Revendicare imobiliară. Decizia nr. 5390/2013. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 5390/2013 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 21-05-2013 în dosarul nr. 808/267/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 5390
Ședința publică de la 21 Mai 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE -L. B.-Președinte Secție
-O. C. G.- Judecător
-T. R.- Judecător
Grefier D. M.
XXX
Pe rol, rezultatul dezbaterilor din ședința din 14 Mai 2013, privind judecarea recursului declarat de recurentul reclamant V. B. M. J., împotriva deciziei civile nr. 547 din 17.12.2012, pronunțată de Tribunalul Gorj, Secția I Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanții N. G. și M. M. și intimații pârâți . SA și ., având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
Dezbaterile din ședința publică de la 14 Mai 2013, au fost consemnate într-o încheiere separată care face parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T EA
Asupra recursului civil de față:
Prin acțiunea civilă înregistrată la Judecătoria Novaci sub număr dosar_, reclamanții V. B. M. J., N. G., și M. M. Joubert, prin mandatar V. B. M. J., au chemat în judecată pârâții . SA, și ., solicitând obligarea pârâților de a le lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul teren și construcții situat în ..Gorj, format din teren în suprafață de 5000 mp., și construcție compusă din cinci camere, cu o suprafață locativă de 168 mp.
În motivarea acțiunii, reclamanții au susținut că sunt moștenitorii legali ai autorului T. A., decedat la data de 20.06.l991, în calitate de nepoți, iar toate bunurile acestuia, respectiv întreaga moșie, a fost preluată după anul l950, în mod abuziv de către stat și alte persoane juridice.
Încă din anul l991, au susținut reclamanții că au înștiințat autoritățile locale prin diverse cereri, de dorința de a le fi restituită moșia, formulând astfel de acțiuni și în temeiul Legii nr.10/2001, către Complexul H. Gorjul SA, constatând că imobilul este în posesia acestuia.
Întrucât titlul de proprietate datează din anul l933, și constă în acte de vânzare-cumpărare, deci translative de proprietate, reclamanții au considerat că sunt singurii proprietari ai imobilelor, iar prin compararea titlurilor de proprietate existente în cauză, rezultă că cel al reclamanților este cel mai caracterizat, provenind la adevăratul proprietar.
Pe de altă parte, titlurile invocate de pârâți nu sunt legale, atât timp cât nu au cumpărat de la adevăratul proprietar, iar spre sfârșitul anului 2008, au înstrăinat imobilul. Reclamanții au mai arătat că au formulat cererea de restituire în natură în baza Legii 10/2001, și până la data introducerii prezentei acțiuni nu au obținut nici restituirea bunului litigios, nici despăgubirea la nivelul de piață al acestuia, iar prin OG nr.4/2012 s-a suspendat pentru șase luni emiterea de titluri pentru despăgubiri și procedura evaluării imobilelor, aspect ce conduce la o nouă tergiversare a procesului de reparație față de foștii proprietari.
Prin precizarea la acțiune din ședința publică din data de 19 septembrie 2012, reclamantele, prin avocat, au arătat că imobilele revendicate au fost preluate de către stat în baza Decretului 90/l952 privind naționalizarea unor imobile în județul Gorj, intrând în fondul patrimoniului PCR Gorj, iar până la această dată reclamanții nu au formulat o cerere de restituire în baza Legii 10/2001,ci numai solicitări de retrocedare către Primăria Săcelu și OJT Gorj.
Au chemat în judecată în calitate de pârât și . din anul 2008, OJT-ul a vândut prin contract d e vânzare cumpărare Vila „C.” către această pârâtă, care o deține și în prezent, nefiind de acord cu restituirea .
Prin sentința civilă nr. 1276 din 19.09.2012, pronunțată de Judecătoria Novaci în dosarul nr._, a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii formulată de reclamanții împotriva pârâților . SA și . și a fost respinsă acțiunea.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Prin Decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis recursul în interesul legii, și s-a tranșat definitiv conflictul dintre legea specială și dreptul comun, singura situație în care a fost prevăzută parcurgerea unei acțiuni în comparare de titluri, fiind aceea în care titularul acțiunii este deținătorul unui bun, în sensul existenței unei hotărâri judecătorești prin care i s-a recunoscut acest drept.
Pe de altă parte, după cum se observă în speța prezentă, reclamanții au introdus o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, în anul 2012, fără a parcurge procedura prevăzută de Legea 10/2001, referitoare la restituirea imobilelor preluate în mod abuziv.
De altfel, aplicabilitatea legii menționate mai sus, rezultă și din înscrisurile depuse la dosar ce conduc la concluzia că statul român nu a dobândit legal dreptul de proprietate asupra imobilelor din acțiunea introductivă, în baza Decretului 90/l952, privind naționalizarea unor imobile în județul Gorj, dat fiind că această trecere în proprietatea sa, se bazează pe „o posesie fondată și conservată”, prin violență, neputând fi caracterizată ca „netulburată”, conform dispozițiilor codului civil.
Aceste considerente au impus admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, ca o consecință a încălcării principiului procesual „electa una via non datur recursus ad alteram”, de către reclamanții care au utilizat calea dreptului comun.
În concluzie, reclamanții au dreptul, conform art. 20 alin.4 din Legea 10/2001, de a opta, fie pentru restituire, urmând calea prevăzută de această lege cu mențiunea că în aplicarea art. 20 și urm., din textul legal menționat, Primăria localității Săcelu, trebuia să trimită deținătorului imobilelor notificarea primită de la reclamanți, pentru ca aceștia să nu poată fi decăzuți din termen, sau să se adreseze Prefecturii în a cărei rază teritorială se află imobilul preluat în mod abuziv în termenele și condițiile reglementate de lege.
Împotriva sentinței a declarat recurs, recalificat ca apel, reclamanta V. B. M. Jean, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
Reclamanta a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, arătând că greșit s-a reținut inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, pe considerentul existenței căii speciale reglementate de Legea nr.10/2001, fără a se verifica în concret caracterul efectiv al acestei proceduri la situația particulară a reclamantei, încălcându-se astfel dreptul garantat de art.6 din Convenție.
S-a mai arătat că este încălcat și art.1 din Protocolul 1, în măsura în care reclamantul are un interes patrimonial suficient de bine stabilit în dreptul intern pentru a fi considerat un bun în sensul Convenției.
Apelanta a susținut că practica recentă a ÎCCJ a statuat că acțiunea în revendicare urmează a fi admisă având în vedere compararea de titluri chiar și în cazul în care s-ar efectua o vânzare către o societate comercială, titlu mai preferabil având întâietate, iar proprietarul poate fi privat de bunul său numai pentru cauză de utilitate publică.
Apelanta reclamantă a invocat neacordarea de despăgubiri în baza Legii nr.10/2001 și incertitudinea acordării acestora, situație care îi afectează dreptul de proprietate, și a invocat hotărâri CEDO- A. și alții versus România, Faimblat versus România.
Tribunalul Gorj, prin sentința civilă nr. 547 de la 17.12.2012, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă V. B. M. Jean, împotriva sentinței civile nr. 1276 din 19.09.2012 pronunțată de Judecătoria Novaci în dosarul nr._ .
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că prin decizia nr.33/09.06.2008 pronunțată de ÎCCJ, Secțiile Unite a fost admis recursul în interesul legii cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 formulate după . Legii nr.10/2001, stabilindu-se că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Decizia nr.33/2008 a ÎCCJ este obligatorie pentru instanțele de judecată potrivit art.329 alin.3 din codul de procedură civilă și în același sens este practica ulterioară a instanțelor de judecată, inclusiv a ÎCCJ.
Astfel, s-au exemplificat decizia 7/2012 și decizia nr.4747/2012 ale ÎCCJ.
Prin aceste hotărâri s-a arătat că anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 restituirea imobilelor a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituția revendicării întemeiată pe disp.art 480-481 Cod civilă, în prezent dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr.10/2001, ce cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței, că o dată cu . Legii nr.10/2001 persoanele îndreptățite pot obține repararea prejudiciului cauzat numai în condițiile acestei legi, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, conform art.22 alin.5 din Legea nr.10/2001 și după . Legii nr.10/2001, acțiunea în revendicare formulată în condițiile dreptului comun nu poate fi primită.
S-a arătat că procedura reglementată de Legea nr.10/2001 nu încalcă prevederile art.6 alin.1 din Convenția Europeană și nici prevederile art.1 din Protocolul Adițional la Convenție, că accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil este asigurat sub toate aspectele în cadrul procedurii judiciare prevăzute de capitolul III al Legii nr.10/2001.
Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat nu vine în conflict cu norma europeană înscrisă în art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție și respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acțiunii întemeiate pe dreptul comun în materie.
Apelanta reclamantă a invocat lipsa de eficiență a procedurii Legii nr.10/2001, însă nu a depus acte sau alte dovezi din care să rezulte în ce stadiu se află procedura de restituire a imobilelor pe care a inițiat-o în baza Legii nr.10/2001. Împrejurarea că legea specială prevede obligativitatea unei proceduri administrative nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din CEDO, întrucât decizia sau dispoziția emisă în cadrul acestei proceduri poate fi atacată la instanța judecătorească, calea unei acțiuni în justiție fiind deschisă reclamantei și în situația existenței unui refuz nejustificat al organelor administrative de a-i soluționa cererea de restituire.
Nici art.1 din Protocolul 1 adițional la CEDO nu este încălcat, întrucât reclamanta, prin actul din 1933 nu face dovada existenței în patrimoniul său a unui bun actual, câtă vreme nu s-a pronunțat în prealabil o decizie sau dispoziție administrativă sau o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care să se fi recunoscut calitatea de proprietar și să se fi dispus expres restituirea bunului.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta V. B. M. J., criticând-o pentru nelegalitate.
A susținut că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun nu este inadmisibilă, având în vedere dispozițiile hotărârii Faimblat versus România, în considerentele căreia s-a reținut că acțiunea de drept comun este la îndemâna persoanelor îndreptățite, iar Legea 10/2001, deși reprezintă norma specială, nu exclude acțiunea în revendicare, aplicându-se principiul disponibilității. Această hotărâre este ulterioară deciziei nr.33/2008 a ICCJ, urmând a se aplica în dreptul intern.
Arată că a aflat despre vânzarea-cumpărarea imobilului obiect al acțiunii în revendicare către ., abia în luna ianuarie a anului 2012 (cum atestă actele eliberate de Primăria Săcelu), astfel că nu a stat în pasivitate, dar nu a deținut aceste informații anterior pentru a putea demara alte demersuri.
Așadar, instanțele confruntate cu acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, pentru a evita riscul de a pronunța hotărâri contrare CEDO, trebuie să cerceteze, prin raportare la situația specifică a fiecărui solicitant, în ce măsură procedura specială reglementată de Legea 10/2001 este una eficientă, în sensul jurisprudenței Curții Europene, în cazul său concret, în ce măsură are fie un bun actual, fie o speranță legitimă de a dobândi un bun, în sensul pe care Curtea Europeană l-a dat acestor noțiuni autonome.
Luând în considerare întreaga doctrină și practica recentă, inclusiv toate hotărârile CEDO în care România este sancționată și obligată la restituirea în natură, în favoarea foștilor proprietari sau a moștenitorilor acestora, a imobilelor abuziv preluate de statul român, solicită admiterea recursului.
Recursul este nefondat.
Instanțele de fond au apreciat în mod corect că reclamanta nu poate uza, după . Legii 10/2001, de acțiunea în revendicare fondată pe dreptul comun, respectiv pe prevederile art. 480 și urm. cod civil în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, concluzia adoptată fiind fundamentată pe decizia în interesul legii nr. 33/2008, pronunțată de ÎCCJ - secțiile unite, obligatorie pentru instanțele judecătorești, potrivit art. 329 alin.3 Cod pr. civ., de la data publicării în Monitorul Oficial.
În considerentele deciziei mai sus menționate s-a arătat că nu există o opțiune între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil.
Astfel, acele persoane care, urmând procedura prevăzută de Legea 10/2001, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, nu au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil,în caz contrar fiind ignorat principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală, „ specialia generalibus derogant” ( legea specială derogă de la cea generală și se aplică cu prioritate), principiu care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în mod expres în fiecare lege specială.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, derogatorie de la dreptul comun, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu poate fi primită susținerea că legea specială de reparație s-ar putea aplica în concurs cu aceasta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil, precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, astfel că argumentul potrivit căruia nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
Pe de altă parte, problema raportului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată în același mod de instanța supremă, prin decizia în interesul legii nr. LIII/4.06.2007, prin care s-a statuat că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acțiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945-22decembrie 1989.
Prin urmare, s-a apreciat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze procedura Legii 10/2001 în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea sau retrocedarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii 112/1995 de către chiriași.
Concluzia finală care a rezultat a fost aceea că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare, având în vedere regula de drept „ electa una via”( o dată aleasă fiind o cale, nu se mai admite utilizarea alteia), și principiul securității raporturilor juridice, consacrat în jurisprudența CEDO ( cauza Brumărescu contra României, 1997).
În speță, reclamanții au urmat procedura Legii 10/2001, solicitând prin notificarea nr. 460/2001, restituirea în natură a imobilului ce face obiectul revendicării în prezenta cauză, iar entitatea învestită cu soluționarea notificării, respectiv A., ca instituție publică care a efectuat privatizarea, a emis decizia nr. 143/28.11.2012( fila 4 dosar recurs), prin care a fost respinsă solicitarea de restituire în natură.
Decizia emisă în soluționarea notificării nu a fost contestată de persoanele îndreptățite, pe calea prevăzută de art. 26 din Legea 10/2001, ceea ce înseamnă că efectele sale au fost consolidate în mod irevocabil prin expirarea termenului de contestare de 30 zile, de la data comunicării.
Susținerea recurentei referitoare la caracterul ineficient al procedurii reglementate de legea specială nu poate fi primită, câtă vremea aceasta nu a recurs la remediile legale și nu a epuizat căile de atac reglementate în mod expres de legea specială.
Totodată, nu poate fi reținut nici aspectul referitor la neidentificarea cu celeritate a unității deținătoare, împrejurare care ar fi condus la tergiversarea nejustificată a soluționării solicitării de acordare a măsurilor reparatorii în modalitatea cerută, întrucât persoanele îndreptățite au avut posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii legii 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice învestite de a emite decizia de soluționare a notificării, și au avut, de asemenea, posibilitatea contestării refuzului unității deținătoare sau a entității învestite cu soluționarea notificării de a răspunde prin dispoziție sau decizie în termenul de 60 zile, prevăzut de art. 25 alin.1 din Legea 10/2001.
Această chestiune a fost tranșată cu caracter obligatoriu prin decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, prin care s-a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care, s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv ci și notificarea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Existența unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, care consacră dreptul de acces la o instanță, câtă vreme calea de acces oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este, cel puțin teoretic, una efectivă, însă conduita procesuală a reclamantei, care nu a uzat de toate remediile legale, nu permite verificarea în concret a acestui caracter al efectivității pârghiei legale alese.
Considerentele expuse amplu de instanța de contencios european în motivarea hotărârilor de condamnare a României în cauzele Faimblat contra României ( hotărârea din 13.01.2009) și A. contra României ( hotărârea din 12.10.2010), subsumate garanțiilor pe care statele contractante trebuie să le asigure în vederea asigurării accesului la o instanță, nu sunt aplicabile și în speța de față, întrucât calea de atac pusă la dispoziție de legea specială, constând în contestația împotriva deciziei sau dispoziției autorității administrative, este una efectivă, care ar fi fost aptă să conducă la o schimbare a manierei de soluționare a cererii de restituire în natură, așa cum a fost dispusă de A..
Este nefondată și critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției europene a drepturilor omului.
Instanța de apel a reținut în mod just că reclamanta nu are un „ bun” sau o „speranță legitimă”, în accepțiunea consacrată de jurisprudența CEDO cu privire la aceste noțiuni autonome.
Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970, când a statuat că speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate, care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv, nu poate fi considerată ca un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr.1.
Curtea a constatat în Cauza Joseph Polacek și Libuse Polakova împotriva Republice Cehe că există o diferență între simpla speranță de restituire, oricât de rezonabilă ar fi ea, și speranța legitimă, care trebuie să aibă o natură mai concretă decât simpla speranță și trebuie să fie întemeiată pe o dispoziție legală sau o hotărâre judecătorească.
In ceea ce privește existența unui „bun", Curtea europeană a constatat în cauza S. și alții împotriva României( hotărârea CEDO împotriva României, din 30.06.2005) că reclamanții au un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, deoarece, prin hotărâre judecătorească s-a stabilit că imobilul a fost naționalizat cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată și s-a constatat că reclamanții erau proprietarii legitimi asupra bunului. Prin faptul că, prin aceeași decizie, s-a respins cererea de restituire a unui apartament înstrăinat terților, a existat o încălcare a dreptului de proprietate, datorat faptului că dreptul de proprietate asupra întregului imobil, recunoscut cu efect retroactiv, nu era revocabil.
O soluție identică a pronunțat Curtea europeană și în cauza S. Taub împotriva României ( hotărârea CEDO din 21 septembrie 2006) și în cauza A. Marshall împotriva României ( hotărârea CEDO din 23 iunie 2009). Curtea europeană a constatat ca reclamantul avea un „bun", în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, deoarece o instanță judecătorească a stabilit în mod definitiv nelegalitatea naționalizării imobilului.
Constatarea nelegalității preluării imobilului a avut drept efect recunoașterea indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului, dreptul astfel obținut nefiind revocabil, nefiind contestat sau infirmat până în prezent.
Constatări similare în ceea ce privește noțiunea de bun a făcut Curtea europeană și în cauzele G. împotriva României ( hotărârea CEDO din 8 martie 2007) și A. împotriva României(hotărârea CEDO din 24 ianuarie 2008)
In schimb, Curtea europeană a statuat că nu vor fi considerate „bunuri", în sensul articolului menționat, speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției.
Astfel, în cauza Penția și Penția împotriva României( hotărârea CEDO din 13 decembrie 2002), Curtea europeană a reținut că procedura administrativă introdusă în temeiul Legii nr. 112/1995 și acțiunea în revendicare subsecventă nu priveau „bunuri existente" în patrimoniul reclamanților, iar instanțele interne sesizate trebuiau să se pronunțe în legătură cu problema legalității naționalizării imobilului.
A mai constatat Curtea europeană că reclamanții nu beneficiau, în momentul introducerii acțiunii în revendicare, de o dispoziție legală sau de un act juridic, precum o decizie judiciară, susceptibile a constitui o „speranță legitimă".
In cauza Lindner și Hammermayer împotriva României (hotărârea CEDO din 3 decembrie 2002), Curtea europeană a reținut că, deși judecătoria și tribunalul au judecat în favoarea reclamanților, cauza a rămas în curs de judecată în fața instanțelor române până la obținerea unei decizii definitive, acțiunea în revendicare a imobilului, în sine, nedând naștere unui drept de creanță, ci doar eventualității de a obține un astfel de titlu. Decurge din aceasta că reclamanții nu au demonstrat că au o speranță legitimă de a-și vedea imobilul restituit.
De asemenea, în cauza I. și M. împotriva României( hotărârea CEDO din 14 decembrie 2006), Curtea europeană a constatat că, creanța de care reclamantele s-ar putea eventual prevala, era, din start, o creanță condiționată, deoarece problema îndeplinirii condițiilor legale pentru a li se restitui imobilul trebuia să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră.
Prin urmare, Curtea a considerat că în momentul sesizării instanțelor interne și autorităților administrative, această creanță nu putea fi considerată suficient stabilită pentru a fi o „valoare patrimonială" ,care să necesite protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
O analiză relevantă în sub aspectul noțiunii de „ bun” a realizat Curtea europeană în cauza Caracas împotriva României ( hotărărea CEDO din 29 iunie 2006) în ceea ce privește „speranța legitimă" în cadrul procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001.
In acea cauză, reclamanților li s-a respins acțiunea în revendicare și cererea de restituire în natură, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 112/1995.
Reclamanții au susținut în fața instanței europene că respingerea cererilor de restituire și absența unei decizii din partea autorităților administrative i-au privat de dreptul de a beneficia de imobil.
Curtea europeană a arătat că a stabilit deja că o creanță nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor.
Curtea a observat că această creanță de restituire, de care reclamanții s-ar putea prevala, este o creanță sub condiție, deoarece problema întrunirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului ar trebui rezolvată în cadrul procedurilor judiciare și administrative pe care le-au promovat.
În raport de considerentele expuse, Curtea apreciază că sunt neîntemeiate în totalitate criticile formulate de recurenta reclamantă, decizia recurată fiind pronunțată în concordanță cu dispozițiile legale aplicabile și cu jurisprudența constantă a Curții europene a drepturilor omului, astfel că, nefiind identificat niciunul din motivele de casare sau modificare reglementate de art. 304 pct. 1-9 Cod pr. civ, potrivit art. 312 Cod pr. civ., recursul se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul formulat de reclamanta V. B. M. J., împotriva deciziei civile nr. 547 din 17.12.2012, pronunțată de Tribunalul Gorj, Secția I Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanții N. G. și M. M. și intimații pârâți . SA și ..
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 21 Mai 2013.
Președinte, L. B. | Judecător, O. C. G. | Judecător, T. R. |
Grefier, D. M. |
Red.jud.O.C.G.
2 ex/AS/13.06.2013
j.a.C.A.M.
M.B.
j.f.S.P.Țămbălaru
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 3690/2013. Curtea de Apel... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 3977/2013. Curtea de... → |
|---|
