Revendicare imobiliară. Decizia nr. 335/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 335/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 01-10-2012 în dosarul nr. 335/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECTIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Dosar nr._
(_ )
DECIZIA CIVI LĂ NR. 335-A
Ședința publică din 01.10.2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - F. P.
JUDECĂTOR - C. M. T.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea apelului declarat de apelanta pârâtă M. – G. M., împotriva sentinței civile nr. 922 din data de 10.05.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți R. A. M., S. I. R. și G. L. și cu intimații pârâți S. D. G. și G. K. M..
Cauza are ca obiect – revendicare imobiliară.
Dezbaterile în cauză și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 24.09.2012, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată,care face parte integrantă din prezenta, când Curtea - având nevoie de timp pentru a delibera și pentru ca părțile să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 01.10.2012, când a pronunțat următoarea decizie:
CURTEA
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.922/10.05.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată de către pârâta M.-G. M..
S-a admis acțiunea principală de la fila 2 dosar nr._/299/2008 și cererea de la fila 85 din același dosar, formulată de reclamanții R. A. M., S. I. R. și G. L., în contradictoriu cu pârâții Stanculescu D. G., M.-G. M. și G. – K. M..
Au fost obligați pârâții S. D. G., M.-G. M. și G. – K. M. să le respecte reclamanților dreptul de proprietate și posesia asupra . imobilul din București, .. 13 (fostă Câmpia Turzii, nr. 13), la Parter, Sectorul 1, compus din: 5 camere de locuit și dependințe (vestibul, culoar, WC, bucătărie, baie, pivniță, terasă), având o suprafață utilă de 142,05 mp, precum și asupra cotei-indivize de 30,95% din părțile comune ale imobilului.
Admite cererea de chemare în garanție pentru evicțiune formulată de pârâta M. G. M., de la fila nr. 107 din dosar.
A fost obligat pe chematul în garanție S. D. G. să-i restituie pârâtei-cumpărătoare M. G. M., prețul plătit de 175.000 Euro, echivalent în lei la data plății efective și spezele vânzării în sumă de 13.146 lei.
S-a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională a pârâtei M. G. M. de la fila nr. 109 din dosar, privind contravaloarea lucrărilor necesare și utile pe care pretinde că le-a efectuat la apartament, cererea de instituire a dreptului de retenție, precum și cererea de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de judecată a reținut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 02.10.2008, sub nr._/299/2008, reclamanții R. A. M., S. I. R. și G. L. l-au chemat în judecată pe pârâtul S. D. G., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să fie obligat pârâtul să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 1 situat în București, .. 13, parter, sector 1 compus din 5 camere, vestibul, culoare, bucătărie, baie, wc serviciu, pivniță, terasă și terenul de sub construcție în suprafață de 49, 37 mp .
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că imobilul situat în București, .. 13, sector 1 a aparținut străbunicilor lor B. E. și B. N. în baza actului de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/06.12.1920 de către Tribunalul I. . S-a arătat că, în timpul vieții, aceștia au dispus ca jumătate din imobilul menționat să fie dat de dotă fiicei lor B. E., conform actului dotal autentificat sub nr. 1708/31.01.1923, fără să se individualizeze în cuprinsul actului partea din imobil ce revine acesteia.
Reclamanții au susținut că ulterior, după decesul autorului B. N., între B. E., în calitate de soție supraviețuitoare și B. E. și B. A., în calitate de descendenți a intervenit actul de partaj voluntar autentificat sub nr._/05.12.1944 de către Tribunalul I.-Secția notariat și transcris sub nr. 7930/05.12.1944 la același Tribunal, astfel că parterul imobilului compus din apartamentul nr. 1 a căzut în lotul lui B. A..
S-a mai arătat că numitul B. A. a decedat la data de 02.07.1995 și a lăsat ca moștenitori pe B. M., în calitate de soție supraviețuitoare și R. A. M. și S. I. R., în calitate de strănepoate, conform certificatului de moștenitor nr. 81/04.06.2008.
Reclamanții au precizat că imobilul care a aparținut autorului lor a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 134/1949 privind naționalizarea unităților sanitare, cu toate că în imobil nu funcționa nicio unitate sanitară și că prin contractul de vânzare cumpărare nr. 549/10.10.1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 apartamentul nr. 1 a devenit proprietatea pârâtului. S-a mai arătat că titlul de proprietate deținut de autorul lor provine de la un veritabil proprietar în comparație cu titlul deținut de pârât care provine de la un « non dominus » .
Cum titlul lor datează din 1944 și provine de la adevăratul proprietar, iar titlul pârâtului din 1996 provine de la un neproprietar, reclamanții au considerat că titlul lor este preferabil în raport cu titlul pârâtului.
În drept, reclamanții au invocat disp. art. 480 C. civ.
Pentru dovedirea cererii, reclamanții au depus la dosar adresele nr._/11.10.2007, nr._/11.10.2007, nr._/11.10.2007 (f. 6, 11, 16), actul de vânzare cumpărare nr._/06.12.1920 (f. 7- 10), actul dotal din 31.01.1928(f. 12, 13), procesul verbal nr. 1708/31.01.1933 (f. 14), actul de partaj voluntar (f. 17, 18), procesul verbal nr._/05.12.1944 (f. 19, 20), certificatul de moștenitor succesiv nr.81/04.06.2008 (f. 22, 23), contractul de vânzare cumpărare nr. 549/10.10.1996 (f. 24), acte stare civilă (f. 25- 27), adresa nr. 6153/21.06.1996 (f. 28), decizia nr. 2177/26.12.1952 (f. 29-31), declarație individuală pentru impunerea veniturilor proprietăților clădite și asimilate lor (f. 32,33), chitanțe (f. 34, 35), decizia nr._/1950 (f. 36), anexa nr. 2 (f. 37), tabel (f. 38-40).
La solicitarea instanței au fost depuse la dosar relații de la DITL (f. 52- 78).
Prin cererea de la filele 85-88 din dosar, reclamanții și-au modificat acțiunea sub aspectul cadrului procesual pasiv și au arătat că înțeleg să se judece în contradictoriu și cu pârâții M. G. M. și G. K. M. .
În motivarea modificării la acțiune, reclamanții au arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1489 din 16 august 2007, pârâtul S. D. G. a vândut imobilul în litigiu, către cumpărătoarea-pârâtă M. G. M., căsătorită cu G. K. M., pentru prețul de 175.000 Euro, solicitând ca acțiunea în revendicare să fie soluționată în contradictoriu și cu aceștia, iar prin compararea titlurilor părților, să se dea preferință titlului acestora.
Prin întâmpinarea sa (fila 99 din dosar), pârâta M. G. M. a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București și a solicitat declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și a cererii precizatoare, solicitând respingerea acțiunii în revendicare, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.
În motivarea întâmpinării, pârâta a arătat că în raport de valoarea imobilului în litigiu, competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului București, referitor la introducerea sa în cauză, că ar trebui să aibă calitatea de intervenient în interes propriu și nu de pârât, deși nu pretinde aceleași drepturi ca și reclamanții în condițiile în care deține titlul de proprietate asupra imobilului revendicat, dar și posesia apartamentului. Pârâta a mai arătat că acțiunea în revendicare este inadmisibilă, întrucât imobilul în litigiu cade sub incidența de aplicare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 1945-1989.
Pe fond, pârâta a arătat că imobilul în litigiu a fost preluat cu titlu, în baza căruia unitatea administrativ teritorială a înstrăinat apartamentul conform Legii nr. 112/1995 către pârâtul S. D. G., înstrăinare care nu a fost contestată de către reclamanți în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 și că este proprietară a imobilului menționat conform Sentinței civile nr._/17.11.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București și actului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1489/16.08.2007.
În drept, pârâta a invocat disp. art. 115 -118 C. proc. Civ., art. 1898 C. civ., Legii nr. 10/2001, art. 2 C. proc. Civ., deciziile nr. 32/și 33/09.06.2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.
La aceeași dată, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a pârâtului S. D. G. solicitând, ca în cazul în care se va admite acțiunea în revendicare, să fie obligat pârâtul la plata sumei de bani reprezentând valoarea de circulație a imobilului achiziționat în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1489/16.08.2007, a sumei de 14 146 lei reprezentând contravaloarea cheltuielilor de autentificare ale contractului, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de chemare în garanție, pârâta a arătat că, S. D. G., în calitate de chemat în garanție este obligat să suporte consecințele evicțiunii totale, fiind îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru admiterea cererii.
În drept, pârâta a invocat disp. art. 1344 C. civ., 1337, art. 1341 C. civ., art. 60 și urm . C. proc. Civ.
Prin cererea reconvențională formulată la data de 31.03.2009 (fila nr. 109 din dosar), pârâta a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați reclamanții la plata contravalorii actualizate a lucrărilor necesare și utile pe care le-a efectuat la apartamentul în litigiu, să se instituie în favoarea sa un drept de retenție asupra apartamentului nr. 1 situat în București, .. 13, parter, sector 1, până la data achitării de către reclamanți a contravalorii lucrărilor necesare și utile efectuate la apartamentul menționat, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, pârâta a arătat că a efectuat lucrări de reparații, îmbunătățiri și investiții la apartamentul în litigiu, concretizate în schimbarea conductelor de apă, montare instalații încălzire, renovarea completă în interior a apartamentului, schimbarea instalației electrice, amenajarea garajului-schimbarea zidăriei, a acoperișului, montarea instalației electrice, etc.
În drept, pârâta a invocat disp. art. 119, 120 C. proc. civ., principiul îmbogățirii fără justă cauză și principiul privind dreptul de retenție.
Prin Sentința civilă nr. 7092/27.05.2009 pronunțată în dosarul nr._/299/2008, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
Analizând cu prioritate excepția invocată, instanța a avut în vedere că, potrivit art.2 pct.1 lit.b din Codul de procedură civilă, Tribunalul judecă, în primă instanță, “procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei, cu excepția cererilor de împărțeală judiciară, a cererilor în materia succesorală, a cererilor neevaluabile în bani și a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terții vătămați în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar”.
Prin cererea introductivă, reclamanții au solicitat lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului situat în București, .. 13, parter, sector 1, valoarea de circulație a acestuia fiind evaluată de părți la peste 5 miliarde lei vechi, astfel încât, potrivit criteriului valoric stabilit de art. 2 pct.1 lit.b din Codul de procedură civilă, instanța competentă să judece cauza în primă instanță este Tribunalul București.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b C.pr.civ. instanța a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București și în baza art. 158 alin. 1 și 3 C.pr.civ., a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
Pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă cauza a fost înregistrată sub nr._ această instanță menținând probele cu înscrisuri administrate la Judecătoria Sectorului 1 București și administrând în continuare aceeași probă cu înscrisuri.
Din adresele nr._/16.03.2010, respectiv nr._/4.05.2010 înaintată de M.A.I. - Direcția Pentru Evidența Persoanelor (filele 14-15 dosar), Tribunalul reține că pârâtul Stăculescu D. G. figurează în evidențele acestei instituții ca fiind plecat definitiv din țară, din 1977, în Olanda sau Filipine.
Din procura specială autentificată sub nr.141/436/17.05.2007 de Ambasada României la Bangkok (fila nr. 26 din dosar), se reține că pârâtul S. D. G. l-a împuternicit pe mandatarul său C. D., cetățean român cu domiciliul în București, ..19, ., ., să-l reprezinte cu puteri depline în fața oricărui notar public, menționând ca „va avea autoritatea să vândă imobilul aflat în proprietatea acestuia, compus din 5 camere, dependințe și pivniță, precum și cota indiviză de 49,37 mp teren în folosință, situat în București, . Câmpia Turzii) nr.13, parter, ., imobil dobândit pe baza contractului de vânzare cumpărare nr.549/_/10.10.1996 încheiat cu . în calitate de vânzător și având nr. cadastral_/1, înscris în Cartea funciară nr._, sector 1 București.”
Prin aceeași procură, s-a prevăzut că prețul vânzării este de 175.000 Euro din care s-a plătit suma de 125.000 Euro în baza promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare din data de 7.11.2006, diferența de preț de 50.000 Euro urmând să fie achitată astfel: 500 Euro la data semnării contractului de vânzare cumpărare, ce vor fi plătiți direct mandatarului și 49.500 Euro la data semnării contractului de vânzare cumpărare prin ordin de plată avizat de bancă în contul vânzătorului deschis la banca ING Bank Koperwiek, Capelle aan den Ijssel, the Netherlands, nr.66.25.28.727 sub numele de D. G. S., BIK ING BN L2A.
La fila 38 din dosar a fost depus contractul de vânzare cumpărare nr.549/2438/10.10.1996 încheiat între Primăria Municipiului București reprezentată prin . și cumpărătorul S. D. G. prin care acesta a cumpărat locuința situată în imobilul din București, ..13, parter, sector 1, compusă din 5 camere, baie, bucătărie, pivniță, terasă și alte dependințe, în suprafață utilă de 143,55 mp, reprezentând o cotă de 30.95% din imobil pentru prețul de 19.181.785 lei achitat conform chitanțelor nr._ din 10.10.1996 și nr._/29.10.1996.
Atașat acestui contract, a fost depusă documentația aferentă în baza căreia s-a efectuat vânzarea acestei locuințe, Tribunalul reținând că prin contractul de închiriere nr._/19.02.1996, . i-a închiriat pârâtului S. D. G. locuința cu 5 camere, pivniță, terasă și alte dependințe, situată în București, st.Câmpia Turzii nr.13, parter, . 1.02.1996 și până la 18.04.1999 pentru o chirie lunară de 1002 lei, chiriașul S. D. G. ocupând locuința împreună cu mama S. E., cu sora L. M., cumnatul L. P. și nepotul L. C..
Totodată se reține că prin cererea înregistrată la nr._/20.05.1996, chiriașul S. D. G. a solicitat încheierea contractului de vânzare cumpărare a locuinței închiriate, pe această cerere referitor la situația juridică a imobilului consemnându-se că a fost preluat în baza Decretului nr.219/1960, art.III, Decizia nr. 2177/1951 de la Întreprinderea Steagul R., că la 8.10.1996 nu exista litigiu cu . pentru acest apartament și că imobilul nu figurează pe lista monumentelor protejate.
Prin declarația sa, cumpărătorul S. D. G. a declarat că nu deține o locuință proprietate personală și nici nu a înstrăinat vreo astfel de locuință începând cu data de 1.01.1990, optând pentru cumpărarea locuinței închiriate conform art.9 din Legea nr. 112/1995.
Atașat aceleiași documentații referitoare la vânzarea locuinței către chiriașul S. D. G., Comisia pentru aplicarea Legii nr-112/1995 constituită la nivelul Primăriei Sectorului 1 a Municipiului București i-a comunicat mandatarei . aspectul că referitor la apartamentul nr.1 din ..13, sector 1, deținut de numitul S. D. G. cu contract de închiriere, s-au solicitat despăgubiri, făcând mențiunea că dosarul nr.1143/1996 depus de către reclamanta R. A. M. (la care făcea referire .), nu se referă la apartamentul nr.1 parter din imobilul situat în ..13, sector 1.
Totodată, prin adresa nr._/14.02.2011, M.A.I. – Direcția Pentru Evidența Persoanelor, în urma verificărilor efectuate la cererea instanței, a precizat că pârâtul S. D. G., posesorul BI . nr._ eliberat la data de 24.06.1992 de Secția 2 Poliție și al CNP_, figurează cu mențiunea „plecat definitiv în Olanda din 1977”, în prezent fiind înregistrată și mențiunea „plecat în străinătate/ Ordin nr._/22.10.2009/emitent Ordin Secția 2/posibil plecat în Filipine”.
La filele 58-60 a fost depusă notificarea nr. 1425/16.07.2001adresată de către reclamanta R. A. M., Primarului General al Municipiului București în vederea restituirii în natură a apartamentului nr.1 situat la parterul imobilului din ..13, sector 1 (fostă .).
Din înscrisurile depuse la Judecătoria Sectorului 1 București, Tribunalul reține că prin actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/6.12.1920 proprietarii inițiali, străbunicii reclamantei B. E. și B. N., au dobândit terenul viran din ., de 700 mp (filele 7-9 dosar), pe care au edificat imobilul existent și în prezent pe teren, compus, printre altele și din apartamentul nr.1 de la Parter.
Prin Actul dotal nr.1788/1923, proprietarii B. N. și B. E. i-au transmis fiicei lor, E., la căsătoria acesteia cu R. V., cota parte indiviză de ½ din întregul imobil situat în București, ..5 compus din teren și construcții (fila 12 dosar).
Prin Actul de partaj voluntar din 5.12.1944, moștenitorii autorului B. N., decedat la 5.08.1944, respectiv soția supraviețuitoare B. E., împreună cu fiica B. E. și cu fiul locotenet invalid, B. A., au împărțit averea rămasă în urma autorului decedat, apartamentul nr.1 ce formează obiectul prezentului litigiu căzând în lotul fiului B. A., unchiul reclamantelor, moștenit de către reclamanții R. A. M., S. I. R. și G. L., conform certificatului de moștenitor nr.81/4.06.2008 eliberat de BNP F. N..
S-a mai reținut că imobilul din ..13, inclusiv apartamentul nr.1 ce formează obiectul prezentului litigiu a fost supus naționalizării, potrivit Decretului nr.134/1949, deși potrivit actelor de recensământ din 1950 (filele 32-44 din dosar) figurau ca ocupând acest apartament B. A., pensionar IOVR și B. E. casnică, în calitate de locatari principali și proprietari, precum și chiriașii F. A., G. I., B. S. și Bendorsian E..
La dosar s-au mai depus evidențele de rol fiscal privind pozițiile nr.184 și 185/1950, potrivit cărora, imobilul din București, ..13, în ceea ce privește apartamentul de la parter, figura ca naționalizat la 20.04.1950, de la autorii B. N. și B. E., iar referitor la apartamentul de la etaj, figura ca naționalizat la aceeași dată, 20.04.1950, de la fiica proprietară B. E. care îl dobândise prin actul de dotă din 1923.
Analizând probele administrate în cauză, Tribunalul a reținut că imobilul situat în ..13, fostă ., a fost dobândit inițial de către străbunicii reclamanților de azi, B. E. și B. N., care au dobândit terenul viran și au construit o clădire cu două apartamente și dependințele necesare, apartamentul nr.1 situat la parter și apartamentul nr.2 situat la etajul imobilului.
Prin actul de dotă din anul 1923, cota de ½ din imobil a fost transmisă către fiica B. E., aceasta ocupând apartamentul de la etaj și dependințele aferente.
Deși autorul B. N. a decedat la 5.08.1944, iar moștenitorii acestuia B. E., B. E. și B. A. au încheiat actul de partaj voluntar din 5.12.1944, potrivit căruia apartamentul de la parter i-a revenit fiului invalid B. A., în evidențele fiscale din 1950 figurau ca proprietari ai imobilului de la parter tot proprietarii inițiali, respectiv B. N., decedat și B. E..
Erau însă menționați ca locuind în imobil, fiul B. A., pensionar IOVR și mama sa B. E., alături de care autoritățile timpului introduseseră chiriași în acest imobil.
Preluarea imobilului s-a făcut potrivit Deciziei Ministerului Sănătății nr._ din ianuarie 1950 și Anexei nr.2 la această decizie, în baza Decretului nr.134/2.04.1949, privind naționalizarea laboratoarelor chimico-farmaceutice, deși din înscrisurile depuse la dosar, respectiv din evidențele fiscale ale autorității locale rezultă că imobilul avea destinația de locuință și nu de unitate farmaceutică.
După preluarea acestui imobil, fără un titlu valabil, întregul imobil a fost inclus în fondul locativ gestionat de autoritățile statului până la 1.01.1990.
În ceea ce-l privește pe chiriașul S. D. G., așa cum rezultă din adresele MAI – Direcția de Evidență a Persoanelor, reținute mai sus, acesta figurează ca plecat definitiv din România începând cu anul 1977, fiind stabilit în Olanda sau Filipine.
Prin contractul de închiriere nr._/19.02.1996 acesta a închiriat de la . . la parterul imobilului pe o perioadă limitată (1.02.1996 – 18.04.1999), urmând să locuiască în acest apartament împreună cu mama, sora, cumnatul și un nepot.
La 20.05.1996 a formulat cerere de cumpărare a acestei locuințe conform dispozițiilor Legii nr.112/1995, din documentația aferentă încheierii contractului de vânzare cumpărare rezultă că nu s-au făcut mențiuni în sensul că imobilul ar fi fost solicitat de către moștenitorii fostului proprietar, iar în ceea ce o privește pe reclamanta moștenitoare R. A. M., Comisia Specială pentru Aplicarea Legii nr.112/1995, a menționat expres că dosarul acesteia nr.1143/1996 nu se referă la apartamentul nr.1 de la parterul acestui imobil, în aceste condiții fiind încheiat contractul de vânzare cumpărare nr.549/_/10.10.1996.
Tribunalul a constatat însă, așa cum precizează și reclamanții prin cererea de chemare în judecată, că cererea acestora de restituire a imobilului viza inclusiv apartamentul nr.1 situat la parterul imobilului, astfel că locuința respectivă nu putea face obiectul vânzării, conform art. 9 din Legea nr. 112/1995, către chiriaș.
Conform art. 9 alin. 1 din Legea nr. 112/1995, „chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului”.
Art. 14 din aceeași lege, prevedea că „persoanele îndreptățite la restituirea în natură a apartamentelor sau, după caz, la acordarea de despăgubiri, vor depune cereri în acest sens, în termen de 6 luni de la . legii”.
Așa cum s-a reținut mai sus, reclamanta moștenitoare R. A. M., avea înregistrată o cerere care forma obiectul dosarului nr.1143/1996 la Comisia Specială pentru Aplicarea Legii nr.112/1995, însă această Comisie a apreciat că nu se referă la apartamentul nr.1 de la Parterul acestui imobil, în aceste condiții fiind încheiat contractul de vânzare cumpărare nr.549/_/10.10.1996.
La rândul său, chiriașul cumpărător S. D. G. a înstrăinat imobilul prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1489/16.08.2007 către cumpărătoarea M. G. M. (filele 63-64 din dosar) pentru prețul de 175.000 lei, contractul fiind încheiat în numele vânzătorului de către mandatarul C. D..
Tribunalul a apreciat astfel că actul de preluare din 1949-1950 nu-i conferă Statului Român dreptul de proprietate asupra imobilului, în condițiile în care nu s-a dovedit că acesta se afla în posesia instituțiilor aflate în subordinea Ministerului Sănătății și nici nu s-a dovedit că acest imobilul avea destinația de unitate farmaceutică.
În consecință, statul nu a dobândit dreptul de proprietate, iar în anul 1996 nu putea fi transmis dreptul de proprietate către chiriașul cumpărător S. D. G..
În ceea ce-l privește pe acest chiriaș, Tribunalul a apreciat că pe de o parte, nu era îndreptățit să cumpere o astfel de locuință, întrucât din probele administrate rezultă că nu avea domiciliul în țară, fiind stabilit în străinătate încă din anul 1977, iar calitatea sa de chiriaș s-a stabilit abia 19.02.1996, actul fiind încheiat tocmai în vederea cumpărării acestei locuințe în luna octombrie 1996.
Prin Legea nr. 112/1995, legiuitorul a înțeles să acorde facilitatea chiriașilor de a cumpăra locuințele pe care le ocupau cu chirie, având în vedere o categorie socială ce urma să beneficieze de dispozițiile de favoare ale legii, care ocupau locuințe din fondul locativ de stat și urmau să le cumpere la prețuri sociale, care nu erau corespunzătoare prețurilor reale ale imobilelor.
Legiuitorul nu a înțeles să favorizeze prin acest act normativ pe eventualii chiriași stabiliți în imobile naționalizate după data de 1.01.1990 și cu atât mai mult persoane care își aveau de fapt domiciliul sau reședința în străinătate.
Deși era înregistrată cererea de restituire a imobilului de către moștenitorii fostului proprietar, în speță reclamanții, contractul de vânzare cumpărare nr.549/_/10.10.1996, a fost încheiat de către Primăria Municipiului București prin ., ignorând aceste cereri ale foștilor proprietari și cu încălcarea art.9 din Legea nr. 112/1995 care reglementa condițiile în care se putea cumpăra o astfel de locuință.
În consecință, Tribunalul a constatat că pârâtul S. D. G. nu a dobândit în mod valabil dreptul de proprietate pentru ca acest titlu să le poată fi opus moștenitorilor fostului proprietar de la care preluarea s-a făcut fără un titlu valabil, așa cum s-a menționat mai sus.
S-a mai reținut că, deși au înregistrat și notificarea nr.1425/16.07.2001 privind restituirea aceluiași imobil preluat în mod abuziv de autoritățile statului, această notificare nu și-a găsit o rezolvare până în prezent și nu constituie un impediment privind rezolvarea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, acesta fiind unul dintre motivele care i-au determinat pe reclamanți să acționeze pe această cale, potrivit art.480 Cod civil.
Având în vedere caracterul absolut al acțiunii în revendicare, precum și situația că au trecut peste 10 ani de zile de la adresarea notificării, fără ca aceasta să fie rezolvată, nu s-a putut reține întemeiat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, pe motivul că cererea reclamanților și-ar găsi o rezolvare pe calea Legii speciale nr.10/2001, astfel că Tribunalul a respins această excepție și a soluționat acțiunea în revendicare pe fond.
Așa cum s-a reținut mai sus, comparând titlurile părților, Tribunalul a constatat că reclamanții prin autorii lor inițiali B. E. și B. N. dețin drept titlu de proprietate contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/6.12.1920 și dreptul de proprietate obținut prin moștenire legală, respectiv la 5.12.1944 de către fiul B. A. care s-a transmis prin moștenire legală către reclamanții de azi.
Dreptul de proprietate nu a fost transferat în proprietatea statului, așa cum s-a menționat mai sus, întrucât actul de naționalizare din 1949 nu se referea la acest imobil, decizia Ministrului Sănătății citată fiind nelegală și abuzivă.
În consecință, moștenitorii foștilor proprietari sunt în măsură să opună în prezent un titlu valabil referitor la dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat.
La rândul său, pârâtul S. D. G. prezintă contractul de vânzare cumpărare nr.549/_/10.10.1996, încheiat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, astfel că nu poate fi opozabil moștenitorilor adevăratului proprietar, în plus, acesta dobândind imobilul de la un neproprietar, întrucât la data vânzării din 1996, Statul Român care era proprietarul imobilelor aflate în fondul locativ de stat, nu era titularul dreptului de proprietate referitor la acest imobil.
Cum pârâtul S. D. G. nu a dobândit un drept de proprietate care să poată fi opus reclamanților în calitate de moștenitori ai adevăratului proprietar, la rândul său nu putea să transmită în mod valabil dreptul de proprietate către cumpărătoarea M. G. M., astfel că nici contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1489/16.08.2007 nu le poate fi opus reclamanților în calitatea lor de moștenitori ai adevăratului proprietar.
Dreptul de proprietate aparține reclamanților, titlul acestora fiind preferabil, astfel că se va admite acțiunea principală formulată de reclamanți, de la fila nr.2 din dosarul nr._/299/2008 și cererea de la fila nr.85 din același dosar privind introducerea în cauză a noului cumpărător M. G. M. și a soțului acesteia, G. K. Matew, urmând ca cei trei pârâți să fie obligați să le respecte dreptul de proprietate și posesie asupra apartamentului nr.1 situat la parterul imobilului din ..13 (fostă ..13), sector 1 compus din: 5 camere de locuit și dependințe (vestibul, culoar, WC, bucătărie, baie, pivniță, terasă), având o suprafață utilă de 142,05 mp, precum și asupra cotei indivize de 30,95% din părțile comune ale imobilului.
Conform art.1337 cod civil „vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect și care n-ar fi declarate la facerea contractului”.
Având în vedere această dispoziție legală, precum și faptul că prin admiterea acțiunii în revendicare, pârâta M. G. M. este evinsă de imobilul pe care l-a cumpărat de la pârâtul S. D. Gheorhe, tribunalul a apreciat că este întemeiată cererea de chemare în garanție pentru a răspunde în caz de evicțiune, astfel că a fost admisă această cerere a pârâtei de la fila nr.107 din dosar, iar chematul în garanție S. D. G. a fost obligat să-i restituie pârâtei-cumpărătoare M. G. M., prețul plătit de 175.000 Euro, echivalent în lei la data plății efective și spezele vânzării în sumă de 13.146 lei.
Referitor la cererea reconvențională de la fila nr.109 din dosar formulată de pârâta M. G. M., din probele administrate în cauză, Tribunalul nu a reținut că aceasta ar fi efectuat lucrări necesare și utile prin care să aducă îmbunătățiri imobilului revendicat, astfel că nu se evidențiază suportarea unui prejudiciu de această natură în urma admiterii acțiunii în revendicare, cererea reconvențională a pârâtei fiind respinsă ca neîntemeiată.
Pentru aceleași considerente, a fost respinsă și cererea pârâtei privind instituirea unui drept de retenție asupra imobilului, întrucât reclamanții proprietari nu-i datorează pârâtei nici o sumă de bani, iar conform art.274 Cod procedură civilă, a fost respinsă și cererea formulată de aceeași pârâtă M. G. M. prin care solicita obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, aceștia din urmă nefiind în culpă procesuală cu privire la cererea reconvențională.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta M. G. M., pe care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, astfel:
1) Pe tot parcursul procesului, procedura de citare cu pârâtul S. D. G. nu a fost legal îndeplinită, deși acesta și-a restabilit domiciliul în România, încă din anul 1991, potrivit relațiilor de la dosar, adresa fiind: București, ..13, parter, ., adresa imobilului revendicat cumpărat în baza Legii nr.112/1995 cu contractul de vânzare – cumpărare nr.549/_/10.10.1996, dobândit ulterior de către apelanta M. G. M. prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr.1489/16.08.2007.
2) Instanța nu a intrat în judecata fondului cauzei cu privire la cererea reconvențională formulată de apelanta – pârâtă vizând plata contravalorii lucrărilor necesare și utile efectuate la imobilul revendicat în cauză și instituirea unui drept de retenție asupra imobilului, până la data plății efective.
Instanța, prin Încheierea de ședință din data de 03.05.2011 a reținut doar că pârâții nu s-au prezentat spre a-și administra probele pe cererea reconvențională, fără a se pronunța pe admisibilitatea probelor solicitate prin însăși cererea reconvențională, respectiv, în esență, cu privire la administrarea unei expertize tehnice imobiliare, având ca obiect stabilirea valorii lucrărilor necesare și utile efectuate la apartament.
Pe cale de consecință, în mod netemeinic și nelegal a respins prima instanță cererea reconvențională, fără practic, a fi discutate probele solicitate.
3) În mod greșit s-a respins excepția privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare invocate de apelantă, în sensul că o astfel de acțiune întemeiată – după . Legii nr.10/2001, potrivit dreptului comun – art.480 și următoarele Cod civil, nu mai poate fi primită, fiind inadmisibilă.
Reclamanții care au și formulat notificări pentru imobil, vor beneficia de prevederile legii speciale – Legea nr.10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii, aceasta având prioritate de aplicare, soluție ce decurge și din prevederile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică „… pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, dacă (imobilele respective – nota red.) nu fac obiectul unei legi speciale de reparație”, problema raportului dintre dreptul comun și legea specială fiind rezolvată, în același mod, de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr.53/2007 cu privire la aplicabilitatea prevederilor art.35 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauze de utilitate publică.
Soluția aplicării legii speciale este conformă principiului „… electa una via” și a securității juridice, și rezultă din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia, neatacarea actului de vânzare – cumpărare (al chiriașului – nota red.) în termenul special de prescripție prevăzut de legea specială, nu dă dreptul de a solicita cercetarea îndeplinirii condițiilor de legalitate, într-o acțiune în revendicare întemeiată pe art.480 Cod civil, astfel că foștii proprietari pot beneficia, doar de măsurile reparatorii în echivalent prevăzute de legea specială în materie.
S-a invocat în acest sens și decizia pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție nr.33/2008, dar și jurisprudența CEDO (cauza A. contra României din 17.06.2008, cauza Pincova & Pinc contra Republicii Cehia), din care rezultă că acțiunea în revendicare nu poate fi primită în contra celor care și-au dobândit dreptul de proprietate asupra bunului, de bună-credință – în mod oneros – astfel cum este și situația apelantei.
4) Soluția primei instanțe este netemeinică și nelegală și pe fondul cauzei.
Astfel, instanța a analizat condițiile de validitate ale contractului de vânzare – cumpărare al chiriașului S. D. G. încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 pentru imobilul în litigiu, deși nu a fost învestită cu un capăt de cerere cu un astfel de obiect, și respectiv al contractului de vânzare – cumpărare subsecvent, încheiat în 2007, între S. D. G. și apelanta – pârâtă.
Or, Decizia nr.33/2008 pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție statuează că neatacarea actelor încheiate cu privire la imobil în termenul de prescripție și nerevendicarea imobilului în același termen, conduce la soluția respingerii acțiunii în revendicare – termenul de prescripție fiind cel din art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001 de 18 luni, astfel că restituirea în natură este condiționată de anularea titlului terțului dobânditor, iar nu de compararea titlurilor, în astfel de spețe.
În același sens sunt și dispozițiile art.7 alin.11 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.1/2009 și Normele metodologice de aplicare corespunzătoare acestui text de lege.
S-a invocat și cauza M. A. și alții contra României, în sprijinul apelului formulat.
S-a susținut că apelanta este un subdobânditor de bună-credință, titlul său și al celui de la care a dobândit nu au fost anulate, astfel deține un „bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la CEDO ce trebuie protejat.
În consecință, s-a solicitat admiterea apelului, anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la fond, iar, în subsidiar, schimbarea sentinței apelate, cu consecința respingerii acțiunii în revendicare, respectiv, în cazul în care se menține soluția revendicării, să fie admisă cererea reconvențională privind obligarea la plata contravalorii îmbunătățirilor necesare și utile efectuate la imobil, de către reclamanți, cu instituirea unui drept de retenție, urmând a se administra probele necesare.
Intimații R. A. M., S. I. R. și G. L. au depus întâmpinare la dosar prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat.
S-a arătat astfel, că pârâta, deși legal citată, nu s-a prezentat spre a-și administra probele solicitate în reconvențională, iar instanța de fond, la stăruințele reclamanților a efectuat numeroase adrese pentru a obține relații cu privire la aflarea domiciliului pârâtului S. D. G., dispunându-se citarea sa, inclusiv prin afișare la ușa instanței, dimpotrivă, prin decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se arată că acțiunea în revendicare nu este inadmisibilă în condițiile existenței reglementării speciale – Legea nr.10/2001, cauza CEDO – Faimblat contra României fiind relevantă, întrucât legea specială reglementează doar măsurile reparatorii în raporturile dintre „persoana îndreptățită” și „organele și unitățile deținătoare”, reclamanții aveau cerere de restituire a imobilului, iar pârâtul S. D. G. a încheiat contractul de închiriere în 19.02.1996, iar cererea de cumpărare a fost făcută la trei luni de la data sus-menționată, în detrimentul reclamanților, acțiunea în revendicare fiind temeinic și legal admisă de către prima instanță, întrucât reclamanții cărora le-a fost naționalizat imobilul, au avut un „bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la CEDO – soluție ce corespunde unei jurisprudențe constante până în 2001, împotriva cumpărătorului, chiar de bună-credință, al lucrului altuia, fiind invocată și cauza CEDO P. contra României, decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Curtea a încuviințat în apel probele cu înscrisuri și o expertiză tehnică în construcții având ca obiect constatarea îmbunătățirilor necesare și utile efectuate la imobilul în litigiu și evaluarea lor – probă solicitată de apelanta – pârâtă pe reconvenționala sa, avându-se în vedere faptul că, deși se solicitase prin reconvențională la fond, administrarea probelor cu înscrisuri și expertiză tehnică, nu s-a pus în discuție admisibilitatea probelor solicitate – apelul fiind în plus, devolutiv – criticile din apel vizând inclusiv soluțiile de respingere la fond a pretențiilor din reconvenționala pârâtei.
Raportul de expertiză – în specialitatea construcții – efectuat de expertul tehnic M. T. a fost depus la dosar – filele 90 – 97 – valoarea îmbunătățirilor fiind stabilite la 60.289 lei (16.359 euro) – expertul răspunzând ulterior și la obiecțiunile formulate de către părți – filele 140 – 143, în sensul reducerii cuantumului cheltuielilor necesare și utile la suma de 54.827 lei.
Pârâtul S. D. G. a fost citat și prin mandatar C. D., astfel cum a rezultat din înscrisurile dosarului.
Apelanta a depus la dosar înscrisuri, între care și sentința civilă nr._/10.12.1996 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarulnr._/1996 – irevocabilă – prin care s-a respins acțiunea formulată de R. A. M. în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului București și . având ca obiect constatarea că reclamanta este proprietara etajului I al imobilului din ..13, fost . – constatându-se că „imobilul în totalitatea sa, a intrat în proprietatea statului cu titlu …” conform Decretului nr.134/1949 – „fiind sub incidența Legii nr.112/1995” și sentința civilă nr._/17.11.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._/299/2008, privind divorțul și partajul de bunuri comune între soții M. - G. M. și (pârâtul) G. K. – M. – prin care s-a atribuit apelantei, imobilul în litigiu – rămasă irevocabilă (filele 65 – 72).
Intimații nu au solicitat noi probe în apel.
Analizând apelul formulat în raport de criticile formulate și probatoriul administrat în cauză – inclusiv în faza procesuală a apelului – Curtea constată că el este fondat, potrivit considerentelor de fapt și de drept ce urmează:
Mai întâi, Curtea constată că nu sunt fondate criticile vizând necitarea legală a pârâtului S. D. G. la fond – lipsind interesul legitim al apelantei spre invocarea acestei cauze de nulitate a hotărârii, pe care doar partea vătămată, procedural, o poate invoca potrivit art.105 alin.2 Cod de procedură civilă și respectiv respingerea excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, întrucât, astfel cum s-a arătat în întâmpinarea reclamanților, o astfel de excepție vizează doar situația acțiunii îndreptată de către persoanele îndreptățite, în contra organelor și unităților deținătoare în sensul Legii nr.10/2001 – astfel că acțiunea în revendicare formulată în contra subdobânditorilor imobilului, urmează a fi supusă analizei pe fondul cauzei, astfel cum a și procedat prima instanță (criticile de la punctele 1 și 3 din apel).
Curtea constată însă că sunt fondate criticile vizând soluția pe fond a cauzei (de la pct.4 din apel) de admitere a acțiunii în revendicare.
În compararea vechiului titlu al reclamanților – actul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr._/1920 și actul de partaj voluntar nr._/1944 și titlul pârâtului S. D. G. – contractul de vânzare - cumpărare nr.549/_/10.10.1996 încheiat în baza Legii nr.112/1995, respectiv al apelantei – pârâte – contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr.1489/16.08.2007 la BNP Asociați – M. D. și A. L. – Curtea constată că preferabilitate trebuie acordată, cumpărătorului chiriaș de bună-credință, pârâtul S. D. G., care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în temeiul Legii nr.112/1995, contractul său de vânzare – cumpărare nefiind constatat nul, în termenul legal de prescripție extinctivă prevăzut de art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001, de 18 luni, și respectiv apelantei – pârâte, în calitate de terț subdobânditor de bună-credință conform contractului din 2007, valid, neanulat printr-o hotărâre judecătorească.
Apelanta – pârâtă deține astfel, un „bun” actual și efectiv, în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană privind Drepturile Omului, necontestat, ce poate fi opus cu succes în acțiunea în revendicare a reclamanților, raportat la dreptul cuprins în vechiul titlu al autorilor acestora, neconfirmat, după preluarea la stat, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Dimpotrivă, Curtea constată că prin sentința civilă nr._/10.12.1996 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București depusă la dosar – definitivă și irevocabilă (filele 68 – 69) prin respingerea apelului reclamantei R. A. – M. și nerecurare – s-a statuat cu putere de lucru judecat preluarea imobilului în integralitatea lui, la stat, în baza Decretului nr.134/1949 – cu titlu – imobilul intrând sub incidența Legii nr.112/1995.
Această hotărâre judecătorească a validat practic vânzarea către cumpărătorul – chiriaș, pârâtul în cauză, S. D. G., privind apartamentul nr.1 de la parter, ..13, sector 1, București, statuând incidența Legii nr.112/1995 pentru cumpărarea de către chiriaș a apartamentului, cu bună-credință, consolidându-se astfel dreptul de proprietate cuprins în contractul de vânzare nr.549/_/1996, drept care apoi, s-a transmis în mod valabil către apelanta – pârâtă, prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat din 2007.
Simpla speranță de a se recunoaște continuitatea unui vechi drept de proprietate al intimaților – reclamanți, pe care, de multă vreme, este imposibil să-l exercite efectiv, nu mai poate fi considerat „un bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la CEDO, care să conducă la cedarea bunului de către deținătorul actual și de bună-credință al unui titlu valabil, având la bază un titlu valabil dobândit și consolidat în timp în conformitate cu Legea nr.112/1995, în cauza pendinte – astfel că soluția fondului pe acțiunea în revendicare este greșită.
Soluția legală și temeinică în speță, este respingerea ca netemeinică a acțiunii în revendicare – și care se înscrie în practica judiciară în materie, ce asigură stabilitatea raporturilor juridice și securitatea circuitului civil – fiind confirmată și prin decizia nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, în scopul unificării practicii judiciare, dar și în spiritul Hotărârii CEDO în cauza A. și alții contra României din 12.10.2010.
În jurisprudența CEDO s-a statuat în mod constant, că trebuie păstrat un just echilibru între interesul general al comunității – și imperativele de salvgardare a drepturilor fundamentale ale omului, că persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile, nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri, iar diminuarea vechilor atingeri ale proprietății nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate (cauza R. împotriva României, cauza Pinc și Pincova contra Republicii Cehia).
Soluția de respingere a acțiunii în revendicare va avea drept consecință, păstrarea bunului în litigiu de către apelanta – pârâtă și ca urmare, respingerea cererii de chemare în garanție – ca neîntemeiată – nemaifiind întrunite cerințele art.60 Cod de procedură civilă, privind căderea în pretenții a pârâtei și respectiv, soluția de respingere a cererii reconvenționale privind obligarea la cheltuielile necesare și utile făcute cu bunul și instituirea unui drept de retenție asupra acestuia, apelanta – pârâtă fiind deținătoarea – proprietară a imobilului – ca rămasă fără obiect.
Criticile din apel de la punctul 2 pe aspectul nesoluționării pe fond a cererii reconvenționale rămânând astfel fără obiect, cu observația că ele erau și nefondate, în măsura în care susțineau că nu s-ar fi insistat în cercetarea fondului acestei cereri în primă instanță, Curtea constatând, dimpotrivă, soluționarea în fond a cererii, nefiind un caz de trimitere spre soluționare potrivit art.297 alin.1 Cod de procedură civilă pe acest aspect.
Având în vedere considerentele reținute – potrivit art.296 Cod de procedură civilă, va fi admis apelul, schimbată în parte sentința civilă apelată, va fi respinsă acțiunea în revendicare formulată de reclamanți, ca neîntemeiată, va fi respinsă cererea reconvențională formulată de pârâta M. - G. M. - pentru motivul rămânerii ei fără obiect, va fi respinsă cererea de chemare în garanție – ca neîntemeiată, fiind menținută soluția de respingere a excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, luându-se act, conform art.274 Cod de procedură civilă, că pârâta nu solicită cheltuieli de judecată în primă instanță.
În conformitate cu criteriile prevăzute de art.274 alin.3 Cod de procedură civilă și reducerile legale astfel aplicate, va obliga pe intimații – reclamanți la plata către apelanta – pârâtă a sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată – în apel – având în vedere și principiul asigurării accesului liber la justiție conform art.6 CEDO.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelanta – pârâtă M. – G. M., cu domiciliul ales la av.Ovanesian F., în C., . – 84, județul C., împotriva sentinței civile nr.922/10.05.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații – reclamanți R. A. M., domiciliată în București, ., ., ., sector 2, S. I. R., cu domiciliul ales la C..Av. B. D., în București, ..108, ., ., sector 3 și G. L., domiciliat în București, . nr.9, sector 1 și cu intimați – pârâți S. D. G., domiciliat în București, ..13, parter, . și prin mandatar C. D., domiciliat București, ..19 B, ..1, . și G. – K. M., domiciliat în București, ..4, ..
Schimbă în parte sentința civilă apelată în sensul că respinge acțiunea în revendicare formulată de reclamanți – ca neîntemeiată.
Respinge cererea reconvențională – ca rămasă fără obiect.
Respinge cererea de chemare în garanție – ca neîntemeiată.
Menține soluția privind respingerea excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare.
Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată la fond.
Obligă pe intimații – reclamanți la plata către apelantă a sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată – în apel – cu reducerea aplicată conform art.274 alin.3 Cod de procedură civilă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 01.10.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
F. P. C. M. T.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red.F.P.
Tehdact.R.L.
9 ex./19.10.2012
TB-S.5 – S.V.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 195/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 333/2012. Curtea de Apel... → |
|---|
