Anulare act. Decizia nr. 477/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 477/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 20-11-2013 în dosarul nr. 5837/212/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 477/C
Ședința publică din 20 noiembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE G. L.
Judecător M. G.
Judecător Vanghelița T.
Grefier C. M.
S-a luat în examinare recursul civil formulat de recurenții pârâți B. A. și B. I., domiciliați în mun. C., ..2, jud. C., împotriva deciziei civile nr. 257/16.04.2013, pronunțată de Tribunalul C., secția I civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant A. G., cu domiciliul în Palazu M., .. 30, jud. C., având ca obiect constatare nulitate absolută act.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică din 11 noiembrie 2013 și au fost consemnate în încheierea din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
Având nevoie de timp pentru a delibera, completul de judecată a amânat pronunțarea asupra recursului la data de 18 noiembrie 2013 și apoi la 20 noiembrie 2013, când a dat următoarea soluție:
CURTEA
Prin sentința civilă nr._/25.07.2012 Judecătoria C. a respins excepția lipsei de interes invocată de pârâți ca neîntemeiată, a admis acțiunea formulată de reclamantul A. G. în contradictoriu cu pârâții B. A. și B. I., a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere autentificat sub nr.1861/13.01.1994, a anulat ca insuficient timbrat primul capăt al cererii reconvenționale (pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare), a respins ca nefondat capătul 2 al cererii reconvenționale (obligarea pârâtului, pentru evicțiune, la restituirea integrală a prețului primit) și a obligat pârâții la plata către reclamant a sumei de 2.142 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
S-a reținut că, prin cererea adresată instanței la data de 23.06.2008 și înregistrată sub nr.12._, reclamantul A. G., în contradictoriu cu pârâții B. A. și B. I., a solicitat să se dispună constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare cu clauză de întreținere autentificat sub nr.1861/13.01.1994, pentru încălcarea interdicției temporare de vânzare prevăzută expres de art.32 alin.1 din Legea nr.18/1991.
În motivare, s-a arătat că între reclamant în calitate de vânzător și pârâți în calitate de cumpărători s-a încheiat la data de 13.01.1994 contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1861 la notariatul de Stat C. pentru imobilul extravilan, sola 50, . suprafață de 1000 mp. Terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare a fost dobândit prin constituirea dreptului de proprietate potrivit Legii nr.18/1991, prin titlul de proprietate nr._/488/16.03.1993 emis de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor C..
Or, contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat la data de 13.01.1994, cu încălcarea normei art.32 alin.1 din Legea nr.18/1991, care interzice înstrăinarea timp de 10 ani a terenurilor dobândite în proprietate prin constituire. Pe cale de consecință, contractul de vânzare-cumpărare este nul, chiar în situația în care ar exista o abrogare ulterioară a normei ce cuprinde clauza de nulitate, actul este nul în temeiul principiului tempus regit actum.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.32 alin.1 din Legea nr.18/1991, iar în susținere a fost solicitată proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriu.
La data de 25.11.2008, pârâții au formulat întâmpinare prin care au învederat faptul că, în speță, temeiul juridic al cererii rezultă din neexecutarea obligațiilor contractuale în mod culpabil, cu referire la prevederile art.1020-1021 Cod civil, fiind necesar a se lămuri natura obligației principale, a scopului urmărit de părți la încheierea contractului și, implicit, a naturii juridice a acestuia, respectiv dacă este o convenție de vânzare cumpărare sau de întreținere, în această din urmă situație nefiind aplicabile dispozițiile art.32 din Legea nr.18/1991.
Totodată, pârâții au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, arătând că acesta a înstrăinat același teren mai multor persoane.
S-a invocat și excepția lipsei de interes prin raportare la dispozițiile art.32 din Legea nr.18/1991, care face referire la persoanele ce ar justifica un interes legitim să invoce nulitatea convenției, arătând că reclamantul nu face parte din categoria persoanelor prevăzute de textul legal. Au apreciat că reclamantul nu este îndreptățit să solicite anularea actului, nefiindu-i îngăduit nimănui de a se prevala de propria culpă pentru a obține protecția unui drept.
De asemenea, au invocat în apărare și dispozițiile Legii nr.54/1998 privind circulația juridică a terenurilor aflate în proprietate privată, indicându-se faptul că art.19 alin.2 din acest act normativ a abrogat Capitolul V din Legea nr.18/1991, liberalizând circulația juridică a terenurilor aflate în proprietatea privată, agricole sau neagricole, intravilane sau extravilane, fără a se face o diferențiere între titularii dreptului de proprietate.
Prin sentința civilă nr._/22.12.2009 pronunțată în acest dosar, a fost admisă excepția lipsei de interes și s-a respins acțiunea introdusă de reclamant ca fiind lipsită de interes.
Prin decizia civilă nr.416 pronunțată de Tribunalul C. în apel, a fost desființată sentința și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Decizia a rămas irevocabilă ca urmare a respingerii recursului prin decizia civilă nr.4/C pronunțată de Curtea de Apel C..
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Judecătoriei C. la data 07.03.2011 sub nr._ .
La data de 18.05.2011 pârâții au formulat cerere reconvențională, solicitând în principal pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru terenul în suprafață de 1000 mp, sola 50, . extravilan și, în subsidiar, obligarea pârâtului la restituirea integrală a prețului primit, la daune interese reprezentând diferența dintre preț și valoarea de circulație a bunului, cheltuieli de cadastru, taxe/impozite.
În motivarea capătului 1 al cererii reconvenționale, s-a arătat că este aplicabil principiul conversiunii actului, conform căruia manifestarea unei voințe valabile într-un act nul valorează, independent de soarta actului în care a fost exprimată, manifestare de voință caracteristică altui act juridic valabil, care prin conversie se substituie celui nul. Prin urmare, au solicitat să se constate că voința părților exprimată în actul nul valorează antecontract de vânzare-cumpărare și, în continuare, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. S-a arătat, de asemenea, că sunt îndeplinite toate condițiile pentru conversiunea actului, respectiv existența unui element de diferență între actul juridic nul și cel valabil, un act juridic este constatat nul efectiv și total prin hotărâre judecătorească, actul juridic ce urmează a fi considerat valabil întrunește toate condițiile de valabilitate, iar acestea se regăsesc în chiar actul juridic desființat, manifestarea de voință a părților nu este inadmisibilă.
La ultimul termen de judecată, pârâții au invocat excepția lipsei de interes a reclamantului și, tot la același termen, instanța a invocat din oficiu excepția insuficientei timbrări cu privire la capătul de cerere privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, pe care le-a reținut spre soluționare împreună cu fondul cauzei.
În considerentele sentinței, prima instanță a reținut că, în fapt, între reclamant în calitate de vânzător și pârâți în calitate de cumpărători s-a încheiat la data de 13.01.1994 contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere autentificat sub nr.1861 la Notariatul de Stat C., pentru imobilul extravilan, sola 50, . suprafață de 1000 mp.
Terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare a fost dobândit prin constituirea dreptului de proprietate potrivit Legii nr.18/1991, prin titlul de proprietate nr._/488/16.03.1993 emis de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor C..
În temei art.137 Cod procedură civilă, instanța s-a pronunțat cu prioritate asupra excepției lipsei de interes invocată de pârâți, excepție pe care a respins-o ca nefondată, constatând că tribunalul, cu ocazia judecării apelului declarat împotriva sentinței civile prin care, inițial, acțiunea fost respinsă ca lipsită de interes, a reținut că reclamantul are interes în exercitarea prezentei acțiuni.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că potrivit art.32 alin.1 din Legea nr.18/1991 terenul atribuit conform art.19 alin.1, art.21 și art.43 nu poate fi înstrăinat prin acte între vii timp de 10 ani, socotiți de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietății, sub sancțiunea nulității absolute a actului de înstrăinare.
Contractul de vânzare-cumpărare dintre părți a intervenit la data de 13.01.1994, deci înainte de expirarea perioadei de 10 ani prevăzute de lege.
Dispozițiile art.32 alin.1 din Legea nr.18/1991 stabilesc o inalienabilitate prevăzută propter rem, deci în considerarea bunului, care se caracterizează prin aceea că este legală, specială (doar pentru acele suprafețe de teren atribuite prin constituirea dreptului de proprietate), parțială (se referă doar la actele juridice între vii) și temporară.
Se justifică, astfel, sancțiunea drastică stabilită de lege, cu atât mai mult cu cât, pentru persoanele vizate de aceste texte, legea nu mai are caracter reparator (precum în cazul persoanelor din art.8 alin.2, de la care a fost luat pamântul), ci reprezintă o masură de justiție socială în favoarea celor care nu au deloc în proprietate vreo suprafață de teren.
D. fiind că legea a prevăzut acest caz de inalienabilitate legală de 10 ani, de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietății și că aceste dispoziții au caracter imperativ, instanța a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere autentificat sub nr.1861 la Notariatul de Stat C..
Contrar susținerilor pârâților, s-a reținut că excepția inalienabilității temporare a fost menținută și după . Legii nr.54/1998, dat fiind că dispozițiile acestui act normativ au abrogat expres doar prevederile art.66-73 din Legea nr.18/1991, fără a abroga și prevederile art.32 din actul normativ menționat. În lipsa unei abrogări exprese a prevederilor legale aplicabile în cauză, nu se poate vorbi despre o abrogare implicită a normei speciale prevăzute de art.32 prin art.1 din Legea nr.54/1994.
De asemenea, instanța a înlăturat apărările părților în legătură cu aplicarea principiului de drept potrivit cu care nimănui nu îi este permis să își invoce propria turpitudine, dat fiind că în speță este vorba despre o cauză de nulitate absolută, rezultând din încalcarea unei interdicții legale imperative; or, potrivit regimului juridic al nulităților, aceasta formă de nulitate poate fi invocată de toate persoanele interesate, iar actul lovit de nulitate nu poate fi confirmat, tocmai datorită faptului că interesul ocrotit este de ordine publică, astfel că acest principiu de drept nu este aplicabil în cazul nulităților absolute, sancțiunea intervenind de drept în cazul încălcării normei imperative.
Cu privire la capătul 1 al cererii reconvenționale, prima instanță a reținut că, prin încheierea de ședință din data de 16.05.2012, s-a pus în vedere pârâților să achite taxă judiciară de timbru în cuantum de 6.881,43 lei, obligație neîndeplinită, în cauză achitându-se doar suma de 19 lei (fila 14).
Potrivit art.20 din Legea nr.146/1997, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat. Dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal în momentul înregistrării acțiunii sau cererii, instanța va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată. Neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii (art.20 alin.3 din legea menționată).
Față de cele expuse, instanța a admis excepția insuficientei timbrări a capătului 1 al cererii reconvenționale, pe care l-a anulat ca insuficient timbrat.
Cu privire la capătul 2 al cererii reconvenționale, obligarea reclamantului pârât pentru evicțiune, la restituirea integrală a prețului și daune interese reprezentând valoarea de circulație a terenului stabilită prin concluziile raportului de expertiză, s-au reținut următoarele:
Evicțiunea reprezintă pierderea totală sau parțială a proprietății lucrului sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar, datorită faptului personal al vânzătorului sau faptei unui terț.
Existența motivului de nulitate absolută, respectiv clauza de inalienabilitate prevăzută de textul legal, nu poate fi asimilat actului sau faptului de natură a aduce atingere dreptului de proprietate dobândit de către cumpărător și de la care vânzătorul ar trebui să se abțină.
O interpretare a normelor legale în maniera indicată de pârâți echivalează cu inexistența dreptului unui vânzător de a invoca nulitatea absolută sau relativă a unui contract, acest fapt echivalând cu răspunderea sa pentru evicțiune.
În temeiul art.274 C.pr.civ., având în vedere culpa procesuală a pârâților, s-a dispus obligarea acestora la plata sumei de 2.142 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat).
Împotriva acestei hotărâri, pârâții reconvenienți au declarat în termen legal recurs, ce a fost calificat de tribunal ca fiind apel prin încheirea de ședință din 19.02.2013, în considerarea disp. art.2821 C.proc.civ. și a valorii obiectului pricinii de peste 100.000 lei.
În motivarea căii de atac, au susținut că respingerea excepției lipsei de interes este consecința preluării greșite a susținerilor pârâților, instanța raportându-se la decizia Tribunalului C. nr.416/15.10.2010. În faza respectivă a procesului a fost analizată excepția lipsei de interes, cu motivarea că reclamantul a invocat protecția unui drept civil, care nu este supus unui termen sau unei condiții suspensive, specific acțiunilor în constatare, iar interesul reclamantului este actual întrucât presupune existența folosului practic urmărit chiar în momentul declanșării procedurii judiciare.
În faza rejudecării cauzei, din probele administrate rezultă că interesul invocat de reclamant nu se justifică. Astfel, din actul de adjudecare întocmit ca urmare a procesului verbal de licitație nr._, imobilul teren în suprafață de 1000 mp, proprietatea debitorului A. G., a fost adjudecat în favoarea d-nei B. G. P.. În baza de date a SPIT C., pentru același teren figurează înregistrați și pârâții B., dar și numiții P. D. și I., în baza contractului de vânzare cumpărare nr.653/16.09.2005 încheiat cu L. V., acesta din urmă dobândind terenul de la S. P. N. și V. în baza actului de vânzare din 16.12.2004, iar aceștia în baza actului de vânzare cumpărare nr.1085/21.05.2004 de la B. G. P., care dobândise prin actul de adjudecare din 11.02.2004.
Reclamanții pârâți au depus la dosar încheierea de întabulare a dreptului de proprietate nr._/16.07.2004, iar deosebit de aceasta, ei au îndeplinit formalitățile de publicitate imobiliară existente la data autentificării actului, respectiv înscrierea în Registrul de transcripțiuni.
Având în vedere această situație, dar și declarația autentică a reclamantului prin care a renunțat la obligația de întreținere, rezultă că reclamantul nu justifică interesul afirmat în motivarea cererii, iar instanța nu s-a pronunțat asupra acestei excepții invocată de pârâți după administrarea probelor în faza de rejudecare a procesului.
Instanța nu s-a pronunțat nici asupra excepției procesuale „de garanție”, pentru cazul tulburării cumpărătorului prin acțiunea vânzătorului. În cauză, acțiunea în justiție este intentată de vânzătorul însuși împotriva cumpărătorului, pentru o tulburare de drept, astfel că fiind o tulburare din partea vânzătorului, cumpărătorii se apără prin invocarea excepției personale de garanție, cu consecința respingerii acțiunii.
Nulitatea absolută prevăzută de art.32 din Legea nr.18/1991 a fost asanată prin art.19 alin.2 din Legea nr.54/1998, care a abrogate capit.V din legea fondului funciar, iar din interpretarea per a contrario a art.16 rezultă că se validează titlurile de proprietate care nu au fost desființate prin hotărâri judecătorești până la apariția legii noi. De asemenea, Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.278/2009 privind Codul civil, la art.230 lit.t a abrogat art.32 din Legea nr.18/1991, norma fiind aplicabilă și efectelor situațiilor juridice născute anterior (art.6 alin.6 Cod civil).
În ceea privește taxa judiciară de timbru, apelanții au susținut că pentru capătul de cerere din reconvențională vizând constatarea vânzării-cumpărării, datorează la fond taxă judiciară de timbru de 19 lei, același cuantum fiind achitat și de reclamant pentru nulitatea aceluiași act juridic patrimonial. Raportat la valoarea de circulație de 277.043 lei stabilită prin expertiză, instanța a stabilit o taxă de 6811,45 lei, însă dispoziția este greșită deoarece reconvenienții au cerut să se constate vânzarea cumpărarea terenului pentru prețul de 20.000 lei, prin contractul autentificat la 13.01.1994, iar potrivit art.31 din Legea nr.276 publicată la 13.07.2009 o astfel de cerere se timbrează la valoarea declarată de părți.
Pe fondul cererii reconvenționale, apelanții au susținut că sunt îndeplinite condițiile pentru conversiunea actului, actul încheiat de părți echivalează cu antecontract care este valabil încheiat conform art.948, 978, 1075 și 1077 C.civ., iar vânzarea terenului poate fi validată și în virtutea art.5 alin.2 din Tilul X al Legii nr.247/2005.
Apelanții au invocat nelegalitatea hotărârii și în ceea ce privește subsidiarul cererii reconvenționale. Reconvenienții și-au exercitat prerogativele dreptului de proprietate fără să prevadă că vor pierde proprietatea bunului. În cauză, evicțiunea provine la vânzător prin fapte personale ale acestuia, anterior vânzării, dar tăinuite față de cumpărător, neprevăzute în contract, dar și ulterior vânzării, prin vânzarea bunului la alte personae, evicțiune prin intermediul unui terț, astfel că reconvenienții au dreptul la daune interese la valoarea evicțiunii, socotită la momentul evicțiunii prin pierderea dreptului de proprietate.
În drept, au invocat disp. art.304 pct.7 și 9 C.proc.civ.
Prin întâmpinare, reclamantul intimat a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Soluționând pe fond cauza, Tribunalul C. a pronunțat decizia civilă nr. 257 din 16.04.2013 prin, prin care a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții pârâți B. A. și B. I. împotriva sentinței civile nr._ din 25.07.2010, pronunțată de Tribunalul C. în contradictoriu cu intimatul reclamant A. G..
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că prima instanță s-a pronunțat asupra lipsei de interes în promovarea acțiunii formulate de către reclamant, excepție care a fost respinsă, reținându-se că a fost analizată de către instanțele de control judiciar în primul ciclu procesual, care au dispus rejudecarea pricinii de către instanța de fond.
Astfel, în primul ciclu procesual, prin sentința civilă nr.2136/22.12.2009 Judecătoria C. a respins acțiunea ca fiind lipsită de interes, însă Tribunalul C., ca instanță de apel, prin decizia civilă nr.416/15.10.2010 a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond. Tribunalul a reținut, în esență, că aspectele care nu țin de însăși aplicarea normei prevăzute de art.32 din Legea nr.18/1991, cum ar fi perioada de timp care a trecut de la momentul încheierii actului sau expirarea interdicției temporare de vânzare, nu produc efecte asupra regimului juridic al nulității absolute instituite în acest caz, persoana care este parte a actului juridic încheiat cu nesocotirea interdicției justificând interesul de a cere constatarea nulității absolute a actului de înstrăinare.
Această soluție a fost menținută în recurs, prin decizia Curții de apel C. nr.4/C/24.01.2011, calea de atac fiind promovată de intimații pârâți B., în cadrul căreia aceștia s-au prevalat de declarația de renunțare la întreținere autentificată sub nr.91/7.03.1994. Curtea a reținut că „trecerea timpului sau modificările legislative intervenite ulterior nu sunt de natură să confirme un act lovit de o cauză de nulitate absolută. Legea nr.54/1998 care reprezintă dreptul comun în materie de circulație juridică a terenurilor și care a abrogat art.66-73 din Legea nr.18/1991, a menținut excepția inalienabilității temporare a terenurilor dobândite prin constituire, potrivit principiului general de drept generalia specialia non abrogant (o normă generală nu poate abroga implicit sau indirect o normă specială, ci doar expres), astfel că în lipsa unei dispoziții exprese de abrogare s-au menținut dispozițiile care interziceau înstrăinarea. Prin urmare, instanța nu poate ratifica, nici confirma un act juridic lovit de nulitate și nu poate da eficiență dispozițiilor referitoare la conversiunea unui act juridic, astfel cum susțin recurenții, întrucât regimul juridic al nulității absolute împiedică pronunțarea unei astfel de soluții”.
Prin urmare, chestiunea lipsei de interes a fost în mod definitiv tranșată de instanțele de control judiciar, impunându-se în mod obligatoriu judecătorului fondului, astfel că nu mai poate fi repusă în discuție.
În ceea ce privește cererea numită „excepție procesuală de garanție”, Tribunalul a constatat că aceasta nu este o excepție de procedură ori de fond asupra căreia instanța de fond era ținută să se pronunțe în mod separat, ci este vorba despre o apărare de fond în cazul invocării de către pârâți a obligației de garanție a vânzătorului, care nu poate evinge cumpărătorul prin exercitarea unei acțiuni în justiție.
Această apărare a fost analizată de prima instanță cu prilejul soluționării capătului 2 din cererea reconvențională.
Pe fondul cererii de chemare în judecată, față de cele reținute de instanțele de control judiciar din primul ciclu procesual, prin decizia Curții de Apel C. nr. 4/C din 24.01.2011 s-a stabilit că modificările legislative intervenite ulterior nu sunt de natură să confirme un act lovit de o cauză de nulitate.
În ceea ce privește taxa judiciară de timbru datorată pentru primul capăt din cererea reconvențională, privind constatarea vânzării-cumpărării terenului, Tribunalul a constatat că cererea de chemare în judecată privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare a fost promovată de reclamant la data de 23.06.2008,înainte de modificarea legii prin OUG nr. 212 din decembrie 2008, în speță au fost aplicate dispozițiile în vigoare la acea dată ale Legii nr. 126/1997 privind taxele judiciare de timbru, lege nemodificată la acea dată.
Conform disp. Legii 146/1997, acțiunea în anularea unui contract juridic se va timbra, potrivit art. 3 lit.a1, cu taxa judiciară de 12 lei.
Cererea reconvențională în baza căreia s-a solicitat instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a fost formulată de pârâți la data de 18.05.2011, motiv pentru care, cu privire la timbraj au fost aplicate disp.art.31 alin.1 din legea nr. 146/1997 modificată prin OUG nr. 212/2008 aprobată prin Legea nr. 276/2009.
Conform acestor dispoziții legale, cererea se timbrează la valoarea bunului.
S-a reținut că este nefondată critica privind timbrarea acestui capăt de cerere cu suma fixă de 19 lei.
Față de soluția de anulare a capătului de cerere privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, menținută de instanța de apel, nu s-a mai impus analiza pe fond a acestui petit.
În ceea ce privește greșita respingere a cererii de despăgubire pentru evicțiune, Tribunalul a constata că aceasta este nefondat.
În termen legal, împotriva deciziei civile nr. 257 din 16.04.2013 pronunțată de Tribunalul C. au declarat recurs pârâții B. A. și B. I. ca fiind nelegală și netemeinică, conform art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă.
Critica soluției a vizat următoarele:
1) Respingerea excepției lipsei de interes legitim actual ere consecința neanalizării criticilor formulate în apel și susținerilor în faza de rejudecare a procesului cu privire la interesul legitim actual al reclamantului de a obține nulitatea contractului, instanța de apel raportându-se la decizia Tribunalului nr. 416/15.10.2010 prin care a fost desființată sentința civilă cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
În faza respectivă a procesului a fost analizată excepția lipsei de interes invocată de pârâți, cu motivarea că reclamantul nu a invocat protecția unui drept civil care nu este supus unui termen sau condiții suspensive, specific acțiunilor în constatare, iar interesul reclamantului este actual, întrucât existența folosului practic urmărit chiar din momentul declanșării procedurii judiciare.
Cu această motivare, Tribunalul C. ca instanță de apel a respins excepția lipsei interesului, admisă de instanța de fond.
În urma probelor administrate de către instanța de rejudecare s-a stabilit că interesul, condiție de exercitare a acțiunii civile, ca legitim, născut și actual, personal și direct invocat de către reclamant nu se justifică.
Din înscrisurile existente la dosar rezultă că terenul în litigiu este dublu impus.
Conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 1861 din 13.01.2994 terenul a trecut în proprietatea și posesia recurenților B. A. și I..
Conform actului de adjudecare din 11.02.2004, terenul a trecut în posesia numitei B. G. P..
Din relațiile comunicate de către direcția Patrimoniu, ca răspuns la cererea recurentului B. A., rezultă că terenul în litigiu este situat în intravilan conform Planului Urbanistic General aprobat prin H.C.L.M. C. nr. 31 din 01.04.1997 și conform H.C.L.M. nr. 614 din 18.12.2002 se încadrează în zona B.
Ulterior, recurenții și-au intabulat dreptul de proprietate în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 1861/1994.
Potrivit celor relatate, pârâții au invocat excepția lipsei de interes, excepție care a fost respinsă de către instanța de apel.
În continuare recurenții susțin că reclamantul nu justifică interesul afirmat în motivarea cererii, întrucât bunul în litigiu a fost adjudecat de B. G., iar după aceea a fost vândut succesiv la diferite persoane fără transmiterea proprietății.
În faza de rejudecare, instanța de apel nu analizat această excepție după administrarea de probe.
2. Un alt motiv de recurs vizează excepția procesuală „ de garanție” pentru cazul tulburării cumpărătorului prin acțiunea vânzătorului.
Instanța de fond nu s-a pronunțat asupra acestei excepții, iar instanța de apel a considerat că este o apărare de fond a capătului de cerere reconvențională cu greșita apreciere că este incompatibilă în cazul nulității absolute a contractului.
În baza acestei excepții personale, numită excepție de garanție, cine trebuie să garanteze pentru evicțiune nu poate evinge.
Obligația de garanție a vânzătorului este o obligație patrimonială.
Această obligație de garanție a vânzătorului pentru fapte proprii – indiferent că au fost săvârșite înainte sau după încheierea contractului de vânzare-cumpărare vizează nu numai tulburarea directă a cumpătătorului, dar și evicțiunea care se realizează prin intermediul unui terț (indirect).
Astfel, reclamantul după vânzare a constituit o obligație asupra imobilului vândut, creditorul, cu acordul fostului proprietar, a trecut la realizarea garanției asupra imobilului vândut.
Deoarece evicțiunea rezultă+ din faptul personal al vânzătorului, acesta și-a încălcat obligația negativă de a nu-l tulbura pe cumpărător, obligație de esența vânzării, orice convenție contrară este nulă (art. 1339 Cod civil).
În cauză, acțiunea în justiție este intentată de vânzătorul însuși împotriva cumpărătorului, pentru o tulburare de drept, astfel că fiind o tulburare din partea vânzătorului, cumpărătorii se apără prin invocarea excepției personale de garanție, cu consecința respingerii acțiunii.
3. Nelegalitatea hotărârii atacate prin greșita aplicare a legii – art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă – sub următoarele aspecte:
Prin întâmpinare pârâții reconvenienți au invocat abrogarea art. 32 din legea 18/1991, conform art. 19 alin.(2) din legea 54/1998 care a abrogat Cap.V din legea fondului funciar, potrivit cu care s-a liberalizat circulația juridică a terenurilor aflate în proprietate privată, agricole, neagricole, intravilane sau extravilane, fără a se face diferențiere între titularii dreptului de proprietate.
Nulitatea absolută prev.de art. 32 este asanată, art. 16 prevăzând în mod expres că „înstrăinările realizate sub orice formă, în temeiul prevederilor prezentei legi, nu validează titlurile de proprietate ale înstrăinătorilor, dacă anterior înstrăinării acestea erau lovite de nulități absolute izvorâte din încălcarea unor norme imperative ale Legii nr. 18/1991 și care au fost constatate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Per a contrario, se validează titlurile de proprietate care nu au fost desființate prin hotărâri până la apariția legii noi.
Prin urmare, după . Legii nr. 54/1998, titlurile de proprietate ale celor care au cumpărat terenuri de la cei care nu aveau voie să le înstrăineze conform art. 32 din legea nr. 18/1991 au devenit valabile nemaifiind sancționate cu nulitate absolută.
Nulitatea contractului nu poate exista fără o hotărâre judecătorească, instanța fiind în măsură a determina dacă actul va fi nul sau nu. Prin abrogarea art. 32 din Legea nr. 18/1991 contractul care produce efecte juridice nu mai poate fi constatat nul.
În ceea ce privește taxa judiciară de timbru, recurenții susțin că în mod greșit instanța de apel i-a obligat să timbreze la valoarea imobilului expertizat, deși ei au declarat valoarea terenului la suma de 20.000 lei, preț stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 13.01.1994.
Pentru constatarea vânzării-cumpărării, taxa de timbru a fost corect achitată, iar hotărârea instanței de apel este nelegală.
Pe fondul cererii reconvenționale, recurenții susțin că sunt îndeplinite condițiile pentru conversiunea actului; un element de diferențiere între actul juridic nul și cel valabil, un act juridic este constatat nul efectiv și total prin hotărâre judecătorească, actul juridic ce urmează a fi considerat valabil întrunește toate condițiile de valabilitate iar acestea se regăsesc în chiar actul juridic desființat.
Părțile nu se pot dezice de la convențiile încheiate între ele și anume cu privire la transferul terenului sau constituirea dreptului de proprietate. Recurenții susțin că actul încheiat între părți echivalează cu un antecontract, că este valabil încheiat și îndeplinește condițiile generale de valabilitate ale actelor juridice prevăzute de art. 948 cod civil, 978, 1075 și 1077 Cod civil.
Din cuprinsul actului încheiat rezultă obligația vânzătorului care îl garantează pe cumpărător de orice evicțiune.
După încheierea contractului, a fost intabulat dreptul de proprietate, iar recurenții și-au exercitat prerogativele dreptului de proprietate, fără să prevadă vor pierde proprietatea bunului.
Evicțiunea provine de la vânzător, care era obligat să-l garanteze pe cumpărător de evicțiune, precum și de sarcinile care nu au fost declarate la încheierea contractului (art. 1337).
În cauză, evicțiunea provine de la vânzător prin fapte personale ale acestuia, anterior vânzării, dar tăinuite față de cumpărător, neprevăzute în contract, dar și ulterior vânzării prin vânzarea bunului la alte persoane, evicțiune prin intermediul unui terț, astfel că B. A. și B. I. au dreptul la daune-interese la valoarea evicțiunii socotită la momentul evicțiunii prin pierderea dreptului de proprietate.
Pentru cele relatate au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și rejudecarea fondului, iar în subsidiar, modificarea în tot a deciziei recurate, cu consecința respingerii acțiunii formulate de către reclamant și admiterea cererii reconvenționale.
Analizând decizia recurată în baza motivelor de recurs invocate, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele:
1. Interesul, condiție de exercitare a unei acțiuni civile, trebuie să fie legitim, născut și actual, personal și direct.
Interesul născut și actual presupune existența folosului practic urmărit chiar în momentul declanșării procedurii judiciare, dar și menținerea acestuia pe parcursul judecății și în cadrul oricărei forme procedurale parcurse.
Dacă dreptul pretins este născut și actual și interesul este născut și actual, astfel că invocând pretenția unui drept subiectiv civil care nu este supus unui termen sau unei condiții suspensive, specific acțiunilor în constatate (când dreptul se constată în starea în care se află), interesul îndeplinește cerința de a fi actual.
Dispozițiile legale invocate de către reclamant, respectiv art. 32 alin.1 din Legea 18/1991, instituie o limitare temporară a exercițiului dreptului de proprietate prin reglementarea interdicției terenurilor atribuite conform art. 19 alin.1, art. 21 și art. 43 din legea nr. 18/1991, sub sancțiunea nulității absolute a actelor juridice între vii încheiate cu încălcarea acestei interdicții.
Fiind vorba despre o nulitate absolută, expres prevăzută de lege, interesul ocrotit de norma încălcată este unul public, general, care poate fi invocată de către oricine are interes, părțile actului juridic încheiat cu nesocotirea normei imperative justificând un astfel de interes.
De altfel, invocarea principiului nemo auditur propriam turpitudem allegans se poate realiza numai atunci când norma ocrotită de textul încălcat este una particulară, individuală, deci în cazurile de nulitate relativă, nu și atunci când nulitatea este absolută, dat fiind că propria culpă a celui care invocă sancțiunea nu poate influența aplicarea normei care ocrotește un interes al tuturor.
În consecință, aspectele care nu țin de aplicarea normei prevăzute de art. 32 din legea 18/1991, cum ar fi perioada de timp care a trecut de la momentul încheierii actului sau expirarea interdicției temporare de vânzare, nu produce efecte juridice asupra regimului juridic al nulității absolute instituite în acest caz, persoana care este parte (în speță reclamantul) a actului juridic încheiat cu nesocotirea interdicției de vânzare justifică interesul de a cere constatarea nulității absolute a actului de înstrăinare.
Prin urmare, interesul reclamantului în prezenta cauză, astfel cum a reținut și instanța de apel, este născut, legitim și actual prin raportare la lipsirea de efecte a unui act translativ de proprietate, referitor la un bun aflat în patrimoniul său, încheiat cu nesocotirea interdicției de înstrăinare (normă imperativă de ordine publică prev. de art. 32 din Legea nr. 18/1991).
Nefondată este susținerea recurenților potrivit cu care reclamantul nu justifică interesul afirmat în motivarea cererii de chemare în judecată, întrucât bunul în litigiu a fost adjudecat de numita B. G. P. la data de 10.02.2004, ca urmare a procesului-verbal de licitație nr._, iar apoi prin acte succesive a fost vândut la diferite persoane, fără transmiterea proprietății, având în vedere faptul că la momentul înstrăinării opera interdicția prevăzută de art. 32 din legea nr. 18/1991, precum și cele menționate mai sus.
2. Prin contractul de vânzare-cumpărare, cumpărătorul dobândește dreptul de proprietate cu toate atributele sale :”de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu”.
Pe lângă predarea efectivă (materială) a lucrului, vânzătorul trebuie să-i garanteze cumpărătorului și exercitarea deplină a dreptului dobândit după încheierea contractului (cu îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară, dacă este cazul).
Obligația de garanție a vânzătorului astfel cum susțin recurenții are o dublă împărțire: pe de o parte acesta trebuie să îi garanteze pe cumpărători de liniștita folosință a lucrului (garanția contra evicțiunii) și, pe de altă parte, de utila folosință a lucrului (garanția contra viciilor).
Evicțiunea constă în pierderea proprietății lucrului (în total sau în parte)fie în tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor sale de proprietar.
Potrivit art. 1337 Cod civil, vânzătorul este obligat să îl garanteze pe cumpărător împotriva evicțiunii care l-ar împiedica total sau parțial de stăpânirea netulburată a lucrului vândut.
Garanția contra evicțiunii operează dacă sunt întrunite două condiții:
- pretențiile terțului sunt întemeiate pe un drept născut anterior încheierii vânzării și care nu a fost adus la cunoștința cumpărătorului;
- evicțiunea provine dintr-o faptă imputabilă vânzătorului.
În speță recurenții au invocat așa-numita excepție procesuală de garanție, iar instanța în mod corect a reținut că este o apărare de fond și că existența motivului de nulitate absolută în promovarea acțiunii în justiție nu poate fi asimilată actului sau faptului de natură a aduce atingere dreptului de proprietate dobândit de cumpărător și de la care vânzătorul trebuie să se abțină.
De asemenea, constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere autentificat sub nr. 1861 din 13.01.1994, conform sentinței civile nr._/25.007.2012, menținută în apel, conduce la încetarea tuturor garanțiilor pentru evicțiune, partea în cauză putând să ceară doar repunerea în situația anterioară, ca efect al anulării contractului.
În speță, nu poate fi vorba de o tulburare de drept a liniștitei stăpâniri a bunului cumpărat care să atragă obligația vânzătorului pentru evicțiune.
În acest caz, cumpărătorii, în speță recurenții, au invocat acea excepție de garanție care este o apărare de fond, astfel cum în mod corect au reținut cele două instanțe.
3. Nelegalitatea hotărârii atacate prin greșita aplicare a legii – art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinarea formulată de către recurenți la cererea de chemare în judecată, au invocat abrogarea implicită a art. 32 din Legea nr. 18/1991 prin art. 19 alin.(2) din Legea nr. 54/1998, care a abrogat capitolul V din Legea fondului funciar, liberalizându-se circulația juridică a terenurilor aflate în proprietate privată, agricole sau neagricole, intravilane sau extravilane, fără a face diferențiere între titularii dreptului de proprietate.
Nulitatea absolută prev. de art. 32 este asanată, art. 16 precizează în mod expres că „înstrăinările realizare sub orice formă, în temeiul prevederilor prezentei legi, nu validează titlurile de proprietate înstrăinătorilor dacă anterior înstrăinării acestea erau lovite de nulități absolute izvorâte din încălcarea unor norme imperative ale Legii 18/1991 și care au fost constatate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Conform acestei opinii, recurenții susțin în mod greșit că contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a constatat este valid, iar Curtea constată că în mod întemeiat instanța de apel a respins acest motiv, având în vedere următoarele:
Astfel prin decizia Curții de Apel C. nr. 4/C din 24.01.2011 s-a stabilit că modificările legislative intervenite ulterior nu sunt de natură să confirme un act lovit de o cauză de nulitate absolută.
Legea nr. 54/1998 care reprezintă dreptul comun în materie de circulație juridic a terenurilor și care a abrogat art. 66-73 din Legea nr. 18/1991, a menținut excepția inadmisibilității temporare a terenurilor dobândite prin constituire (art. 32 din Legea 18/1991), potrivit principiului general de drept „generalia specialia derogant”, o normă generală care nu poate abroga implicit sau indirect o normă specială ci doar expres, astfel că în lipsa unei dispoziții exprese de abrogare s-au menținut dispoziții care interziceau înstrăinarea.
În atare situație, instanța nu poate ratifica nici confirma un act juridic lovit de nulitate și nu poate da eficiență dispozițiilor referitoare la conversiunea unui act juridic, astfel cum susțin recurenții, întrucât regimul juridic al nulității absolute împiedică pronunțarea unei astfel de soluții.
Este adevărat că potrivit art. 230 lit. t din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 248/2009 privind Codul civil a fost abrogat art. 32 din Legea 18/1991, dar această dispoziție nu se aplică retroactiv potrivit principiului că legea civilă nu retroactivează.
Textul de lege precizează clar că se aplică de la data intrării în vigoare și anume 01.10.2011 și nu se poate aplica speței de față, care privește un act încheiat în anul 1994.
4. În ceea ce privește taxa de timbru:
La data de 18.05.2011 recurenții pârâți au formulat cerere reconvențională prin care au solicitat să se pronunțe o hotărâre judecătorească, care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru terenul în suprafață de 1000 mp, sola 50, .; în subsidiar, în situația respingerii capătului principal au solicitat obligarea pârâtului, pentru evicțiune, la restituirea integrală a prețului primit, la daune-interese reprezentând diferența dintre preț și valoarea de circulație a bunului de care sunt evinși, cheltuieli de cadastru, taxe, impozite și de judecată.
Potrivit art. 20 din Legea nr. 146/1997:
(1) Taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat.
(2) Dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acțiunii sau a cererii, ori dacă în cursul procesului apar elemente care determină o valoare mai mare, instanța va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată. În cazul când se micșorează valoarea pretențiilor formulate în acțiune sau cerere, după ce a ost înregistrată, taxa judiciară de timbru se percepe la valoarea inițială, fără a se ține seama de reducerea inițială.
Neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii.
La termenul de judecată din data de 26.06.2011 pârâții reconvenienți au precizat valoarea obiectului la suma de 10.000 lei și au timbrat cu suma de 711 lei.
În urma efectuării raportului de expertiză s-a stabilit că valoarea imobilului se ridică la suma de 277.043,00 lei, motiv pentru care instanța le-a pus în vedere să timbreze cu suma de 6811,43 lei.
Recurenții netimbrând cu diferența de la 19 lei taxă de timbru calculată până la suma de 6811,43 lei, instanța de fond a anulat capătul de cerere privind constatarea vânzării-cumpărării, ca insuficient timbrat.
La calcularea acestei taxe de timbru, în raport de introducerea cererii reconvenționale – 18.05.2011 – instanța a aplicat prevederile art. 31 alin.1 din Legea nr. 146/1997 modificată prin O.U.G. 212/2008 aprobată prin Legea nr. 146/1997, care prevăd că „cererile introduse la instanțele judecătorești, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de înstrăinare a unor bunuri imobile, se taxează potrivit prevederilor art. 2 alin.1 la valoarea imobilului”.
Potrivit alin.2 taxarea cererilor de la alin.1 se face la valoarea imobilului declarată de către părți, iar în cazul când valoarea declarată de părți este inferioară valorii orientative stabilite prin expertiza întocmită de Camera notarilor publici, taxarea se face la această din urmă valoare.
Cum valoarea prețuită de către pârâții reconvenienți este inferioară celei stabilite prin expertiză, în mod corect instanța a făcut în cauză aplicarea disp. art. 31 din Legea nr. 146/1997 modificată prin O.U.G. nr. 212/2008, raportat la data formulării cererii reconvenționale și totodată a avut în vedere împrejurarea că terenul în litigiu a fost trecut în intravilan.
Prin urmare, instanța de apel a reținut în mod corect că în cauză sunt incidente disp. art. 20 și 31 din Legea nr. 146/1997 referitoare la timbraj.
5. În ceea ce privește critica ce vizează greșita respingere a cererii de despăgubire pentru evicțiune, Curtea constată că este nefondată.
La data de 13.01.1994 reclamantul a înstrăinat pârâtul B. A. căsătorit cu I., suprafața de 1000 mp situată în intravilanul municipiului C., sola 50, . actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1861/1994 de către fostul Notariat de Stat al Județului C..
Prin sentința civilă nr._ din 25.07.2012 s-a constatat nulitatea actului încheiat de către părți, nulitate ce a fost însușită de către instanța de apel și recurs, conform celor menționate în considerentele hotărârii.
Constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare cu nr. 1861/1994 a condus la încetarea tuturor garanțiilor pentru evicțiune, partea putând să ceară doar repunerea în situația anterioară, ca efect al anulării contractului. Soluția se impune, deoarece constatarea nulității produce efecte retroactive și echivalează cu constatarea că actul nu există, or, dacă actul nu există, nu existau nici garanțiile legale care presupun existența unui astfel de act juridic (quod nullum est, nullum producit effecum). Așadar, constatarea nulității actului înlătură, cu titlu retroactiv, toate efectele actului juridic, implicit și pe acela de a garanta pentru evicțiune. Ca urmare a constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare raporturile patrimoniale dintre părți își găsesc rezolvarea pe tărâmul efectelor nulității actului juridic, unul din acestea fiind repunerea părților în situația anterioară. Din perspectiva celor evocate mai sus, nu prezintă relevanță reaua-credință a vânzătorului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, analizată ca o condiție a evicțiunii, atâta vreme cât, în cauză, obligația de garanție contra evicțiunii nu poate fi angajată, contractul fiind desființat retroactiv.
Pentru considerentele expuse, Curtea în baza art. 312 Cod procedură civilă va respinge recursul ca nefondat.
În baza art. 274 Cod procedură civilă va obliga pe recurenți către intimat la 744 lei, cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul civil formulat de recurenții pârâți B. A. și B. I., domiciliați în mun. C., ..2, jud. C., împotriva deciziei civile nr. 257/16.04.2013, pronunțată de Tribunalul C., secția I civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant A. G., cu domiciliul în Palazu M., .. 30, jud. C., ca neîntemeiat.
Obligă recurenții la plata către intimat a sumei de 744 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 noiembrie 2013.
Președinte, G. L. | Judecător, M. G. | Judecător, Vanghelița T. |
Grefier, C. M. |
Jud.fond A.U.
Jud.apel C.G.; C.C.
Red.dec.jud. T.V. 27.01.2014
Tehnored.gref.M.C. 28.01.2014/2 ex.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 373/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
