona că titlul de care se prevalează aceasta este mai caracterizat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții.
În motivarea deciziei s-au arătat următoarele:
Prin decizia nr.1590 din 22 februarie 2011 pronunțată în dosarul nr._/3/2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul formulat de recurent, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanța. Din motivarea ICCJ se retine ca instanța de apel a omis sa răspundă în concret motivelor de nelegalitate și netemeinicie invocate ceea ce atrage incidența dispozițiilor art.304 pct. 5 C. nulitate ce nu poate fi acoperita, instanța de apel având obligația potrivit art.261 pct.5 C. sa arate în motivarea hotărârii motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea,precum și motivele pentru care au fost Înlăturate cererile pârtilor Iar în situația în care aceste dispoziții nu au fost respectate hotărârea data este lovita de nulitate. Hotărârea data de ICCJ este obligatorie pentru instanța de rejudecare în raport de dispozițiile art.315 al.l C.,dispoziții ce au fost nesocotite de instanța de rejudecare.
In rejudecare C. - secția a III-a civila nu a respectat decizia de casare a ICCJ și nu a răspuns în concret motivelor de nelegalitate și netemeinicie invocate de apelanti-reclamanți, instanța de rejudecare nu face nici o analiza și nu se pronunța pe modul de preluare a terenului de către stat și a nevalabilității titlului statului prin prisma susținerilor reclamanților dovedite cu acte din care rezulta ca statul nu a preluat cu titlu terenul în litigiu (analiza care a cerut a se face prin prisma dispozițiilor art.6 din legea nr. 213/1998) astfel ca nu putea constitui legal vreun drept pe acest teren în favoarea ILF Militari 5A, prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate . nr.1964/14.03.2000.
A susținut în apel ca înstrăinarea de către stat către ILF Militari a terenului in timpul procesului, înainte de confirmarea prin justiție a dreptului lor de proprietate (astfel cum s-a solicitat la f.58 ds.2439/1998) echivalează cu a doua naționalizare, aspect sancționat de CEDO ca fiind o încălcare a art.1 din primul protocol CEDO.
Instanța de apel nu face nici o analiza a titlului autorilor lor limitându-se numai la aprecierea faptului ca titlul exhibat de ILF Militari SA este obținut în baza Legii nr.15/1990, ca mod de dobândire a proprietății și ca acesta este mai caracterizat întrucât Intimata ILF Militari SA este posesoarea acestui teren și îl folosește de buna credința (aspect contrazis de probele din dosar din care rezulta ca obținerea titlului s-a făcut în timpul procesului).
Instanța de apel în lipsa unei analize a titlului statului de la care intimata a dobândit terenul în timpul procesului și în lipsa unei analize a titlului autorilor lor, lasă impresia ca se ocupa de compararea titlurilor, însa în concret nu se face nicio comparare de titluri, astfel ca hotărârea data în apel necuprinzând nici o motivare pe aspectele arătate mai sus, este lovita de nulitate în raport de dispozițiile art.261 pct.5 și art.105 al.2 C., încălcându-se astfel și dispozițiile art.315 C..
Astfel, comparând dreptul de proprietate al reclamanților care provine de la adevărații proprietari, fiind singurul legal și este mai vechi, cu dreptul de proprietate al piritei ILF Militari SA (dobândit prin legea 15/1990, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în 2000-in timpul acestui proces) care provine de la un neproprietar (statul) au solicitat instanței de apel sa schimbe hotărârea instanței de fond în tot a admită acțiunea în revendicare, dând preferința titlului lor. Pe toate aceste aspecte instanta de apel nu s-a pronunțat și nu exista nici o motivare.
Hotărârea instanței de apel conține motive străine de natura pricinii. Dreptul de proprietate al reclamantului, se analizează ca o privare de bunuri care combinata cu absenta totala a unei indemnizații, contravine art.l din Protocolul 1. A solicitat instanței de apel sa analizeze cauza P. contra României, cauza S. contra României, cauzele Porteanu contra României, Goganel și G. contra României, cauza R. contra României, cauza Gingis contra României s.a,
Instanța de apel, fără sa analizeze hotărârile CEDO de mai sus, face trimitere în mod greșit la hotărârea CEDO în cauza A. M. s.a. împotriva României, situația din aceasta fiind alta decât în speța de fata, in sensul ca în cauza A. contra României, acțiunea în revendicare a fost introdusa după ce chiriașul cumpărător în baza Legii nr.112/1996 cumpărase imobilul. Or, în speța de fata cumpărarea terenului (dobândirea terenului prin certificatul nr.1964 s-a făcut de către . SA nelegal și de rea credința în timpul procesului respectiv în 2000 și înainte sa aștepte soluția instanței pe cererea prin care au solicitat încă din 1998 sa se constate dreptul lor de proprietate pe care l-au și revendicat).
Prin decizia civilă nr.3455/19.06.2013 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanți, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.
Pentru a decide astfel, Înalta Curtea de Casație și Justiție a reținut că din considerentele deciziei atacate reiese că instanța de apel a pornit în analizarea apelului de la premisa greșită că acțiunea în revendicare a fost formulată după . Legii nr.10/2001.
În realitatea cererea de intervenție, în contradictoriu cu pârâtele P. comunei Chiajna și SCLF Militari, prin care se solicita să se constate că intervenienții sunt proprietarii suprafeței de 21.924 m.p. situată în comuna Chiajna, . și să fie obligată pârâta P. comunei Chiajna să lase în liberă posesie și folosință terenul a fost formulată la data de 28.05.1998 (fila 58 din dosarul nr.2439/1998, a cărei fotocopie se găsește la fila 5 din dosarul 395/2003).
În aceste condiții nu se poate aprecia că instanța de apel a analizat motivele de apel formulate, raportat la situația reală din cauză, așa cum se dispusese prin decizia de casare anterioară.
În ceea ce privește susținerea din recurs în sensul că în mod greșit s-ar fi raportat instanța de apel la hotărârea CEDO din cauza A. contra României, Înalta Curte a reținut că specific acestei cauze nu este momentul la care a fost formulată acțiunea în revendicare (înainte sau după înstrăinarea imobilului către chiriaș sau persoana care se afla în posesia bunului), ci este faptul că se referă la situația unui imobil trecut în proprietatea statului în perioada 1945-1989, în mod abuziv, și la calificarea existenței unui bun actual în patrimoniul fostului proprietar, care ar da dreptul la restituirea în natură a bunului, în funcție de existența unei hotărâri judecătorești prin care instanțele să-i fi recunoscut acestuia calitatea de proprietar și să fi dispus în mod expres restituirea bunului.
De asemenea, în cadrul acestei hotărâri la paragrafele 134-135, sunt redate o . principii ce decurg din jurisprudența CEDO pentru circumstanțierea noțiunii de ”bunuri” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO.
Or, tocmai aceasta este și situația care trebuie determinată în primul rând și în cadrul prezentului litigiu.
Astfel, cele statuate de CEDO în cauza A. contra României sunt relevante în stabilirea dacă intervenienții principali aveau un bun actual la data formulării acțiunii care să le dea dreptul la restituirea în natură a imobilului, imobil despre care se pretinde că se încadrează în categoria imobilelor trecute în proprietatea statului în mod abuziv în perioada 1945-1989.
În ceea ce privește analizarea titlului pârâtei, aceasta se impune a fi făcută doar dacă se ajunge la concluzia că reclamanții aveau un bun actual care să le dea dreptul la restituirea în natură a imobilului, având în vedere că primul lucru care trebuie verificat într-o acțiune în revendicare este dacă reclamantul are calitatea pretinsă, de proprietar neposesor al imobilului.
Instanța de apel în rejudecare urmează să analizeze și incidența celorlalte hotărâri CEDO invocate de către recurenții reclamanți, raportat la situația de fapt din prezentul litigiu și celelalte motive invocate, conform art.315 alin.3.
În consecință, în temeiul art.312 alin.1-3 raportat la art.304 alin.1 pct.5, art. 261 pct.5 și art.315 C.pr.civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 21.08.2013, sub nr._
În apel, în rejudecare nu au fost administrate probe noi.
Preliminar, în ceea ce privește normele de procedură aplicabile în prezenta cauză, Curtea reține că în raport de data sesizării cu acțiunea introductivă a primei instanțe - 28.05.1998- prezenta acțiune este supusă normelor înscrise în codul de procedură civilă de la 1865 (Codul de procedură civilă), conform dispozițiilor art.3 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Verificând sentința apelată, prin prisma criticilor invocate, în limitele în care a fost sesizată în apel, conform prevederilor art. 295 Cod de procedură civilă dar și în cele impuse prin decizia dată în calea de atac a recursului, obligatorii, potrivit art. 315 din Codul de procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Potrivit art. 315 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Având în vedere aceste dispoziții legale, Curtea urmează a proceda la analiza apelului formulat de reclamanți împotriva hotărârii primei instanțe, în limitele criticilor deduse judecații în această cale de atac, potrivit îndrumărilor date în recurs, prin decizia civila 3455/19.06.2013, pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justiție.
Astfel, conform îndrumărilor obligatorii, instanța de apel are a analiza temeinicia cererii în revendicare formulată de reclamanți, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin raportare la situația reală din cauză, având a proceda cu prioritate la verificarea calității reclamanților de a fi deținătorii unui „bun actual”, astfel cum această noțiune este definită în jurisprudența CEDO și numai în subsidiar - dacă se ajunge la concluzia că reclamanții au un bun actual care să le dea dreptul la restituirea în natură a imobilului - de a proceda la analizarea titlului pârâtei . SA.
Tot astfel, instanța de apel, în rejudecare, are a analiza incidența celorlalte hotărâri CEDO invocate de către recurenții reclamanți, raportat la situația de fapt din prezentul litigiu și celelalte motive invocate, conform art.315 alin.3 din Codul de procedură civilă.
Conformându-se acestei statuări obligatorii consacrate în cuprinsul deciziei de casare, Curtea retine că obiect al litigiului de față îl constituie terenul în suprafață de 21.924 mp situat în comuna Chiajna, ., teren în raport de care reclamanții au susținut că a aparținut autorului lor, M. I. zis I. și P. I. zis V..
În ceea ce privește legitimarea procesuală a reclamanților de a solicita revendicarea acestei suprafețe de teren, Curtea reține, contrar susținerilor din apel, că instanța de fond a realizat o analiză judicioasă a probatoriului administrat în cauză, reținând că o suprafață de 5.000 mp., din totalul deținut de autorul acestora, a fost transmisă de acest autor către Societatea comercială în nume colectiv constituită prin actul autentificat sub nr. 9611/1924 de către Tribunalul I., secția notariat.
Astfel, așa cum rezultă neechivoc din cuprinsul contractului de societate anterior menționat, cei doi asociați ai . și V. au adus ca aport în natură, la momentul constituirii societății în nume colectiv, terenul în suprafața de 5.000 mp., dobândit prin contractele de vânzare cumpărare nr._/1909, nr._/1909 și nr. 2916/1910. Prin urmare dreptul de proprietate asupra acestui teren, a ieșit din patrimoniul reclamanților, la momentul constituirii acestei societăți, persoană juridică distinctă, cu patrimoniu propriu.
Tot astfel, în mod judicios tribunalul s-a raportat la clauzele contractului de asociere, potrivit cu care, cei doi asociați nu și-au rezervat dreptul la restituirea bunului adus ca aport în societate, ci au stabilit că în cazul încetării societății dintr-o cauză legală sau judiciară, sunt îndreptățiți la a primi parte egală din activ, în cazul în care după dizolvare și achitarea pasivului, în patrimoniul societății s-ar mai regăsi bunuri/creanțe.
Or, în cauză, reclamanții nu au probat că fie anterior fie ulterior preluării de către stat a acestei societăți comerciale, s-ar fi procedat la retransmiterea în patrimoniul foștilor asociați a dreptului de proprietate asupra terenului adus ca aport în natură, singura situație care i-ar fi îndreptățit pe reclamanți să revendice, pe calea dreptului comun, acest teren.
Tot astfel, contrar susținerilor în apel, concluzia primei instanțe referitoare la împrejurarea că această suprafața de teren face parte din cea deținută în prezent de către pârâta . SA, nu este nemotivată, tribunalul raportându-se în acest sens la concluziile expertizei judiciare realizate în cauză.
Astfel, în cuprinsul expertizei, expertul se raportează și identifică suprafețele de teren de 465 mp., respectiv de 811 mp și 2/3 din 5.000 mp., concluzionând că acestea fac parte din întregul teren identificat ca având o suprafața de 11.276 mp, aflat în posesia pârâtei . SA. Or, având în vedere suprafețele identificate dar și cuprinsul actelor de vânzare cumpărare atașate de reclamanți în probațiune la filele 159-162 respectiv 165-166 dosar fond, rezultă fără dubiu că aceste terenuri, astfel identificate, sunt cele dobândite de autorii reclamanților prin cele trei acte de vânzare cumpărare - nr._/1909, nr._/1909 și nr. 2916/1910- menționate în cuprinsul contractului de asociere.
Curtea are în vedere, de asemenea, că reclamanții nu au formulat obiecțiuni la această expertiză, acceptând așadar concluziile acestei probe. De altfel, chiar în apel aceștia solicită neechivoc omologarea acestei expertize iar în fața instanței de rejudecare, în calea de atac, aceștia au precizat că inclusiv în concluziile asupra apelului, că susținerile lor din apel vizează suprafața de 11.276 mp, deținută de pârâta . SA.
Deși apelanții reclamanți, invocă în susținerea criticilor formulate prevederile art. 3 alin. 1 și 4 alin.2 din Legea nr. 10/2001, Curtea constată că, în raport de natura acțiunii cu care a fost sesizată instanța de fond, astfel cum de altfel a și fost calificată neechivoc acest demers judiciar de către instanța de casare - acțiune în revendicare de drept comun - aceste norme nu pot fi apreciate ca fiind incidente în cauză.
Astfel, de vreme ce prima instanță a fost învestită cu o acțiune în revendicare imobiliară fondată pe art. 480 Cod civil, aceasta s-a impus a fi soluționată cu respectarea principiului disponibilității, instanța neputându-se raporta la normele speciale înscrise în Legea nr. 10/2001, străine de natura pricinii.
Curtea apreciază sub acest aspect, că în cadrul unei acțiuni de drept comun, este necesar în primul rând ca reclamantul să facă dovada titlului său de proprietate, dovadă care, este supusă regulilor de probațiune stabilite de Codul civil, iar nu regimului probator, derogator, de la dreptul comun, reglementat în legea specială de restituire. Aceasta întrucât în considerarea art. 47 din legea specială, în lipsa opțiunii exprese a reclamanților, acțiunile în curs de judecată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, continuă să fie soluționate în baza dreptului comun pe care s-au întemeiat, cu excepția cazului în care persoana îndreptățită renunță la judecarea cauzei sau solicită suspendarea acesteia, condiție neîndeplinită în cauză.
Tot astfel, în ceea ce privește actul de notorietate din data de 01.12.1924, Curtea apreciază că în mod judicios prima instanța a reținut că acesta nu reprezintă un veritabil titlu de proprietate, câtă vreme el nu îndeplinește condițiile impuse de art. 1294 din Codul civil.
Curtea are în vedere, în acest sens, că regula instituită de art. 1169 din Codul civil de la 1864, referitoare la sarcina probei își găsește aplicare și în cazul acțiunii în revendicare, prin urmare, cel care se pretinde proprietar trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate iar în măsura în care se pretinde că dreptul de proprietate a fost dobândit printr-un mod derivat, adică printru-un act translativ de proprietate, cum este și cazul în speță, dovada acestui drept presupune producerea înscrisului constatator al actului juridic respectiv, condiție care nu poate fi apreciată ca fiind îndeplinită nici prin raportare la acest act de notorietate și nici în ceea ce privește terenul adus ca aport în natură la societatea în nume colectiv.
În referire la critica dedusă judecății în apel, vizând faptul că în mod eronat instanța de fond nu a reținut concluziile niciuneia dintre cele trei expertize realizate în cauză, deși expertiza realizată de expertul Proscan D., care concluzionează că terenul în suprafața de 11.276 mp se regăsește în perimetrul terenului aflat în litigiu, a fost acceptată de toate părțile.
Critica este nefondată.
Astfel, contrar susținerilor din apel, prima instanță s-a raportat, în stabilirea situației de fapt, la expertiza judiciară realizată în cauză de către expertul Proscan D., în cadrul considerentelor sentinței apelate, tribunalul făcând referire la constatările expertizei judiciare.
Astfel, au fost valorificate atât constatările expertului în sensul că terenul dobândit de autorii reclamanților prin actul de vânzare cumpărare 187/12.04.1912, nu a putut fi identificat ca aparținând suprafeței revendicate în cauză și aflate în posesia pârâtei . SA, câtă vreme acesta are, potrivit titlului exhibat de reclamanți, ca vecini satul Giulești și râul Dâmbovița, vecinătăți care exclud posibilitatea ca acesta să fie amplasat lângă terenul revendicat în prezenta cauză.
Tot astfel, au fost valorificate concluziile și constatările expertizei judiciare, instanța de fond statuând în sensul că în ceea ce privește terenurile dobândite conform titlurilor de proprietate, reprezentate de contractele de vânzare cumpărare nr._/1909, nr._/1909, nr._/1924, nr. 2916/1910 și, respectiv terenul menționat în cuprinsul actului de notorietate din 01.12.1924, autentificat sub nr._/1924, sunt deținute de pârâtă conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. 1964 . 07, eliberat de Ministerul Agriculturii, respectiv că pârâta . SA, ocupă în prezent o suprafață de 11.276 mp., din terenul revendicat.
În ceea ce privește modalitatea în care au fost preluate de către stat aceste terenuri, Curtea urmează a se raporta în analiza acestei împrejurări la prevederile înscrise în art. 6 din Legea nr. 213/1998 .
Sub acest aspect, Curtea urmează a avea în vedere că potrivit expertizei, care s-a raportat la toate titlurile de proprietate înfățișate de reclamanți, acestea fiind analizate în detaliu de prima instanță, a fost identificată suprafața de 11.276 mp, din totalul suprafeței revendicate, aceasta fiind în prezent în proprietatea pârâtei . SA.
Se reține, totodată că, în privința modalității de preluare a terenului revendicat, pârâta . SA nu a fost în măsură să prezinte un titlu în temeiul căruia statul a procedat la deposedarea autorului reclamanților.
Tot astfel, în ceea ce privește societatea comercială . și V., potrivit adresei nr._/ 1997, emisă de Direcția Generală a Arhivelor Statului, aceasta nu se regăsește în listele anexă la Legea nr. 119/1948.
Potrivit adresei nr._/2002, Ministerul Agriculturii a comunicat faptul că nu deține date referitoare la apartenență patrimonială și procedura de naționalizare a acesteia.
Această societate a făcut obiectul unui inventar consemnat în cadrul procesului verbal nr. 1347/1948, însă în cuprinsul acestui înscris nu se regăsește vreo mențiune referitoare la titlul statului sau la trecerea sa în proprietatea statului.
Pe de altă parte, potrivit suplimentului la raportul de expertiză realizat în cadrul dosarului de apel soluționat prin decizia civilă nr. 333A/2012 a Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, terenul în suprafața de 1667 mp. ocupat de moara a fost identificat și individualizat în schița anexă, concluzionându-se că acesta face parte din suprafața totală identificata în posesia pârâtei de 11.276 mp.
În raport de toate aceste elemente probatorii, care conduc la concluzia deposedării în fapt a autorului reclamanților, Curtea apreciază că statul nu a probat deținerea unui titlu valabil asupra imobilului revendicat.
În considerarea îndrumărilor obligatorii ale instanței de casare, Curtea urmează a analiza cu prioritate din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dacă, în ceea ce privește terenul revendicat pentru care, în raport de considerentele anterioare, s-a reținut legitimarea procesuală a reclamanților de a formula acțiunea în revendicare (terenul în suprafața de 11.276 mp, identificat și individualizat în expertiza realizată în fata primei instanțe de expertul Proscan D., astfel cum a fost completată în apelul înregistrat pe rolul Curții de Apel București Secția a III a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr._, cu excepția celui aferent Morii I. respectiv a celui menționat în actul de notorietate din 01.12.1924, identificate ca atare în suplimentul la raportul de expertiză menționat), reclamanții au calitatea de deținători ai unui „bun actual” .
Astfel potrivit îndrumării obligatorii a instanței de casare, în ceea ce privește criteriile de comparație aplicabile acțiunii cu care a fost sesizată prima instanță, Curtea urmează a se raporta cu prioritate la practica Curții Europene a Drepturilor Omului.
În acest sens, Curtea are în vedere că în jurisprudența actuală a Curții, s-a produs o schimbare a raționamentului construit pe tiparul cauzei P. V. România, continuând cu cauzele S., P., T. și G., R., Gingis și P., la care fac referire apelanții, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nici o abatere în practica anterioară, în ceea ce privește conținutul noțiunii de "bun".
Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au chiar un "bun actual", în măsura în care vânzarea imobilului s-a realizat ulterior ori doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza P., par. 83 - 87; cauza P. par. 339), în cauza A. și alții contra României (Hotărâre a din 12 octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 778/22 noiembrie 2010), Curtea și-a nuanțat modalitatea de abordare a unor astfel de cauze.
Așa cum s-a statuat de altfel și în decizia de casare, în această cauză s-a arătat că un "bun actual" există în patrimoniul reclamanților deposedați abuziv de stat doar dacă în prealabil s-a pronunțat o hotărâre definitivă și executorie, prin care constatându-se calitatea de proprietar, s-a dispus expres și restituirea bunului (par. 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.
Rezultă că, prin raportare la această decizie este esențial ca reclamanții să facă dovada că dețin un „ bun actual” în sensul Convenției, sintagmă care, dat fiind cadrul procesual în care a fost investită prima instanța, trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei ca stare de fapt.
Pe de altă parte, dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot (cauza M. A. vs. România) din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată, cu prioritate și în cauzele pendinte, în interpretarea art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție.
Or, în cauză reclamanții nu au probat deținerea unei hotărâri judecătorești sau a unei dispoziții administrative prin care anterior să li se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului revendicat și să se fi statuat asupra îndreptățirii lor la restituirea acestuia în natură.
Așa fiind, în absența unei hotărâri judecătorești prin care să se fi dispus expres restituirea bunului, nu poate fi recunoscută reclamanților calitatea de deținători ai unui „bun actual”, simpla constatare pe cale judecătorească, în prezentul litigiu, a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului revendicat, anterior individualizat, putând valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații, chestiune care excede însă prezentului cadru procesual.
În aceste condiții, dând relevanță îndrumării obligatorii a instanței de casare, care a stabilit că într-o astfel de situație nu se mai impune analizarea titlului pârâtei, Curtea, apreciază criticile apelanților ca nefondate, urmând ca în temeiul art. 296 din Codul de procedură civilă să dispună respingerea apelului ca nefondat.
În aplicarea art. 298 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 274 alin. 1 și 3 din Codul de procedură civilă, în raport de soluția ce urmează a fi pronunțată în apel, Curtea, va dispune obligarea apelanților reclamanți la plata către intimata pârâta . SA, a sumei de 4.000 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată, constând în parte din onorariul de avocat în cuantum de 8429,15 lei, achitat de intimată în cauză, conform dovezilor aflate la filele nr. 39-40 dosar nr._ al Înaltei Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă, Curtea apreciind în acest sens că totalul onorariului solicitat cu titlul de cheltuieli de judecată în cauză de intimată este nejustificat de mare în raport de munca prestată în concret de apărătorul intimatei dar și prin raportare la modul în care au contat, în adoptarea soluției, apărările formulate de acesta, în favoarea părții care l-a angajat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanții – reclamanți I. E., I. V., cu domiciliul ales la mandatar I. L., în București, ., ., ., V. N., domiciliat în Chiajna, ..45, județul I., T. E., domiciliat în comuna Mogoșoaia, ., județ I., T. D., domiciliat în București, ..34, ..C, ., sector 6, M. E., domiciliată în Chiajna, ..31, județ I., V. I., domiciliat în ., . nr.98, județ I., T. C. N. (fostă G.), moștenitoare a apelantei – reclamante G. J., domiciliată în București, ., ., D. J. R., moștenitor al apelantului – reclamant M. V., domiciliată în Chiajna, ..161, județ I., I. C., domiciliat în București, ., ., ., I. M., I. A., domiciliate în București, ..2, ., ., I. M.G., domiciliat în ., ..43, județ I., D. E., domiciliată în București, ..11 A, ., M. B. M., domiciliată în București, ., ..B, ., sector 3, C. I., domiciliată în București, .-55, ., . și I. C., domiciliat în București, ., ., parter, sector 6, M. E., moștenitoarea apelantului – reclamant M. V., domiciliată în București, ., ., ., sector 6 și M. C. D., moștenitor al apelantului – reclamant M. V., domiciliat în București, Calea 13 Septembrie nr.104, ., ., sector 5, împotriva sentinței civile nr.1664/13.12.2007, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatele – pârâte . SA, cu sediul în București, ..15, sector 6 și P. C. CHIAJNA, cu sediul în comuna Chiajna, ., județul I..
Obligă apelanții reclamanți la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.000 lei, cu aplicarea art.274 alin.3 C.proc.civ.
Cu drept de recurs în teren de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 14.11.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
I. D. M. I. GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehdact.B.I./M.I.
25 ex./12.12.2013
-----------------------------------------
T.B-Secția a IV-a – L.E.F.
| ← Reziliere contract. Decizia nr. 1845/2013. Curtea de Apel... | Reintegrare spaţiu locativ. Decizia nr. 1843/2013. Curtea de... → |
|---|
