Revendicare imobiliară. Decizia nr. 612/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 612/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-03-2013 în dosarul nr. 612/2013

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ

DOSAR NR._

DECIZIA CIVILĂ NR.612 R

Ședința publică din data de 21.03.2013

CURTEA COMPUSĂ DIN:

PREȘEDINTE: G. D. M.

JUDECĂTOR: M. A. M.

JUDECĂTOR: S. G.

GREFIER: M. D.

Pe rol soluționarea recursurilor declarate de recurenta reclamantă S. M. M. și de recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL G., împotriva deciziei civile nr.1075A/28.11.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți B. A., M. L., C. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, . R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cauza având, ca obiect, „acțiune în constatare”.

La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns recurenta reclamantă S. M. M., prin avocat B. E., cu împuternicire avocațială nr._/21.02.2013, la fila 16 dosar, lipsind celelalte părți.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau acte de depus, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe recursuri.

Apărătorul recurentei reclamante S. M. M. solicită admiterea recursului propriu, conform motivelor scrise de recurs, apreciind că decizia recurată este nelegală întrucât, în speță, instanța trebuia să acorde aplicabilitate Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât a fost încălcat art.1 din Primul Protocol Adițional, astfel încât nu era aplicabilă Legea nr.10/2001, în raport și de decizia nr.33/2008 a Î.C.C.J.

Astfel, arată că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil, astfel încât se impune recunoașterea, cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al recurentei reclamant, aceasta având un „bun” în sensul C.E.D.O., titlul său fiind mai bine caracterizat raportat la titlul statului, care este un non dominus.

Apărătorul recurentei reclamante apreciază că, întrucât la acest moment terenul este liber, ca și o parte din construcție, nu au fost vândute și nu se află în proprietatea Municipiului București, este posibilă restituirea în natură, în raport și de Hotărârea-pilot A. contra României, decizia nr.33/2008 și Legea nr.10/2001, având în vedere că nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securității circuitului civil.

Pe de altă parte, apărătorul recurentei apreciază că în mod greșit s-a reținut, în decizia recurată, faptul că recurenta reclamantă ar putea obține numai despăgubiri în temeiul Legii nr.10/2001 întrucât imobilul este exceptat de la restituirea în natură, deoarece potrivit legii, terenurile aferente imobilelor are au fost înstrăinate în baza Legii nr.112/1995 nu se restituie în natură. Sub acest aspect, arată că în normele metodologice se precizează că prin teren aferent se înțelege amprenta construcției și terenul din jur, necesar bunei funcționări a construcției, or, în speță, se pot restitui în natură curtea, ce este teren liber, precum și partea din construcție neînstrăinată.

Concluzionând, apărătorul recurentei reclamante S. M. M. arată că întrucât reclamantul inițial nu a formulat notificare în baza Legii nr.10/2001, admiterea acestei acțiuni ar fi singura șansă pentru a preveni pierderea dreptului de proprietate.

În ceea ce privește recursul Municipiului București, apărătorul recurentei reclamante solicită respingerea recursului, ca nefondat, menținerea deciziei și respingerea apelului cu privire la excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii. Apreciază că această excepție este neîntemeiată întrucât interesul reclamantei subzistă cât timp apreciată că imobilul a fost preluat fără titlu și solicită constatarea nevalabilității titlului statului. De asemenea, în ceea ce privește susținerea că instanțele de judecată nu sunt competente să stabilească nevalabilitatea titlului statului, apărătorul recurentei reclamante apreciază ca fiind corecte, sub acest aspect, sentința instanței de fond și decizia instanței de apel, cele două instanțe făcând aplicarea art.6 din Legea nr.213/2008, care stabilește că instanțele judecătorești au această competență.

CURTEA

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 București la 18.12.2009, reclamantul D. A., în contradictoriu cu pârâtul S. R. - M. București prin Primar G., a solicitat ca, prin hotărârea care se va pronunța, să se dispună constatarea preluării abuzive de către S. R. a imobilului situat în București, ..11, sector 2, obligarea pârâtei la restituirea imobilului, deschiderea cărții funciare, și intabularea dreptului reclamantului, și, în subsidiar, dacă restituirea în natură nu este posibilă, acordarea unor despăgubiri în echivalent,

La solicitarea instanței de precizare a cadrului procesual, reclamantul și-a completat și modificat cererea arătând că înțelege să se judece în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și M. București prin Primar G..

Prin mai multe completări și precizări ulterioare, reclamantul și-a precizat cererea arătând că solicită: să se constate, pe baza comparării titlurilor de proprietate, că este proprietarul imobilului situat în București, P. P., nr.11, sector 2, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, M. București prin Primar G., C. G. al Municipiului București, M. L., B. A.; să se constate nulitatea absolută a contractului nr. 1321/5.12.1996 și a contractelor subsecvente; să se constate că trecerea imobilului din proprietatea lui D. M., autorul reclamantului, în proprietatea Întreprinderii de Locuințe și Localuri București, nu s-a făcut în baza unui titlu valabil, acesta fiind nul absolut, în contradictoriu cu pârâții M. București prin Primar G., S.C. A. S.A., M. L., B. A.; să se dispună deschiderea unei Cărți Funciare pentru imobil și intabularea dreptului de proprietate al reclamantului; evacuarea pârâtei B. A.;

Deși apărătorul reclamantului a arătat că renunță la judecata în contradictoriu cu pârâta M. L., decedată, instanța nu a luat act de renunțare motivat de faptul că acesta nu a prezentat un mandat special în acest sens.

Prin sentința civilă nr. 7569/2011, Judecătoria Sector 2 a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului; a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes pe capătul 1 de cerere având ca obiect constatarea preluării imobilului fără titlu valabil; a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată de reclamant; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S.C. A. S.A; a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei M. L.; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C. G. al Municipiului București; a admis excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului pe capătul de cerere prin care se solicită constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1321/5.12.1996; a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității cererii de înscriere în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantului; a respins ca rămasă fără obiect excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. A. pe cererea privind acordarea de despăgubiri prin echivalent; a admis cererea de constatare a nevalabilității titlului statului; a constatat că imobilul situat în București, .. 11, sector 2, compus din teren și construcție, a fost preluat de către stat fără titlu valabil de la reclamant; a respins cererea precizată formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A., pentru lipsa calității procesuale pasive; a respins cererea precizată formulată în contradictoriu cu pârâta M. L., pentru lipsa capacității procesuale de folosință; a respins cererea precizată formulată în contradictoriu cu pârâtul C. G. al Municipiului București, pentru lipsa calității procesuale pasive; a respins ca prescrisă cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1321/5.12.1996 formulată de reclamantul D. A. în contradictoriu cu pârâții M. București prin Primar G. și B. A., a respins ca neîntemeiate acțiunea în revendicare și cererile accesorii, de înscriere în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantului și evacuare a pârâtelor, formulate de reclamantul D. A. în contradictoriu cu pârâții M. București prin Primar G. și B. A..

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că primul capăt de cerere reprezintă o acțiune în constatarea nevalabilității titlului statului, respectiv Decizia Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Raionului 1 Mai din 1954 prin care s-a dispus trecerea în folosința sfatului popular al raionului 1 Mai, în baza Decretului nr. 111/1950, a imobilului compus din teren și construcție situat în .. 11, preluat de la moștenitorii M. D..

Având în vedere că nu există Decretul nr. 111/1950, instanța a prezumat că temeiul de drept al preluări fără plată a imobilului l-a constituit Decretul nr. 111/1951 privind reglementarea situatiei bunurilor supuse confiscarii, fara mostenitori sau fara stapin, precum si a unor bunuri care nu mai folosesc institutiilor, prezumție nerăsturnată prin proba contrară. Mai mult, prin adresa nr. 2387/21.10.2010 emisă de S.C. A. S.A. se face mențiune expresă în acest sens.

Astfel, titlul statului reprezintă un act subsecvent Decretului nr. 111/1951, respectiv emis pe baza dispozițiilor acestora, astfel că o constatare în sensul nelegalității acestui act normativ atrage drept consecință firească nevalabilitatea titlului statului.

Analizând aceste susțineri, instanța a aratat că potrivit art.6 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, se prevede că „fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrative teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării de către stat”, iar „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație” și că „instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului”. În raport de dispozițiile arătate, care stabilesc în mod expres admisibilitatea unei astfel de cereri, dar și în raport de situația juridică arătată anterior, instanța a constatat că Decretul nr. 111/1951 nu a putut produce niciun efect juridic asupra dreptului de proprietate cu privire la imobilele preluate de stat de la cetățeni, el fiind sub acest aspect, un act normativ neconstituțional și, în consecință, fără efecte juridice.

Un alt argument în sensul nevalabilității titlului emis în baza Decretului nr. 111/1951 îl constituie faptul că preluarea a fost făcută fără a exista o prealabilă sau măcar ulterioară despăgubire, deci fără plată.

S-a constatat astfel, în considerarea tuturor argumentelor arătate, că imobilul situat în București, .. 11, sector 2, compus din teren și construcție, a fost preluat de către stat fără titlu valabil de la reclamant.

Analizând pe fond acțiunea în revendicare formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta B. A., instanța a arătat în primul rând faptul că reclamantul nu a prezentat instanței titlul său de proprietate în vederea analizării comparative a titlurilor în cadrul acțiunii în revendicare.

Astfel, acesta a susținut că titlul său ar fi reprezentat de jurnalul nr._/27.06.1947 pronunțat de Tribunalul I. – Secția a III-a C.C. în dosarul nr. 527/1947 (fila 12) care reprezintă o hotărâre judecătorească emisă ca urmare a dezbaterii succesorale, fiind declarativă, și nu constitutivă, de drepturi.

Din modul de formulare a dispozitiilor art. 45 alin. 2 din Legea 10/2001 se deduce intentia legiuitorului de a fi mentinute contractele de vânzare-cumpărare incheiate cu buna-credinta, recunoasterea prevalentei interesului sudobanditorului ce a dovedit o atare atitudine subiectiva impunandu-se pentru asigurarea securitatii circuitului civil si a stabilitatii raporturilor juridice, neavand relevanta de cine este detinut imobilul.

Ca atare, criteriul de analiza a actiunii in revendicare nu il reprezinta compararea, potrivit regulilor clasice (reguli ce nu au o consacrare legislativa, fiind doar o creatie a jurisprudentei si doctrinei), a titlurilor infatisate de persoane cu interese contrare asupra aceluiasi imobil, ci atitudinea subiectiva a subdobanditorului cu titlu oneros a bunului proprietatea altei persoane, criteriu ce se impune prin vointa legiuitorului, explicit consacrata prin dispozitiile Legii 10/2001 si in considerarea caruia titlul subdobanditorului este preferabil celui adevaratului proprietar, astfel ca se impune verificarea conditiilor in care s-a perfectat contractul de vânzare-cumpărare nr. 1321/5.12.1196, respectiv a dispozitiilor Legii 112/1995.

Statutul de verus dominus al statului presupune că titlul sau este legal, iar la data cumpărării bunului de către autorii pârâtei nu exista cerere de restituire formulată de reclamant ori vreo acțiune pe rolul unei instanțe având ca obiect bunul imobil, deci autoarea pârâtei a considerat ca nu exista nicio problema cu privire la imobilul pe care urma sa-l cumpere.

În aceste conditii, buna-credinta este evidenta si are efect in sensul celor dispuse de art. 45 din Legea 10/2001, astfel încat, cererea reclamantului prin care solicita restituirea imobilului în natură este neîntemeiata, titlul paratei fiind conservat si, astfel, preferabil.

Referitor la practica Curții Europene a Drepturilor Omului s-a constatat că, in speta, numai paratii detin un „bun” in sensul art. 1 din Protocolul 1 aditional la Conventie.

Astfel, in ceea ce îl priveste pe reclamant, desi in hotararea din 01.12.2005 pronuntata in cauza P. contra Romaniei, Curtea a apreciat ca „bunul” reclamantului putea consta in interesul de a i se restitui cladirea in natura de catre cumparatori, considerand ca acest interes patrimonial avea o baza suficienta in dreptul intern deoarece era, pe de o parte, recunoscut in mod expres de catre stat si, pe de alta parte, confirmat de o jurisprudenta bine stabilita, acesta se regasește . intrucat reclamantul nu a făcut niciun demers în vederea restituirii in natura ori echivalent a imobilului.

Mai mult, in cauza A. C. contra Romaniei, s-a constatat ca nu este garantata de Conventie speranta redobandirii unui drept de proprietate care nu a mai fost exercitat de multa vreme.

Pe de alta parte, paratei, care a cumparat imobilul in litigiu in temeiul Legii 112/1995, i se recunoaste in virtutea jurisprudentei Curtii exprimate in hotararea R. contra Romaniei din 19.10.2006, un „bun” ce trebuie protejat de orice ingerinta.

În aceste conditii, in scopul protejarii drepturilor „reale si efective” exprimat in cauza Sporrong si Lonnroth contra Austriei, parata urmeaza sa pastreze bunul in natura.

Mai mult decat atat, in cauza P. contra Romaniei, Curtea a reafirmat faptul ca, Conventia nu impune statelor contractante nicio obligatie specifica de reparare a nedreptatilor sau a prejudiciilor cauzate inainte ca ele sa fi ratificat Conventia.

De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrangand libertatea statelor de a alege conditiile in care ele accepta sa restituie bunurile ce le-au fost transferate inainte sa ratifice Conventia. Adoptarea unor legi care sa prevada restituirea bunurilor confiscate sau despagubirea persoanelor victime ale unor astfel de confiscari necesita o vasta analiza a numeroaselor aspecte de ordin moral, juridic, politic si economic. Considerand un lucru normal ca legiuitorul sa dispuna de o mare marja de apreciere in ceea ce priveste politica economica si sociala, Curtea a declarat ca respecta modul in care acesta concepe imperativele „utilitatii publice” cu exceptia cazului in care aprecierea sa se dovedeste complet lipsita de o baza rezonabila.

Or, prin dispozitiile Legii 10/2001 legiuitorul roman si-a manifestat acest drept de optiune, reglementand regimul juridic al acestor acte de instrainare avand ca obiect imobile preluate abuziv prin dispozitiile art. 45, fost 46, precum si masurile reparatorii care se dispun in cazurile in care restituirea in natura nu este posibila.

Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca si ocrotirea drepturilor concrete si efective ale persoanelor care au dobandit de la stat imobile nationalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrara spiritului practicii CEDO – cauza Pincova si Pinc contra Republicii Cehe -, în care, ca si in cazul Brumarescu contra Romaniei s-a făcut referire la principiul stabilitatii raporturilor juridice si la nelegalitatea unei masuri de lipsire formala de dreptul de proprietate recunoscut anterior.

Astfel, nu se poate retine nicio neconcordanta intre Legea 10/2001 si Conventia Europeana a Drepturilor Omului întrucat, in caz contrar, s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, in speta cel al paratei, si securitatii raporturilor juridice.

Legea 10/2001 nu contravine Conventiei si Protocolului 1 intrucat legea speciala prevede expres modalitatea prin care reclamantul ar fi putut obtine restituirea in natura sau prin echivalent a imobilului, iar reclamantul nu a contestat titlul pârâtei decât prin prezenta acțiune, respinsă deja ca fiind prescrisă, astfel încat propria turpitudine nu poate constitui un argument valabil pentru a justifica prevalenta Conventiei in speta de fata.

Pentru considerentele arătate, instanța a respins ca neîntemeiata acțiunea în revendicare .

În ceea ce privește acțiunea în revendicare a restului de imobil compus din 2 camere, în suprafață de 11,3 mp și 9 mp, și bucătărie de 4,7 mp, precum și restul de teren, formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul M. București, sunt aplicabile dispozițiile art. 6 alin. 2 teza a II-a din Legea 213/1998, care condiționează admisibilitatea acțiunii în revendicare a imobilelor preluate de stat fără titlu valabil, de inexistența unei legi speciale de reparație.

Prin urmare, în măsura în care imobilul preluat de stat fără titlu nu a fost înstrăinat ci se regăsește fie integral fie numai în parte în patrimoniul uneia din entitățile juridice reglementate de art. 21 din Legea 10/2001, calea de urmat este cea a notificării unității deținătoare și a respectării procedurii consacrate de acest act normativ, cu conservarea dreptului persoanei îndreptățite de a acționa în justiție în condițiile art. 26 din această lege, așa cum a fost modificată prin Legea 247/2005, fără a se putea considera, deci, că este negat accesul liber justiție.

În aceste condiții, se impunea a fi urmată procedura de restituire instituită de legea specială, procedură ce comportă două etape succesive, și anume o etapă administrativă, obligatorie și prealabilă și una jurisdicțională, cu caracter subsidiar, care poate interveni în condițiile art. 26 alin.3 și art. 28 din Legea 10/2001, deci numai după epuizarea procedurii administrative.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate și, pe fond, admiterea acțiunii în revendicare de înscriere în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantului și de evacuare a pârâților.

De asemenea, împotriva acestei sentințe a declarat apel și pârâtul M. București, solicitând admiterea acestuia, desființarea sentinței atacate, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii formulate ca lipsită de interes.

În apel, având în vedere decesul reclamantului inițial, D. A., a fost introdusă în cauză în calitate de apelantă-reclamantă numita S. M. M., conform certificatului de moștenitor nr. 146/2012 (fila 21).

Prin decizia civilă nr. 1075 A din 28.11.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, s-au respins apelurile declarate de apelanta-reclamantă S. M.-M. și de către apelantul-pârât M. București Prin Primar G., ca nefondate și a fost obligată apelanta-reclamantă să plătească intimatei B. A. suma de 1996 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a apreciat că apelul formulat de către M. București, este neîntemeiat, întrucât prin interes, ca și condiție de exercițiu a acțiunii civile se înțelege folosul practic urmărit de către persoana care a pus în mișcare acțiunea civilă, respectiv de către reclamanți.

Altfel spus, persoana care formulează o cerere de chemare în judecată, este datoare să justifice printre altele și faptul că în urma admiterii cererii sale ea ar dobândi un anumit folos practic, în caz contrar, dacă admiterea cererii nu ar schimba cu nimic situația actuală a reclamantului, cererea sa ar urma să fie respinsă ca lipsită de interes.

In speța dedusă judecății, nu s-a putut susține că reclamantul nu are un interes în sensul de folos practic urmărit prin promovarea acțiunii, întrucât acest interes este dat tocmai de faptul că reclamantul solicită constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului.

Potrivit art.6 din Legea 213/1998 „fac parte din domeniul public sau privat al statului ori al unitatilor administrativ teritoriale si bunurile dobindite de stat in perioada 06.03._89, daca au intrat in proprietatea statului in temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constitutiei, a tratatelor internationale la care Romania era parte si ale legilor in vigoare la data preluarii lor de catre stat”, iar potrivit alin.final al aceluiasi articol „instantele judecatoresti sunt competente sa stabileasca valabilitatea titlului”.

În consecință tribunalul a apreciat că din interpretarea acestui articol rezultă că instanțele au obligația de a constata valabilitatea unui titlu al Statului dacă reclamantul formulează capăt de cerere în acest sens.

În virtutea principiului disponibilității, reclamantul are dreptul să determine limitele cererii de chemare în judecată și să contureze cadrul procesului prin capetele de cereri formulate și atâta timp cât aceștia au înțeles să sesizeze instanța cu două capete de cerere și anume constatarea nelegalității și nevalabilității titlului Statului și acțiune în revendicare, instanța nu poate respinge primul capăt de cerere ca lipsit de interes, ci are obligația să cerceteze fondul pretenției deduse judecății.

Așadar, tribunalul a apreciat că acțiunea (primul capăt de cerere) nu poate fi respinsă ca lipsită de interes, deoarece niciun text de lege nu interzice formularea unei asemenea acțiuni, iar respingerea acțiunii pentru acest motiv ar însemna, în mod evident, o încălcare a dreptului la acces în justiție a reclamanților.

In ceea ce privește apelul declarat de către reclamant și continuat de moștenitoarea sa, acesta este nefondat pentru următoarele considerente, comune tuturor motivelor de apel cu următoarele precizări:

În ceea ce privește acțiunea in revendicare formulata împotriva pârâților persoane fizice (cu precizarea că pentru pârâta M. L. s-a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință, iar acest aspect nu a fost criticat prin motivele de apel), tribunalul a retinut ca întrucât atât reclamanta, cit și pârâții pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâții au si posesia bunului in prezent, instanta a procedat la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior) deci care dintre ele justifica in plan probatoriu apartenența dreptului la unul sau altul dintre patrimoniu.

Tribunalul a retinut că potrivit art.46 alin.2 din Legea 10/2001( in prezent art. 45), actele juridice de instrainare chiar avind ca obiect imobile preluate de stat fara titlu sunt valabile daca au fost incheiate cu buna credinta.

In speta dedusa judecatii, la data incheierii contractelor de vinzare cumparare ce constituie titlul de proprietate al pârâților, pârâtul cumparator a fost de buna credinta, in sensul ca a avut credinta ca a contractat cu adevaratul proprietar, respectiv S. R..

Dispozițiile art. 45 din Legea 10/2001 reprezintă un caz particular de aplicare a teoriei validitatii aparentei in drept care presupune intrunirea cumulativa a urmatoarelor conditii: actul incheiat sa fie un contract oneros si cu titlu particular, contractantul sa fie de buna credinta si in plus sa existe o eroare . privire la calitatea de vinzator a transmitatorului.

In speta dedusa judecatii, este evident ca actul incheiat (vinzare-cumparare) este un act cu titlu particular si cu titlu oneros iar pârâții au fost de buna credinta, deoarece nu exista nici o proba contrara, iar in favoarea pârâților opereaza prezumtia de buna credinta, principiu general al dreptului civil desprins din interpretarea art.1899 al.2 C.civ., art.486 si art.487 C.civ.

In sfirsit, conditia erorii comune si invincibile presupune ca titularul aparent al dreptului real (S. R.) creează tuturor convingerea legitima ca este titularul dreptului respectiv si ca situatia respectivă este reala, astfel incit orice persoana cu o prezenta si diligenta normala ar fi perfectat contractul fara sa aiba indoieli cu privire la eventuala valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare.

In concluzie, tribunalul a retinut ca pârâții au fost de bună credință la dobândirea imobilului prin contractele de vânzare cumpărare încheiate in baza Legii 112/ 1995, motiv pentru care a apreciat ca titlul pârâților este pe deplin valabil si legal având preferința fata de titlul reclamantei conform disp. art. 45 din legea 10 / 2001( fost art. 46).

Tribunalul a făcut precizarea expresă că reclamantul a depus într-adevăr înainte de încheierea contractelor de vânzare-cumpărare o cerere în baza Legii 112/1995 la data de 7 martie 1996, astfel cum rezulta din adresa nr.l2071/V2/07.07.1997 a Consiliului Local al Municipiului A. Comisia pentru aplicarea Legii 112/1995 (fila 40 dosar apel) și către Primăria Municipiului București (fila 41) însă, prin aceste cereri reclamantul inițial a solicitat doar despăgubiri pentru cele două apartamente și nicidecum restituirea acestora în natură și, prin urmare, în niciun caz nu s-ar putea aprecia că pârâții au fost de rea credință la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.

De altfel, chiar dacă reclamantul ar fi depus în baza Legii nr.112/1995 o cerere de restituire in natura a intregului imobil, aceasta nu putea fi admisa intrucit Legea 112/1995 precizeaza in mod expres ca se putea restitui in natura numai apartamentele libere sau cele in care locuiau fostul proprietar sau mostenitorii acestuia, nu insa si cele care erau ocupate de catre chiriasi, pentru care reclamantul nu putea primi decit despagubiri.

Totodată, Curtea Europeană A Drepturilor Omului a recunoscut că în situația în care nu a fost admisă o acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare cumpărare în baza Legii 112/1995 fostul chiriaș beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul convenției și nu poate fi deposedat de bunul său (vezi hotărârea R. Contra României).

Curtea a reamintit ca un echilibru just trebuie menținut între exigențele interesului general al comunității și imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus dacă individul în discuție suportă o încărcătură specială și exorbitantă. Curtea a precizat că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăți distorsionate. În acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri .

În al doilea rând, tribunalul a apreciat că acțiunea în revendicare este nefondată, întrucât, indiferent de considerentele arătate de către apelantă în motivele de apel, aceasta nu avea decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Potrivit art. 18 lit.c din legea 10/2001 măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Potrivit art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Totodată, potrivit art.7 alin.1 ind.1 nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condițiilor cerute de lege.

Potrivit alin.5, nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Așadar, în raport de situația de fapt arătată în cele ce preced, tribunalul a apreciat că apelanta nu are decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 (art. 20 alin.2 și art.7) pentru imobilul construcție și terenul aferent ce au fost vândute sau constituie curte și nu beneficiază de restituirea în natură a imobilului.

Cu alte cuvinte, voința legiuitorului de a menține situația juridică ce a fost creată în mod valabil în aplicarea Legii 112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului, constituie un criteriu de preferință în beneficiul pârâților, dobânditori ai imobilului în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea 112/1995, superior vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-a prevalat reclamantul.

Totodată, Tribunalul a reținut că în ședința din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 60/2007 s-a pronunțat în cadrul unui recurs în interesul legii în sensul că: „ Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, Secțiile Unite decid: Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.”

Așadar și prin această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție care este obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin 3 Cod procedură civilă s-a stabilit prioritatea titlului de proprietate al chiriașului în sensul că legea specială nr. 10/2001 are prioritate, lege care prevede doar posibilitatea acordării de despăgubiri reclamantului și nu posibilitatea restituirii în natură.

A considera ca in aceasta situatie mai poate fi admisa o actiune in revendicare careia ii sunt aplicate regulile de drept comun, ce presupun o comparare de titluri, ar insemna a eluda intentia legiuitorului, care a inteles sa dea preferinta titlului cumparatorului prin derogarea de la regulile de drept comun.

Este indiscutabil ca proprietarul se poate adresa si instantei pentru a cere restituirea imobilului de la fostul chirias devenit proprietar, insa o asemenea actiune nu poate fi admisa, deoarece situatiei de fapt retinute nu ii este aplicabil temeiul de drept invocat, respectiv regulile create de practica in temeiul art. 480 C.civ. care implica o comparare a titlurilor dupa un alt criteriu de preferința si anume verificarea titlurilor autorilor partilor, ceea ce in speta ar fi defavoarea celui care a cumparat de buna credința in temeiul Legii nr. 112/1995, increzandu-se in aparenta statului de proprietar, ceea ce ar fi contra optiunii legiuitorului.

In acest sens sunt si prevederile exprese ale art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, potrivit caruia bunurile preluate de stat fara un titlu valabil pot fi revendicate de fostii proprietari sau succesorii acestora doar daca nu fac obiectul unei legi speciale de reparatie. Un astfel de caracter il are si Legea nr.10/2001, care a inteles sa reglementeze toate situatiile juridice in legatura cu regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 in care din diverse cauze, proprietarii deposedati abuziv nu au intrat in stapanirea acestora, astfel ca dupa data de 14.02.2001, persoanele indreptatite la retrocedarea in natura sau prin echivalent au fost obligate sa se conformeze conditiilor, procedurii si termenelor stabilite prin acest act normativ sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita in justiție măsuri reparatorii sau in echivalent.

Existand doua categorii de norme juridice care reglementeaza aceleasi relatii sociale, respectiv cele nascute in legatura cu dreptul de proprietate, in mod firesc nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat. Este evident că legea nu reglementează posibilitatea acțiunilor în revendicare în condițiile dreptului comun paralel și în contradicție cu procedura revendicării speciale pe care o prevede expres singura acțiune permisă.

Prin urmare, analizand actiunea in revendicare formulata de catre reclamantă, instanța a constatat ca in cazul acestor imobile legea nu mai permite aplicarea regulilor create de literatura de specialitate si de practica judecatoreasca pornind de la prevederile art. 480 cod civil privind compararea titlurilor de proprietate invocate de catre cele doua părti si restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a impus folosirea de catre fostul proprietar deposedat abuziv numai a procedurii instituite de acest act normativ pentru restituirea efectiva a imobilului sau dupa caz, pentru stabilirea unor masuri reparatorii prin echivalent.

A admite o alta solutie ar insemna ca in acest caz legiuitorul a pus la dispozitia proprietarilor doua mijloace procedurale de protectie a drepturilor lor: atat o actiune in restituire intemeiată pe dispozitiile Legii nr. 10/2001, care poate fi adresata direct instantei, cat si o procedura administrativa.

Totodată, toate susținerile reclamantului în sensul că în cauză se aplică prioritar normele internaționale ce fac parte din dreptul intern, și că potrivit Constituției României, dacă există neconcordanțe între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne au prioritate legile internaționale, respectiv în speță, ar avea prioritate dispozițiile din Declarația Universală a Drepturilor Omului și din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului (CEDO), chiar dacă sunt reale nu au nici un fel de relevanță în speța dedusă judecății atât pentru considerentele sus menționate, cât și pentru următoarele argumente:

Tribunalul a reținut că într-adevăr Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat mai multe hotărâri împotriva României (hotărârea P. împotriva României, hotărârea S. împotriva României, hotărârea S. împotriva României, hotărârea P. și D. împotriva României, etc.) prin care a obligat statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr.112/1995, sau în caz de nerestituire statul român să plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material suferit.

Aceste hotărâri și această practică judiciară conturată de CEDO nu sunt însă aplicabile în speța dedusă judecății, întrucât în toate situațiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr.112/1995, reclamanții au deținut ca o situație premisă de la care nu a existat nici o excepție, o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu statul român, sau cu unitatea administrativ teritorială, hotărâre soluționată irevocabil și în principiu anterioară datei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în baza legii nr.112/1995, și prin care pârâtul fusese obligat să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului imobilul.

Ori, în speța dedusă judecății, reclamanta nu deține o astfel de hotărâre.

Tribunalul a constatat în jurisprudența actuală a Curții, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei P. contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele S. și P., pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun".

Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza S., paragraf 39; cauza P., paragraf 35; cauza A. M. și alții - hotărârea din 19 ianuarie 2010, paragraf 20, pentru a da un exemplu recent).

S-a apreciat că reclamanții au chiar un "bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior ori doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza P., paragrafe 83 - 87, precum și în cauza P., paragraf 33).

În cauza A. și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778/22.11. 2010), se arată, însă, că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 și 143).

Așadar, în speță, nu poate fi recunoscută reclamantului decât o creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită de Curte în acest scop), însă numai condiționat de formularea unei notificări în baza Legii 10/2001, notificare care în speța de față există (fila 63).

Urmare a hotărârii Curții din cauza A., circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, pe care reclamanta a inițiat-o.

Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, că reclamanta nu are un drept la restituire care să-l îndreptățească la redobândirea posesiei.

În ceea ce privește respingerea capetelor de cerere formulate în contradictoriu cu pârâții persoane juridice, tribunalul a făcut trimitere la considerentele anterioare cu precizarea expresă în măsura în care imobilul preluat de stat fără titlu nu a fost înstrăinat ci se regăsește fie integral fie numai în parte în patrimoniul uneia din entitățile juridice reglementate de art. 21 din Legea 10/2001, calea de urmat este cea a notificării unității deținătoare și a respectării procedurii consacrate de acest act normativ, cu conservarea dreptului persoanei îndreptățite de a acționa în justiție în condițiile art. 26 din această lege, așa cum a fost modificată prin Legea 247/2005, fără a se putea considera, deci, că este negat accesul liber justiție.

În concluzie, Tribunalul a respins ca nefondat apelul, hotărârea instanței de fond fiind legală și temeinică și a obligat apelanta-reclamantă să plătească intimatei B. A. suma de 1996 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs recurenta reclamantă S. M. M. și recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL G..

În motivarea recursului declarat de recurentul– pârât M. București prin Primarul G., acesta a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, recurentul reiterând excepția lipsei de interes cu privire la constatarea nevalabilității titlului statului.

În acest sens, recurentul a arătat că prin art.1 alin. 1 și art. 2 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, se prevede în mod expres care imobile au fost preluate cu titlu și care au fost preluate fără titlu. Or, atâta vreme cât s-a statuat că toate imobilele din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie au fost preluate în mod abuziv, instanțele nu mai pot constata altceva decât ceea ce prevede legea, acțiunea fiind lipsită de interes.

În motivarea recursului declarat de recurenta S. M. M., aceasta a arătat următoarele:

1. Un prim motiv de nelegalitate a deciziei recurate vizează greșita aplicare și interpretare a deciziei ÎCCJ nr. 33/2008, în sensul că instanța de apel trebuia să înlăture legea specială, prin efectul Convenției Europene a Drepturilor Omului, în raport cu faptul că în speță a fost încălcat art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție.

Recurenta reclamantă a redat dispozitivul deciziei în interesul legii amintite, iar în raport cu prevederile acesteia, a apreciat că în speță legea internă intră în conflict cu Convenția, aspect în raport de care se impune înlăturarea legii speciale în virtutea prevalenței normei internaționale, fapt permis de Constituție, dar și de decizia nr. 33/2008. Prin aplicarea directă a acestei convenții, implicit, se recunoaște preferabilitatea titlului înfățișat de reclamantul inițial D. A., autorul recurentei, ca fiind cel original și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior preluării abuzive în proprietatea statului.

Recurenta a arătat că prevalența Convenției Europene a Drepturilor Omului impune asigurarea protecției ambelor părți, proprietar expoliat de stat sau chiriaș cumpărător, nefiind vizat exclusiv dreptul acestuia din urmă.

Cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la CEDO, recurenta – reclamantă a făcut referire la cauza A. contra României în raport cu care, recurenta susține inaplicabilitatea art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în cererea în revendicare, deoarece reclamantul inițial deținea un drept patrimonial care trebuia analizat ca un bun în sensul de interes patrimonial cu o bază suficientă în dreptul intern, prin raportare la cauza P. contra României.

2. Un al doilea motiv de recurs vizează nelegalitatea deciziei recurate în raport cu aplicarea greșită a prevederilor art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 în cererea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, în condițiile în care acestea erau inaplicabile ca efect al incidenței art.1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție pentru considerentele expuse. În acest sens, recurenta susține că în mod eronat instanța de apel în momentul comparării titlurilor de proprietate, a reținut că titlul intimatei – pârâte B. A. ar fi preferabil în raport de îndeplinirea cumulativă a condițiilor impuse de art. 45 din Legea nr. 10/2001, care ar reprezenta un caz particular de aplicare a teoriei validității aparenței în drept.

Recurenta a arătat că deși nu se prevalează de o hotărâre prin care să i se fi recunoscut dreptul de proprietate, faptul că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, echivalează cu recunoașterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate, deci cu existența unei valori patrimoniale, astfel că recurenta este deținătoare unui bun în sensul Convenției.

Recurenta a mai arătat că prin admiterea prezentei acțiuni în revendicare nu s-ar fi încălcat principiul securității circuitului civil la care face referire decizia nr. 33/2008, având în vedere că după adoptarea Legii nr. 1/2009, chiriașul are posibilitatea de a obține chiar valoarea actuală de piață a imobilului.

În privința recurentei, aceasta susține că deși autorul său a formulat notificare în baza Legii nr.112/1995, aceasta nu a fost soluționată niciodată și nu a primit nici o despăgubire efectivă pentru imobil.

Având în vedere că ambele părți dețin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil și au un bun în sensul Convenției, recurenta susține că soluția corectă ar fi fost cea de recunoaștere a preferabilității titlului înfățișat de autorul său ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale.

S-a mai arătat că în speță nu poate fi primită apărarea intimatei – pârâte în sensul că ar fi fost de bună– credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, întrucât aceasta nu are nici o relevanță privind cererea de revendicare imobiliară prin comparare de titluri, buna– credință neputând duce la dobândirea dreptului de proprietate, iar art. 46 din Legea nr. 10/2001 reglementează exclusiv acțiunea în declararea nulității actului juridic și nu modifică principiile comparării titlurilor, nedând preferabilitate titlului subdobânditorului de la stat față de actul opus de un verus dominus.

3. Un al treilea motiv de recurs de nelegalitate vizează greșita aplicare a prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001 în raport de faptul că în speță nu erau îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 45 din Legea nr. 10/2010 referitoare la aplicarea teoriei validității în drept.

Recurenta a arătat că acest principiu presupune îndeplinirea a trei condiții necesare și suficiente: eroarea comună în care s-au aflat cumpărătorii, eroarea invincibilă în care s-au aflat aceștia și buna–credință a cumpărătorilor, condiții care nu sunt îndeplinite în cauză având în vedere că actul de vânzare a fost încheiat la finalul anului 1996, iar până la acea dată chestiunea legalității titlului de proprietate al statului asupra imobilelor preluate în perioada comunistă a fost amplu dezbătută, astfel că nu se poate reține că în ceea ce-i privește pe chiriași aceștia aveau încrederea că toate preluările au fost legale, iar pe de altă parte pârâta nu a depus diligențele necesare pentru a cerceta temeinicia aparenței titlului prezentat de vânzător, aceasta având indicii că există o persoană care a ridicat pretenții cu privire la imobil, autorul recurentei depunând cerere de restituire în baza Legii nr. 112/1995, la data de 7 martie 1996.

4. Un al patrulea motiv de recurs vizează nelegalitatea soluției instanței de apel în ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, M. București prin Primarul G. și CGMB, cu privire la terenul liber și la construcția neînstrăinată în baza Legii nr. 112/1995.

Sub acest aspect, recurenta a arătat că instanța a făcut o greșită aplicare și interpretare a deciziei nr. 33/2008 în sensul că nu a ținut cont de jurisprudența CEDO și de art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenție raportat și la cauza M. A. și alții împotriva României care, susține recurenta, este diferită de speța de față, în care, atâta vreme cât terenul și o parte din clădire sunt libere, se impunea restituirea în natură.

Recurenta a arătat că instanța de apel a apreciat greșit că nu are decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001, deoarece art. 7 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 nu se referă la terenul liber, respectiv curtea imobilului, ci doar la terenul din împrejurimile construcției necesar bunei utilizări a acesteia, fiind posibilă restituirea în natură a terenului în suprafață de 162 m.p. ce reprezintă curtea imobilului.

Recurenta a mai arătat că decizia este criticabilă și pentru faptul că instanța de apel a menținut în totalitate argumentele primei instanțe, care a respins ca nefondată acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu M. București prin Primarul G., fără să analizeze pe fond acest capăt de cerere și a invocat aspecte ce țineau de inadmisibilitatea cererii, excepție nepusă în discuția părților, ceea ce echivalează cu încălcarea accesului liber la justiție.

Recurenta a arătat că în cauză, trebuia acordată prevalență Convenției Europene, atâta vreme cât nu se aducea atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

În consecință, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei, în sensul admiterii apelului, schimbării în parte a sentinței, în sensul admiterii acțiunii în revendicare și a cererilor accesorii de înscriere în Cartea funciară și evacuarea pârâtelor.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9, 312 alin, 3 și următoarele Cod procedură civilă.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor expuse mai sus, Curtea reține următoarele:

În ceea ce privește recursul declarat de recurentul pârât M. București, prin Primarul G., Curtea constată că acesta a criticat hotărârea instanței de apel susținând că în mod greșit a fost menținută soluția privind constatarea nevalabilității titlului statului, formularea unui asemenea capăt de cerere fiind lipsită de interes, având în vedere că imobilul în litigiu intră în domeniul de aplicare al Legii 10/2001.

Curtea reține că, de principiu, câtă vreme preluarea de către stat este considerată abuzivă prin însăși Legea 10/2001(art. 2), este lipsită de interes solicitarea de a se constata ceea ce legea prevede in conținutul ei în mod expres.

Sub acest aspect, este de menționat că art. 2 lit e din Legea 10/2001 prevede că sunt imobile preluate în mod abuziv cele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziții administrative sau a unei hotărâri judecătorești pronunțate în temeiul Decretului nr. 111/1951, privind reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moștenitori sau fără stăpân, precum și a unor bunuri care nu mai folosesc instituțiilor bugetare în perioada 6 martie 1945-22decembrie 1989.

În cauză însă, se impunea verificarea incidenței acestui text de lege, în condițiile în care, în decizia Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Raionului 1 Mai din 1954, care reprezintă actul de preluare s-a dispus trecerea în folosința Sfatului popular al raionului 1 Mai, în baza Decretului nr. 111/1950, iar nu 111/1951, ceea ce a impus examinarea de către prima instanță a neconcordanței referitoare la anul emiterii decretului prin raportare la stabilirea existenței unui asemenea act normativ, coroborat și cu celelalte probe administrate în cauză.

Prin urmare, întrucât situația juridică a imobilului nu era în mod indubitabil lămurită din perspectiva incidenței art. 2 din Legea 10/2001, fiind necesară administrarea de probe sub acest aspect, nu se poate susține că cererea de constatare a nevalabilității titlului statului era lipsită de interes în raport cu cele invocate de recurentul pârât.

Pentru considerentele expuse, Curtea constată că în mod corect a fost înlăturată de către instanța de apel critica formulată de pârât, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul pârât M. București, prin Primarul G..

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta reclamantă S. M. M., Curtea reține următoarele:

Criticile recurentei reclamante cu privire la respingerea acțiunii în revendicare, ce pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, sunt nefondate, instanța de apel făcând o corectă aplicare a prevederilor Legii 10/2001 și a art. 480 din Codul civil din 1864, din perspectiva Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și a dispozițiilor art.1 din Protocolul I adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Astfel, prezenta acțiune în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 și art. 481 din Codul civil din 1864, a fost introdusă pe rolul instanței, la data de 18.12.2009 și privește un imobil ce intră în domeniul de aplicare al Legii 10/2001.

Acțiunea a fost formulată în paralel cu procedura inițiată în baza Legii 10/2001, întrucât, astfel cum a reținut instanța de apel, autorul reclamantei a formulat notificare în baza legii 10/2001.

În prezenta cauză a fost formulată și cerere de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat de intimata pârâtă persoană fizică, în baza Legii 112/1995, cerere care a fost respinsă ca prescrisă prin sentința judecătoriei, sub acest aspect soluția primei instanțe nefiind apelată și intrând în puterea lucrului judecat.

În raport cu circumstanțele concrete ale speței și pornind de la premisa că imobilul în litigiu intră în domeniul de aplicare al Legii 10/2001, instanța de apel a aplicat în mod corect decizia pronunțată în interesul legii nr. 33/09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie, conform art.330 ind. 7 alin. 4 Cod Proc.Civ. care a statuat cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr.10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, în sensul următor:

a) concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială;

b) În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea speciala și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În acest sens, Curtea reține că instanța de apel a constatat în mod corect că în cauză, atât în raport cu pârâta dobânditor în baza Legii 112/1995 cât și în raport cu unitatea deținătoare (în privința imobilului neînstrăinat), acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu poate fi primită, față de prevederile Legii 10/2001, fără a se putea susține că legea specială intră în conflict cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în condițiile în care, astfel cum se va arăta în continuare, recurenta reclamantă nu deține un „bun” care să se bucure de protecția oferită de acest text legal.

Astfel, în ceea ce privește acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta cumpărător al imobilului în baza Legii 112/1995, Curtea reține că, pornind de la premisa că imobilul in litigiu face parte din domeniul de aplicare al Legii 10/2001, în cadrul acțiunii în revendicare, criteriile de preferabilitate în privința comparării titlurilor trebuie subsumate acestei reglementări specifice.

Din acest punct de vedere se retine că, dată fiind apariția acestei legi s-a cristalizat un nou tip de acțiune în revendicare imobiliară, specială, având ca obiect imobilele naționalizate, care nu se poate soluționa prin aplicarea criteriilor general acceptate ca impuse de prevederile art. 480-481 din Codul civil și care au fost conturate de-a lungul timpului de doctrină și jurisprudență, criterii la care a făcut referire recurenta prin motivele de recurs.

Astfel, articolul 18 din lege dispune că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent și in cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, art. 46 (actual art. 45) din lege instituind un termen de prescripție de 1 an pentru dreptul la acțiune în nulitatea actelor de înstrăinare, indiferent de cauza acesteia.

De asemenea, potrivit art. 7 alin. 1 ind. 1, nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii 112/1995, cu respectarea condițiilor cerute de lege.

Legea specială reglementează așadar și raporturile dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilul în anumite condiții expres prevăzute de lege.

Din ansamblul dispozițiilor legii speciale rezultă că legiuitorul a înțeles să dea altă reglementare de drept material, derogatorie de la dreptul comun, situației în care statul, care a preluat imobilul fără titlu valabil, l-a vândut unei terțe persoane, ceea ce echivalează cu vânzarea bunului altuia.

Potrivit Legii 10/2001, într-o asemenea ipoteză, persoana îndreptățită la măsuri reparatorii poate solicita doar restituirea prin echivalent, și anume prin raportare la valoarea de circulație a imobilului, bineînțeles numai dacă a formulat notificare în termenele și condițiile prevăzute de legea specială.

În această situație se regăsește și recurenta reclamantă în prezenta cauză, acesta având dreptul doar la restituirea imobilului înstrăinat prin echivalent, în condițiile în care titlul intimatei pârâte nu a fost desființat, mai mult, a fost consolidat prin respingerea ca prescris a capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, soluție pronunțată de judecătorie în cadrul acestui litigiu și intrată în puterea lucrului judecat, întrucât nu a fost atacată de reclamantă.

Raportat la decizia în interesul legii menționată mai sus, în aplicarea principiului de drept specialia generalibus derogant, se impune concluzia că dispozițiile de drept material din Legea nr. 10/2001, fiind speciale și derogatorii față de dreptul comun privitor la acțiunea în revendicare imobiliară, trebuie aplicate cu prioritate, neexistând un drept de opțiune al reclamantei între aceste norme, și cele care reprezintă dreptul comun.

Or, dispozițiile art. 45 din Lg. 10/2001 (în actuala reglementare) au ca efect consolidarea titlului cumpărătorului în baza Lg.112/1995, respectiv salvgardarea contractului de vânzare cumpărare încheiat cu statul, dacă persoanele ce se consideră îndreptățite nu au formulat acțiune în anulare sau dacă, formulând o astfel de acțiune, aceasta a fost respinsă (cum este cazul in speță).

În asemenea situație, față de prevederile legii speciale, în cadrul acțiunii în revendicare intentate de fostul proprietar este preferabil contractul de vânzare cumpărare în condițiile menționate mai sus, dat fiind că legiuitorul a instituit altă soluție de drept material în această ipoteză, decât restituirea proprietății imobilare înseși și a optat pentru plata de despăgubiri prin echivalent, prin raportare la valoarea imobilului.

Având în vedere faptul că procedura administrativă reglementată de Legea nr.10/2001 condiționează restituirea în natură de anularea titlului terțului dobânditor, cât timp în cauza de față contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâta persoană fizică cu statul nu a fost anulat, cererea recurentei reclamante a fost apreciată în mod corect ca fiind nefondată, date fiind prevederile legii speciale, în baza căreia aceasta are dreptul doar la restituirea in echivalent a bunului.

În contextul celor arătate mai sus, în cauză nu mai era necesară examinarea de către instanța de apel în cadrul acțiunii în revendicare a condițiilor prevăzute de art. 45 din Legea 10/2001, din perspectiva aplicării teoriei validității în drept, astfel încât nu se impun a fi analizate nici criticile formulate de recurenta reclamantă sub acest aspect. Aceste aspecte puteau face obiect de analiză doar în cadrul acțiunii în anulare, or, câtă vreme acțiunea în anulare a fost respinsă ca prescrisă, titlul intimatei pârâte devine preferabil, față de cele arătate mai sus.

Din perspectiva celei de-a doua teze a deciziei nr.33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, care presupune analizarea în cadrul acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun a raportului dintre legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea reține că tribunalul a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În acest sens, în cuprinsul deciziei menționate, s-a arătat că, deși nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr.10/2001 și dreptul comun în materia revendicării, și anume Codul civil, nu se poate aprecia că existența Legii nr.10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În această situație este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale spetei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere altui drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securitatii raporturilor juridice civile.

În cauză, în mod corect au reținut instanțele de fond că în privința dreptului la restituire în natură a imobilului revendicat, recurenta reclamantă nu deține un bun, care să se bucure de protecția oferită de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

În acest sens, Curtea are in vedere că în jurisprudența CEDO, semnificația noțiunii de “bun” se raportează atât la bunuri actuale, existente, cât și la valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate.

În schimb, nu trebuie considerate bunuri, în sensul articolului menționat, speranța de a redobandi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp și nici creanța condițională rămasă fără obiect în urma nerealizării condiției (vezi cauzele Caracas c. Romaniei, Kopeky c Slovaciei, M. c. Romaniei).

În cauză, recurenta reclamantă nu deține un bun actual, deoarece nici o jurisdicție sau autoritate administrativă nu a recunoscut acestuia dreptul la restituirea în natură a imobilului în litigiu.

Constatarea nevalabilității titlului statului, pe cale incidentală, în cadrul acțiunii de față nu reprezintă un bun în ceea ce privește dreptul la restituire în natură, concluzie care rezultă cu precădere din hotărârea pronunțată în cauza pilot A. și alții c.României, hotărâre care a tranșat problema semnificației noțiunii de bun în această materie.

În cuprinsul acestei hotarari, Curtea Europeana a reținut că „ existenta unui bun actual in patrimoniul unei persoane, ființează manifest, fără nici o îndoială, dacă, printr-o hotărâre definitivă si executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar si dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului”.

Curtea a constatat că de la . Legilor nr. 10/2001 si 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism special pentru a se ajunge, fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

În consecință, Curtea europeană a apreciat că „transformarea într-o valoare patrimoniala în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi”.

În speță, Curtea a reținut că „nici o jurisdicție sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantelor in mod irevocabil un drept la restituirea apartamentului litigios. Hotărârile judecătorești invocate de reclamante, deși constatau că naționalizarea imobilului fusese ilegală, nu constituiau titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament”.

În consecință, Curtea a apreciat că „apartamentul litigios nu reprezenta un bun actual, in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanta să se poată prevala”.

În același timp, Curtea a observat că, „deși constatarea naționalizării nu implică în mod automat dreptul la restituirea bunului, aceasta generează un drept la despăgubire, dat fiind că, prin hotărâri judecătorești intrate in puterea lucrului judecat, s-a constatat că erau întrunite condițiile cerute de lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii, respectiv naționalizarea ilegală a bunului si proba calității de moștenitor a proprietarului inițial”.

Aplicând in cauza de față principiile ilustrate de Curtea europeană în hotărârea pilot, instanța de recurs reține că recurenta reclamantă nu deține un „bun” în sensul de imobil restituibil în natură, care să beneficieze de protecția oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, aceasta putând pretinde doar un drept la despăgubire, subordonat îndeplinirii condițiilor prevăzute de Legea 10/2001, respectiv titlul VII din Legea 247/2005.

În același timp, intimata pârâtă, cumpărător în baza Legii nr.112/1995 beneficiază de un „bun actual”, reprezentat de însuși imobilul in litigiu asupra căruia deține și posesia concretizată material.

În condițiile menționate mai sus, în mod corect a fost respinsă acțiunea în revendicare în contradictoriu cu intimată pârâtă, fată de prevederile Legii 10/2001, fără a se putea susține că legea specială intră în conflict cu art.1 din Primul Protocol adițional la Conventie.

În ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții persoane juridice, Curtea constată de asemenea că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 480 din Codul civil din 1864 raportat la decizia pronunțată în interesul legii nr. 33/2008, reținând că recurenta reclamantă trebuie să urmeze procedura de restituire prevăzută de Legea 10/2001.

Sub acest aspect, Curtea reține ca fiind nefondate criticile formulate de recurentă în sensul că în privința acestei cereri care vizează imobilul neînstrăinat, aflat în posesia unității deținătoare, jurisprudența CEDO este diferită.

În acest sens, Curtea reține că principiile menționate mai sus referitoare la incidența art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție sunt aplicabile și cu privire la cererea în discuție, câtă vreme recurenta reclamanta nu deține un bun actual, aceasta fiind obligată să parcurgă procedura prevăzută de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins.

Obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea recurentei reclamante de dreptul la un tribunal, față de posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii speciale, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (în acest sens fiind dată decizia ICCJ în interesul legii nr. XX/19.03.2007). Așadar, instanța are, în procedura Legii 10/2001, jurisdicție deplină, fiind garantată astfel respectarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Contrar susținerilor recurentei reclamante, instanța de apel nu a apreciat că în privința terenului aflat în posesia Municipiului București aceasta nu are decât posibilitatea acordării de despăgubiri bănești, ci a reținut doar, că în această privință recurenta reclamantă trebuie să urmeze procedura prevăzută de legea specială.

Incidența dispozițiilor art. 7 alin. 5 din Legea 10/2001, ce presupune stabilirea caracterului de teren aferent imobilului înstrăinat în temeiul Legii 112/1005, care, potrivit acestui text legal nu se restituie în natură, urmează a fi analizată prin raportare și la prevederile HG nr. 923/2010, în cadrul procedurii administrative ce se va finaliza prin emiterea dispoziție de către unitatea deținătoare și care poate face obiectul controlului judecătoresc, în condițiile art. 26 alin. 3 din Legea 10/2001.

În ceea ce privește critica referitoare la faptul că instanța nu a analizat pe fond acest capăt de cerere și a menținut soluția primei instanțe fundamentată pe argumente care țineau de inadmisibilitatea acțiunii iar această excepție nu a fost pusă în discuția părților, ceea ce echivalează cu încălcarea accesului liber la justiție, Curtea constată în primul rând că recurenta reclamantă a avut posibilitatea să critice soluția primei instanțe prin formularea apelului și a declarat această cale de atac, iar în al doilea rând, că instanța, respingând acțiunea pentru considerente ce țin de incidența legii speciale, a analizat și prevederile convenționale în materie, aceasta fiind analiza ce se impunea a fi fost făcută în raport cu specificul acțiunii în revendicare formulate.

Pentru toate considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul, ca nefondat.

Văzând și disp. art. 377 alin. 2 pct. 4 C.pr. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta reclamantă S. M. M. și de recurentul pârât M. București prin Primarul G., împotriva deciziei civile nr.1075A/28.11.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți B. A., M. L., C. G. Al Municipiului București, . R. prin Ministerul Finanțelor Publice.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 21.03.2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

G. D. M. M. A. M. S. G.

GREFIER

M. D.

Red./tehnored M.A.M.

Tehnored. T.I./2 ex

Jud apel :L.E. F./ I. Târțău

← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 333/2012. Curtea de Apel...		Legea 10/2001. Decizia nr. 690/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Revendicare imobiliară. Decizia nr. 612/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Revendicare imobiliară. Decizia nr. 612/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI