Revendicare imobiliară. Decizia nr. 386/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 386/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-09-2014 în dosarul nr. 386/2014

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ nr.386 A

Ședința publică de la 30.09.2014

Curtea constituită din :

PREȘEDINTE - G. S.

JUDECĂTOR - M. H.

JUDECĂTOR - I. S.

GREFIER - S. R.

Pe rol fiind soluționarea recursului promovat de recurentul – reclamant C. C., împotriva sentinței civile nr.1476 din 03.09.2013, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, C. G. AL M. BUCUREȘTI, P. G. AL M. BUCUREȘTI, MUNICIPIUL BUCUREȘTI PRIN P. G..

Obiectul pricinii – revendicare imobiliară.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat F. M., în calitate de reprezentant al recurentului – reclamant C. C., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014, emise de Baroul București (pe care o depune), consilier juridic A. C., în calitate de reprezentant al intimatului – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, în baza delegației pe care o depune și consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimaților – pârâți P. G. AL M. BUCUREȘTI și MUNICIPIUL BUCUREȘTI PRIN P. G., în baza în baza delegației depuse, lipsind reprezentantul intimatului – pârât C. G. AL M. BUCUREȘTI.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:

Curtea, din oficiu, pune în discuție calificarea căii de atac prezente.

Recurentul – reclamant, prin apărător, având cuvântul, susține că, în raport de dispozițiile art.282¹ din Codul de procedură civilă, apelul este calea legală de atac.

Intimații – pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, P. G. al M. București și Municipiul București prin P. G., prin consilieri juridici, având cuvântul, arată că apelul este calea legală de atac în cauză.

Curtea, în urma deliberării, cu privire la calificarea căii de atac, apreciază că raportat la obiectul litigiului, la valoarea acestuia care se situează peste 100.000 lei și la prevederile art. 282¹ din Codul de procedură civilă, calea de atac în prezenta cauză este apel și nu recurs, cum acesta a fost înregistrat. În consecință, cauza va fi judecată în complet de apel, în compunerea primilor doi membri din completul de recurs.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

G. S. M. H. I. S.

În continuare,

PREȘEDINTE - G. S.

JUDECĂTOR - M. H.

În complet de apel, legal constituit, în continuarea dezbaterilor, reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.

Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată acordă cuvântul în dezbaterea apelului.

Apelantul – reclamant C. C., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea apelului cu consecința schimbării hotărârii atacate, respectiv cu efectul admiterii acțiunii precizate, având în vedere faptul că:

Dispozițiile Legii nr.10/2001 sunt în contradicție cu normele instituite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Pe de altă parte, toate normele / dispozițiile Legii nr.10/2001 nu instituie o reglementare efectivă reparatorie pentru persoanele îndrituite. Potrivit soluției pronunțate de către instanța de fond, a fost încălcat accesul liber la justiție. Acțiunea este temeinică și formulată în sensul ocrotirii dreptului pe care reclamantul dorește să îl apere și din perspectiva faptului că acesta este titularul unui bun potrivit analizei jurisprudenței, respectiv sub temeiurile protocolului la convenție.

Astfel, reclamantul a solicitat recunoașterea dreptului său de proprietate și nu constituirea unui nou drept de proprietate.

Nu solicită cheltuieli de judecată.

Intimatul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea apelului, ca nefondat, față de următoarele argumente:

Referitor la prima critică aceasta vizează excepția de inadmisibilitate care este neîntemeiată, în raport de prevederile Legii nr.10/2001 ce instituie o procedură prealabilă, obligatorie privind restituirea în natură și acordarea de măsuri reparatorii. Or, reclamantul a introdus cererea direct la instanța de judecată fără a parcurge procedura prealabilă, motiv pentru care instanța de fond în mod corect a admis excepția de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată.

Cu privire la a doua critică, respectiv lipsa calității procesuale pasive a Statului R. și aceasta este nefondată, având în vedere că și instanța de fond, în mod corect a reținut, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, că S. R. nu este emitentul decretului de expropriere.

Intimații – pârâți P. G. AL M. BUCUREȘTI și MUNICIPIUL BUCUREȘTI PRIN P. G., prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea apelului, ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței pronunțate de instanța de fond, Tribunalul București.

Apreciază că instanța de fond a făcut o corectă analiză, apreciere și interpretare a deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În subsidiar, solicită a se reține că se impune trimiterea cauzei pentru rejudecarea fondului, în raport de obiectul litigiului – acțiune în revendicare – nefiind încă administrate probatorii.

Apelantul – reclamant C. C., prin apărător, având cuvântul, arată că înțelege să-și susțină și criticile vizând existența calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; calitatea acestuia fiind evidentă în raport de capătul doi al acțiunii prin care a solicitat în subsidiar, acordarea de despăgubiri bănești, motiv pentru care sub acest aspect Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă.

Intimatul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, prin consilier juridic, având cuvântul, consideră că nu are calitate procesuală pasivă în cauza de față prin raportare la decizia nr.27 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție

CURTEA

Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 21.03.2012, sub nr._/300/2012, astfel cum a fost precizată la filele 38-43 din dosar, reclamantul C. C. i-a chemat în judecată pe pârâții: Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, C. G. al M. București, Municipiul București și P. M. București, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța: 1) să-i oblige pe pârâți la restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 402,40 m.p. situat în București, ., sector 2 și a construcției edificate pe acest teren compuse din 8 apartamente și dependințe; 2) în cazul în care nu este posibilă restituirea în natură, să fie obligați pârâții la plata valorii de circulație a imobilelor, potrivit valorii de circulație de pe piața imobiliară, pentru cele două imobile menționate mai sus; 3) obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este unicul fiu și moștenitor al defuncților C. C., decedat la data de 19.08.1962 și al E. C., decedată la data de 10.04.1968, ambii cu ultimul domiciliu în București, ., sector 2.

Prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/14.06.1935 de Tribunalul I. și transcris sub nr._/1935, părinții săi au cumpărat de la numitul G. A. S., un teren în suprafață de 420 m.p., pe care ulterior, au edificat o construcție, alcătuită din casă cu parter, etaj, mansardă și dependințe.

Dreptul de proprietate al părinților săi a fost înscris în Cartea Funciară a M. București, sub nr._/1940.

I. In cele 3 prăvălii de la parterul casei funcționa drogheria familiei, care asigura resursele zilnice pentru întreaga familie. Tatăl său era de meserie droghist, iar drogheria se numea N..

Conform Legii nr. 119/1948 a fost naționalizată drogheria.

Naționalizarea, ca formă a exproprierii, a avut ca efect, pe lângă trecerea silită în proprietatea statului a terenurilor și a construcțiilor, lipsa acordării unei despăgubiri echivalente și existența unor temeiuri arbitrare, cu caracter politic, pentru adoptarea ei, precum și faptul că au fost vizate întreprinderi sau ramuri ale industriei. Prin naționalizarea drogheriei, familia reclamantului nu a primit nici o despăgubire, această măsură abuzivă lăsându-i fără mijloacele de întreținere care le erau asigurate de veniturile aduse din comercializarea bunurilor produse de aceasta.

II. Conform Decretului nr. 92/1950, au fost naționalizate și terenul cu construcția.

Arată că în anul 1950, la momentul apariției Decretului nr. 92 din 19 aprilie 1950 pentru naționalizarea unor imobile, publicat în Buletinul Oficial nr.36 din 20 aprilie 1950, locuința familiei reclamantului a fost expropriată, actul respectiv prevăzând în lista anexă a imobilelor expropriate și numele tatălui său, C. C., figurând cu 8 apartamente, situate în București, ., la poziția 1171.

Așa după cum a prevăzut Decretul de expropriere, imobilele naționalizate au fost trecute în proprietatea statului ca bunuri ale întregului popor, fără nici o despăgubire și libere de orice sarcini sau drepturi reale de orice fel. Totodată, în accepțiunea legii, așa după cum este explicat la art. 4, prin imobile în sensul prezentului decret se înțeleg atât terenul cu construcții, cât și instalațiile aferente, cu întreg utilajul existent pentru întreținerea imobilului.

Din momentul respectiv, familia sa a devenit chiriașă în propria casa, dându-se astfel eficiență dispozițiilor art.6 din Decret, care avea ca principal efect dreptul statului de a se substitui în toate drepturile foștilor proprietari, locatarii cu orice titlu ai imobilelor naționalizate, inclusiv foștii proprietari care locuiau în aceste imobile, devenind din momentul naționalizării, chiriașii acestuia.

Prin urmare, efectele devastatoare ale punerii în aplicare ale acestui decret au fost amplificate și de faptul ca familia reclamantului nu a fost despăgubită ca urmare a faptului că i-a fost confiscată locuința.

III. Privind nevalabilitatea titlului statului de preluare prin expropriere a imobilului aparținând familiei sale, situat în București, ., sector 2, reclamantul a arătat că la data la care a fost dat și pus în aplicare Decretul de expropriere, era în vigoare Constituția din anul 1948, care recunoștea și garanta totodată, la art.8, proprietatea particulară, îndeosebi pe cea agonisită prin muncă și economisire, stabilind, potrivit dispozițiilor art. 10, că pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție.

In acest sens, subliniază că Decretul a fost dat cu încălcarea flagrantă a legii organice, regimul comunist abuzând de forța sa, prin exproprierile făcute cu acea ocazie, cu atât mai mult cu cât nu au fost acordate despăgubirile prealabile la care statul era obligat în virtutea Constituției, fapt confirmat și de Hotărârea nr. 46/2003 prin care fosta Curte Supremă de Justiție a considerat că Decretul nr. 92/1950 contravenea Constituției din 1948.

Arată că exproprierea constă în lipsirea persoanei private, titulară a dreptului de proprietate, de obiectul și atributele acestuia și transferul acestui drept în patrimoniul statului. Privită din perspectiva dreptului european al drepturilor omului, exproprierea apare, potrivit art. 1 paragraful 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, drept acceptată cu îndeplinirea condițiilor care prevăd ca deposedarea să fie prevăzută de lege, adică de normele juridice interne ale fiecărui stat, deposedarea sa fie justificată de un interes de utilitate publică și deposedarea să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional.

Mai mult, din jurisprudența CEDO s-a remarcat și faptul că exproprierea trebuie să fie făcută cu plata unei compensații corespunzătoare și să existe un raport de proporționalitate între privarea de proprietate și scopul urmărit prin intermediul acesteia.

In speță, așa după cum prevede însuși decretul de expropriere, proprietatea părinților săi a fost trecută în patrimoniul statului fără a se acorda despăgubirea prevăzută și în Constituția de la 1948 în vigoare la acel moment.

Imobilul aparținând părinților săi a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, act normativ care nu reprezintă titlu valabil în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998, calificare dată și prin hotărârile nr. 46/2003, nr. 1424/2001 și nr. 1945/2001 de fosta Curte Supremă de Justiție.

Din interpretarea dispozițiilor art. 6 alin. 1 și alin. 3 din Legea nr.213/1998, rezultă că instanțele sunt competente să verifice valabilitatea titlului statului, instanța având aptitudinea de a verifica în ce măsură titlul statului (Decretul nr. 92/1950) era în concordanță cu Constituția de la acea dată, cu tratatele internaționale la care România era parte și cu legile în vigoare la data preluării de către stat.

Totodată, în cuprinsul Decretului de expropriere nr. 92/1950, la poziția nr. 1171 unde figura imobiul, numele tatălui său a fost consemnat greșit, în sensul că a fost trecut „C. Ciudrea” în loc de C. C., ceea ce însemna că exproprierea s-a făcut pe numele altei persoane, ceea ce din nou, afectează valabilitatea actului de expropriere.

Arată că prin practica sa, Curtea Europeană a reținut că reacția Statului R. față de abuzul comis de statul comunist a fost una excesiv întârziată, astfel că lipsirea de bunul preluat a foștilor proprietari fără o despăgubire conform cu exigențele Protocolului nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, impune despăgubirea echitabilă și efectivă a acestora, sens în care Curtea a obligat în nenumărate rânduri, S. R. la plata unor sume reprezentând contravaloarea bunului preluat și a dobânzilor aferente, conform practicii Curții.

In acest sens, văzând și dispozițiile art. 563 Cod civil, care prevăd faptul că proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care deține fără drept și că are de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul, precum și ținând seama de dispozițiile art. 1 ale Protocolului nr. 1 la CEDO, reclamantul consideră că este îndreptățit ca bunurile imobile, teren și construcție care au aparținut părinților săi să-i fie restituite în natură sau să primească contravaloarea acestora, la valoarea de circulație pe piața imobiliară, pentru a exista o reparație a nedreptății făcute de statul român familiei sale.

Așa după cum s-a pronunțat CEDO, privarea de un bun, în absența oricărei despăgubiri, constituie o încălcare a art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și chiar din jurisprudența CEDO reiese faptul că atunci când S. nu mai poate să restituie bunul în natură, acesta urmează să-i plătească reclamantului despăgubiri bănești.

Prin urmare, din moment ce imobilele au intrat fără titlu în patrimoniul statului, potrivit Decretului nr. 92/1950, fiind „sancționați” de stat de două ori, o dată prin deposedarea de bunuri și a doua oară prin neplata dreptei și prealabilei despăgubiri, garantate de constituție în caz de expropriere, reclamantul consideră că se poate reține în acest caz și răspunderea delictuală a statului pentru fapta sa proprie, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 1357 și următoarele Cod Civil, care prevăd că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să-l repare.

In lumina dispozițiilor menționate, consideră că statul a săvârșit un abuz atunci când a dispus exproprierea, părinții devenind chiriași în propria casă, le-a cauzat un prejudiciu prin neacordarea unei despăgubiri echivalente cu valoarea bunurilor pe care și le-a însușit pe nedrept, iar între fapta sa și prejudiciul care le-a fost creat, există o legătură de cauzalitate.

Totodată, arată că CEDO a statuat în cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, faptul că orice ingerință în privința dreptului la respectarea bunurilor trebuie să păstreze un echilibru just între cerințele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale individului.

Reclamantul susține că deține un bun, în înțelesul Convenției, așa după cum a stabilit CEDO și anume că în cazul bunurilor pe care statul și le-a însușit pe nedrept, fără titlu valabil, cum este și cel în speță, persoanele care au deținut aceste bunuri în proprietate își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, față de acest aspect, reclamantul, în calitate de moștenitor al părinților săi, consideră că trebuie să beneficieze de o recunoaștere retroactivă a vechiului drept de proprietate (cauza P. contra României, paragraful 84).

In ceea ce privește capătul de cerere accesoriu, menționează că tot CEDO a stabilit că atunci când restituirea în natură a imobilelor confiscate nu mai este posibilă, urmează să se plătească persoanei în cauză, despăgubiri bănești actuale și egale cu valoarea de piață imobiliară a bunurilor.

Estimează valoarea celor două imobile, provizoriu, la 60.000 euro, echivalent, 270.000 lei.

Pentru motivele arătate, solicită admiterea acțiunii si, prin hotărârea care se va pronunța, să se dispună:

1. obligarea pârâtului la restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 402,40 m.p., situat în București, . (fostă Calea C. nr. 80), sector 2 și respectiv, a construcției cu destinația de locuință și prăvălie/drogherie, compusă din 8 apartamente și dependințe, situată pe suprafața de teren menționată în precedent;

2. în cazul în care restituirea în natură a imobilelor menționate mai sus nu mai poate fi făcută în natură, solicită obligarea pârâtului la plata despăgubirilor bănești, potrivit valorii de circulație de pe piața imobiliară, pentru cele două imobile menționate mai sus,

3. obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

In drept, au fost invocate dispozițiile art. 112 Cod de Procedură Civilă, art.563, art. 1357 și următoarele Cod civil, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității acțiunii.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat în esență, că nu este proprietarul imobilului a cărui restituire în natură o solicită.

In sprijinul excepției invocate, face trimitere la dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, care instituie un mandat legal de reprezentare a statului de către Ministerul Finanțelor Publice, in fața instanțelor de judecată.

In baza dispozițiilor legale menționate mai sus, statul poate fi reprezentat de către Ministerul Finanțelor Publice numai in acea categorie de raporturi juridice in care statul, in virtutea personalității sale juridice, este parte in mod nemijlocit, adică fără să mai existe o altă persoană juridică, implicată într-un raport juridic de drepturi si obligații, in numele statului.

Or, in speță, având in vedere si faptul că imobilele respective nu fac parte din categoria bunurilor de interes național, in sensul dispozițiilor art.12 alin.(2) si (4) din Legea nr. 213/1998 (care recunosc o legitimare procesuală pasivă restrânsă a statului, prin Ministerul Finanțelor Publice), calitatea procesuală pasivă revine Primăriei M. București, ca reprezentant al statului.

In al doilea rând, menționează că potrivit dispozițiilor Legii nr.10/2001, atât restituirea in natură cât si măsurile reparatorii in echivalent constând in despăgubiri se acordă de către entitatea investită cu soluționarea notificării, prin decizie sau dispoziție motivată, și nu de către Ministerul Finanțelor Publice.

Astfel, dispozițiile art.1 alin.(2) si (3) din Legea nr.10/2001 prevăd următoarele:

(2) - „în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

(3) Măsurile reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii se acordă prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării. Măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv se propun a fi acordate prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării."

In al treilea rând, menționează ca potrivit dispozițiilor art. 28 din Legea nr.10/2001:

„(1) În cazul în care persoana îndreptățită nu cunoaște deținătorul bunului imobil solicitat, notificarea se va trimite primăriei în a cărei rază se află imobilul, respectiv Primăriei M. București. Termenul de 6 luni prevăzut la art. 22 alin. (1) curge, după caz, de la data intrării în vigoare a prezentei legi sau de la data primirii comunicării prevăzute la art. 27 alin. (3).

(2) În termen de 30 de zile primăria notificată este obligată să identifice unitatea deținătoare și să comunice persoanei îndreptățite elementele de identificare a acesteia.

(3) În cazul în care unitatea deținătoare nu a fost identificată, persoana îndreptățită poate chema în judecată statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, în termen de 90 de zile de la data la care a expirat termenul prevăzut la alin. (1), dacă nu a primit comunicarea din partea primăriei, sau de la data comunicării, solicitând restituirea”.

Prin urmare, dispozițiile cuprinse in art. 28 alin.3 din Legea nr.10/2001 prevăd situația expresă in care Ministerul Finanțelor Publice in calitate de reprezentant al Statului si nu in nume propriu, poate fi chemat in judecată, si anume, numai in cazul in care unitatea deținătoare nu a fost identificată de către Primăria M. București, in urma notificării sau dacă nu a primit comunicarea din partea primăriei.

Astfel, arată că Ministerul Finanțelor Publice nu este nici deținătorul imobilului in litigiu si nici autoritatea administrativă competentă, conform Legii nr.10/2001 să răspundă notificării formulate in temeiul acestei legi speciale si să emită dispoziția de restituire in natură sau echivalent.

Mai mult decât atât, arată că prin Decizia nr. 27/14.11.2011 (publicată in Monitorul Oficial al României, partea 1, nr. 120/17.02.2012), pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, instanța a admis recursurile in interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Î.C.C.J si Procurorul G. al PICCJ cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, in cererile având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit in natură si pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, dispunând ca:

„1. In acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicita obligarea statului român de a acorda despăgubiri bănești pentru imobilele preluate in mod abuziv, statul român nu are calitate procesuală pasivă”.

2. Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, arată că acțiunea formulată de reclamant are caracterul unei acțiuni in revendicare imobiliară.

Prin raportare la situația de fapt existentă in speța dedusă judecății, rezultă că situația juridică a imobilului in cauză este reglementată de Legea nr. 10/2001.

Apreciază că această cerere de chemare in judecată este inadmisibilă, întrucât dispozițiile actului normativ mai sus menționat instituie o procedură administrativă prealabilă si obligatorie pentru restituirea in natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, procedură care se finalizează prin emiterea deciziei sau a dispoziției motivată de soluționare a notificării.

Mai mult decât atât, prin Decizia nr. 27/14.11.2011 (publicată in Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 120/17.02.2012), prin care Înalta Curte de Casație si Justiție a admis recursurile in interesul legii formulate de Colegiul de conducere al I.C.C.J si procurorul general al PICCJ, instanța a dispus că:

„2. Acțiunile in acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit in natură si pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților Fundamentale si ale art. 13 din aceasta convenție, sunt inadmisibile”, astfel că solicită admiterea excepției inadmisibilității si respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

In drept, a invocat Legea nr. 10/2001; Legea nr. 247/2005 și art. 25 din Decretul nr. 31/1954.

Pârâtul Municipiul București prin P. G. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei capacității de folosință a Consiliului G. al M. București și a Primăriei M. București și excepția inadmisibilității acțiunii.

1.Cu privire la excepția lipsei capacității de folosință a Consiliului G. al M. București arată că potrivit art.21 din Legea nr.215/2001, comunele, orașele și județele sunt persoane juridice de drept public și au un patrimoniu propriu. CGMB nu are personalitate juridică, nici patrimoniu, ci constituie potrivit art.77 din același act normativ, o structura funcțională cu activitate permanentă, care aduce la îndeplinire hotărârile Consiliului local și dispozițiile primarului.

În cazul în care se va trece peste această excepție, consideră că CGMB nu are calitate procesual pasivă întrucât în temeiul art.67 alin.1 din Legea nr.215/2001 a administrației publice locale "P. reprezintă . în relațiile cu persoane fizice sau juridice din țară și din străinătate, precum și în justiție".

2. Privind excepția lipsei capacității de folosință a Primăriei M. București motivat de faptul că potrivit art. 21 din Legea nr.215/2001, comunele, orașele și județele sunt persoane juridice de drept public și au un patrimoniu propriu, arată că PMB nu are personalitate juridică, nici patrimoniu, ci constituie, potrivit art. 77 din același act normativ, o structură funcțională cu activitate permanentă, care aduce la îndeplinire hotărârile Consiliului și dispozițiile primarului.

În cazul în care se va trece peste această excepție, consideră că PMB nu are calitate procesuală pasivă întrucât în temeiul art. 67 alin.1 din Legea nr.215/2001 a administrației publice locale "P. reprezintă . în relațiile cu persoane fizice sau juridice din țară și din străinătate, precum și în justiție".

Din aceste dispoziții legale se desprinde concluzia că nu PMB si nici C.G.M.B., ci Municipiul București, reprezentat legal de P. G., are calitate procesuală pasivă sau după caz, activă în cauzele deduse judecății, Primăria M. București fiind o simplă structură funcțională, iar C.G.M.B. un organ deliberativ.

3. Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, arată că în speță, reclamantul nu a formulat notificare în condițiile legii speciale.

Potrivit art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului stabilit pentru depunerea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita in justiție măsuri reparatorii sau prin echivalent, respectiv se pierde beneficiul legii speciale de către persoana îndreptățită de a putea promova in justiție o acțiune.

Conform art. 22 (5) din Legea nr.10/2001, persoana îndreptățită va formula notificare în termen ele 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, solicitând restituirea în natură a imobilului, iar nerespectarea acestui termen atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Indicând greșit in cauză dispozițiile art. 563 Cod Civil, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, arată că reclamantul nu poate solicita obligarea pârâtului la restituirea în natură a imobilului ori acordarea de despăgubiri potrivit valorii de circulație pentru imobilul situat în ., sector 2.

Astfel, de la . Legii nr. 10/2001, respectiv de la data de 14.02.2001, restituirea imobilelor preluate în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prevăzute de art.2 alin.1 din acest act normativ se realizează numai prin procedura specială, stabilită de această lege și în consecință, acțiunea în revendicare de drept comun este inadmisibilă.

În acest sens, Legea nr.10/2001 are aplicare imediată, fiind o lege specială și derogatorie de la dreptul comun.

Totodată, s-a apreciat că întrucât dispozițiile art. 6 alin.2 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, arată că „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparație", rezultă că acțiunea în revendicare directă este inadmisibilă.

Pentru aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 329 din Codul de procedură civilă, a fost admis in data de 09.06.2008 prin Decizia nr.33 pronunțata de ÎCCJ Secțiile Unite, recursul in interesul legii promovat în sensul că, după . Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acțiunile având ca obiect revendicarea acestor imobile nu mai pot fi întemeiate pe dispozițiile dreptului comun (art. 480 si 481 din Codul civil).

Solicită să se rețină că recursul in interesul legii conform art.329 Cod de procedură civilă este obligatoriu pentru toate instanțele.

La termenul de judecată din 22.02.2013, reclamantul a arătat că valoarea imobilului revendicat, compus din teren și construcție, este de 568.508, iar instanța a pus în discuție excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București.

Prin sentința civilă nr. 2799/22.02.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București – Secția Civilă în dosarul nr._/300/2012, s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București și a fost declinată competența de soluționare a cauzei având ca obiect revendicare imobiliară și pretenții civile privind pe reclamantul C. C., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, C. G. al M. București, Municipiul București prin Primar G. și P. M. București, în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost astfel înregistrată la data de 29.03.2013, pe rolul Tribunalului București Secția a V-a civilă sub nr._ .

Atât pentru rezolvarea excepțiilor, cât și pentru rezolvarea fondului, au fost administrate probe cu înscrisuri.

Prin sentința civilă nr.1476/03.09.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității acțiunii principale, formulate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a respins pe cale de excepție, cererea principală a reclamantului C. C., îndreptată împotriva STATULUI R. reprezentat de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință invocată de CONSILIULUI G. AL M. BUCUREȘTI, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei capacității procesuale de folosință invocată de P. G. AL M. BUCUREȘTI, a admis excepția inadmisibilității a acțiunii, astfel cum a fost precizată la filele 38-43 din dosarul nr._/300/2012, invocată de MUNICIPIUL BUCUREȘTI reprezentat prin P. G. și a respins pe cale de excepție acțiunea reclamantului, astfel cum a fost modificată prin cererea de la filele 38-43 din dosarul nr._/300/2012.

Analizând cu prioritate excepțiile de procedură și de fond invocate de către instituțiile pârâte, conform art. 137 alin. 1 Cod de procedură civilă, care fac de prisos analizarea fondului cauzei, în condițiile în care sunt găsite întemeiate, tribunalul a apreciat aceste excepții, pentru următoarele considerente:

Referitor la excepțiile lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității acțiunii principale, formulate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a constatat că prin Decizia nr. 27/14.11.2011 (publicată in Monitorul Oficial al României, partea 1, nr. 120/17.02.2012), pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție în cadrul recursului în interesul legii, obligatorie pentru instanță și în prezenta cauză, s-a stabilit că:

„1. In acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicata, prin care se solicita obligarea statului român de a acorda despăgubiri bănești pentru imobilele preluate in mod abuziv, statul român nu are calitate procesuală pasivă”.

„2. Acțiunile in acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit in natură si pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților Fundamentale si ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”.

În consecință, a fost admisă atât excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, cât și excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului, astfel cum a fost precizată și a fost respinsă pe cale de excepție cererea principală a reclamantului C. C. îndreptată împotriva STATULUI R. reprezentat de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.

Tribunalul a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință invocată de CONSILIULUI G. AL M. BUCUREȘTI, constatând că potrivit art.21 din Legea administrației publice locale nr.215/2001, comunele, orașele și județele sunt persoane juridice de drept public și au un patrimoniu propriu.

C. G. al M. București este organ deliberativ, nu are personalitate juridică, nici patrimoniu propriu și nu reprezintă în justiție unitatea administrativ-teritorială.

În temeiul art.67 alin.1 din Legea nr.215/2001 a administrației publice locale, P. este cel care reprezintă . în relațiile cu persoane fizice sau juridice din țară și din străinătate, precum și în justiție, astfel că CGMB nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză prin care se solicită în principal, obligarea instituțiilor pârâte la restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 402,40 m.p. situat în București, ., sector 2 și a construcției edificate pe acest teren compuse din 8 apartamente și dependințe, iar în subsidiar, în cazul în care nu este posibilă restituirea în natură, obligarea acelorași instituții pârâte la plata valorii de circulație a imobilelor, potrivit valorii de circulație de pe piața imobiliară.

Privind excepția lipsei capacității de folosință a Primăriei M. București motivat de faptul că potrivit art. 21 din Legea nr.215/2001, comunele, orașele și județele sunt persoane juridice de drept public și au un patrimoniu propriu, pârâta arată că instituția Primăriei M. București nu are personalitate juridică, nici patrimoniu propriu, ci constituie, potrivit art. 77 din același act normativ, o structură funcțională cu activitate permanentă, care aduce la îndeplinire hotărârile Consiliului și dispozițiile Primarului.

Remarca este pertinentă, întrucât instituția Primăriei nu are calitate procesuală pasivă, iar în temeiul art. 67 alin. 1 din Legea nr.215/2001 a administrației publice locale, P. este cel care reprezintă . în relațiile cu persoane fizice sau juridice din țară și din străinătate, precum și în justiție.

S-a constatat însă, că în cauza de față, reclamantul C. C. a înțeles să cheme în judecată P. G. al M. București și nu instituția Primăriei, așa cum susține pârâta.

Pentru motivele legale deja arătate, cuprinse în Legea nr. 215/2001, dar având în vedere și atribuțiile speciale concrete stabilite în sarcina Primarului de Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că P. G. al M. București are capacitate procesuală de folosință în cauză, fiind respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei capacității procesuale de folosință invocată referitor la Primar.

Privind excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare imobiliară, respectiv a acțiunii subsidiare de obligare a M. București reprezentat prin P. G., la despăgubiri echivalente imobilelor preluate abuziv, tribunalul a constatat că în cazul de față, reclamantul nu a formulat o notificare potrivit Legii nr. 10/2001, acționând pe calea dreptului comun la peste 11 ani de la data edictării Legii speciale reparatorii.

Art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a prevăzut că persoana îndreptățită va formula notificare în termen ele 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, solicitând restituirea în natură a imobilului, termenul de depunere a notificării fiind prelungit succesiv, până la data de 14.02.2002.

Conform art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului stabilit pentru depunerea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita in justiție măsuri reparatorii sau prin echivalent, respectiv se pierde atât beneficiul legii speciale de către persoana îndreptățită, cât și dreptul de a putea promova in justiție o acțiune pe calea dreptului comun, prin care să urmărească realizarea aceluiași scop reparatoriu prevăzut de legea specială.

Tribunalul a constatat că de la . Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor preluate în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se realizează numai prin procedura specială stabilită de această lege, acțiunea în revendicare de drept comun, sau de acordarea unor despăgubiri echivalente prin care să se urmărească realizarea aceluiași scop reparatoriu prevăzut de legea specială, fiind inadmisibilă.

În același sens trebuie interpretate și dispozițiile art. 6 alin.2 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, după . Legii nr. 10/2001, care arată că „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație".

În cazul de față, avem Legea nr. 10/2001 ca „lege specială de reparație", astfel că acțiunea în revendicare directă sau de acordare a despăgubirilor echivalente, este inadmisibilă.

Dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială și derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, conform principiului „specialia generalibus derogant”, astfel că Legea nr. 10/2001 se aplică cu prioritate față de dispozițiile art. 480 C. civil de la 1864, care constituie dreptul comun aplicabil în materia revendicării în cazul de față.

Dacă s-ar interpreta în sensul contrar, al admisibilității acțiunii în revendicare sau de acordare a despăgubirilor echivalente de către Municipiul București, reprezentat de P. G., tribunalul a apreciat că dispozițiile art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 ar fi golite de conținut, astfel încât să nu-și producă efectele juridice și de fapt scontate.

Totodată, conform art. 329 Cod de procedură civilă, trebuie avute în vedere și statuările Deciziei nr.33 din 9.06.2008 pronunțate de ÎCCJ Secțiile Unite, în cadrul recursului în interesul legii, prin care s-a stabilit că după . Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acțiunile având ca obiect revendicarea acestor imobile nu mai pot fi întemeiate pe dispozițiile dreptului comun (art. 480 si 481 din Codul civil).

Astfel, acțiunea în revendicare, ca principal mijloc de apărare a dreptului de proprietate, deși admisibilă pentru garantarea principiului accesului liber la justiție, urmează să fie analizata si prin prisma prevederilor Legii speciale derogatorii nr. 10/2001, instanța fiind ținută să constate dacă prin exercitarea acțiunii de drept comun (revendicare sau despăgubiri), reclamantul nu urmărește altceva decât realizarea aceluiași drept pe care l-a pierdut potrivit legii speciale care i-a fost pusă la dispoziție.

Promovarea acțiunii de față prin invocarea dispozițiilor dreptului intern comun și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, înseamnă eludarea principiului de drept substanțial care coordonează raportul dintre legea generală și cea specială și ignorarea voinței legiuitorului de rezolvare a abuzurilor comise în perioada amintită privind imobilele aflate în proprietate privată, însă, în cadrul special stabilit de lege.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat recurs, calificat la termenul din 30.09.2014 ca apel, reclamantul C. C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie pentru următoarele motive:

I. In ceea ce privește excepția inadmisibilității, învederează următoarele:

Prin sentința mai sus menționată, instanța de judecată in mod netemeinic a admis excepția inadmisibilității acțiunii si a respins cererea formulată de către reclamant.

Astfel, in motivarea soluției adoptate, instanța de judecată a reținut faptul că "dispozițiile Legii nr.30/2001, lege specială si derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei in vigoare, conform principiului "specialia generalibus derogant", in consecință, potrivit opiniei instanței, apelantul – reclamant ar fi fost îndreptățit să solicite examinarea titlului statului numai făcând uz de aceasta.

Față de cele reținute in motivarea hotărârii apelate, apelantul – reclamant învederează faptul că aplicarea Legii nr.10/2001 in detrimentul dreptului comun ar contraveni prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului si jurisprudenței Curții in materia dreptului de acces la justiție si a protecției dreptului de proprietate prin prisma lipsei de eficiență a procedurii prevăzute de Legea nr.10/2001 si a modului in care a fost efectuată preluarea de către stat a imobilului in litigiu.

In acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit in cauza A. si alții contra României că sistemul de despăgubiri prevăzut de Legea nr.10/2001 este unul incompatibil cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, neasigurând pentru persoanele îndreptățite o reparație echitabilă si eficientă.

Mai mult, in considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație si Justiție se arată faptul că nu se poate aprecia că existența legii speciale exclude, in toate situațiile, posibilitatea de a recurge Ia acțiunea in revendicare, in măsura in care reclamantul într-o atare acțiune, se prevalează de un bun in sensul normei europene, situație in care trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Astfel, apelantul – reclamant apreciază faptul că instanța de fond era obligată să se raporteze in aprecierea caracterului întemeiat al excepției inadmisibilității la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, dar si la dispozițiile dreptului intern aplicabil care prevăd faptul că acțiunea in revendicare este admisibilă si ulterior intrării in vigoare a Legii nr.10/2001 in măsura in care reclamantul este titularul unui bun in sensul

art.1 Protocol 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Față de cele menționate in cadrul cererii de chemare in judecată, apelantul – reclamant apreciază că este titularul unui bun în sensul art.1 Protocol 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

In susținerea acestui aspect învederat, apelantul – reclamant solicită să se aibă în vedere faptul că noțiunea de bun in sensul CEDO nu se limitează numai la un bun actual, fiind bine cunoscut faptul că noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale" cât si "valori patrimoniale", inclusiv creanțe, in virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate.

Trebuie amintit si faptul că, in mai multe cauze, Curtea Europeană a atras atenția si "asupra art. 2 din Legea nr.10/2001 care prevede in mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul si le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar, in consecință, nu este vorba despre un nou drept, ci de recunoașterea explicită si retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nici o distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor si cea a imobilelor rămase in patrimoniul statului" - cauza P. contra României, par. 84.

Referitor la susținerea instanței de judecată in sensul că apelantului - reclamant nu i-a fost recunoscut un drept de proprietate asupra imobilului ca urmare a faptului că nu au fost uzate dispozițiile Legii nr.10/2001, astfel cum s-a precizat si anterior, consecința însușirii de către stat a unor imobile fără titlu valabil o reprezintă recunoașterea explicită si retroactivă a vechiului drept.

Într-o atare situație, apelantul – reclamant consideră faptul că deține un bun in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu atât mai mult cu cât efectele deposedării unui proprietar de bunul care constituie obiectul dreptului său de proprietate constau in pierderea doar a unuia dintre atributele acestui drept, cu consecința păstrării calității de proprietar, avută la data preluării, efect consacrat expres si prin dispozițiile art. 2 din Legea nr.10/2001.

Totodată, in aprecierea caracterului admisibil al acțiunii in revendicare formulată de către reclamant, solicită să se aibă in vedere si faptul că, in cauza Faimblat contra României, Curtea a statuat că acțiunea in revendicare introdusă după apariția Legii nr.10/2001 nu ar trebui respinsă ca inadmisibilă atâta timp cât procedura specială nu este una efectivă.

. efectivității mecanismului de despăgubire, se deduce existența unei încălcări a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului si drept consecință un argument convingător in aprecierea ca admisibilă a unei acțiuni in revendicare promovate ulterior intrării in vigoare a Legii nr.10/2001.

Mai mult, astfel cum s-a precizat si anterior, amintind jurisprudența constantă a Curții (cauza R. lonescu contra României, cauza M. contra României), procedura de aplicare a Legii nr.10/2001 determină absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă si concretă a măsurilor reparatorii, ivindu-se un conflict cu dispozițiile art. 1 din Protocol, apelantul – reclamant deținând un bun in sensul Convenției, protejat de aceasta, astfel încât se impune aplicarea prioritară a Convenției.

De asemenea, tot in considerarea faptului că se prevalează de un bun in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu numai că acțiunea in revendicare formulată ulterior intrării in vigoare a Legii nr.10/2001 este admisibilă, ci obligă instanța de judecată laanaliza existenței unui anume drept in patrimoniul apelantului - reclamant și in caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.

A considera ca fiind prioritară Legea nr.10/2001 in raport cu dispozițiile dreptului comun, astfel cum se reține de către instanța de fond, am fi in prezența unei încălcări a liberului acces la justiție, recunoscut oricărei persoane prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului si ale art. 21 din Constituția României.

Prin urmare, apelantul – reclamant consideră că instanța de judecată trebuia să realizeze o comparare a titlurilor de proprietate exhibate de către părți, urmând să rețină in acest sens că însăși legea specială, a cărei aplicabilitate a fost invocată in motivarea soluției adoptate, îi recunoaște persoanei îndreptățite calitatea de proprietar, deci îi conferă un titlu de proprietate in situația in care imobilul a fost preluat fără titlu valabil, urmând ca proprietarul să își exercite prerogativele dreptului după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire.

Mai mult, susține apelantul – reclamant, având in vedere faptul că imobilul care face obiectul acțiunii a fost preluat de către stat fără titlu valabil, statul nedobândind astfel vreun drept de proprietate care să-i poată fi opus, și de asemenea, nefiind in măsură să transmită acest drept, consideră că instanța de judecată trebuia ca in urma comparării titlurilor de proprietate să dea preferința titlului său, in virtutea principiului "nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet."

Consecința acestor aprecieri este aceea că singura modalitate de a "împăca legislația internă cu cea europeană este de a da câștig de cauză proprietarului deposedat abuziv, prin restituirea imobilului către acesta, cumpărătorii având posibilitatea de a fi despăgubiți pentru atingerea adusă dreptului lor de proprietate" (Curtea de Apel București - Decizia Civilă nr. 5312R/2010 - Dosar nr._ ).

Astfel, apelantul – reclamant consideră că instanța de fond a greșit in aplicarea criteriilor de interpretare ce se regăsesc in Decizia nr. 33/09.06.2008 pronunțată de către Înalta Curte de Casație si Justiție in recursul in interesul legii, a dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului si a practicii CEDO.

În acest sens, Constituția României prin art. 20 stabilește că interpretarea si aplicarea drepturilor si libertăților cetățenești se fac în concordanță cu prevederile tratatelor internaționale la care România este parte si că reglementările internaționale din domeniul drepturilor omului, cuprinse in tratatele ratificate de România, au prioritate față de reglementările interne in cazul in care între ele există neconcordanțe.

Devenită parte a dreptului intern, Convenția are aplicabilitate directă in sistemul român de drept, atât prin dispozițiile conținute de textul propriu-zis al acesteia si al Protocoalelor adiționale, cât mai ales, prin practica judiciară dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Textul articolului 53 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului obligă statele să se conformeze hotărârilor Curții in litigiile in care sunt părți.

In caz de neconcordanță între pactele si tratatele privitoare Ia drepturile fundamentale ale omului la care România este parte si legile interne, au prioritate, potrivit Constituției României republicate, reglementările internaționale, cu excepția situației in care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Prin Decizia nr. 33/09.06.2008, Înalta Curte de Casație si Justiție a constatat faptul că in mod repetat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că inconsecvențele si deficiențele legislative au generat o practică neunitară si soluții ale instanțelor judecătorești care au atras in numeroase cauze, condamnarea statului român pentru încălcarea art.1 din Protocolul nr. 1, reținându-se că a avut loc o lipsire de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate, astfel încât in procedura de aplicare a Legii nr.10/2001, in absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă si concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin.1 din Protocolul adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, prioritatea normei din Convenție care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994 face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. 2 din Legea fundamentală.

II. In ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice.

Apelantul – reclamant, raportându-se la practica constantă a instanțelor de judecată, solicită să se aibă in vedere faptul că, astfel după cum este cunoscut, noțiunea calității procesuale presupune existența unei identități între persoana reclamantului si cel care este titularul dreptului pretins, precum si între persoana chemată in judecată si cel care este subiect pasiv in cadrul raportului juridic dedus judecății.

Or, având in vedere faptul că Decretul de Expropriere contestat de către apelantul - reclamant a fost emis de S. R., contrar celor reținute de către instanța de fond, apreciază faptul că acțiunea a fost formulată in mod corect si legal împotriva Statului R., fiind necesar ca aceasta să fie soluționată si in contradictoriu cu această persoană.

Mai mult, având in vedere optica jurisprudențială, apelantul – reclamant consideră că S. R. are calitate procesuală pasivă in cauză, fiind titularul obligației de a răspunde in raportul dedus judecății prin cererea subsidiară, iar reprezentarea sa in proces se realizează prin Ministerul Finanțelor Publice, deoarece, in absența unor dispoziții contrarii, statul este reprezentat in raporturile juridice in care participă nemijlocit, in nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, de această instituție, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice si art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice.

De asemenea, s-a reținut faptul că întrucât Fondul „Proprietatea" nu funcționează, iar în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit că statul trebuie să garanteze realizarea efectivă și rapidă a dreptului la restituire, fie că este vorba de o restituire în natură, fie că este vorba de acordarea despăgubirilor, conformându-se principiului preeminenței dreptului și protecției efective a drepturilor patrimoniale enunțate în art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, S. R. are calitate procesuală pasivă, pentru capătul de cerere distinct prin care se solicită plata echivalentului bănesc al imobilului care nu poate fi restituit în natură și pentru care nu s-au acordat măsurile reparatorii propuse conform Legii nr.10/2001.

Pentru aceste considerente, apelantul – reclamant apreciază faptul că in mod nelegal si netemeinic instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice.

Având in vedere cele anterior menționate, in temeiul art. 304 pct. 9 raportat la dispozițiile art.312 Cod Procedură Civilă, apelantul – reclamant solicită admiterea apelului, modificarea in tot a deciziei recurate si,

pe cale de consecință, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Intimații – pârâți nu au depus întâmpinare, deși potrivit art.289 alin.2 Cod procedură civilă, aveau această obligație, solicitând însă, prin concluziile verbale, respingerea apelului formulat.

În apel, nu au fost administrate probe noi, potrivit art. 292 alin. 2 și art. 295 alin. 2 Cod de procedură civilă.

Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul apel, date fiind prevederile art. 3 Cod de procedură civilă și art. 282 și urm. Cod de procedură civilă.

Verificând sentința apelată, în limitele cererii de apel, conform prevederilor art. 295 Cod de procedură civilă, Curtea apreciază că apelul prezent este nefondat, pentru următoarele considerente:

I. Referitor la primul motiv de apel, Curtea reține că inadmisibilitatea, ca noțiune juridică neutilizată de dreptul procesual civil și apărută ca o creație jurisprudențială, circumstanțiază modalitatea de soluționare prin respingere a unei cereri cu care este sesizată instanța, în situația în care aceasta apreciază că există un impediment de ordin legal pentru exercitarea deplinei sale jurisdicții prin examinarea cauzei pe fond, atât asupra aspectelor de fapt, cât și a celor de drept puse în discuție de către reclamant. Din acest motiv, respingerea unei cereri ca inadmisibilă apare ca o ingerință în dreptul reclamantului de acces la o instanță și de aceea este contrară art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului în măsura în care nu îndeplinește exigențele conturate în jurisprudența Curții de la Strasbourg.

Respingerea acțiunii în revendicare ca inadmisibilă ar presupune ca instanța să refuze să se pronunțe asupra cererii reclamantului de recunoaștere a dreptului de proprietate și, subsecvent, asupra solicitării sale de obligare a pârâtului la restituirea lui, în considerarea obligativității parcurgerii unei proceduri prealabile. O asemenea limitare a accesului la justiție nu este în sine contrară dreptului la un proces echitabil, rămânând însă de stabilit dacă limitarea este sau nu rezonabilă și proporțională cu scopul vizat (cauza Faimblat împotriva României, hotărârea din 9.03.2009, paragraf 28). Or, Curtea a constatat în cauza respectivă că aceste exigențe nu sunt de plano îndeplinite în situația respingerii unei acțiuni (de acea dată, în constatare) ca inadmisibilă, în considerarea existenței procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001.

De asemenea, prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a pronunțat asupra admisibilității acțiunii în revendicare de drept comun. Din contră, în cuprinsul hotărârii s-a arătat expres că: „Deși din titulatura dată recursului reiese că acesta are ca obiect o decizie prin care Înalta Curte să se pronunțe asupra admisibilității sau inadmisibilității tuturor acțiunilor în revendicare intentate în condițiile anterior menționate, din hotărârile anexate rezultă că ceea ce au soluționat instanțele diferit, în ambele categorii de acțiuni, este problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994”.

Înțelesul a ceea ce a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție, privit și în lumina jurisprudenței Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului amintite, este acela că instanța nu poate să respingă cererea cu care a fost învestită pe considerentul existenței unei proceduri prealabile care ar trebui să se desfășoare în raport cu unitatea deținătoare a imobilului, ceea ce ar constitui un refuz al analizei substanțiale a argumentelor prezentate de reclamantă în cadrul raționamentului său. În schimb, instanța trebuie să stabilească apartenența dreptului de proprietate, ca principiu care stă la baza tuturor regulilor care configurează regimul juridic al acțiunii în revendicare, ținând însă seama și de prevederile Legii nr. 10/2001. Caracterul derogatoriu al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 se manifestă așadar nu în planul dreptului procesual, ci în planul dreptului substanțial, primul aspect fiind cel referitor la însăși determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar cel de-al doilea la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.

Examinând hotărârea care face obiectul apelului, Curtea constată că motivul esențial pentru care a fost pronunțată soluția de respingere a cererii cu care a fost sesizată instanța nu a fost acela al existenței unei proceduri prealabile care ar trebui să se desfășoare în raport cu unitatea deținătoare a imobilului, ci acela că, în consecința aplicării regulilor de drept instituite de Legea nr. 10/2001 (art. 22 alin. 5: „Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”), reclamantul nu poate redobândi posesia imobilului și nici obține măsuri reparatorii prin echivalent.

Se mai impune precizarea că principiul disponibilității nu înseamnă că părțile pot decide să li se aplice o lege generală în detrimentul celei speciale. În considerarea rolului constituțional al instanțelor judecătorești, prevăzut de art. 124 din legea fundamentală, având de rezolvat o anumită problemă de drept, judecătorul nu numai că poate, dar este și obligat să facă încadrarea juridică corectă, deci să identifice normele juridice aplicabile, nefiind ținut de textele de lege indicate de către părți.

De aceea, maniera în care a procedat în esență prima instanță, prin constatarea faptului că temeiul de drept invocat de reclamant nu este corespunzător situației de fapt invocate de către acesta, în considerarea aplicării principiului general de interpretare care guvernează raportul dintre norma generală și norma specială în materia revendicării imobiliare și, subsecvent înlăturării regulii de drept material invocate de reclamant, de comparare a titlurilor, prin analizarea pretenției acestuia în lumina dispozițiilor legale incidente cu caracter derogatoriu care impun o altă soluție juridică, nu demonstrează constatarea unui fine de neprimire a cererii de obligare a pârâtului la predarea bunului asupra căruia pretinde un drept de proprietate preferabil, ci, din contră, o modalitate de soluționare a acesteia, chiar dacă în sensul respingerii.

II.1. Subsecvent, Curtea are în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994, au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de apel.

Instituția juridică a recursului în interesul legii are scopul de a asigura în mod unitar, la nivelul întregii țări, respectarea voinței legiuitorului exprimate în spiritul și litera legii.

În conformitate cu dispozițiile art. 126 alin. (3) din Constituție, ”Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale.” Deciziile pronunțate în procedura recursului în interesul legii reprezintă principala modalitate prin care instanța supremă îndeplinește atribuția constituțională de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, în contextul în care „oricât de clar ar fi textul unei dispoziții legale, în orice sistem juridic există în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară” (cauza C.R. contra Regatului Unit, soluționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în 1995).

Dezlegarea dată problemelor de drept judecate prindeciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite, prin care se soluționează recursurile în interesul legii, „este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I”, conform dispozițiilor art. 330⁷ al.4 Cod Procedură Civilă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit expres la faptul că rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a regla divergențele de jurisprudență (cauza P. împotriva României, hotărârea din 1 decembrie 2005, paragraful 98). De altfel, decizia în interesul legii constituie tocmai reacția Înaltei Curți de Casație și Justiție la constatarea făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea respectivă, potrivit căreia „în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp și țin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept”.

2. Cu privire la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.)”.

În susținerea acestei soluții, instanța supremă a arătat: „Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit”.

Conform principiilor de drept substanțial de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară și de literatura de specialitate în absența unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite și să obțină restituirea acestuia de la cel care îl deține fără drept, pe calea unei acțiuni în revendicare. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină și în jurisprudență se consideră că în cadrul unei asemenea acțiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți, stabilindu-se mai multe reguli în acest sens. Chiar în acest context al dreptului comun, în cadrul juridic instituit de art. 480 Cod civil, s-a statuat că, dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material (bunul a pierit întretimp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului. Cât privește imposibilitatea juridică de restituire, potrivit unei păreri poate avea drept cauze exproprierea imobilului pentru cauză de utilitate publică, precum și situația în care bunul a fost înstrăinat de pârât unei alte persoane și aceasta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, iar potrivit unei alte păreri la acestea se adaugă și ipoteza în care bunul a fost dobândit de un terț de bună-credință. De asemenea, o soluție de respingere a cererii de restituire în natură este susținută, de data aceasta în unanimitate, și într-o altă situație în care bunul imobil a intrat în patrimoniul reclamantului în mod valabil și a făcut ulterior obiectul unei înstrăinări realizate de o altă persoană, și anume în ipoteza în care ambele titluri provin de la același autor, iar partea care a transcris prima titlul său nu este aceea care a obținut prima titlul de proprietate de la autorul comun, chiar dacă și aceasta ar putea fi privită ca o nesocotire a principului general de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține.

Rațiunea tuturor acestor reguli o constituie stabilirea apartenenței dreptului de proprietate, iar acest drept se regăsește, cu excepția unor situații de natura celor la care s-a făcut referire anterior, în patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit în mod valabil, ca efect al principiului de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține.

Această finalitate se regăsește și ipoteza imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, caracterul derogatoriu al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 manifestându-se sub alte aspecte, primul fiind cel referitor la însăși determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar cel de-al doilea la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.

Ca atare, deși este corectă aserțiunea conform căreia în cadrul acțiunii în revendicare trebuie să triumfe proprietarul imobilului, ea nu poate să conducă decât la concluzia celei la care a ajuns prima instanță, în contextul în care dreptul de proprietate nu se regăsește în patrimoniul reclamantului, deoarece reclamantul nu a efectuat demersurile legale pentru a-l putea redobândi, fie prin introducerea unei acțiuni în revendicare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fie prin formularea unor notificări în temeiul Legilor nr. 112/1995 sau 10/2001.

3. i. Prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

În cauza de față nu se pune însă o asemenea problemă, deoarece legea internă nu intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului.

Reamintind că textul Convenției Europene a Drepturilor Omului, ratificate de România prin Legea nr. 30/1994, nu poate fi disociat de jurisprudența dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, formând împreună un „.> obligatoriu pentru autoritățile statale, deci inclusiv pentru instanțele judecătorești, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 11 și 20 din Constituția României, dar și al articolului 46 din Convenție, Curtea observă că potrivit jurisprudenței instanței de contencios european, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorilor reclamantului nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970: „S. de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).

În alte cauze, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (CEDH, 28 septembrie 2004, Kopecky contra Slovaciei).

În același sens, în cauza Brezny și Brezny contra Slovaciei din 4 martie 1996, în care reclamanții au susținut că fuseseră lipsiți de proprietatea lor în condiții contrare art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât statul refuzase să le restituie proprietățile confiscate în 1973 și 1976 pe motiv că nu îndeplineau una din condițiile impuse de legea națională pentru a putea beneficia de restituire – dovada cetățeniei slovace, Comisia a declarat că procedura contestată de reclamanți nu se referă la „bunuri existente” și că aceștia acționau numai ca solicitanți. În concluzie „Reclamanții, care fără îndoială au sperat că li se vor restitui bunurile confiscate, nu au demonstrat că sunt titularii vreunui drept de a obține repararea prejudiciului”.

În recenta cauză M. A. contra României din 2010, Curtea EDO a arătat: „Cu toate acestea, în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute în vederea restituirii” (cauza A. și alții împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, paragraful 136).

Astfel, în cadrul acestei cauze, Curtea europeană a stabilit că existența unui „bun actual” cu înțelesul de drept de proprietate „în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nici o îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis restituirea bunului” (cauza A. și alții împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, paragraful 140).

O asemenea hotărâre judecătorească nu fost însă pronunțată în favoarea reclamantului, regăsindu-se astfel în procesul de față cealaltă ipoteză consacrată de instanța de contencios european în cauza menționată, aceea în care, în temeiul Legii nr. 10/2001, a avut loc o transformare într-o „valoare patrimonială” - respectiv dreptul de a obține măsuri reparatorii în echivalent - a interesului patrimonial care rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării - mai general, din constatarea caracterului abuziv al preluării în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001 - de care vorbește instanța de contencios european în continuare în aceeași hotărâre, la paragraful 142.

Or, reclamantul prezent nu a formulat nici o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 cadrul legal care să îi permitea să obțină măsuri reparatorii în echivalent.

Reținând astfel că prevederile Legii nr. 10/2001 - pe care se întemeiază „speranța legitimă” în sensul Convenției - care condiționează recunoașterea dreptului de a obține măsuri reparatorii prin echivalent, după caz, de îndeplinirea procedurii reglementate de acest act normativ, similar celei a Legii nr. 18/1991, care admite reconstituirea dreptului de proprietate numai în anumite ipoteze, nu sunt contrare art. 1 din Protocolul nr. 1 și că în consecință, în absența unei notificări care ar fi putut conduce la eliberarea unei decizii în condițiile legii sau la pronunțarea unei hotărâri în cadrul controlului activității entităților învestite cu soluționarea notificărilor exercitat de către instanțele judecătorești, reclamantul nu beneficiază de acest drept, Curtea constată că în mod corect prima instanță a respins cererea de chemare în judecată.

În cadrul acestui raționament, prezenta instanță de apel a reținut totodată, faptul că la data introducerii acțiunii pendinte, art. 2 al.2 din Legea 10/2001 de care se prevalează reclamantul în cadrul motivelor sale de apel, fusese deja abrogat prin Legea 1/2009.

ii. Ineficiența mecanismului de despăgubire prin Fondul Proprietatea reglementat de Legea nr. 10/2001, atestatăprintre altele, prin recenta cauză M. A. și alții c. României - Hotărâre din data de 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778 din 22 noiembrie 2010, în cauza R. I. împotriva României, nr. 2608/02, 12 octombrie 2006; cauza Katz Împotriva României – Hotărâre din 20.01.2009 sau prin cele soluționate la data de 26.01.2010, cauzele Loewenton contra României și N. contra României, este înlăturată în prezent, prin adoptarea în mai 2013, a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Această lege a fost implementată de statul român, tocmai ca urmare a măsurilor de eficientizare impuse în temeiul art. 46 din Convenție, de către Curtea EDO.

În consecință, reclamantul apelant nu poate în prezent să se mai prevaleze de caracterul ineficace al procedurii instituite de Legea 10/2001, pentru a justifica neurmarea acesteia concomitent cu caracterul întemeiat, admisibil al acțiunii de drept comun privind revendicarea.

iii. Nu în ultimul rând, Curtea constată, suplimentar celor indicate la punctul I, că dreptul la un tribunal, recunoscut de art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, configurat pe plan intern prin prevederile art. 21 din Constituție, nu este unul absolut; el se pretează la limitări implicit admise - cum ar fi termenele legale de prescripție, plata unei cauțiuni judicatum solvi, reglementări privindu-i pe minori ori privind exercitarea căilor de atac - dat fiind faptul că, prin chiar natura sa, necesită o reglementare din partea statului, reglementare care poate să varieze în timp și spațiu în funcție de nevoi și de resursele comunității și indivizilor. O asemenea limitare nu se conciliază cu art. 6 alin. 1 decât dacă are un scop legitim și există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat.

Exigențele conturate în jurisprudența Curții de la Strasbourg (inclusiv din perspectiva art. 53 al Convenției invocat de reclamant) sunt însă, îndeplinite în cauza de față, conform celor expuse anterior, având în vedere existența prevederilor legale speciale anterior analizate, cât și evoluția drepturilor patrimoniale ale reclamantului în legătură cu imobilul care formează obiectul cauzei.

III. Referitor la motivul de apel secund, vizând soluția dată excepției lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea îl apreciază a fi lipsit de interes, cu consecința respingerii sale în temeiul următoarelor argumente:

1. Sub un prim aspect, Curtea observă că obiectul acestui motiv de apel, îl constituie dispoziția dată cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care reclamantul a solicitat obligarea acestui pârât, în temeiul dreptului comun reprezentat de Codul Civil, de art. 1 al Primului Protocol Adițional la Convenția Drepturilor Omului și a Libertăților sale Fundamentale, de Convenția însăși, la plata directă de măsuri reparatorii în echivalent bănesc, pentru imobilul a cărui restituire în natură nu mai este posibilă, cerere fundamentată de reclamant pe argumentul caracterului neconvențional al Legii 10/2001 în forma modificată prin Legea 247/2005, atribut constatat de instanța europeană în mod repetat, în jurisprudența sa.

Această cerere a fost respinsă de către prima instanță de judecată, în considerarea atât a excepției inadmisibilității, cât și a excepției lipsei de calitate procesuală pasivă.

Se observă totodată, că aspectul ineficacității Fondului Proprietatea, ca și cauză a cererii directe de despăgubiri, reprezintă chintesența criticilor dezvoltate în cadrul acestui motiv de apel orientat către lipsa de calitate procesuală pasivă a pârâtului.

2. Or, Curtea observă că prin Decizia în interesul legii nr. 27/14.11.2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că „Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”.

Excepția inadmisibilității acestei cereri de despăgubire a fost considerată de instanța supremă ca având însă, caracter prioritar în analiză, în raport de excepția lipsei de calitate procesuală pasivă, potrivit considerentelor ilustrate în decizia în interesul legii evocată: „Astfel, atât excepția lipsei calității procesuale pasive, cât și excepția admisibilității acțiunii sunt excepții de fond, ce au strânsă legătură cu exercitarea dreptului la acțiune. Legea nu prevede ordinea în care urmează a fi soluționate excepțiile de același tip, (…) Or, față de problema de drept ce face obiectul recursului în interesul legii, analiza posibilității de a cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, primează analizei calității procesuale a statului ori a altei entități în astfel de acțiuni”.

Procedând la evaluarea acestui aspect, Curtea constată că logico-juridic, tribunalul a admis în privința cererii directe de despăgubiri, cele două excepții procesuale în această ordine prestabilită de instanța supremă, prin decizia de recurs în interesul legii pe care prima instanță de judecată și-a grefat soluția de admitere: excepția inadmisibilității (în referire la ambii pârâți) și excepția lipsei de calitate procesuală pasivă, chiar dacă strict scriptic, le-a menționat invers.

Din această perspectivă expusă, criticarea de către apelant, a soluției date excepției lipsei de calitate fără criticarea în prealabil și înlăturarea pe cale de consecință, a excepției inadmisibilității, devine lipsită de interes, soluția de respingere a cererii menținându-se în temeiul acestei ultim menționate excepții.

3. Chiar dacă am aprecia (deși nici una dintre criticile arondate primului punct al motivelor de apel nu se circumscrie soluției date cererii subsidiare) că punctul I din apel vizează totuși, și dispoziția de respingere ca inadmisibilă a cererii directe de despăgubiri formulate împotriva pârâtului S. român, Curtea ar constata în această ipoteză, că fundamentarea deciziei în interesul legii enunțate, este perfect incidentă și obligatorie în prezenta cauză: „Cât privește acțiunile directe, îndreptate împotriva statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri bănești în temeiul art. 480 și următoarele din Codul civil și al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant. (…)

Raționamentul este identic cu cel expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 23 februarie 2009. Prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001. (…)

Astfel, prin decizia menționată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, se constată că jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în Cauza P. împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.

Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin.

Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o . modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel, potrivit art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta Cauză M. A. și alții împotriva României (paragraful 115).

Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

De fapt, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate în Cauza M. A. și alții împotriva României, rezidă din faptul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional.

Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O. după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza M. A. și alții împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție.

Este important de subliniat că și în hotărârea-pilot C.E.D.O. a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și că "punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne" (paragraful 233).

De altfel, chiar dacă, în situația în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui "bun", în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a "valorii patrimoniale" astfel stabilite.

Or, mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile”.

Din această perspectivă, Curtea ar constata că soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii directe de despăgubiri în raport cu intimatul S. român, este legală, astfel încât și în această ipoteză, criticarea în continuare, a soluției date excepției lipsei de calitate procesuală pasivă ar fi lipsită de interes.

Constatând totodată, că reprezentarea intimatului S. român prin Ministerul Finanțelor Publice, nu a fost infirmată de prima instanță de judecată, pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.296 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat, apelul promovat, reținând că prima instanță de judecată a pronunțat o hotărâre judecătorească legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefundat, apelul declarat de apelantul – reclamant C. C., cu domiciliul ales la C..Av.M. F., în București, Piața M. K. nr.3, ., sector 5, împotriva sentinței civile nr.1476 din 03.09.2013, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul ales la DGFPMB, în București, . nr.13, sector 2, C. G. AL M. BUCUREȘTI, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291 – 293, sector 6, P. G. AL M. BUCUREȘTI – București, Splaiul Independenței nr.291 – 293, sector 6 și MUNICIPIUL BUCUREȘTI prin P. G., cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291 – 293, sector 6.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi 30.09.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

G. S. M. H.

GREFIER

S. R.

Red.M.H.

Tehdact.R.L./M.H.

7 ex./24.11.2014

TB-S.5 – S.V.

← Legea 10/2001. Decizia nr. 1438/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1322/2014. Curtea de Apel... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Pretenţii. Decizia nr. 1346/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Partaj judiciar. Decizia nr. 1429/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 1350/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1438/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1322/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 1361/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1395/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1311/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI