Revendicare imobiliară. Decizia nr. 528/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 528/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-03-2013 în dosarul nr. 528/2013
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVLĂ NR. 528 R
Ședința publică de la 12.03.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE – F. C.
JUDECĂTOR – D. L. M.
JUDECĂTOR – D. F. G.
GREFIER – S. V.
…………………
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții reclamanți P. N. A., P. A. și P. N., împotriva deciziei civile nr. 969A/23.10.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți C. G. al Municipiului București, M. București prin Primarul G., . Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect „acțiune în constatare”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenții reclamanți P. N. A., P. A. și P. N. reprezentați de avocat Mandicescu D., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind intimații pârâți C. G. al Municipiului București, M. București prin Primarul G., . Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Apărătorul recurenților reclamanți P. N. A., P. A. și P. N. arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurenților reclamanți P. N. A., P. A. și P. N. solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București, având în vedere că instanța a soluționat cauza fără a analiza fondul pricinii. Arată că instanța reiterează susținerile făcute de părți și considerentele sentinței pronunțată de Judecătoria Sector 2. instanța a omis să analizeze aspectele legate de fondul cauzei. Să se constate că nu se menționează care drepturi ar fi încălcate prin admiterea acțiunii și care este securitatea raporturilor juridice. Consideră că instanța de apel prin pronunțarea acestei hotărâri a încălcat dispozițiile art. 6, 13 și 14 din CEDO și art. 21, 16 și 44 din Constituție. Arată că prin admiterea excepției inadmisibilității instanța le-a încălcat drepturile conferite de CEDO. Instanța nu a analizat dacă în speța de față părțile aveau dreptul la recurs. Consideră că dispozițiile Deciziei nr. 33 și ale Legii nr. 1/2009 nu pot modifica prevederile CEDO și nici prevederile Constituției. Depune la dosar note scrise.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 14.06.2010 sub nr._, reclamanții P. I. M. și P. N.-A. i-au chemat în judecată pe pârâții M. București, prin Primarul G., C. Local al Municipiului București și . instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate nelegalitatea măsurii de trecere în proprietatea statului a imobilului situat în București, . (fostă nr. 19), sector 2; valabilitatea neîntreruptă a dreptului de proprietate al autoarei reclamanților, pe toată durata, de la naționalizare și până în prezent, asupra imobilului; obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul menționat.
Prin sentința civilă nr._/12.12.2011 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția inadmisibilității formulării cererii de chemare în judecată și respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții P. N., P. A. și P. N. A., în contradictoriu cu pârâții M. București, prin Primar G., C. Local al Municipiului București și . R., prin Ministerul Finanțelor Publice, ca inadmisibilă, luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, potrivit procesului-verbal din data de 20.01.1941 emis de Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare în București nr._/1940, autoarea tuturor părților din dosar, doamna P. C. E. (născută C. E.) a fost proprietara imobilului situat în București, . (actuala nr. 13), sector 2 (fila 6), în baza actului de partaj autentificat de Tribunalul I. notariat sub nr._/14.11.1933 și transcris în cartea funciară sub nr._/1933 (nedepuse la dosar). În baza procesului-verbal menționat mai sus, imobilul în suprafață de 853 mp, compus din casă constând în parter cu 3 prăvălii și etaj cu 4 apartamente + teren a fost înscris în cartea funciară sub nr. de parcelă 18/773 (filele 7-9).
Potrivit aceluiași proces-verbal, declarației de notorietate autentificate sub nr. 2343/20.06.2000 de BNP C. M. P. (fila 23) și certificatului de deces . nr._ emis de Primăria Sector 4 (fila 24), doamna P. C. E. (născută C. E.) a avut o fiică, pe doamna P. (fostă P. și ulterior, după anul 1954, T.) M. Martha.
Potrivit buletinului de naștere nr. 894/30.05.1932 emis de Primăria Municipiului București (fila 17) și certificatului de naștere . nr._ emis de C. Local Sector 1 (fila 19), doamna P. M. Martha a avut doi copii, și anume pe reclamanta inițială din prezenta pricină, P. I. M.-Martha (cunoscută și ca P. I. M. M., potrivit cărții de identitate belgiene nr. 590-_-08, fila 18) și pe P. C.-I..
Fiul P. C.-I. a decedat la data de 12.12.2003, iar potrivit certificatului de moștenitor nr. 11/12.02.2004 eliberat de BNP C. M. P. în dosarul nr. 13/2004, moștenitorul acestuia este fiul său, reclamant în cauză, P. N.-A. (fila 21).
Pe parcursul soluționării litigiului a decedat și reclamanta inițială P. I. M., fiind introduși în cauză moștenitorii acesteia, P. N. (în calitate de soț supraviețuitor) și P. A. (în calitate de fiu).
Potrivit adresei nr._/_/11.07.2011 emise de Primăria Municipiului București – Direcția Patrimoniu – Serviciul Evidență Domeniu Public și Privat, imobilul situat în București, . (fost nr. 19), sector 2 a făcut obiectul Decretului nr. 92/19.04.1950, în a cărui anexă, la poziția nr. 6436, este înscrisă doamna P. M., iar în prezent, imobilul apare înscris în evidențele cadastrale întocmite pe bază de declarații din anul 1986 ca proprietate de stat, posesor de parcelă la data întocmirii evidențelor fiind INT ICRAL F., actuala . 84-85).
Potrivit declarației de notorietate menționate mai sus, doamna P. M. – pe numele căreia a fost preluat imobilul din București, . (fost nr. 19) este una și aceeași persoană cu doamna P. (fostă P. și ulterior, după anul 1954, T.) M. Martha.
Pe parcursul soluționării litigiului pendinte, mai exact cu două luni înainte de rămânerea în pronunțare, reclamanții au formulat prin intermediul B. T. A.-M. și T. N.-V. o notificare înregistrată sub nr. 691N/07.10.2011, adresată Primăriei Municipiului București, de restituire în natură a imobilului (filele 112-114).
Nu rezultă nici din înscrisurile de la dosar și nici din susținerile părților, că ar mai fi fost făcute, anterior, orice fel de alte demersuri pentru restituirea în natură a imobilului sau pentru obținerea de despăgubiri.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au formulat o cerere de revendicare pe calea dreptului comun a imobilului situat în București, . (fost nr. 19), despre care susțin că ar fi aparținut autoarei lor, iar în subsidiar, au solicitat obligarea pârâților M. București, prin Primarul G. și S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice la plata contravalorii imobilului calculate la valoarea de circulație pe piața liberă. Totodată, reclamanții au mai formulat și alte două capete de cerere având ca obiect constatarea nelegalității măsurii de trecere a imobilului în proprietatea statului și constatarea valabilității neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra imobilului al autoarei lor, pe toată durata, de la naționalizare și până în prezent.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect revendicarea pe calea dreptului comun a imobilului și, în subsidiar, obligarea pârâților M. București, prin Primarul G. și S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a contravalorii imobilului calculate la valoarea de circulație pe piața liberă, instanța a reținut că reclamanții nu au formulat, nici înainte, dar nici după . Legii nr. 10/2001, nici o notificare în vederea restituirii în natură a imobilului sau obținerii de despăgubiri – cu excepția celei făcute la data de 07.10.2011, la mult timp după declanșarea litigiului pendinte și cu numai 2 luni înainte de soluționarea dosarului.
În aceste condiții, instanța a reținut că, la 22 de ani de la schimbarea regimului politic și la 11 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții nu au efectuat nici un fel de demers – cu excepția celui recent - pentru restituirea în natură a imobilului, deși Legea nr. 10/2001 a fixat un termen de 12 luni pentru formularea notificării. Mai mult, reclamanții nu au furnizat nici o explicație rezonabilă pentru văditul lor dezinteres întins pe o perioadă de peste 11 ani, cu atât mai mult cu cât, încă de la data intrării sale în vigoare, art. 21 alin. 5 (actualmente art. 22 alin. 5) din Legea nr. 10/2001 prevedea în mod expres faptul că „nerespectarea termenului (…) prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”. În aceste condiții, cererea reclamanților de revendicare pe calea dreptului comun a imobilului sau de obținere a contravalorii imobilului calculată la valoarea de circulație pe piața liberă este inadmisibilă în fața judecătoriei și a fost respinsă ca atare.
În acest context, instanța a reținut că Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 constituie legea-cadru în materia măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate abuziv în România în perioada regimului comunist, fiind destinată să asigure repararea prejudiciului cauzat foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, ca urmare a naționalizării, confiscării, exproprierii sau a preluării în orice alt mod a bunurilor aflate în proprietatea acestora.
În acest scop, Legea prevede o procedură specială și obligatorie în cadrul căreia persoanele îndreptățite sunt obligate, în primul rând, să notifice unitatea deținătoare, în termen de cel mult un an de la data intrării în vigoare, solicitând restituirea în natură sau prin echivalent, indiferent dacă preluarea imobilelor a fost făcută cu sau fără titlu valabil. Este așa-numita procedură administrativă prealabilă, care în caz de nerespectare, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, fără a deosebi dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil ori fără niciun titlu, adică în baza unui titlu nevalabil ori chiar în fapt.
În plus, în situația în care imobilele preluate fără titlu au fost înstrăinate de stat până la data intrării în vigoare a Legii, cei îndreptățiți pot ataca în justiție actele de înstrăinare având ca obiect aceste imobile, însă acțiunea în constatarea nulității absolute trebuie introdusă, sub sancțiunea prescripției dreptului material la acțiune, în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel cum prevede art. 45 alin. 5 (actualmente art. 46 alin. 5).
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanții P. N. A., P. N. și P. A., solicitând admiterea apelului, anularea hotărârii atacate și în raport de dispozițiile art.297 Cod procedură civilă, prin evocarea fondului, să fie admisă acțiunea astfel cum a fost formulată.
Prin decizia civilă nr. 969A/23.10.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-reclamanți P. N. A., P. N. și P. A., împotriva sentinței civile nr._/12.12.2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. București prin Primarul G., C. G. al Municipiului București, . S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a decide astfel, analizând actele și lucrările dosarului în raport de motivele de apel invocate, tribunalul a reținut caracterul neîntemeiat al cererii de apel pentru următoarele considerente:
I. Tribunalul a reținut ca acțiunea în revendicare imobiliară, prin care persoana care pretinde că este proprietarul bunului a cărui posesie a pierdut-o cere persoanei care stăpânește bunul să i-l restituie și să-i recunoască dreptul de proprietate, este o acțiune petitorie, deoarece tinde să stabilească direct existența dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului în discuție.
Cererea de constatare a nevalabilității preluării de către stat a bunului si recunoașterea valabilității titlului autorului reclamanților nu sunt cu finalitate autonomă, ci tind tot la dezideratul ultim al restabilirii încălcării dreptului de proprietate, fiind un pas intermediar în vederea obținerii rezultatului final de obținere a unei reparații, în natură sau prin echivalent, pentru bunul preluat de statul comunist.
II. În ceea ce privește critica greșitei soluționări a acțiunii în revendicare, prin acordarea priorității Legii nr. 10/2001 în raport cu dispozițiile dreptului comun în materie, a interpretării și aplicării greșite a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, aceasta nu poate fi primită și va fi înlăturată pentru considerentele ce urmează:
Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanța de fond a apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispozițiile art. 480-481 Cod civil, invocate, printre altele, de reclamanți în acțiune.
Acțiunea în revendicare promovată după . Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.
A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru apelanții reclamanți de a recurge la dreptul comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, în detrimentul legii speciale de reparație, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Împotriva deciziei tribunalului au declarat recurs reclamanți P. N. A., P. A. și P. N., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, având în vedere că această instanță s-a pronunțat în cauză fără a intra în cercetarea aspectelor referitoare la fondul pricinii – art. 312 alin. (5) raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului, recurenții-reclamanți au arătat următoarele:
1. Decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă).
În ceea ce privește capetele de cerere referitoare la constatarea nevalabilității titlului statului și valabilității titlului reclamanților, instanța a reținut, la pag. 13 din decizia atacată, că aceste două solicitări nu au finalitate autonomă, ci urmează a fi analizate în contextul acțiunii în revendicare.
Câteva paragrafe mai jos, instanța reține: "Acțiunea în revendicare promovată după . Legii nr._, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție. pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun."
Logic ar fi fost ca, după această aserțiune, instanța să analizeze titlurile părților, și să argumenteze motivele pentru care dă prioritate unuia dintre ele. În mod cu totul paradoxal însă, instanța nu a procedat astfel, ci, după ce recunoaște admisibilitatea acțiunii în revendicare în virtutea principiului liberului acces la justiție, continuă prin a argumenta exact contrariul, și anume, teza inadmisibilității acțiunii. Decizia pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă).
II. 1. Încălcarea prevederilor care consacră dreptul la un proces echitabil. Dreptul de acces la instanță.
Prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii, instanța a încălcat art. 6 alin. (1) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, art. 21 din Constituția României și art. 6 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care consacră dreptul reclamanților la un proces echitabil.
În numeroase cauze care au avut ca obiect încălcări ale dreptului la un proces echitabil, Curtea Europeană a statuat cu privire la limitările pe care statele membre le pot aduce dreptului de acces la instanță, arătând că asemenea limitări, pentru a fi acceptabile din perspectiva art. 6 alin. (1) din Convenție, nu trebuie să îi restricționeze unui justițiabil accesul la justiție într-un asemenea mod sau într-o asemenea măsură încât dreptul său de a se adresa unei instanțe judecătorești să fie afectat în însăși esența sa. Mai mult chiar, astfel de limitări nu sunt compatibile cu prevederile arte 6 alin. (1) din Convenție decât dacă ele urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. În plus, simplul fapt că partea interesată ar fi avut la dispoziție căi de recurs interne nu satisface exigențele arte 6 alin. (1): se impune respectarea cerinței ca gradul de acces asigurat de legislația națională să fie suficient pentru a le asigura părților interesate "dreptul la o instanță", având în vedere principiul supremației dreptului într-o societate democratică. S-a statuat ca această cerință nu este îndeplinită în situația în care partea interesată nu a avut acces la o instanță decât pentru a-și vedea acțiunea declarată inadmisibilă prin efectul legii (Yagtzilar și alții împotriva Greciei, cererea nr. 41.727/98, §§ 22-23, L. împotriva României, cererea nr. 62._, §§ 34-36, Faimblat împotriva României, cererea nr. 23.066/02, §§ 28-33).
Este unanim acceptat că limitarea impusă reclamanților, prin art. 22 alin. 5 din Legea_ republicată, în sensul de a utiliza exclusiv procedura specială reglementată de acest act normativ (care presupune inițierea demersului pentru redobândirea imobilului, de care se pretinde deposedat abuziv, înăuntrul unui termen de un an de la . legii) are natura unei ingerințe în dreptul de acces la instanță al reclamanților.
O astfel de ingerință, permisă în principiu statelor, în virtutea dreptului lor de reglementare, trebuie însă să fie circumscrisă unor condiții, astfel cum a statuat în mod constant Curtea Europeană pentru Drepturile Omului: să fie prevăzută de lege, să aibă un scop legitim și să respecte principiul proporționalității.
Era prin urmare necesar ca instanța, aplicând în mod direct în prezenta cauză prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție și ale art. 21 din Constituție, să analizeze dacă în speță, ingerința este compatibilă cu prevederile Convenției Europene sub aspectul respectării principiului proporționalității.
Instanța nu a procedat astfel, și a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun în lipsa oricărei analize a circumstanțelor cauzei, deși calea prevăzută de legea specială – nr. 10/2001 – nu constituia în prezenta speță o cale de recurs efectivă la îndemâna reclamanților. Practic, aceștia sunt puși în situația de a-și pierde în mod ireparabil dreptul lor, pentru motivul că nu au formulat notificare în termenul stipulat de Legea nr. 10/2001. S-a impus astfel reclamanților o sarcină disproporționată ce i-a privat de orice posibilitate clară și concretă de a obține examinarea de către instanțe a cererilor lor de restituire a imobilului în litigiu, aducându-se astfel atingere substanței înseși a dreptului lor de acces la o instanță.
11.2. Încălcarea dreptului la un proces echitabil. Tratamentul egal și nediscriminatoriu (art. 6 coroborat cu arte 14 din Convenția Europeană, arte 1 din Protocolul Adițional nr. 12 al Convenției Europene).
Prin decizia atacată, instanța își argumentează soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă și prin aceea că "referitor la exercițiul aceluiași drept, nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal, [...] cu alte cuvinte nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane [o.] unii să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată [...]"
II. 3. Încălcarea dreptului de proprietate – art. 44 din Constituția României și arte 1 alin. (1) din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
În finalul deciziei atacate, instanța reține că reclamanții nu au un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol, deoarece „pentru a fi titularul unui bun în sensul jurisprudenței recente a instanței de contencios european, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele să fi recunoscut părții calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza A. contra României)."
Ceea ce însă nu a observat instanța, este faptul că, în cauza A. contra României, reclamanta s-a adresat Curții Europene a Drepturilor Omului tocmai pentru că acțiunea în revendicare introdusă în fața instanțelor naționale îi fusese respinsă ca inadmisibilă. Curtea a arătat că această respingere nu ar constitui în sine o problemă din perspectiva art. 6 alin. (1) din Convenție, dacă procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 ar putea fi privită ca o cale de drept efectivă. Cu toate acestea, raportat la împrejurările cauzei, Curtea a apreciat că procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu avea în speță caracterul unei căi de drept efective, și în consecință, a constatat încălcarea de către statul român a art. 6 alin. 1 din Convenție, sub aspectul dreptului de acces la instanță. (§§ 118 - 124).
În cauza de față – având în vedere și argumentele expuse la punctele II.1 și II.2 din prezentul recurs – instanța ar fi trebuit să procedeze la analiza cauzei pe fond, să examineze probatoriul și să soluționeze acțiunea în revendicare, întrucât era investită cu această acțiune. În soluționarea acțiunii trebuiau aplicate regulile din dreptul intern cu privire la acțiunea în revendicare, trebuiau avute în vedere actele depuse la dosar, din care rezultă că imobilul este în stare avansată de degradare, este pe lista imobilelor insalubre, Primăria nu are prevăzute investiții pentru acest imobil, iar F. S.A. are o cameră închiriată iar restul imobilului este abandonat la bunul plac al persoanelor certate cu legea.
Prin urmare, în speță, lipsirea reclamanților de imobilul proprietatea lor nu se justifică în nici un fel printr-un scop legitim, opoziția autorităților statului să ne restituie imobilul nefiind menită a proteja un alt drept de proprietate, securitatea raporturilor juridice sau interesele comunității. De asemenea, în speță nu există un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativul protejării drepturilor fundamentale ale individului. Nici nu se poate vorbi de interesul general al comunității, având în vedere că imobilul este abandonat.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, dar și prevederile art. 20 din Constituția României – conform cărora „Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile" – apreciază că instanță a reținut, printr-o greșită interpretare și aplicare a legii, că este inadmisibilă acțiunea în revendicare promovată de către apelanții-reclamanți, situația de fapt dedusă judecății nefiind circumscrisă ipotezei de aplicare a principiului specialia generalibus derogant, ci celei referitoare la concursul dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv art. 6, expuse în Decizia nr. 33/09.06.2008 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție.
În concluzie, recurenții-reclamanți solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, având în vedere că această instanță s-a pronunțat în cauză fără a intra în cercetarea aspectelor referitoare la fondul pricinii – art. 312 alin. (5) raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În drept, au invocat dispozițiile art. 6 alin. (1), art. 13 și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Primul Protocolul Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul Adițional nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 16, art. 21 și art. 44 din Constituția României, art. 480 – 481 din vechiul Cod civil, art. 555-566 din Noul Cod Civil, art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, art. 304 pct. 7 și 9, art. 309-316 Cod procedură civilă.
Examinând decizia civilă apelată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reține următoarele:
Ambele instanțe au considerat inadmisibilă acțiunea și au respins-o în consecință, apreciind că după . Legii nr. 10/2001, nu se mai poate recurge la formularea unei acțiuni în justiție, potrivit dispozițiilor dreptului comun.
Totodată, s-au reținut și cele stabilite în recursul în interesul legii soluționat prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale înaltei Curți de Casație si Justiție.
Recurenții-reclamanți au mai susținut că s-a omis însă faptul că, prin alin. 3 din dispozitivul deciziei, s-a stabilit:
„În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urma are prioritate. Aceasta prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice."
Cele anterior menționate sunt în corelație directă cu principiile enunțate în art. 21 alin. (3), art. 44 și art. 124 din Constituția României.
Recurenții mai susțin că, în aceste condiții, este evident că acțiunea formulată pentru restabilirea dreptului lor de proprietate, se încadrează în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție pentru rezolvarea conflictului dintre normele prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Cererea promovată de recurenți, se mai arată, nu aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.
Recursul formulat este nefondat.
Analizând cauza dedusă judecății, examinând soluțiile pronunțate de instanțele anterioare, având în vedere normele de drept incidente și verificând criticile formulate prin motivele de recurs, Curtea constată că în speță nu sunt întrunite cerințele ipotezei de nelegalitate consacrate prin dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Astfel, recurenții reclamanți se află în situația de a solicita direct în instanță prin formularea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, în contradictoriu cu pârâții M. București, prin Primarul G., C. Local al Municipiului București și . instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate nelegalitatea măsurii de trecere în proprietatea statului a imobilului situat în București, . (fostă nr. 19), sector 2; valabilitatea neîntreruptă a dreptului de proprietate al autoarei reclamanților, pe toată durata, de la naționalizare și până în prezent, asupra imobilului; obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul menționat.
Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată indicat de recurenți, vizează dispozițiile art. 480-481 Cod civil.
Negând încadrarea situației de fapt deduse judecății în dispozițiile Legii nr. 10/2001, recurenții pretind că trebuie acordată prioritate dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, susținându-se că soluția menționată este cuprinsă și în dezlegarea dată recursului în interesul legii pronunțat cu privire la această chestiune, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție.
Curtea constată că în mod legal instanța de apel a confirmat soluția judecătoriei dând o corectă interpretare dispozițiilor legale incidente și stabilind, în acord cu principiul specialia generalibus derogant, că dispozițiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv, promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Codul civil.
Pe de altă parte, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, referitoare la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație".
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după . acestui act normativ, nici dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași..
Or, recurenții-reclamanți nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu sunt exceptați de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, nici in rem(imobil fiind preluat în baza Decretului nr. 92/1950, ceea ce se încadrează în art. 2 lit. i), nici in personam (recurențiifiind moștenitorii autorului deposedat de stat, astfel că este incident art. 4 alin. 2 din lege), după cum nu a fost revelat niciun motiv independent de voința lor de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării.
Totodată, recurenții au învederat că în cazul în care se constată neconcordanțe între legea specială, Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, trebuie acordată prioritate Convenției, în condițiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice, dezlegare dată, de asemenea, prin Decizia nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție.
Referindu-se la prioritatea Convenției, recurenții invocă dispozițiile art. 6 paragraful 1, întrucât prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă li s-ar nega dreptul de acces la instanță, dar și art. 1 Protocolul 1 al Convenției.
Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale.
Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.
Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (conform Deciziei XX/ 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de înalta Curte de casație și Justiție în Secții Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.
Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.
Or, așa cum s-a arătat, recurenții puteau obține măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care era posibilă), dacă formulau notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, calitatea de moștenitori, dar și preluarea abuzivă de către stat, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ teritorială, ceea ce în contextul Legii 10/2001, se suprapune peste noțiunea de unitate deținătoare.
În fine, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, temei invocat de asemenea de recurenți, norma convențională, garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care Înalta Curte constată că recurenții nu pot invoca în mod eficient garanțiile art. 1 Protocolul 1.
Analiza conflictului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocat de reclamantă în motivarea recursului, s-ar fi impus în măsura în care s-ar fi făcut dovada existenței unui „bun” în patrimoniul reclamantei. Este adevărat că, în numeroase hotărâri pronunțate împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că mecanismul Legii nr. 10/2001 și Fondul Proprietatea, nu sunt funcționale într-o manieră care să corespundă exigențelor Convenției. Însă, în toate situațiile, această constatare a fost subsecventă constatării existenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților din cauzele respective.
Așa cum a constatat și Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 33/2008 dată în soluționarea recursului în interesul fostul proprietar poate iniția o acțiune de drept comun, dacă este exceptat de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001,(în speță nu se aplică dispozițiile acestei legi dat fiind data introducerii cererii) sau dacă din motive independente de voința sa, nu a putut să utilizeze această procedură în termene legale, cu condiția ca imobilul să nu fi fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.
Urmare a schimbării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza M. A. si alții împotriva României), nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un ”bun”, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci este adusă în discuție existenta unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către un stat, prin care se urmărește restituirea totala sau parțiala a unor bunuri confiscate anterior (paragraful 136 din cauza M. A. si alții împotriva României). Dacă în jurisprudența anterioară anului 2010, Curtea a subliniat în toate cauzele împotriva României că, în patrimoniul fostului proprietar se afla un drept de proprietate vechi si că hotărârile judecătorești prin care se constata nelegalitatea naționalizării reprezenta o recunoaștere explicita si retroactiva a supraviețuirii vechiul drept, în cursul anului 2010, și-a schimbat viziunea, fără a mai recunoaște în favoarea fostului proprietar un drept de proprietate vechi, referindu-se la existenta unui nou drept ce se naște în temeiul legislației adoptate de către statele membre.
Nu se poate reține nici o sarcină disproporționată între persoanele care au acționat în instanță anterior apariției Legii nr. 10/2001 și cele obligate să se supună condițiilor create de legea specială, Curtea europeană recunoscând statelor membre posibilitatea intervenirii prin legislația internă și impunerea unor termene și condiții fără ca prin aceasta să se încalce accesul la justiție sau să se creeze vreo discriminare.
În contextul deja stabilit, în mod corect s-a constatat în ceea ce privește capetele de cerere referitoare la constatarea nevalabilității titlului statului și valabilității titlului reclamanților, că aceste două solicitări nu au finalitate autonomă, ci urmează a fi analizate în contextul acțiunii în revendicare. Numai în măsura în care acțiunea în revendicare era admisibilă s-ar fi creat premizele analizării acestor capete de cerere a căror finalitate logică era redobândirea proprietății.
Nici critica privind obligația instanței de a proceda la analiza cauzei pe fond, la examinarea probatoriului, întrucât era investită cu această acțiune în revendicare nu este fondată fiind de esență ca atunci când instanța analizează cauza prin prisma unei excepții, în speță inadmisibilitatea, soluționarea pe fond devine de prisos, cerință ce se desprinde din dispozițiile art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă.
Având în vedere toate aceste considerente, s-a respins recursul ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenții-reclamanți P. N. A., P. A. și P. N., împotriva deciziei civile nr. 969A/23.10.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. G. al Municipiului București, M. București prin Primarul G., . Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12.03.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
F. C. D. L. M. D. F. G.
GREFIER,
S. V.
Red. CF
Tehnored. CF/PS 2 ex.
25.03.2013
Jud. apel: G. M.
P. S.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1360/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 1366/2012. Curtea... → |
|---|
