Grăniţuire. Decizia nr. 8022/2013. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 8022/2013 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 10-09-2013 în dosarul nr. 1104/54/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 8022
Ședința publică de la 10 Septembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. P.
Judecător M. C.
Judecător P. P.
Grefier M. V. A.
**********************
Pe rol, judecarea cererii de revizuire formulată de R. M., împotriva deciziei civile nr. 7194 din 01 Iulie 2013, pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._/215/2010, în contradictoriu cu intimatele B. T., B. M., având ca obiect grănițuire.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns avocat S. P., pentru intimatul B. M., lipsind revizuenta R. M. și intimata B. T..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care a învederat netimbrarea cererii de revizuire cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 100 lei, după care;
Curtea, a pus în discuție excepția netimbrării cererii de revizuire.
Avocat S. P., pentru intimatul B. M., a solicitat anularea cererii ca netimbrată, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
CURRTEA
Asupra cererii de revizuire de față;
Prin sentința civilă nr._ din 16.12.2011 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._/215/2010, a fost admisă în parte cererea de chemare in judecată formulată de reclamanta R. M. în contradictoriu cu pârâții B. M. si B. T..
A fost admis capătul de cerere privind grănițuirea .
S-a stabilit linia de hotar între punctele 50-9 distanța de 16.08 m, 9-10 distanța de 6 .13 m, 10-15 distanța de 23.40 m, potrivit planului de situație anexa 4 la raportul de expertiză specialitatea topografie întocmit de experți G. M., D. V. A. și Bara M. .
A fost respins capătul de cerere privind revendicarea și obligația de a face.
A fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâți ca neîntemeiată.
Au fost compensate cheltuielile de judecată în ceea ce privește capătul de cerere privind grănițuire și respinse cererile părților privind celelalte cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta susținând, în esență, că: 1). prima instanță și-a fundamentat soluția de respingere dată capătului de cerere în revendicare imobiliară, pe constatările și concluziile contraexpertizei administrate în cauză, în cadrul căreia experții au pornit de la o premisă greșită, în sensul că reclamanta a cumpărat un teren în suprafață de 5 stânjeni, ceea ce în opinia acestora ar presupune o lățime de 9,83 m, determinată prin pondere, în realitate lățimea de 5 stânjeni înseamnă de fapt 10 m, în condițiile în care chiar în actele de proprietate ale pârâților (contractul de v-c nr. 3880/13.10.1944 și decizia nr. 76/10.11.1978), lățimea de 6 stânjeni s-a transformat în 12 m; de asemenea, aceeași experți au statuat că reclamanta ocupă în fapt suprafața de 451 m.p., deși în titlul său de proprietate, reprezentat de contractul de v-c nr. 2330/23.03.1966, precum și certificatul de moștenitor nr. 14/26.04.1999, se atestă că este îndreptățită la o suprafață de 454 m.p., fără a se justifica în niciun fel lipsa constată în întinderea dreptului reclamantei; în ceea ce privește situația pârâților, experții rețin că aceștia dețin acte de proprietate numai pentru suprafața de 498 m.p., iar în urma măsurătorilor s-a constatat un plus de 40 m.p., aspect necenzurat și ignorat cu desăvârșire de instanță; totodată instanța a ignorat faptul că dimensiunile terenului reclamantei, constatate, atât în prima expertiză, cât și în ce-a de-a doua expertiză asigură acesteia suprafața de 454 m.p., prevăzută în actul său de proprietate; 2). Cu privire la capătul de cerere în grănițuire, de asemenea soluția este netemeinică, întrucât, respingând cererea în revendicare, stabilirea limitelor de hotar s-a făcut cu nesocotirea semnelor vechi de hotar, precum și cu nesocotirea întinderii dreptului de proprietate aparținând părților; or, în soluționarea cererii în grănițuire instanța trebuia să se raporteze, atât la asigurarea respectării dreptului de proprietate al proprietarilor limitrofi, dar și la respectarea vechilor semne de hotar, care sunt determinanta în stabilirea liniei de hotar; promovarea acțiunii a fost determinată de faptul că, gardul ce delimita proprietățile părților s-a deplasat în partea din față pe o lungime de aproximativ 15 m ( pe o lățime cuprinsă între 2 -8 cm), iar în partea din spate pe o lungime de 23 m ( pe o lățime cuprinsă între 0-30 cm), ocupând astfel suprafața de 6 m din terenul reclamantei; așadar, instanța de fond a ignorat cu desăvârșire vechile semne de hotar, mai exact un vechi gard din cărămidă, contesta de părți, al cărui amplasament s-a modificat în timp, în sensul deplasării spre interiorul proprietății reclamantei; 3). soluția instanței de fond este nelegală și în ceea ce privește compensarea cheltuielilor de judecată, în condițiile în care, așa cum rezultă din motivele de apel, culpa pentru generarea acestei situații de fapt aparține pârâților, care trebuiau obligați la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă.
Prin decizia civilă nr.49 din 6 februarie 2013, s-a respins apelul declarat de apelanta reclamantă R. M., împotriva sentinței civile nr._ din 16.12.2011 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._/215/2010, în contradictoriu cu intimații pârâți B. G.-T. și B. M...
Tribunalul a constatat că, în mod corect prima instanță a analizat și interpretat materialul probator administrat în cauză, corelativ cu aplicarea conformă a dispozițiilor legale incidente în materie, soluția adoptată fiind astfel legală și temeinică, astfel că apelul este nefondat.
Dreptul la acțiune, întemeiat pe dispozițiile art. 584 Cod Civil, circumscrie posibilitatea pentru orice proprietar de a impune vecinului său grănițuirea proprietății, în raport de obiectul cererii, fiind calificată ca posesorie, atunci când se solicită restabilirea hotarului sau strămutarea semnelor de hotar, implicând astfel o revendicare a unei porțiuni din terenul învecinat și petitorie, în situația în care are ca obiect strict delimitarea fondurilor limitrofe prin marcarea acestora prin semne materiale vizibile.
Instanța a constatat că, în raport aceste de prevederi legale și exegeze teoretice în materie, că cererea în grănițuire promovată de reclamantă nu este una propriu-zisă, de marcare prin semne exterioare vizibile a liniei de hotar dintre proprietatea acesteia și cea a pârâților, ci de grănițuire, subsecventă capătului de cerere în revendicare imobiliară, demersul judiciar al reclamantei fiind astfel determinat de afirmarea faptul ocupării abuzive, de către pârâți, a unei porțiuni din proprietatea acesteia.
Așadar, o justă soluționare a cauzei reclamă o verificare a incidenței normelor de drept privitoare la revendicare și grănițuire, raportate la starea de fapt ce rezultă din materialul probator administrat în cauză, cum de altfel a procedat și prima instanță.
Potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2330/25.03.1966 la notariatul de Stat al Regiunii Oltenia (fila 31 dos. fond), R. C., soțul reclamantei, decedat ulterior la data de 02.01.1988, moștenitoare legală fiind reclamanta, în calitate de soție supraviețuitoare, conform certificatului de moștenire autentificat sub nr. 4/26.04.1999 la BNP Bazgu M. (fila 30 dos. fond), a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor casă și teren în suprafață de 454m.p., situate în C., . Dorobănției), nr. 13 (fost nr. 15), cu mențiunea că imobilul-teren își are sorgintea în privința proprietății prin cumpărare în baza actului autentificat sub nr. 392 și transcris sub nr. 776/01.02.1939 de Grefa Tribunalul D. - Secția a III a (fila 34 dos. fond). Important în economia speței este faptul că, în acest din urmă act vechi de proprietate, nu este indicată în concret suprafața vândută, fiind descrisă doar ca reprezentând una bucată teren loc de casă, având lățimea de 5 stânjeni la ambele capete, de asemenea, fiind indicată proveniența proprietății ca fiind un act și mai vechi de vânzare-cumpărare, autentificat de Tribunalul D., Secția a III a, sub nr. 5409/08.12.1936.
Titlul de proprietate al pârâților este reprezentat de Decizia nr. 15/17.01.1992 și Anexei 2 la această decizie ( filele 338-340), emise de Prefectura Județului D. prin care, în baza art. 35 alin. 2 și 3 din Legea nr. 18/1991, s-a atribuit pârâților în proprietate privată terenul în suprafață de 498 m.p., situat în C., ., jud. D., având în vedere cererea acestora înregistrată sub nr. 4787/14.03.1991 la Primăria Municipiului C. (fila 335 dos. fond), formulată în baza contractului de donație autentificat sub nr. 9623/10.11.1978 la Notariatul de Stat Județean D. (fila 14 dos. fond) și Deciziei nr. 76/03.02.1979 a Consiliului Popular al Municipiului C. (fila 113 dos. fond), prin care se atestă că respectivul teren trecuse în proprietatea statului, conform art. 30 din Legea nr. 58/1974. De menționat că, acest teren a aparținut inițial bunicilor pârâților, dobândit în proprietate prin actul de vânzare, transcris sub nr. 9082/19.10.1936 de Grefa Tribunalul D. - Secția a III a, (fila 13 dos. fond), în acest act vechi de proprietate nefiind trecută, de asemenea, suprafața concretă, ci doar unele elemente de identificare și determinare a întinderii suprafeței, respectiv lățimea la ambele capete de 6 stânjeni, precum și vecinătățile sale.
S-a menționat că niciuna dintre părțile din prezentul litigiu nu au avut întocmită documentație cadastrală pentru terenurile deținute de acestea, singura schiță întocmită vreodată anterior declanșării litigiului, fiind cea reprezentată de Planul de situație, anexă la contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2330/25.03.1966 la Notariatul de Stat al Regiunii Oltenia (fila 379 dos. fond), ce atestă lățimea fronturilor stradale ale terenurilor limitrofe, respectiv 9,80 ml pentru foștii proprietari Murero Guglielmo și Musina A., de la care a cumpărat soțul reclamantei, R. C. și 11,80 ml pentru proprietarii-vecini de la acea dată, bunicii pârâților, T. C. și Tudorița. De asemenea, cu puțin timp înainte de declanșarea litigiului, a existat intenția pârâților de începe demersurile în vederea întocmirii documentație cadastrale pentru imobilul proprietatea acestora, situat în C., ., jud. D., însă procesul-verbal de vecinătate, încheiat la data de 17.06.2010 (filele 11-12 dos. fond), nu a fost semnat de reclamantă, în calitate de proprietară-vecină, motivat de faptul că nu a recunoscut ca reală linia de hotar dintre proprietăți, propusă de expertul-cadastrist, potrivit schiței întocmite cu acel prilej.
Tribunalul a relevat că, de principiu, suprafața menționată într-un act de proprietate nu are, în sine, o forță probantă absolută în ceea ce privește întinderea obiectului material al acelui drept. Aceasta întrucât, nu puține au fost situațiile în care s-au comis erori de măsurare, chiar cu toate mijloacele tehnice de ultimă generație folosite la efectuarea măsurătorilor în vederea întocmirii documentației cadastrale și înscrierii în cartea funciară, realitățile sociale dovedind, nu de puține ori, că suprafețele din acte nu au cum să corespundă, la milimetru, cu realitatea fizică, conferind așadar un caracter aproximativ și relativ suprafețelor menționate în acte.
Dreptul de proprietate trebuie să fie, deci, raportat la obiectul său material, care are întotdeauna anumite limite fizice, pentru că el constituie „bunul” susceptibil de apropriațiune juridică, iar numai prin încălcarea acestor limite se aduce atingere acestui drept, și nu prin simplul fapt că unul dintre vecini posedă mai mult decât în acte, iar celălalt mai puțin, câtă vreme nu se dovedește modificarea abuzivă a liniei de hotar dintre terenurile limitrofe.
Astfel, în raport de obiectul acțiunii dedusă judecății, instanța de apel a apreciat că, se impune în mod absolut necesar analizarea și verificarea titlurilor de proprietate ale părților în litigiu, sub aspectul întinderii și amplasamentului concret al terenurilor limitrofe, având în vedere, bineînțeles, și reperele materiale, existente la data judecării cauzei.
În consecință, instanța de apel a dat eficiență constatărilor și concluziilor raportului de expertiză în specialitatea topografie, întocmit în cauză în fața instanței de fond de cei trei experți-ing. G. M., D. A. și Bara M., precum și suplimentului la acel raport, întocmit de aceeași experți în fața instanței de apel, mijloc de probă a cărui forță probantă relevantă a fost determinată și apreciată în raport de măsurătorile riguroase efectuate, susținute de argumente adecvate și pertinente.
În speță, în concret, nu s-a dovedit vreo extindere nejustificată a terenului deținut de pârâți, pe latura ce se învecinează cu terenul reclamantei și nu s-a făcut dovada faptului juridic al deposedării reclamantei, nici de suprafața de 6 m.p., cât a susținut pe parcursul procesului, nici de suprafața de 3 mp. (reprezentând diferența dintre suprafața de 454 m.p. din acte și 451 m.p. din măsurători), cât s-a constatat că-i lipsește, conform expertizei administrate în cauză.
De altfel, reclamanta nici nu a putut furniza date concrete sub aspectul împrejurărilor în care s-ar fi produs modificarea semnelor vechi de hotar dintre proprietatea sa și cea a pârâților, făcând, atât în fața instanței de fond, cât și în fața instanței de apel, trimiteri ambigue și incerte sub aspectul momentului în care s-ar fi produs, respectiv: existența la frontul stradal a unei suprafețe de 10 cm, rămasă neîngrădită încă de la data dobândirii terenului, adică din anul 1966; existența unor cotețe și pomi pe aliniamentul ce despărțea proprietățile, tot din acea perioadă, fapt ce făcea încă de atunci ca linia despărțitoare să fie curbă și nu dreaptă, cum și-ar fi dorit reclamanta; după decesul foștilor proprietari T., actualii proprietari, în speță pârâții, au mutat gardul cu aproximativ ½ m la frontul stradal, acaparând astfel cei 10 cm rămăși neîngrădiți de la gardul neterminat, precum și alți aproximativ 10 cm prin plantarea unui alt semn material (par); existența unui gard vechi din cărămidă, al cărui amplasament s-a modificat în timp și, nu în ultimul rând susținerea că echivalentul unui stânjen, ca unitate de măsură veche, este de 2 ml, situație în care frontul său stradal ar trebui să aibă 10 ml și nu mai puțin cum au calculat și stabilit experții desemnați să efectueze expertiza topografică în cauză.
Însă toate aceste aspecte nu au putut fi confirmate de niciun mijloc de probă administrat în cauză. Aceasta în condițiile în care, nici cu proba testimonială și nici cu proba cu expertiză tehnică judiciară de specialitate, nu s-a putut face dovada că pârâții ar fi modificat în vreun fel semnele materiale vechi de hotar, ambele părți dobândind drepturile lor de proprietate asupra terenurilor limitrofe, în limitele materiale existente la data dobândirii, fără să se fi produs vreo modificare a acestora, ca urmare a exercitării vreunei acțiuni de ocupare din partea pârâților-vecini, asupra proprietății reclamantei.
Așadar, în mod cert, aliniamentul actual al hotarului ce desparte proprietățile părților în litigiu este cel dintotdeauna, reprezentat, de la frontul stradal și până în spatele gospodăriilor acestora, de semne materiale reprezentate de gard - zidul unei magazii din cărămidă și iarăși - gard, în privința cărora nu s-a făcut dovada modificării în vreun fel, de către pârâți, astfel cum se concluzionează, atât în contraexpertiza efectuată la fond, cât și în suplimentul la aceasta efectuat în apel. De altfel, chiar expertul-asistent, I. M. G., al reclamantei, este la unison cu toți ceilalți experți numiți de instanță, precum și expertul-asistent D. D., al pârâților, în a concluziona că nu există alte semne vechi de hotar, de genul unui zid din cărămidă pe hotarul comun, într-adevăr, existând un zid din cărămidă cu o vechime de peste 30 de ani, ce constituie latura unei construcții improvizate cu destinația de magazie, ce aparține reclamantei și edificată pe terenul acesteia, însă acest semn material de hotar este recunoscut de ambele părți ca rămas nemodificat astfel cum a fost construit după anul 1977, în concret neexistând litigiu pe acea porțiune de hotar.
În consecință, s-a constatat ca fiind neîntemeiate, atât susținerile din cadrul acțiunii dedusă judecății, cât si criticile reclamantei din cadrul motivelor de apel. Aceasta întrucât, cu certitudine, Tribunalul nu a putut stabili o altă stare de fapt decât cea reținută și de prima instanță, chiar în urma suplimentării probatoriului în calea devolutivă a apelului, în sensul că, frontul stradal, nu a avut niciodată altă dimensiune decât cea găsită în urma măsurătorilor efectuate cu prilejul administrării contraexpertizei administrate în cauză, având în vedere că, pe de o parte, nu s-a putut dovedi o modificare în timp a acestuia, iar, pe de altă parte, susținerea că echivalentul unui stânjen, ca unitate veche de măsură, este de 2 ml, ceea ce ar fi făcut ca cei 5 stânjeni menționați în actul său vechi de proprietate să fi echivalat exact 10 m.l., nu a fost confirmată de nicio dovadă certă indicată sau depusă la dosar. De altfel, analogiile prezentate prin raportare la cei 6 stânjeni, menționați în celălalt act vechi de proprietate al pârâților, ca reprezentând lățimea frontului stradal al acestora, ce ar fi dat, în urma transformării în noua unitate metrologică, suprafața de 12 m.p., nu a fost confirmat, de asemenea, de nici un mijloc de probă administrat în cauză. Aceasta în condițiile în care, atât pentru reclamantă, cât și pentru pârâți, experții au aplicat aceeași valoare de 1,662 ml sau 1,665 ml pentru un stânjen, conform Legii sistemului metric din anii 1838-1840 și 1864, atât pentru lățimea terenului reclamantei, cât și pentru lățimea terenului pârâților, concluzia fiind cât se poate de justă, raportat la acele valori metrologice, în sensul că la frontul stradal, lățimea terenului reclamantei trebuie să fie de 9,80 ml - 9,83 ml, în concret aceasta fiind găsită la fața locului de 9,85 ml, în timp ce lățimea terenului pârâților trebuie să fie de 11,79 ml – 11,80 ml, în concret aceasta fiind găsită la fața locului de 11,75 ml.
Față de înscrisul reprezentat de Planul de situație, anexă la contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2330/25.03.1966 la Notariatul de Stat al Regiunii Oltenia (fila 379 dos. fond), care, chiar dacă este întocmit într-o formă mai empirică, ce nu inspiră certitudinea absolută a unor măsurători tocmai riguroase, atestă totuși că și în trecut, la acea vreme, lățimea fronturilor stradale ale terenurilor limitrofe era tot de 9,80 ml pentru foștii proprietari Murero Guglielmo și Musina A., de la care a cumpărat soțul reclamantei, R. C. și 11,80 ml pentru proprietarii-vecini de la acea dată, bunicii pârâților, T. C. și Tudorița, așadar valori de măsurare sensibil egale cu cele stabilite de experți în urma transformărilor unităților vechi (stânjeni) în unități noi de măsură (metri) și găsite de aceeași experți în concret la fața locului.
De altfel, reclamanta în motivele de apel și-a întemeiat nemulțumirea față de soluția primei instanțe, de respingere a cererii în revendicare, și pe concluziile experților că, față de terenul din actul său de proprietate în suprafață de 454 m.p., deține în fapt 451 m.p., așadar cu 3 m.p. mai puțin. Însă, în mod cert, aceste concluzii ale experților sunt irelevante și nu pot fi apreciate ca fiind concludente, câtă vreme nu s-a probat ceea ce era cu adevărat esențial în cadrul unei cereri în revendicare imobiliară, și anume ocuparea terenului de către pârâți.
Prin urmare, deși proprietățile părților în litigiu, sunt delimitate cu semne vizibile de hotar, pentru tranșarea definitivă a disputei juridice cu privire la acest hotar, în mod just prima instanță a admis capătul de cerere în grănițuire și a stabilit că hotarul existent este cel real ca aliniament și corespunde unei delimitări corecte a celor două proprietăți învecinate, situație în care soluția pronunțată se înfățișează ca pe deplin legală și temeinică.
Prin decizia nr. 7194 din 01 Iulie 2013, pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._/215/2010 s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R. M., împotriva sentinței civile nr. 49 din 6 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul D.-Secția I Civilă, în dosarul nr._/215/2010, în contradictoriu cu intimații pârâți B. T. și B. M., având ca obiect grănițuire, revendicare imobil.
Pentru a se pronunța astfel Curtea a reținut următoarele;
Deși recurenta invocă în drept, în susținerea recursului, prevederile art.304 pct.7,8 și 9 Cod procedură civilă, în realitate motivele invocate nu pot fi încadrate în aceste dispoziții legale.
Aceasta întrucât, prin motivele de recurs, se critică probatoriul administrat în cauză, ceea ce presupune aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate.
Or, odată cu abrogarea prevederilor art.304 pct.11 Cod pr.civ., pe calea recursului hotărârile pot fi criticate numai sub aspectul legalității acestora, nu și sub aspectul netemeiniciei lor.
Sub acest aspect criticile formulate de recurentă nu pot fi analizate, întrucât așa cum s-a arătat nu îmbracă aspecte de nelegalitate, ci de temeinicie.
La data de 11 iulie 2013, R. M., a formulat cerere de revizuire fără însă a o timbra.
În conformitate cu dispozițiile art. 1 pct. 1 și 2 din OUG 80/2013, acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești, precum și cererile adresate Ministerului Justiției și Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute în prezenta ordonanță de urgență.
Taxele judiciare de timbru sunt datorate, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență, de către toate persoanele fizice și juridice și reprezintă plata serviciilor prestate de către instanțele judecătorești, precum și de către Ministerul Justiției și P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Potrivit art. 33 alin. 1 taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepțiile prevăzute de lege.
Potrivit alin.2 dacă cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I din Codul de procedură civilă, obligația de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanță și de a transmite instanței dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanței.
Potrivit art. 36 alin.2) dacă până la termenul prevăzut de lege sau stabilit de instanță reclamantul nu îndeplinește obligația de plată a taxei, acțiunea ori cererea nu va putea fi anulată integral, ci va trebui soluționată în limitele în care taxa judiciară de timbru s-a plătit în mod legal.
Cum la dosar nu există dovada achitării taxei judiciare de timbru în valoare de 100 lei deși revizuenta R. M. a fost citată legal cu mențiunea expresă a achitării taxei judiciare de timbru, instanța va anula cererea de revizuire ca netimbrată.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, va obliga revizuenta la 300 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Anulează ca netimbrată cererea de revizuire formulată de R. M., împotriva deciziei civile nr. 7194 din 01 Iulie 2013, pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._/215/2010, în contradictoriu cu intimatele B. T., B. M..
Obligă revizuenta R. M. la 300 lei cheltuieli de judecată către intimatul B. M..
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 10 Septembrie 2013
Președinte, M. P. | Judecător, M. C. | Judecător, P. P. |
Grefier, M. V. A. |
Red.Jud. M. P.
Tehn. red. MA /2 ex
Data 20.09.2013
Jud. recurs SP/RM/AM
| ← Anulare act. Decizia nr. 9506/2013. Curtea de Apel CRAIOVA | Anulare act. Decizia nr. 8725/2013. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
