Revendicare mobiliară. Decizia nr. 9334/2013. Curtea de Apel CRAIOVA

Comentarii

0

Decizia nr. 9334/2013 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 07-11-2013 în dosarul nr. 27970/215/2010

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CRAIOVA

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIE Nr. 9334/2013

Ședința publică de la 07 Noiembrie 2013

Completul compus din:

PREȘEDINTE M. L.

Judecător F. D.

Judecător I. V.

Grefier N. D.

x.x.x.x

Pe rol, judecarea recursului declarat de recurentul reclamant P. I., împotriva deciziei civile nr.232/17.05.2013, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți I. G. și I. V., având ca obiect revendicare mobiliară .

La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurentul reclamant P. I. reprezentat de avocat D. S. cu împuternicire avocațială la dosar și intimatul pârât I. G. reprezentat de avocat S. E., lipsind intimata pârâtă I. V..

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,

Avocat D. S. pentru recurentul reclamant P. I., a depus la dosarul cauzei taxa de timbră judiciară de timbru în valoare de 3561 lei noi și timbru judiciar în valoare de 5 lei noi, după care,

Nemaifiind cereri de formulat și excepții de invocat, instanța constatând cauza în stare de judecată a acordat cuvântul părților prezente pentru a pune concluzii asupra recursului de față.

Avocat D. S. pentru recurentul reclamant P. I., față de motivele invocate în scris pe care le a dezvoltat oral a pus concluzii de admiterea recursului, modificarea deciziei instanței de fond în sensul respingerii apelului, cu cheltuieli de judecată.

Avocat S. E. pentru intimatul pârât I. G., a pus concluzii de respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței pronunțată de Tribunalul D., fără cheltuieli de judecată.

CURTEA

Asupra recursului civil de față.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei C. la data de 27.09.2010 reclamantul P. I. a chemat în judecată pe pârâții I. G. și I. V. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați pârâții să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în C., ., județul D. compus din construcție cu destinația de locuință alcătuita din 4 camere, bucătărie, cămară, două săli, pivniță și magazie de lemne și terenul aferent acesteia în suprafață de 114 m.p., cu cheltuieli de judecată.

Motivând în fapt acțiunea reclamantul a arătat că împreună cu soția sa P. C. a dobândit în anul 1966 de la Paulini F. și Paulini A., prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 7141 din 29.08.1966 de notariatul de Stat Regional Oltenia contra sumei de 30.000 lei, imobilul situat în C., ., județul D. format din 355 m.p. teren loc de casă în indiviziune cu restul proprietății vânzătorilor, precum și o parte din construcție, în suprafață de 60 m.p. compusă din 3 camere, sală și pivniță situate în partea dinspre stradă a casei.

Ulterior, în anul 1967, prin contactul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 9167 din 20.09.1967 de Notariatul de Stat Regional Oltenia au dobândit de la aceiași vânzători contra sumei de 14.000 lei restul suprafeței de teren aflată în indiviziune cu terenul dobândit inițial, respectiv suprafața de 125 m.p. teren loc de casă precum și restul din construcția casă de locuit, în suprafață de 39, 60 m.p. constând într-o cameră, bucătărie, sală, cămară și magazie de lemne.

La rândul lor, vânzătorii dobândiseră proprietatea imobilului prin cumpărare conform actului autentificat de Tribunalul D. - Secția Civilă la 13.09.1950 transcris de Grefa Tribunalului D. sub nr. 855 din data de 13.09.1950.

Prin cele două contracte de vânzare cumpărare, reclamantul împreună cu soția sa au dobândit în integralitate sa imobilul, teren și construcție, situat în C., ., județul D..

La data de 21.04.1969 între reclamant și soția acestuia pe de o parte și pârâți pe de altă parte s-a încheiat un antecontract de vânzare - cumpărare având ca obiect imobilul situat în C., ., o parte din preț achitându-se la data de 21, respectiv 24.04.1969, urmând ca diferența să se achite la perfectarea legală a actului de vânzare cumpărare. Odată cu achitarea celei de-a doua tranșe din preț, respectiv la data de 24.04.1969, pârâții au început să locuiască în imobilul revendicat. A menționat că încheierea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică așa cum o impunea Decretul nr. 144/1958 nu a fost posibilă deoarece pârâții nu aveau domiciliu în C..

În anul 1972, reclamantul tot împreună cu soția sa cu banii obținuți prin încheierea antecontractului de vânzare cumpărare a cumpărat și un alt imobil situat în C., ., județul D..

În anul 1978, bazându-se pe dispozițiile legii 4/1973 privind dezvoltarea construcției de locuințe și vânzarea de locuințe din fondul de stat către populație Consiliul Popular al Județului D. prin decizia nr. 460/11.12.1978 a dispus în mod abuziv și arbitrar trecerea în proprietatea statului imobilului proprietatea reclamantului și a soției sale situat în C., ., județul D., ca fiind a doua proprietate.

Ulterior Deciziei nr. 460/11.12.1978, mai precis la data de 15.05.1979 s-a încheiat și procesul verbal prin care li s-a adus la cunoștință dispozițiile Deciziei menționate, proces verbal nesemnat nici de reclamant, nici de către soția acestuia, conform căruia atât casa, cât și terenul aferent acesteia au trecut în administrarea IAFL C..

După trecerea imobilelor în proprietatea statului, li s-a oferit reclamantului si soției acestuia drept de despăgubire inițial o sumă de 11. 314 lei, sumă pe care aceștia au contestat-o prin cererea nr. 3030/23.06.1980 pentru ca ulterior cuantumul despăgubirilor să fie stabilit la nivel de 17.028, 15 lei conform adresei nr. 210 A/12.07.1982 emisă de Consiliul Popular Județean D., Întreprinderea Județeană și Gospodărie Comunală și Locativă D., potrivit cărora li se făcea cunoscut reclamanților și că dreptul de a încasa despăgubirile urma să s e prescrie după trecerea a trei ani de la data primirii respectivei adrese.

Reclamantul și soția sa nu au fost de acord nici cu această sumă, întrucât ea nu reprezenta o despăgubire justă având în vedere faptul că achiziționaseră imobilul contra sumei de 44.000 lei, iar despăgubirea reprezenta puțin mai mult decât o treime din prețul imobilului.

Odată cu trecerea abuzivă în proprietatea statului a imobilului, pârâții văzând că perfectarea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică nu mai este posibilă, au solicitat instanței și au obținut rezoluțiunea antecontractului de vânzare cumpărare încheiat la data de 21 04 1969 rezoluțiune care s-a pronunțat de către Judecătoria C. prin sentința civilă nr._ din data de 20.09.1979, sentința prin care reclamantul și soția sa au fost obligați la restituirea de către I. G. și I. V. a sumei de bani încasate în baza antecontractului de vânzare cumpărare rezoluționat.

Suma de 17.028, 1 5 lei oferită ca despăgubire a fost ridicată de către reclamant și de către soția sa fiindu-le necesară pentru a plăti pârâților suma de bani la care au fost obligați ca urmare a rezoluționării antecontractului de vânzare cumpărare.

Începând cu anul 1992, reclamantul și soția acestuia au părăsit C. mutându-se definitiv în București.

Ulterior, la data de 17.10.1995, soția reclamantului P. C. a decedat reclamantul rămânând singurul moștenitor al acesteia conform certificatului de moștenitor nr. 55 din data de 12.03.1996 autentificat de E. C.- N. Public.

La data de 19.10.1999 s-a încheiat cu vădită rea credință între Consiliul Județean D. - Sector Servicii Publice și chiriașii imobilului situat în C., ., județul D., pârâții I. G. și I. V., contractul de vânzare cumpărare nr. 602 având ca obiect locuința situată în C., . compusă din 3 camere de locuit cu o suprafață utilă de 76, 14 m.p.

Trebuie menționat că de la data trecerii în proprietatea statului a imobilului situat în C., ., județul D., acesta era ocupat de pârâții I. G. și I. V., așa cum rezultă din adresa nr._ din 11.06.1979 a IJGCL D. Birou Fond Locativ.

Prin contractul mai sus menționat li s-a dat în folosință cumpărătorilor, pârâții din cauza de față, pe durata existenței construcției, terenul aferent acesteia în suprafață de 96, 53 m.p.

În data de 14.08.2011 prin notificarea nr. 1162/N/2011 înregistrată de B. B. T., întocmită conform cu și în temeiul Legii nr. 10/2011 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945- 22 decembrie 1989, reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului teren și construcție situat în C., ., județul D., imobil preluat în mod abuziv de stat.

La data de 08.10.2007 prin Dispoziția nr._ a Primarului Municipiului C. s-a dispus restituirea parțială în natură a imobilului solicitat, respectiv a terenului în suprafață de 366 m.p., iar pentru restul de 122 m.p. și pentru construcție care nu au fost restituite în natură, s–a respins cererea de restituire în natură și s–a propus restituirea prin echivalent.

Împotriva Deciziei nr._/08.01.2007 a Primarului Municipiului C. reclamantul din cauza de față a formulat plângere la Tribunalul D. prin care a solicitat anularea parțială a dispoziției și obligarea Primarului Municipiului C. la restituirea în natură a terenului în suprafață de 122 m.p. precum și a construcției cu destinația de locuință.

Tribunalul D. s-a pronunțat prin sentința civil nr. 99 din data de 16 aprilie 2008 în sensul respingerii acțiunii formulate, respingere motivată de faptul că nu ar fi fost anulat contractul de vânzare cumpărare al pârâților din prezenta cauză. Împotriva acestei sentințe reclamantul în cauza de față a declarat atâta apel cât și ulterior recurs care au fost respinse de instanțele superioare, menținându-și aceeași motivație.

Măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și-au dovedit astfel ineficiența, neasigurând nici azi la mai mult de 9 ani de la momentul formulării cererii de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, o reparare corespunzătoare a prejudiciului suferit de reclamant în privința acestuia de bunul său și lipsirea îndelungată de despăgubire, situația în care singura opțiune juridică pe care reclamantul o are la îndemână pentru apărarea dreptului său de proprietate este prezenta acțiune în revendicare imobiliară.

Mijlocul esențial pe care îl are reclamantul asupra apărarea dreptului său de proprietate așa cum a fost definit, este acțiunea în revendicare, aceasta fiind posibilitatea juridică cei permite titularului să-și apere dreptul său real asupra bunului și să pretindă restituirea lui de la cel care-l stăpânește fără temei.

Așa cum a mai arătat în cadrul descrierii situației de fapt a cauzei deduse judecății, reclamantul este singurul titular la dreptului de proprietate asupra bunului imobil, teren și construcție situat în C., ., drept de proprietate dobândit, împreună cu soția acestuia P. C. prin cumpărare de la adevărații proprietari conform contractelor de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 7141 din data de 29.08.1966, respectiv nr. 9167 din 20.09.1967 de Notariatul de Stat Regional Oltenia.

Ulterior la decesul soției sale, reclamantul a rămas singurul moștenitor al acesteia, conform certificatului de moștenitor nr. 55 din data de 12.03.1996 și pe cale de consecință singurul titular al dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat.

Preluarea imobilului de către stat in temeiul Legii 4/1973 a fost una abuziva, acest act normativ nerespectând prevederile constituționale in vigoare la momentul adoptării ei, precum si tratele internaționale la care România era parte. Astfel, prețul plătit de reclamanți pentru a dobândi proprietatea imobilului a fost de 44.000 lei despăgubirea stabilită de către autoritățile vremii a fost de doar de 17.028,15 lei, sumă care reprezenta cu puțin mai mult decât o treime din valoarea imobilului, neputându-se astfel în mod evident vorbi despre o despăgubire justă. A mai solicitat reclamantul să se constate că preluarea de către stat a imobilului situat în C., . a fost una abuzivă, ilegală și că pe cale de consecință statul nu a avut niciodată un titlu valabil de proprietate asupra acestui imobil, imobil ce nu a ieșit niciodată din proprietatea reclamantului.

În cauză de față ne aflăm în situația în care atât reclamantul invocă existența unui titlu de proprietate cât și pârâții, titluri de proprietate care nu provin de la același autor, astfel încât instanța este ținută să facă o compararea a celor 2 titluri invocate, urmând a da câștig de cauză părții al cărei titlu este mai bine caracterizat și al cărei drept este preferabil.

Astfel Consiliul Județean D. - Sector Servicii Publice a încheiat la data de 19. 10.1999 contractul de vânzare cumpărare nr. 602 cu pârâții în calitatea acestora de chiriași ai imobilului conform contractului nr._ contract de vânzare cumpărare prin care consiliul Județean D. înstrăina proprietatea imobilului constând în locuința compusă din 3 camere de locuit cu o suprafață de 76, 14 m.p și atribuia în folosință cumpărătorilor pe durata construcției terenul aferent în suprafață de 96, 53 m.p. Procedând astfel statul a realizat o privare a reclamantului de bunul său.

Astfel, având in vedere ca statul nu a dobândit cu titlu valabil dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și că dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul reclamantului, statul nu putea nici să înstrăineze în mod valabil către pârâții din prezenta cauza prin contractul încheiat în anul 1999, un drept de proprietate pe care nu îl deținea.

Buna-credință nu are nicio relevanță într-o cerere având ca obiect revendicarea imobiliară, buna-credință ar putea fi analizată doar în ipoteza în care niciuna din părți nu are titlu de proprietate, caz în care s-ar acorda prioritate unei posesii mai bine caracterizate.

În speță nu se poate reține existența unei bune credințe a pârâților la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare.

Contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat de pârâți ulterior Legii nr. 213/1998 care prin art. 6 alin. 1 a calificat ca fiind fără tiltu valabil toate preluările care, chiar dacă au fost realizate în baza unui act normativ și cu respectarea dispozițiilor acestui act, nu au respectat Constituția și tratatele internaționale la care România era parte, așa cum este în speță cazul Legii nr. 4/1973 .

Mai mult chiar, la momentul preluării abuzive a imobilului de către stat, așa cum rezultă și din Adresa nr._/11.06.1979 a I.J.G.C.L. - D. Biroul Fond Locativ, pârâții locuiau în imobilul revendicat, aceștia locuind în acest imobil chiar din anul 1969 odată cu încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul revendicat, antecontract rezoluționat in anul 1979 și aveau astfel cunoștință de lipsa de valabilitate a titlului statului încă de la momentul constituirii acestuia și, deci, cu atât mai mult și ulterior, la momentul înstrăinării, aceștia neputând invoca faptul ca nu ar fi avut cunoștință de lipsa calității de proprietar a statului în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Astfel, reclamantul a solicitat să se constate că, din compararea titlurilor de proprietate al reclamantului și al pârâților, rezultă fără putere de tăgadă că, în timp ce titlul reclamantului provine de la adevăratul proprietar și reclamantul nu a pierdut niciodată proprietatea asupra imobilului, ci doar posesia acestuia, titlul pârâților provine de la un neproprietar -statul - și este dublat de reaua-credință a pârâților existentă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și, pe cale de consecință, să se aprecieze că titlul reclamantului este mai bine caracterizat și preferabil celui al pârâților.

Așa cum a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recursul în interesul legii, instanțele de judecată în cazul promovării acțiunii în revendicare ulterior intrării în vigoare a Legii 10/2001, urmează a analiza în ce măsură reclamantul se prevalează de un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța trebuind să verifice dacă legea internă intră în conflict cu Convenția, iar, în caz afirmativ, trebuind să aplice dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României potrivit căruia „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".

Pentru a reține existența unui bun în sensul Convenției trebuie avută în vedere și aprecierea Curții Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia, având în vedere și dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea 10/2001, dreptul de proprietate al reclamantului nu este un nou drept, având de fapt de a face cu „recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor (...) și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului.

La termenul de judecata din data de 08.12.2010 reclamantul a depus o cerere modificatoare a acțiunii prin care solicită introducerea în cauză a Consiliului Local al Municipiului C. și a numiților D. L. și D. C. alături de pârâții inițiali I. G. și I. V., solicitând obligarea pârâților să ii lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în C., ., județul D. compus din construcția cu destinația de locuință compusă din 4 camere, bucătărie, cămară, două săli, pivniță și magazie de lemne și terenul aferent acesteia în suprafață de 114 m.p.

Motivând în fapt cererea modificatoare reclamantul a arătat că împreună cu soția sa, P. C., a dobândit în anul 1966, de la Paulini F. și Paulini A., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7141 din 29.08.1966 de Notariatul de Stat Regional Oltenia, contra sumei de 30.000 lei, imobilul situat în C., ., județ D., format din 355 mp teren loc de casă, în indiviziune cu restul proprietății vânzătorilor, precum și o parte din construcție, în suprafață de 60 mp, compusă din 3 camere, sală și pivniță situate în partea dinspre stradă a casei.

Ulterior, în anul 1967, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9167 din 20.09.1967 de Notariatul de Stat Regional Oltenia, au dobândit de la aceiași vânzători, contra sumei de 14.000 lei, restul suprafeței de teren aflată în indiviziune cu terenul dobândii inițial, respectiv suprafața de 125 mp teren loc de casă, precum și restul din construcția casa de locuit, în suprafață de 39,60 mp, constând într-o cameră, bucătărie, sală, cămară și magazie de lemne.

La data de 21.04.1969 între reclamant și soția acestuia, pe de o parte, și pârâții I. G. și I. V., pe de altă parte s-a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul situat în C., ., o parte din preț achitându-se la data de 21, respectiv 24.04.1969, urmând ca diferența să se achite „la perfectarea legală a actului de vânzare-cumpărare". Odată cu achitarea celei de-a doua tranșe din preț, respectiv la data de 24.04.1969, pârâții au început să locuiască în imobilul revendicat. Menționează că încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică așa cum o impunea Decretul 144/1958 nu a fost posibilă deoarece pârâții nu aveau domiciliul în C..

În anul 1978, bazându-se pe dispozițiile legii 4/1973, Consiliul Popular al Județului D., prin Decizia nr. 460/11.12.1978, a dispus trecerea in proprietatea statului a imobilului aflat astăzi în litigiu, în realitate, acesta fiind preluat de către stat în mod abuziv, cu încălcarea atât a dispozițiilor constituționale în vigoare la momentul preluării, cât și a tratatelor internaționale la care România era parte la acel moment.

A mai arătat reclamantul ca la data de 19.10.1999 s-a încheiat, cu vădită rea-credință, între Consiliul Județean D. - Sector Servicii Publice și chiriașii imobilului situat în C., ., jud. D., pârâții I. G. și I. V., contractul de vânzare cumpărare nr. 602 având ca obiect locuința situată în C., . compusă din 3 camere de locuit cu o suprafață utilă de 76.14 mp.

La data de 08.10.2007, prin Dispoziția nr._ a Primarului Municipiului C. s-a dispus restituirea parțială în natură a imobilului solicitat de reclamant in baza Legii 10/2001, respectiv a terenului în suprafață de 366 mp, iar pentru restul de 122 mp și pentru construcție, care nu au fost restituite în natură, s-a respins cererea de restituire în natură și s-a propus restituirea prin echivalent.

A învederat reclamantul ca in acest moment imobilul este stăpânit de pârâții I. G. și Ion_Victoria împreună cu pârâții D. L. și D. C., aceștia din urma neavând au titlu de proprietate valabil.

Având în vedere că statul nu a dobândit cu titlu valabil dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și că dreptul de proprietate asupra acestui imobil nu a ieșit niciodată din patrimoniul reclamantului, nimeni altcineva în afară de acesta nu putea să transmită în mod valabil către terți un drept de proprietate.

Pentru a fi introdus în cauză în calitate de pârât Consiliul Local al Municipiului C. trebuie să îndeplinească două condiții cumulativ: să aibă personalitate juridică pentru a sta în judecată și să pretindă existența unui drept cu privire la imobilul în litigiu.

Prin condiție este îndeplinită raportat la dispozițiile art. 3 alin. 1 din Regulamentul de Organizare și Funcționare al Consiliului Local al Mun. C. și cea de-a doua condiție este îndeplinită având în vedere faptul că Consiliul Local al Municipiului C. este emitentul dispoziției nr._ din data de 08.10.2007 prin care s-a dispus restituirea în natură către reclamant a unei suprafețe de teren de 366 m.p.

Suprafața sus-menționată forma împreună cu imobilului în litigiu, imobilul în suprafață de 480 mp., imobil ce i-a fost preluat în mod abuziv reclamantului, motiv pentru care Consiliul Local al Municipiului C. ar putea pretinde existența unui drept cu privire la imobilul în litigiu.

Având în vedere faptul că, dispoziția sus-menționată a fost emisă de Primarul Municipiului C., și că autonomia locală, administrativă și financiară a Municipiului C. se exercită de către Consiliul Local al Municipiului C., ca autoritate deliberativă și Primarul Municipiului C., ca autoritate executivă, reclamantul a considerat că sunt îndeplinite condițiile cumulative pentru introducerea în cauză a Consiliului Local al Municipiului C..

Cererea modificatoare a fost întemeiată în drept prevederile at. 132 Cod pr.civilă, art. 480 și urm. Cod civil, Legea nr. 10/2001, art. 1 paragraf 1 din primul protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pe dispozițiile art. 112 și următoarele și art. 274 Cod pr.civilă.

La același termen de judecată din data de 08.02.2010 pârâții I. G., D. L. și D. C. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, iar în subsidiar au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Motivând în fapt întâmpinarea, pârâții au arătat că în ce privește acțiunea modificatoare, aceasta este tardiv formulată în raport de prevederile art. 132 Cod pr.civilă, fapt pentru care s-a impus a fi respinsă.

Având în vedere că acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, pârâții au arătat ca că intimatul Consiliul Local al Municipiului C. nu are calitate procesuala pasivă în cauză întrucât a pierdut posesia bunului prin transmiterea în proprietate a construcțiilor și în folosința a terenului.

Au mai învederat că pârâții D. L. și D. C. sunt posesori de bună credință ai imobilului revendicat în baza antecontractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 469 din data de 02.03.2000 de BNP P. G. încheiat cu I. G. și I. V., proprietarii de drept ai construcției.

Au arătat pârâții ca solicitările reclamantului au fost analizate in cadrul dosarului nr_/63/2007.In cadrul acestui litigiu s-a reținut cu putere de lucru judecat ca nu este fondata acțiunea reclamantului Paunete I. privind solicitarea de a fi anulata parțial dispoziția nr._/08.10.2007 emisa de Primarul Municipiului C., respectiv a art. 6 din aceasta dispoziție (ce prevedea respingerea cererii de restituire in natura a terenului in suprafața de 122 mp si a construcției realizata pe acest teren ) si obligarea pârâților Primăria Municipiului C. si Primarul Municipiului C. de a restitui terenul de 122 mp si construcția cu destinație de locuința realizata pe acesta .

S-a apreciat ca este legala calificarea litigiilor la Legea 10/2001 ca fiind litigii prin care se urmărește obținerea in deplina proprietate si liniștita posesie a unor bunuri din mâinile statului si ale chiriașilor, prin luarea in calcul si a dispozițiilor art. 480 cod civil . Tocmai din acest considerent acțiunile in revendicare introduse după . Legi 10/2001 au fost declarate, prin aceeași lege, ca fiind inadmisibile.

Un alt considerent reținut de către instanțele ce au soluționat litigiul intre aceleași părți in baza Legii 10/2001 este acela ca aceasta lege 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv in perioada 06.03._89 instituie principiul prevalentei restituirii in natura a bunului ce intra sub incidența legii reparative-art. 1, art. 9, art. 11 alin. 1, art. 20 s.a., principiu ce domina întreaga procedura, inclusiv anterior acordării titlurilor de despăgubire de către Comisia Centrala conform dispozițiilor art. 16 alin. 4, Titlul VII din Legea 247/2005 privind reforma in domeniile proprietății și justiției, precum si unele masuri adiacente. Cu toate acestea, legiuitorul, în vederea protejării unor situații juridice născute in perioada de referința a legii, ori ulterior acesteia, a stipulat si posibilitatea acordării masurilor reparatorii prin echivalent. Pentru repararea prejudiciului fostului proprietar insa legea speciala, ținând cont de drepturile dobândite de terți, precum si de anumite interese publice ce pot fi încadrate in excepțiile reglementate de art. 1 alin. 2 din Protocolul Adițional la Convenția Europeana a drepturilor Omului, a reglementat varianta restituirii prin echivalent pentru aceste situații, in care restituirea in natura a fost declarata ca nefiind posibila. Intre aceste situații care reprezintă excepția de la principiul restituirii in natura o reprezintă înstrăinarea construcției in temeiul dispozițiilor Legii 112/1995, pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe trecute în proprietatea statului.

Un alt argument cu putere de lucru judecat reținut de instanțele mai sus învederate este si acela ca contractul nr. 602/19.10.1999 in baza căruia I. G. si I. V. au dobândit construcția nu a fost atacat și prin urmare au dobândit și un drept de folosință asupra terenului pe care este amplasat terenul în suprafață de 122 m.p.

Conform Deciziei ICCJ nr. 33/2008 cu privire la Legea 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 la care fac trimitere si deciziile depuse ca practica de către pârâți a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație si Justiție si s-a statuat ca referitor la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 si soluționate neunitar de instanțele judecătorești, concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevăzut expres în legea speciala. De asemenea, s-a mai stabilit ca in cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea speciala, respectiv Legea nr. 10/2001, si Convenția europeana a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate. Aceasta prioritate poate fi data în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiata pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Or, pe de o parte raportul juridic dintre părți a fost tranșat in baza legii speciale pronunțându-se o hotărâre irevocabilă, iar pe de alta parte unul dintre elementele fundamentale ale preeminentei dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, ca o soluție definitiva a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumarescu contra României, paragraful 61).

Din cauza inconsecventei si deficientelor legislative, precum si a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existenta unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice.

In acest context, au arata pârâții, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibila pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute sa urmeze procedura stabilita de legea speciala.

Este de precizat însă ca o acțiune fondată pe dispozițiile noii legi este condiționata de parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii, prealabila sesizării instanței judecătorești.

Declanșarea procedurii are loc, în conformitate cu prevederile art. 21 si următoarele din Legea nr. 10/2001, pe calea unei notificări adresate de persoana îndreptățită persoanei juridice deținătoare.

Pentru evitarea perpetuării stării de incertitudine în ceea ce privește situația juridica a unor asemenea imobile, Legea nr. 10/2001 a instituit un termen în interiorul căruia trebuie adresata notificarea, termen prelungit succesiv, sancțiunea nerespectării lui constând, potrivit art. 22 alin. (5), în pierderea dreptului de a solicita injustiție masuri reparatorii in natura sau prin echivalent.

În conformitate cu prevederile art. 45 alin. 1 și 4 coroborat cu art. 46 alin. 2 din legea nr. 10/2001 după . a cestui act normativ, restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil și înstrăinare prin acte de dispoziție este condiționată de constatarea pe cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare, determinată de reaua credință a părților din actul de înstrăinare, iar în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, aceeași măsură este consecința constatării nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare pentru încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

Or, reclamantul a formulat cerere de reconstituire în natură sau prin echivalent în baza Legii nr. 112/1995 care i-a fost respinsă prin Hotărârea nr. 313 din 04.11.1996 a Comisiei Județene de aplicare a legii nr. 112/1995 întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

La emiterea deciziei s-a avut in vedere, pe de o parte, faptul ca petentul a primit despăgubiri in cuantum de 17.028,15 lei in anul 1982, iar pe de alta parte nu erau îndeplinite condițiile prev. de art. 2 alin. 2 din lege in sensul ca ar fi beneficiat de restituirea in natura daca petentul ar fi avut calitatea de chiriaș al imobilului sau daca imobilul construcție era liber la data apariției legii sau al formulării cererii. Or, in cauza, nici petentul nu avea calitate de chiriaș si nici terenul nu era liber, de aceea soluția a fost de respingere, iar Hotărârea nr. 313 din 04.11.1996 a Comisiei Județene de Aplicare a Legii 112/1995 nu a fost contestata de către reclamant in instanța așa cum prevedeau dispozițiile art. 18 alin. 1 din Legea 112/1995 .Abia la 3 ani de la aceasta hotărâre de respingere G. I. si I. V. au procedat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 602/1999, aceștia având calitate de dobânditori de buna credința. Or, așa cum s-a decis irevocabil de către instanțe, în cadrul contestației formulate in baza Legii 10/2001 in conformitate cu art. 18 lit. c coroborat cu art. 20 alin. 2 din Legea 10/2001 masurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent la valoarea de piață in situația in care imobilul a fost înstrăinat respectarea dispozițiilor legale.

Din interpretarea acestor norme legale rezultă că in situația în care imobilul preluat de stat a fost înstrăinat fostului chiriaș rezolvarea acțiunii formulate împotriva subdobânditorului nu se poate face în temeiul dispozițiilor dreptului comun, prin compararea titlurilor de proprietate, ci numai în baza prevederilor Legii nr. 10/2001.

Ca atare, nulitatea absolută a actului de înstrăinare constatată însă în contextul art. 45 din legea nr. 10/2001 s e impune ca o premisă inevitabilă restituirii în natură a imobilului preluat abuziv.

Au mai arătat pârâții in întâmpinare ca, așa cum reiese din jurisprudența sa în materie, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat ca simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual si nici o speranța legitima (Cauza P. contra României).

Prin urmare, imobilele care se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu mai pot fi restituite decât în condițiile prevăzute de acest act normativ, fiind exclusa acțiunea în revendicare de drept comun, cu excepția acțiunilor pendinte la data de 14 februarie 2001, cu privire la care noua lege a permis fie continuarea lor, fie suspendarea pana la soluționarea procedurii administrative.

Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via si principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (Cauza Brumarescu contra României - 1997 s.a.).

Au mai învederat pârâții ca in unele cauze Curtea Europeana a considerat ca „în contextul legislativ român care guvernează acțiunile în revendicare imobiliara si restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de buna-credința, chiar daca aceasta este anterioara confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoțita de lipsa totala de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinata cu absenta totala a unei despăgubiri, este contrara art. 1 din Protocolul nr. 1" (Cauza Rateanu contra României - paragraful 23).

Or, in cazul de fata pârâții au apreciat ca titlul in baza căruia imobilul a fost preluat a fost valabil, dar si ca a existat o despăgubire prealabila așa cum însuși reclamantul a învederat prin acțiune, neinteresând cuantumul acesteia. Așadar, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, se aplica când in speța a existat o privare de bunuri combinata cu absenta totala a unei despăgubiri.

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr. 33/2008 cu privire la legea 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 ca literatura de specialitate a admis în ultima vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se reduce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe prevederile art. 115 și 274 Cod pr.civilă, Legea nr. 112/1995, legea nr. 10/2001, CEDO, Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin încheierea de ședință din data de 08.12.2010 instanța a decăzut reclamantul P. I. din dreptul de a-și modifica cererea de chemare în judecată, constatându-se investita doar cu acțiunea introductiva.

Prin încheierea de ședință din data de 02.02.2011 instanța a respins excepția lipsei capacitații de folosință a pârâtei I. V. și a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului I. G..

Din oficiu, instanța a dispus emiterea unei adrese către Serviciul Public Comunitar de Evidență a Persoanelor C. pentru a comunica datele de stare civilă ale moștenitorului I. G., fiul lui G. și V., domiciliat în C., ., județul D., relațiile fiind comunicate cu adresa nr._ din data de 14.04.2011, astfel ca acțiunea a fost continuată în contradictoriu cu moștenitorul pârâților inițiali, respectiv in contradictoriu cu paratul I. G..

Prin încheierea de ședință din data de 11.05.2011 instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru motivele pe larg expuse acolo.

In cauza, instanța a administrat proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul paratului I. G. (f 230), proba cu interogatoriul reclamantului Paunete I. (f 232), proba testimoniala, fiind audiați martorii S. A. C. (pentru reclamant) si Giju A. (pentru pârât), declarațiile acestora fiind consemnate și atașate la dosarul cauzei, proba cu expertiza specialitatea topografie și proba cu expertiza specialitatea construcții civile.

Din oficiu, instanța a dispus emiterea unei adrese către Primăria Municipiului C. pentru a comunica dacă reclamantul P. I. a încasat până în prezent despăgubirile la care este îndreptățit conform Dispoziției nr._ din data de 08.10.2007, relațiile fiind comunicate cu adresa nr._ din data de 21.09.2011.

Din oficiu, instanța a dispus emiterea unei adrese către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților pentru a se comunica dacă reclamantul a primit până în prezent despăgubiri la care este îndreptățit conform Dispoziției Primarului C._/08.01.2007, relațiile fiind comunicate cu adresa nr._/_/L10/08.11.2011.

Din oficiu, instanța a dispus emiterea unei adrese către Prefectura Județului D. pentru a preciza data la care a fost înaintat dosarul reclamantului P. I. către ANRP- Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor și de a face dovada înaintării dosarului reclamantului către ANRP - Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, relațiile fiind comunicate cu adresa nr. 5143 din data de 17.05.2012.

Raportul de expertiză specialitatea construcții civile cu obiectivele stabilite prin încheierea de ședință din data de 01.06.2011 a fost depus de către expertul I. Iulică la dosar la data de 02.09.2011, reclamantul formulând obiecțiuni la data de 12.10.2011 ce au fost încuviințate de instanță în parte la data de 09.11.2011, expertul răspunzând la data de 21.12.2011.

Raportul de expertiză specialitatea topografie civilă cu obiectivele stabilite prin încheierea de ședință din data de 01.06.2011 a fost efectuat de către expert D. D. și depus la data de 07.09.2011, reclamantul formulând obiecțiuni ce au fost încuviințate de instanță prin încheierea de ședință din data de 09.11.2011, expertul răspunzând la data de 31.01.2012.

Prin încheierea de ședință din data de 11.04.2012 instanța a admis cererea formulată de reclamantul P. I. cu privire la restituirea taxei de timbru, a dispus restituirea taxei de timbru în cuantum de 3604, 47 lei, in temeiul art. 15, lit. r din Legea 146/1997, a încuviințat obiecțiunile formulate de reclamant cu privire la suplimentul la raportul de expertiză specialitatea construcții civile, răspunsul expertului fiind înaintat la dat de 26.04.2012 și a respins obiecțiunile reclamantului cu privire la suplimentul raportului de expertiza specialitatea topografie, In cauza, a fost atașat dosarul nr._/63/2007 al Tribunalului D..

Prin sentința civilă nr. 9577/20.06.2012 pronunțată de Judecătoria C. în dosar nr._, a admis cererea privind pe reclamantul P. I., în contradictoriu cu I. G. (decedat) și I. V. (decedat) prin moștenitor I. G..

A fost obligat pârâtul să lase în deplină proprietate si liniștita posesie suprafața de 114 mp situata in C., ., jud D. si casa de locuit situata la aceeași adresa compusă din patru camere, bucătărie, doua săli, cămară, pivniță si magazie de lemne .

A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 3737,03 lei cu titlu de cheltuieli de judecata ( onorariu apărător si onorariu experți).

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:

Reclamantul P. I. împreuna cu soția sa P. C. (decedata la data de 17.10.1995 si al cărei unic moștenitor este reclamantul conform certificatului de moștenitor nr. 55/12.03.1996) a dobândit prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 7141/29.08.1966 de Notariatul de Stat Regional Oltenia de la Paulini F. si Paulini A. dreptul de proprietate asupra unui teren loc de casa in suprafața de 355 mp situat in C., . si asupra unei părți din construcție situata la aceeași adresa compusa din trei camere, sala si pivnița in partea dinspre ., prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 9167/23.09.1967 de Notariatul de Stat Regional Oltenia reclamantul si soția sa au dobândit dreptul de proprietate asupra diferenței de teren si de construcție situate la aceeași adresa, respectiv 125 mp teren loc de casa si o camera, bucătărie, sala, cămară si magazie de lemne. La rândul lor vânzătorii dobândiseră imobilul in integralitatea sa prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 885/13.09.1950 (f 17).

Intre reclamantul P. I. si șotia sa P. C., pe de o parte si autorii paratului I. G. si I. V., pe de alta parte, s-a încheiat antecontractul de vânzare cumpărare din data de 21.04.1969 prin care reclamantul si șotia sa au promis înstrăinarea imobilului situat in C., . în schimbul prețului de 65 000 lei, antecontract ce a fost insa rezoluționat prin sentința civila nr_/20.09.1979, bunul revenind in proprietatea reclamantului si a șotiei sale cu obligația de a restitui autorilor paratului prețul încasat, ținând cont de faptul ca întreg imobilul teren si construcție fusese trecut in proprietatea statului prin Decizia nr. 460/11.12.1978 a Consiliului Popular al Județului D., in baza art. 5 si 56 din Legea 4/1973, imobilul fiind considerat a doua proprietate a reclamantului si șotiei sale (f 26-28).

Reclamantul si soția sa au fost despăgubiți cu suma de_,15 lei conform adresei aflate la fila 34 din dosar pentru imobilul trecut in proprietatea statului.

Ulterior, prin contractul de vânzare cumpărare nr. 602/19.10.1999 Consiliul Județean D. a înstrăinat autorilor paratului I. G. si I. V. imobilul situat in C., . compus din locuința cu trei camere, atribuindu-se cumpărătorilor si terenul aferent casei in suprafață de 96,53 mp .

Ca atare, titlul de proprietate exhibat de parat este tocmai acest contract de vânzare cumpărare, in timp ce titlul de proprietate invocat de reclamant in nume propriu si ca unic succesor al șotiei P. C. este reprezentat de contractele de vânzare-cumpărare nr. 7141/29.08.1966 si nr. 9167/23.09.1967 .

Potrivit art. 6 din Legea nr.213/1998 privind—proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării de către stat. Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.

Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului, potrivit art. 6, al 3 din același act normativ.

Conform Deciziei nr. 460/11.12.1978 a Consiliului Popular D. coroborata cu procesul verbal din data de 15.05.1979 (f 30) imobilul in litigiu a trecut in proprietatea statului in baza Legii 4/1973.

In speță, titlul opus de stat, respectiv Decretul nr. 4/1973 nu poate însă reprezenta un titlu valabil de preluare în sensul dispozițiilor art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998, întrucât potrivit punctului 1.4 din capitolul II din HG 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 care stabilește soluțiile privind cazul unor acte normative emise sub imperiul Constituției din 1965, in cazul Legii nr. 4/1973 privind dezvoltarea construcției de locuințe și vânzarea de locuințe din fondul de stat către populație, republicată, cu modificările ulterioare se va avea în vedere că potrivit art. 5 o persoană nu putea avea în proprietate personală decât o singură casă de locuit, iar dacă dobândea o a doua locuință, art. 52 alin. 1 din aceeași lege impunea ca una dintre ele (la alegerea proprietarului) să fie înstrăinată în termen de un an de la dobândire; dacă această dispoziție nu era respectată, una dintre cele două locuințe trecea în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri.

Astfel, potrivit acestor prevederi legale, pentru procedura administrativă de restituire prevăzută de lege urmează a se considera că, în ipoteza în care persoana care a dobândit o a doua locuință și a înstrăinat-o în termenul prevăzut de lege către o altă persoană, proprietarul vânzător a fost îndestulat cu prețul primit și ca atare nu se mai pot pretinde alte măsuri reparatorii. Însă, în cazul în care proprietarul căruia îi revenea obligația de înstrăinare nu a dat curs acestei obligații și locuința respectivă a fost trecută în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri, urmează a se considera că preluarea a fost abuzivă și ca atare persoana îndreptățită va avea beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de lege.

Instanțele judecătorești, de altfel, sunt competente să stabilească valabilitatea titlului chiar și în cadrul unei acțiuni în revendicare, deși nu au fost sesizate în mod expres cu acest capăt de cerere.

Reținând că imobilul in litigiu nu a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului, raportându-se la dispozițiile art.6 din Legea nr.213/1998 instanța a constatat că reclamantul P. I. deține un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, în cauză, pârâtul își întemeiază calitatea de proprietar (in calitate de moștenitor al autorilor I. G. si I. V.) pe contractul de vânzare-cumpărare nr. 602/19.10.1999, încheiat in baza Legii nr.112/1995, act din care rezultă că autorii săi au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului casa de locuit revendicat de reclamant. Prin necontestarea acestui titlu anterior promovării prezentei acțiuni de către reclamant, cerere ce putea fi formulată în condițiile art.45 din Legea nr. 10/2001, titlul subdobânditorului de bună-credință s-a consolidat, ceea ce înseamnă că poate fi opus celui care se pretinde proprietar în acțiunea în revendicare.

Instanța a reținut însă faptul ca dreptul de proprietate al reclamantului a fost încălcat prin preluarea abuziva a bunului proprietatea sa, iar vânzarea de către stat a acestui imobil unui terț de buna credința, chiar si atunci când este anterioara confirmării in justiție a dreptului de proprietate al fostului proprietar, reprezintă o privare de bun, având in vedere ca reclamantul din prezenta cauza nu a fost despăgubit pentru lipsirea de proprietate.

Pentru a retine astfel, instanța a avut in vedere ca deși reclamantul si șotia sa au primit la momentul trecerii imobilului in proprietatea statului despăgubiri in cuantum de 17 028, 15 lei (f 34), totuși aceasta suma nu reprezintă o despăgubire justă la nivelul anului 1978, ținând cont ca potrivit contractelor de vânzare-cumpărare prin care reclamantul si șotia sa au dobândit imobilul aceștia au achitat un preț total de 44 000 de lei in anii 1966 si 1967, iar in anul 1969 conveniseră cu autorii paratului sa înstrăineze imobilul in litigiu cu suma de 65 000 de lei.

Așadar, despăgubirile primite de reclamant si șotia sa, raportat la valoarea de circulație a imobilului in nici un caz nu pot fi considerate o justa si reala despăgubire in sensul prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adițional Convenției EDO.

In acest context, faptul că reclamantul a fost privat de dreptul de proprietate asupra bunului sau, combinat cu absența unei juste despăgubiri l-a făcut să sufere o sarcină disproporționată și excesivă incompatibila cu dreptul la respectarea bunului garantat de articolul 1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Instanța a avut în vedere partea din imobil ce nu a fost restituita reclamantului prin Dispoziția Primarului Municipiului C. nr._/08.10.2007, respectiv suprafața de 122 mp si construcția existenta pe aceasta suprafață de teren situate in C., . pentru care s-a reținut existenta in mod valabil a contractului de vânzare-cumpărare nr. 602/1999, pentru aceasta parte din imobil reclamantul urmând a primi despăgubiri in condițiile Titlului VII al Legii 247/2005.

Din adresele aflate la filele 238, 276 si 335 din dosar rezulta ca nici pana in momentul de fata, la cinci ani de la momentul emiterii Dispoziției nr._/08.10.2007 prin care reclamantului i-a fost restituita doar o parte din imobil, respectiv 366 mp si la 11 ani de la momentul declanșării procedurii administrative a recuperării bunului în anul 2001, reclamantul nu a primit despăgubiri pentru partea din imobil nerestituita, respectiv 122 mp pe care se afla casa de locuit.

Raportat la situația de fapt reținută si la susținerile paratului din întâmpinare instanța a avut în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr.10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr.30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul legii. nr.33 din 09 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanțe, conform art.330, indice 7, al 4 din Cod procedură civilă.

Cu privire la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv/ în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.480 din Codul civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr.10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una E. și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.).

In susținerea acestei soluții, instanța supremă a arătat că: „Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta".

Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art.2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art.18 lit.c, art.29)5 așa încât argumentul unor instanțe, în sensul că nu ar exista suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două normative, nu poate fi primit.

Prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr.10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art.1 alin.1 din Primul Protocol adițional, la Convenție, ceea ce impune, conform art.20 alin.2 din Constituția României, prioritatea normei convenționale, astfel cum stabilește art.11 alin.2 din legea fundamentală.

Instanța a considerat că prin problematizarea priorității Convenției, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, și prin evaluarea măsurii în care o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, în sensul art.13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin care instanța internă să poată înlătura neconvenționalitatea unor dispoziții ale Legii nr. 10/2001, ca lege specială, instanța supremă nu face decât să dea eficiență principiului subsidiarității, ce rezultă din coroborarea dispozițiilor art.1, 13 și 35 din Convenție, conform căruia instanțele naționale sunt primele chemate să interpreteze și să aplice dispozițiile convenționale, acestea fiind cel mai bine plasate și pentru a aplica și interpreta dreptul intern, prin raportare la Convenție, judecătorul național fiind „primul judecător" sau "judecătorul de drept comun al Convenției".

Astfel, consecventă principiului stabilit în considerentele și dispozitivul Deciziei nr.33/9.06.2008, conform căruia, nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civii, întrucât s-ar încălca principiul „specialia generalibus derogant", instanța supremă nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, chiar în condițiile existenței legii speciale, Legea nr. 10/2001, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un ,,bun" ca noțiune autonomă însensul art.1 din Primul Protocol Adițional, astfel încât este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii in revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

In acest context, instanța a considerat că principala modificare pe care decizia de recurs în interesul legii o aduce în soluționarea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deplasarea analizei pe care instanțele naționale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiata pe dispozițiile conventionale, in special cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional !a Convenția Europeana a drepturilor omului, dar nu mai puțin pe articolul 6 din Convenție care impune verificarea existenței unui „bun" sau a unei „speranțe legitime" în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.

Tot astfel, este important de subliniat că, prin statuarea de către instanța supremă a necesității analizei, în funcție de circumstanțele concrete, particulare ale fiecărei acțiuni, se dă expresie deplinei jurisdicții a unei instanțe independente și imparțiale, care să stabilească asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, ce formează obiectul de aplicabilitate al unui proces echitabil în materie civilă și constituie garanția dreptului de acces la un tribunal, componenta materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

In continuarea raționamentului care întemeiază admiterea cererii în revendicare a reclamantului, prin prisma Deciziei nr.33 din 9 iunie 2008, care are natura unei decizii interpretative a legislației interne aplicabile în cauză, instanța a apreciat, de asemenea, că analiza cererii în revendicare se realizează prin raportare la normele europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului șl a Libertăților Fundamentale, după cum urmează:

Pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum și de la cea a menținerii contractului de vânzare cumpărare nr. 602/19.10.1999 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de autorii paratului, titlul exhibat în cauză și nedesființat până în prezent, instanța a făcut următoarele considerații:

Cauzele T. și alții contra România, Pădurari; contra României și P. contra României, menționate și în Decizia ^.33/2003. reprezintă „cauze pilot" în jurisprudența Curții Europene și sunt citate ca precedente judiciare, obligatorii pentru instanțele naționale în sensul că prin aceste trei cazuri, s-a creat un raționament pe care Curtea 1-a aplicat in jurisprudența ulterioară, în ceea ce privește regulile de evaluare a ingerințelor in exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat dupa 1945 din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu.

In mod constant, Curtea a analizat în fiecare speță în parte respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme, prin verificarea modului de aplicare a condițiilor impuse de art.1 din Protocolul 1. Curtea Europeană apreciază ca fiind întrunită prima cerință, privind existența unui "bun", în sensul Convenției, atunci când a avut loc recunoașterea de către instanțele naționale, a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", „valori sau interese patrimoniale " sau "speranța legitima " de redobândire a bunului în natură.

Astfel, se poate vorbi despre existența unui "bun actual", în măsura in care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat chiar anterior pronunțării unor hotărâri judecătorești cu caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989 (de exemplu: cauza T., paragraf 38; cauza P., numai în privința unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraf 65).

Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă, cu aceeași valoare ca și un bun actual, în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", în sensul art.1 din Protocolul nr.1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr.112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza P., paragrafe 83 - 87, precum și în cauza P., paragraf 33).

Prin prisma acestei aprecieri, se constată că, în speță, reclamantul Paunete I. deține doar un "interes patrimonial", în sensul Convenției în condițiile în care se recunoaște de către această instanță nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în litigiu, ceea ce echivalează cu recunoașterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al acestuia, ce nu ar fi ieșit din patrimoniul sau, deci a unui interes patrimonial suficient de bine caracterizat. Așadar, reclamantul P. I. justifică, nu doar din perspectiva materială, dar și din perspectivă procedurală, un interes legitim, personal, născut și actual de a formula o cerere prin care să tindă la restituirea în natură a bunului imobil în litigiu, ca o condiție de exercițiu a acțiunii în revendicare.

In ceea ce privește îndeplinirea celorlalte condiții presupuse de art.1 din Protocolul nr.1, amintite anterior, Curtea Europeană a constatat existența unei "ingerințe" în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a imobilelor in litigiu proprietatea reclamanților, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului. In sensul celei de-a doua teze din primul paragraf al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.

„Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerința să fie prevăzută de lege, echivalentul cerinței de legalitate, dar și ca dreptul intern să răspundă exigențelor de accesibilitate și previzibilitate și interpretarea dată de instanțe să nu fie arbitrară (cauza T., paragraf 49).

In evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzută ca atare în legislația naționala.

Așadar, Curtea a recunoscut libertatea statului roman de a reglementa condițiile în care accepta să restituie bunurile ce i-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor.

Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii - fie legislativă, administrativă, ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza P., paragraf 92).

Curtea, constatând neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă-chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor deținute in virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală, a conchis în sensul absentei proporționalității, fiind rupt "justul echilibru" între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza P.). In același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună - credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, al unui drept ai altuia, combinată cu lipsa totala a despăgubirii, constituie o privare de proprietate contrară art.1 ai Protocolului 1 (cauza T contra României).

Prin urmare, în concursul dintre reclamantul P. I. și pârâtul I. G. instanța a observat că cel dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce i-a fost reconfirmat acestuia, cu efect retroactiv și în mod nerevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat; implicit, se impune recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul reclamantului.

Scurte considerații s-au impus a fi făcute si in legătura cu susținerile paratului in sensul ca prin neatacarea Hotărârii Comisiei Județene D. de aplicare a Legii 112/1995 nr. 313/04.11.1996 de către reclamant, hotărâre prin care i-a fost respinsa cererea de restituire a imobilului formulata in temeiul Legii 112/1995, s-a consolidat calitatea de cumpărători de buna credință a autorilor paratului, autori ce au cumpărat imobilul in litigiu după trei ani de la această hotărâre, susțineri ce apar ca nefondate pentru cele ce urmează:

Demersurile actuale de recuperare a bunului in materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului ce proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, prin vinderea imobilului către terț si, in același timp, prin absența oricărei reparări concrete a - prejudiciului suferit de reclamant, care să pună capăt acestei încălcări.

In același timp, pârâtul I. G. deținător al unui titlu asupra imobilului casa de locuit situat in C., ., necontestat, dispune, la rândul sau, de un "bun". Astfel, întrucât părțile litigante dețin fiecare un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil și au un „bun", în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, instanța va recunoaște dreptul reclamantului de a i se restitui bunul imobil asupra căruia i s-a recunoscut, cu efect retroactiv si nerevocabil, dreptul de proprietate.

Din cele expuse rezulta ca buna - credință a chiriașilor cumpărători I. G. si I. V. la momentul contractării cu autoritatea administrativă locala nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăraților titulari, implicit a încălcării art 1 din Protocolul nr.1. cu consecința ca se impune a se constata, „preferabilitatea bunului" reclamantului fata de "bunul" subdobânditorului de bună – credință, în absența oricărei posibilități reale de despăgubire a proprietarului, conferite prin legea națională, în situația în care ar urma procedura anume prevăzută de legea specială.

Astfel, și in ipoteza în care s-ar accepta interpretarea paratului in sensul ca art 45 ar institui un criteriu de păstrare a bunului în patrimoniul chiriașului cumpărător de bună-credință, căruia nu i s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare înlăturarea legii speciale se poate realiza, în circumstanțele concrete ale cauzei, prin efectul aplicării directe a Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu consecința înlăturării contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, prin care s-a produs, prin operațiunea vânzării - cumpărării, privarea de proprietate a adevăraților titulari, respectiv a reclamantului si a șotiei sale și care a împiedicat redobândirea posesiei de către aceștia.

Si susținerile pârâtului in sensul că în cauză se impun cu putere de lucru judecat considerentele hotărârilor judecătorești pronunțate in dosarul nr._/63/2007 atașat la prezenta cauza ce a avut ca obiect contestarea de către reclamant a Dispoziției nr._/08.10.2007, astfel ca reclamantul nu mai poate solicita prin prezenta acțiune restituirea in natura a imobilului din . apar ca nefondate, de vreme ce prin aceste hotărâri judecătorești s-a respins contestația reclamantului privind restituirea in natura a diferenței de teren de 122 mp si a casei de locuit, reținându-se existenta contractului de vânzare-cumpărare nr. 602/1999, aspecte necontrazise in prezenta cauza in care instanța a reținut de asemenea ca valabil acest contract de vânzare-cumpărare ca titlu al paratului, insa procedează la o compare a titlurilor de proprietate exhibate de parți pe calea acțiunii in revendicare de drept comun.

Trebuie adăugat că instanța de contencios european a analizat constant dispozițiile Legii nr.10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr.247/2005, apreciind că această lege nu funcționează, în prezent, într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferii de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de ., din cauza unei absențe prelungite a despăgubirii (cauza P., paragraf 34), proporționalitatea referindu-se nu doar la cuantumul despăgubirii, ci și la momentul acordării acesteia.

Astfel, s-a constatat ca procedura de aprobare a Fondului Proprietatea de către Consiliul Național al Valorilor Mobiliare și transformarea titlurilor de valoare ale primei în acțiuni cotate la bursă, operațiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea mai sus menționată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.

Tot astfel, într-o cauză recentă (cauza Faimblat contra României, hotărârea din 13 ianuarie 2009), Curtea a constatat că respingerea acțiunii în constatare (constatarea nevalabilității titlului statului) nu ar fi ridicat nicio problema dacă, în circumstanțele concrete ale cauzei, procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 ar fi fost o cale efectivă. Verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr.10/2001, ea a constatat că, după ce se parcurge procedura administrativă - și, dacă este cazul, chiar contencioasă - prevăzute de Legea nr.10/2001, se adoptă o decizie administrativă, a cărei executare se realizează în procedura prevăzută de Legea nr.247/2005, adică prin Fondul Proprietatea. Or, așa cum Curtea a constatat deja de mai multe ori în jurisprudența sa, Fondul Proprietatea nu este funcțional, în consecință, accesul oferit de Legea nr.10/2001 este unul teoretic si iluzoriu, nefiind în măsura să conducă, într-un interval rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea in natura nu mai este posibila.

In concluzie, ingerința în dreptul de acces la o instanță al reclamantului nu este proporțională cu scopul legitim urmărit, dat fiind faptul că astăzi, la mai mult de 11 ani de la începerea procedurii administrative (f 48), reclamantul nu a primit încă nicio despăgubire și nu are nicio garanție că va obține una în viitorul imediat.

In aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către chiriaș, vânzare ce reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului P. I., ingerință lipsită de bază legală, câtă vreme obiectul Legii nr.112/1995 îl constituiau numai imobilele preluate cu titlu de câtre stat, constatare ce interesează cererea in revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre.

Circumstanțele concrete ale cauzei, decurgând din constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, împiedică a se avea în vedere buna-credință cu care autorii paratului I. G. si I. V. ar fi acționat în momentul cumpărării imobilului in litigiu, ca reprezentând un criteriu de păstrare a bunului în patrimoniul subdobânditorului, în judecarea cererii în revendicare, pentru că numai imobilele preluate cu titlu valabil ar fi putut face obiectul Legii nr.112/1995, ipoteză ce nu se regăsește în speță. Instanța a reținut, astfel, că buna-credință a pârâtului-cumpărător, ca atitudine subiectivă manifestată la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilului în litigiu, deși poate salvgarda, în anumite condiții, actul juridic, apare ca irelevantă în materia revendicării, neputând valora, per se, un titlu de proprietate de natură să anihileze forța juridică a titlului reclamanților.

Convingerea autorilor pârâților cu privire la calitatea statului de veritabil proprietar, deci, buna-credință a acestora poate constitui un argument pentru salvarea contractului de vânzare-cumpărare de la sancțiunea nulității absolute pentru inexistența calității de proprietar a vânzătorului și pentru modul în care cumpărătorul evins, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, va avea dreptul la plata prețului reactualizat sau a valorii de circulație a bunului (a se vedea cauza R. contra Românie), însă nu poate produce consecințe juridice în planul acțiunii în revendicare.

Mai mult, în jurisprudența actuală a Curții, s-a reținut că în ipoteza în care pârâtul din acțiunea în revendicare deține un „bun" în sensul Convenției, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporționale, prin efectul exercitării acțiunii în evicțiune întemeiata pe dispozițiile art.1337 și următoarele Cod civil, evicțiune intervenita in spata ca urmare a admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne. în sensul art. 35 din Convenție, ca o condiție de a te plânge Curții pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate (a se vedea cauza T. și T. contra României: referitor la pretinsa încălcare a articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, Curtea reține incidența art.35 paragrafele 1 si 4 din Convenție, respingând acest capăt de cerere pentru neepuizarea căilor de atac interne).

In acest context, analizând doctrina și jurisprudența interne în materie. Curtea Europeană a reținut, în cauză, caracterul concret, eficient și accesibil al acțiunii în garanție pentru evicțiune, întemeiată pe Codul civil . Instanța de contencios european a avut în vedere implicit sistemul reparator instituit de legea specială, cât și dreptul comun, constatând că persoana interesată poate obține cel puțin prețul plătit reactualizat sau chiar o despăgubire la valoarea de piață, dar și plata îmbunătățirilor aduse bunului. Curtea a făcut distincție între prezenta cauză și E. și E. împotriva S. Cehia, în care fusese restituit doar prețul plătit, apreciind că despăgubirile acordate de statul român sunt semnificativ mai mari, astfel încât privarea de proprietate pe care o suportă terțul de bună-credință, aflat în posesia unui bun, in sensul Convenției, va putea fi acoperită în mod proporțional. Pe cale de consecința, instanța a admis cererea dedusa judecații si a obligat paratul I. G. sa lase in deplina proprietate si liniștita posesie suprafața de 114 mp situata in C., ., județul D. si casa de locuit situata la aceeași adresa compusa din patru camere, bucătărie, doua săli, cămară, pivniță si magazie de lemne. Suprafața de teren de 114 mp este cea rezultata din scăderea suprafeței de 366 mp ce a fost deja restituita reclamantului prin Dispoziția Primarului Municipiului C. nr._/08.10.2007 din suprafața totala de 480 mp cat a dobândit reclamantul împreuna cu șotia sa prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 7141/29.08.1966 si nr. 9167/20.09.1967. Chiar daca aceasta suprafață de teren ar fi in fapt mai mare, prin Dispoziția amintită reclamantul urmând a primi despăgubiri pentru suprafața de 122 mp, instanța a reținut ca, prin contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosar si care reprezintă titlul de proprietate al reclamantului, acesta si-a dovedit dreptul de proprietate doar asupra suprafeței de 480 mp din . din care suprafața de 366 mp i-a fost deja restituita.

In plus, autorul pârâților nu au dobândit prin contractul încheiat in anul 1999 cu Consiliul Județean D. decât un drept de folosință asupra terenului aferent casei de locuit.

Mai mult, prin raportul de expertiza specialitatea topografie întocmit in cauza de expertul D. D. s-a concluzionat ca in fapt suprafața de teren dobândită prin cele doua contracte de vânzare-cumpărare măsoară 454 mp din care cei 366 mp restituiți reclamantului in procedura Legii 10/2001 măsoară de fapt 324 mp, restul suprafeței fiind ocupata de construcții.

Instanța s-a pronunțat insa in funcție de actele de proprietate ale părților si astfel a obligat paratul sa lase in deplina proprietate si liniștită posesie reclamantului suprafața de 114 mp pentru considerentele anterior expuse ce reprezintă pana la urma diferența intre suprafața de teren din acte de 480 mp si cea deja restituita de 366 mp, chiar daca in fapt ambele suprafețe măsoară mai puțin, ceea ce duce in final la reintrarea in patrimoniul reclamantului a întregii suprafețe de 480 mp, indiferent de cât măsoară aceasta in fapt, astfel ca o individualizare detaliata a acestei diferențe de teren, nefiind nici posibila, astfel cum a învederat expertul, nu este nici strict necesara, de vreme ce reclamantul va reintra in posesia întregii suprafețe de teren din ..

In ceea ce privește insa construcțiile edificate pe aceasta suprafața de teren, instanța a dispus obligarea paratului I. G. la lăsarea in deplina proprietate si liniștită posesie a imobilului casa de locuit astfel cum a fost aceasta individualizata in contractele de vânzare cumpărare nr. 7141/29.08.1966 si nr. 9167/20.09.1967, respectiv ca fiind alcătuită din patru camere, bucătărie, doua săli, cămară, pivniță si magazie de lemne. Aceasta pentru ca reclamantul si-a dovedit dreptul de proprietate doar asupra acestei construcții, având in vedere faptul ca din raportul de expertiza întocmit in dosarul nr_/63/2007 al Tribunalului D. atașat la prezenta cauza a rezultat ca in decursul timpului imobilul a suferit extinderi si îmbunătățiri aduse de familia D. L. si D. C. care locuiesc in imobilul in cauza împreuna cu paratul I. G.. Ținând insa cont de faptul ca familia D. a realizat aceste îmbunătățiri si extinderi fără a exista nici măcar un contract de vânzare-cumpărare intre paratul I. G. si aceștia, iar in prezenta cauza nu au figurat ca părți ca urmare a faptului ca nu au fost chemați in judecata cu respectarea dispozițiilor art.112 si art. 132 C. pentru a formula eventuale apărări si cereri in despăgubire, acestora nu le rămâne decât calea separată pentru astfel de solicitări, realizând aceste îmbunătățiri pe propriul risc.

Instanța a dispus obligarea paratului I. G. la restituirea imobilului in cauza către reclamant, ținând cont de faptul ca numai acesta a avut calitatea de parat in cauza, chiar daca si alte persoane ocupa in fapt imobilul (reclamantului rămânându-i de asemenea la dispoziție o acțiune separata împotriva acestora), ținând cont si de declarațiile martorilor S. A. C. si Gaju A. conform cărora paratul si familia D. ocupa împreuna imobilul, astfel ca nu exista o delimitare a folosinței casei de locuit si terenului. Cum paratul I. G. ocupa imobilul casa de locuit si teren, instanța l-a obligat pe acesta către reclamant la lăsarea in deplina proprietate si liniștită posesie a acestor imobile .

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul I. G., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Pârâtul a arătat că în mod greșit prima instanță a reținut că imobilul in litigiu nu a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului, raportându-se la prevederile art. 6 din Legea 213/1998 și a constatat că reclamantul deține un bun în sensul art.l din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

Potrivit art. V și art. 52, alin. 1 din Legea 4/1973 o persoană nu va putea avea în proprietate personală decât o singură casă de locuit, iar dacă dobândea o a două casa, legea impunea ca una din ele să fie înstrăinată în termen de un an de la dobândire, iar dacă această dispoziție nu era respectată, una din locuințe trecea în proprietatea statului. Deci în cazul în care persoana a dobândit o a doua locuință și a înstrăinat-o în termenul prevăzut de lege către o alta persoana, se considera ca proprietarul - vânzător a fost îndestulat cu prețul primit si ca atare nu mai poate pretinde alte masuri reparatorii.

Pârâtul a menționat că reclamantul a vândut către autorii pârâtului imobilul în litigiu, a primit banii de la acesta, și mai mult, a primit și despăgubiri de la stat.

Deși antecontractul de vânzare-cumpărare dintre apelant și intimat a fost reziliat, intimatul nu a putut face dovada că a achitat apelantului prețul primit, deci rezilierea antecontractului nu a produs efecte juridice. Astfel, intimatul a cumpărat un imobil cu 44 000 lei și a primit doar pentru o parte din el, adică 65 000 lei de la autorii pârâtului și 17 028, 15 lei despăgubiri de la stat pentru restul de teren pe care nu l-a vândut.

Pârâtul a precizat că intimatul ar fi trebuit să facă demersuri alături de apelant pentru perfectarea actelor de cumpărare a terenului și casei pe care le-a vândut, având în vedere faptul că a primit prețul și nu l-a restituit, nu să pornească o acțiune în revendicare pentru un imobil pe care a încasat prețul solicitat.

A mai arătat că instanța a reținut în mod eronat că dreptul de proprietate al reclamantului a fost încălcat prin preluarea abuzivă a bunului proprietatea sa, iar vânzarea de către stat a acestui autorilor apelantului, chiar daca erau terți de buna credința, reprezintă o privare de bun, deoarece nu a fost corect despăgubit pentru lipsirea de proprietate, suma pe care a primit-o nereprezentând o despăgubire justă la nivelul anului 1978.

Instanța a ignorat în totalitate apărările formulate de pârât, precum și raporturile juridice stabilite între părțile in litigiu prin hotărâri definitive și irevocabile. Astfel solicitările reclamantului au fost analizate în cadrul dosarului_/63/2007. In cadrul acestui litigiu a fost reținut cu putere de lucru judecat că nu este fondată acțiunea reclamatului Paunete I. privind solicitarea de a anula parțial dispoziția nr._/2007 emisă de Primăria Municipiului C., respectiv respingerea cererii de restituire în natura a terenului în suprafața de 122 mp. și a construcției realizată pe acest teren.

S-a apreciat ca este legala calificarea litigiilor la Legea 10/2001 ca fiind litigii prin care se urmărește obținerea in deplina proprietate și liniștită posesie a unor bunuri din mâinile statului și ale chiriașilor, prin luarea în calcul și a dispozițiilor art. 480 Cod Civil. Tocmai din acest considerent acțiunile în revendicare introduse după . Legii 10/2001 au fost declarate, prin aceeași lege, ca fiind inadmisibile. După . Legii_, acțiunea in revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibila pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura specială.

Mai mult, in vederea protejării unor situații juridice născute în perioada de referința a legii, ori ulterior acesteia, a stipulat și posibilitatea acordării măsurilor reparatorii prin echivalent. Pentru repararea prejudiciului fostului proprietar însă legea speciala, ținând cont de drepturile dobândite de terți, a reglementat varianta restituirii prin echivalent pentru situații, in care restituirea in natura a fost declarata ca fiind posibila. Intre aceste situații care reprezintă excepția de la principiul restituirii in natura o reprezintă înstrăinarea construcției in temeiul disp. Legii 112/1995- situația imobilului din speța de fata.

Pârâtul a arătat că s-a reținut cu putere de lucru judecat de instanțele menționate anterior că, contractul nr. 602/1999 în baza căruia I. Ghoerghe și I. V. au dobândit construcția nu a fost atacat și prin urmare au dobândit un drept de folosința asupra terenului pe care este amplasat terenul în suprafața de 122 mp., fapt care a fost ignorat de prima instanță, care fără a aduce argumente juridice a considerat că acest contract este nul.

Prima instanță nu a ținut cont de prevederile legale aplicabile în cauză și de deciziile Înaltei Curți de Casație si Justiție.

In conformitate cu prevederile art. 45 alin. 1 și 4 coroborat cu art. 46 alin. 2 din Legea 10/2001 după . acestui act normative, restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil și înstrăinate prin acte de dispoziție este condiționata de constatarea pe cale judecătoreasca a nulității actului de înstrăinare, determinate de reaua-credința a pârâților din actul de înstrăinare, iar în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, aceeași măsura este consecința constatării nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare pentru încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor in vigoare la data înstrăinării. Ori, intimatul a formulat cerere de reconstituire in natura sau prin echivalent in baza legii 112/1995 care i-a fost respinsa prin Hotărârea nr. 313/04.11.1996 a Comisiei Județene de Aplicare a Legii 112/1995 întrucât nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege, condiții dezvoltate in întâmpinarea depusa la fond. Această hotărâre nu a fost contestată de către intimat. Abia la 3 ani de la aceasta hotărâre autorii apelantului au procedat la încheierea contractului de cumpărare nr. 602/1999, aceștia având calitatea de dobânditori de buna-credință. Ca atare, nulitatea absoluta a actului de înstrăinare constatata însă în contextul art. 45 din Legea 10/2001 se impune ca o premisă inevitabilă restituirii în natura a imobilului preluat în mod abuziv. Așa cum s-a decis în mod irevocabil de către instanțe, în cadrul contestației formulate în baza Legii 10/2001 în conformitate cu art. 18 lit. 18 lit. c coroborat cu art. 20 alin. 2 măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent la valoarea de piață în situația in care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Pârâtul a precizat că instanța nu făcut o analiză a celor două titluri de proprietate, ci doar aduce argumente de ce imobilul intimatului a fost preluat abuziv de către stat și nu a analizat nici un moment titlul său de proprietate, ci doar face afirmația că nu este un titlu valabil, fără a aduce argumente juridice de ce nu este valabil.

Intimatul nu a făcut dovada dreptului său de proprietate, astfel că acțiunea în revendicare trebuia respinsă.

Apelantul a invocat posesia de peste 30 de ani a imobilul, uzucapiunea ca mod de dobândire a proprietății, fapt care nu a fost analizat de către instanță care a interpretat eronat probelor administrate în cauză. Astfel, deși concluziile expertizei sunt contradictorii și nu corespund situației existente în realitate, totuși au fost respinse obiecțiunile pârâtului, instanța pronunțându-se în baza unei expertize incorecte. Instanța a obligat pârâtul să lase în deplină proprietate reclamantului mai mult teren decât există în realitate și decât ocupă efectiv, fapt ce contravine tuturor principiilor de drept.

A solicitat admiterea apelului, schimbarea în totalitate a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii în revendicare.

La data de 10.11.2012, intimatul reclamant P. I. a formula întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței apelate.

Intimatul a arătat că instanța a reținut în mod corect faptul că, în ceea ce privește existența unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, și dreptul comun, indicații obligatorii se regăsesc în cuprinsul Deciziei de îndrumare nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procedând la analiza efectivității căii oferite de procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 în cazul concret, instanța a reținut că prin Decizia nr. 1911/08.10.2007 a Primarului Municipiului C. s-a dispus acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 122 mp și imobilul construcție cu destinația de locuință. Pentru executarea acestei decizii administrative partea are la dispoziție procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, prin intermediului Fondului Proprietatea.

Instanța a pronunțat o sentință temeinică și legală având în vedere că în practică s-a considerat că în situația în care imobilul care a făcut obiectul exproprierii în perioada comunistă, a fost înstrăinat, fostul proprietar are deschisă nu numai calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, ci și calea acțiunii directe în revendicarea imobilului. Astfel, prevederile legii speciale nu exclud nici expres și nici implicit acțiunea în revendicare împotriva cumpărătorului posesor al imobilului preluat abuziv de către stat.

În cazul vânzării bunurilor preluate abuziv de către stat către chiriași, dreptul acestora nu poate fi preferabil în raport cu dreptul adevăratului proprietar pentru că, prin ipoteză, trecerea bunului în posesia statului a fost abuzivă.

Instanța a constatat, având în vedere faptul că statul nu a dobândit cu titlu valabil dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, așa cum s-a demonstrat și că dreptul de proprietate asupra acestui imobil nu a ieșit niciodată din patrimoniul reclamantului, statul nu putea nici să înstrăineze, în mod valabil, către soții I. G. și I. V., prin contractul încheiat în anul 1999, un drept de proprietate, pe care nu îl deținea. Este o clasică aplicare a principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet.

A considera că acțiunea în revendicare este admisibilă în speța de față, dă expresie optimă principiului echității, întrucât principiul garantării dreptului de proprietate consacrat de legile fundamentale române ar fi grav atins în cazul respingerii unei acțiuni în revendicare formulată de către un reclamant al cărui patrimoniu nu a fost niciodată părăsit de dreptul de proprietate împotriva unui apelant în al cărui patrimoniu nu ar fi existat niciodată dreptul de proprietate .

Adoptarea punctului de vedere al apelantului în sensul respingerii acțiuni ca inadmisibilă ar genera perpetuarea unei situații juridice create prin abuz și violență morală de regimul comunist, contrazicând textele constituționale și prevederile internaționale conform cărora nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de proprietatea sa.

Soluția instanței cu privire la pretinsa bună-credință a autorilor reclamantului este temeinică și legală.

Concluziile instanței cu privire la pretinsa bună-credință a autorilor reclamantului sunt în sensul că buna-credință nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăraților titulari.

În ceea ce privește eventuala buna-credință a cumpărătorilor la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nici măcar nu se poate reține existența bunei-credințe a autorilor reclamantului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Mai mult chiar, la momentul preluării abuzive a imobilului de către stat, așa cum rezultă și din Adresa nr._/11.06.1979 a I.J.G.C.L. - D. Biroul Fond Locativ, soții I. G. și I. V. locuiau în imobilul revendicat, aceștia locuind în acest imobil chiar din anul 1969 odată cu încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul revendicat, antecontract rezoluționat în anul 1979 și aveau astfel cunoștință de lipsa de valabilitate a titlului statului încă de la momentul constituirii acestuia și, deci, cu atât mai mult și ulterior, la momentul înstrăinării, aceștia neputând invoca faptul ca nu ar fi avut cunoștință de lipsa calității de proprietar a statului în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

În ședința publică din 15.03.2013 instanța a încuviințat proba testimonială în dovedirea uzucapiunii invocate de apelatul pârât, aceiași probă fiind încuviințată și intimatului pârât. Martorii Ț. F., S. P., P. A. și D. V. fiind audiați în ședința publică din 10.05.2013.

Tribunalul D. prin decizia civilă nr. 232/17.05.2013 a admis apelul declarat de pârâtul I. G., cu domiciliul în C., ., județul D., împotriva sentinței civile nr. 9577/20.06.2012 pronunțată de Judecătoria C. în dosar nr._, în contradictoriu cu reclamantul P. I., cu domiciliul procedural ales în C., .. 7, ., a schimbat în tot sentința apelată și pe fond a respins acțiunea.

Pentru a se pronunța astfel Tribunalul D. a reținut că imobilul în litigiu a constituit proprietatea reclamantului P. I. și a soției sale P. C. potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 7141/1966 autentificat de Notariatul de Stat Regional Oltenia și contractului de vânzare-cumpărare nr. 9167/1967, din al cărui patrimoniu a fost preluat de stat în baza deciziei nr. 460/11.12.1978 a Consiliului Popular al Jud. D..

Ulterior, prin contractul de vânzare – cumpărare nr. 602/1999, încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între autorii pârâtului I. G. și Consiliul Județean D., imobilul construcție în litigiu a fost transmis autorilor pârâtului în cauză, act de transmisiune ce nu au fost anulat.

S-a reținut, totodată, că reclamantul a înțeles să uzeze și de dispozițiile Legii nr. 10/2001, în temeiul căreia s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 122 mp și construcția imposibil de restituit în natură și care fac obiectul prezentului litigiu, prin decizia nr._/08.10.2007 a Primarului Mun. C., decizie menținută prin sentința civilă nr. 99/2008 a Tribunalului D., rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului (decizia nr. 252/2008 a Curții de Apel C.), respectiv recursului (decizia nr. 4648/2009 a ICCJ).

Această stare de fapt a fost în mod corect reținută de către prima instanță de fond.

Criticile apelantului vizând inadmisibilitatea de plano a acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, după apariția legii speciale Legea nr. 10/2001, sunt neîntemeiate, întrucât, prin raportare la dispozițiile deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casației și Justiție în recurs în interesul legii care a stabilit că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, aprecierile primei instanțe sub acest aspect fiind corecte.

Întrucât Legea nr. 10/2001 nu reglementează o procedură administrativă pentru restituirea în natură a imobilelor înstrăinate anterior intrării sale în vigoare, s-a apreciat că această lege nu înlătură acțiunea în revendicare de drept comun îndreptată împotriva subdobânditorilor imobilului revendicat.

În speță, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul revendicat de reclamant de la pârâții persoane fizice nu mai era în deținut de una din persoanele juridice prevăzute de lege, fiind vândut prin contractul de vânzare-cumpărare mai sus arătat în temeiul Legii nr. 112/1995 către pârâți.

În speța de față, consecința constatării nevalabilității titlului statului constă în ceea că dreptul de proprietate al autorului reclamanților nu a ieșit niciodată din patrimoniul acestuia, astfel că reclamantul este titularul dreptului de proprietate pe cale îl opune în acțiunea în revendicare dedusă judecății.

Analizând, din perspectiva jurisprudenței CEDO, dacă reclamantul deține un "bun actual", tribunalul a avut în vedere faptul că în jurisprudența actuală a Curții EDO se constată o schimbare a raționamentului construit pe tiparul cauzei P. V. România, continuând cu cauzele S. și P., pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nici o abatere în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul noțiunii de „bun”.

Dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior ori doar un „interes patrimonial”de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza P., par. 83 – 87; cauza P. par. 339), în cauza A. și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 778/22 noiembrie 2010), Curtea și-a nuanțat modalitatea de abordare a unor astfel de cauze.

S-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul reclamanților deposedați abuziv de stat doar dacă în prealabil s-a pronunțat o hotărâre definitivă și executorie, prin care constatându-se calitatea de proprietar, s-a dispus expres și restituirea bunului (par. 140 și 143).

Tribunalul a constatat că reclamantul nu se poate prevala de o astfel de hotărâre judecătorească prin care să se fi dispus expres restituirea imobilului în litigiu, astfel că nu îi poate fi recunoscută decât o creanță constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Legii nr. 247/2005, recunoaștere care s-a și realizat în această procedură a legii speciale inițiată de către reclamant, iar nu un drept la restituire care să îl îndreptățească la redobândirea posesiei.

Necontestarea titlului pârâților a avut ca efect consolidarea dreptului în patrimoniul dobânditorilor, în favoarea cărora, se recunoaște existența „bunului” în timp ce reclamantul care nu a înțeles să atace titlul opus de pârâți, urmează, dat fiind procedura instituită de actul normativ special ce reglementează categoria de imobile în care se încadrează și cel litigios, să-și valorifice dreptul de creanță recunoscut de dispozițiile acestei legi (Legea nr. 10/2001) de care a și uzat de altfel, fiindu-i recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.

Nefinalizarea procedurii, prin plata despăgubirilor, imputabilă exclusiv autorităților, nu dă însă naștere unui drept la restituirea bunului (indicat expressis verbis - revendicarea bunului) în patrimoniul reclamantului, nefiind posibil ca particularii să fie răspunzători pentru incoerența manifestată de stat în a implementa măsurile necesare în scopul aplicării normelor actului special de reparație, inclusiv pe componenta despăgubirilor cuvenite a fi acordate persoanelor îndreptățite.

Procedând la analiza comparativă a titlurilor invocate de părți, tribunalul a avut în vedere regimul juridic reglementat al categoriei imobilelor preluate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 care, fără a exclude legea generală, reglementează condițiile în care se pot restitui, atât imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și cele preluate fără titlu valabil (art. 1 din Legea nr. 10/2001), precum și relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora legea specială le permite să păstreze imobilele în anumite condiții prevăzute de lege (art. 18 lit. c, art. 29 din Legea nr. 10/2001), limitând în acest fel incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat. De asemenea, s-a apreciat că nu se poate face abstracție în această analiză de regimul juridic special al categoriei de imobile, asemenea celui litigios, supus unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun și nici de necesitatea respectării, alături de principiul ocrotirii dreptului de proprietate, a celui al securității raporturilor juridice.

În acest scop, „legislația trebuie să facă posibilă, luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună – credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod concret statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri” (paragraful 58 citat și în cauza R. contra României).

Tot astfel nu poate fi ignorat nici principiul securității raporturilor juridice, consacrat de normele și jurisprudența convențională în materie, care înseamnă în cauză a da preferabilitate titlului pârâților, atâta timp cât nefiind desființat, actul de proprietate exhibat de pârâți a avut drept efect consolidarea dreptului în patrimoniul dobânditorilor de bună – credință, apariția legii speciale consacrând în patrimoniul acestora din urmă „bunul” pretins în prezenta procedură, prin recunoașterea existenței sale, atâta vreme cât actul este în ființă și a fost încheiat în condiții de deplină legalitate, el nefiind anulat.

Astfel în analiza fondului pretenției deduse judecății, tribunalul, în considerarea principiilor mai sus enunțate, a acordat preferabilitate titlului pârâților, în condițiile în care actul lor de proprietate, nu a fost desființat, pârâții deținând astfel un bun în sensul Convenției, spre deosebire de reclamant care nu se poate prevala, așa cum s-a arătat de această noțiune, astfel cum este consacrată prin jurisprudența recentă a CEDO, criticile apelantului fiind întemeiate sub acest aspect.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul P. I. criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului formulat în cauză de P. I. (în continuare „Recurent-reclamant"), cu consecința modificării soluției instanței de apel în sensul respingerii apelului formulat de I. G. (în continuare „Intimatul-pârât"}și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În motivarea recursului a arătat că recurentul-reclamant, împreună cu soția sa, P. C., au dobândit în anul 1966, de la Paulini F. și Paulini A., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7141 din 29.08.1966 de Notariatul de. Stat Regional Oltenia, contra sumei de 30.000 lei, imobilul situat în C., ., județul D. format din 355 mp teren loc de casă, în indiviziune cu restul proprietății vânzătorilor, precum și o parte din construcția existentă pe teren, în suprafață de 60 mp, compusă din 3 camere, sală și pivniță situate în partea dinspre stradă a casei.

Ulterior, în anul 1967, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9167 din 20.09.1967 _ de Notariatul de Stat Regional Oltenia, au dobândit de la aceiași vânzători, contra sumei_de 14.000 lei, restul suprafeței de teren aflată în indiviziune cu terenul dobândit inițial, respectiv suprafața de 125 mp teren loc de casă, precum și restul din construcția casă de locuit, în suprafață de 39,60 mp, constând într-o cameră, bucătărie, sală, cămară și magazie de lemne.

Astfel, prin cele două contracte de vânzare-cumpărare sus-menționat recurentul-reclamant împreună cu soția sa au dobândit în integralitatea sa imobilul, teren și construcție, situat în C., ., județul D..

La data de 21.04.1969 între recurentul-reclamant și soția acestuia, pe de o parte, și autorii intimatului-pârât, pe de altă parte s-a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul situat în C., ., o parte din preț achitându-se la data de 21, respectiv 24.04.1969, urmând ca diferența să se achite „la perfectarea legală a actului de vânzare-cumpărare". Odată cu achitarea celei de-a doua tranșe din preț, respectiv la data de 24.04.1969, autorii intimatului-pârât au început să locuiască în imobilul revendicat. Menționează că încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică așa cum o impunea Decretul 144/1958 nu a fost posibilă deoarece autorii intimatului-pârât nu aveau domiciliul în C..

În anul 1972, recurentul-reclamant, tot împreună cu soția, cu banii obținuți prin încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare sus-menționat a cumpărat și un alt imobil situat în C., ., jud. D..

În anul 1978, bazându-se pe dispozițiile legii 4/1973 privind dezvoltarea construcției de locuințe și vânzarea de locuințe din fondul de stat către populație („Legea 4/1973"), Consiliul Popular al Județului D., prin Decizia nr. 460/11.12.1978 a dispus, în mod abuziv și arbitrar, trecerea in proprietatea statului a imobilului proprietatea intimatului și a soției sale situat în C., ., jud. D., ca fiind a doua proprietate.

Ulterior Deciziei nr. 460/11.12.1978, mai precis la data de 15.05.1979 s-a încheiat și procesul verbal prin care li s-ar fi adus la cunoștință recurentului-reclamant și soției acestuia dispozițiile Deciziei menționate, așa cum rezultă din procesul-verbal nesemnat nici de recurentul-intimat, nici de către soția acestuia, conform căruia atât casa, cât și terenul aferent acesteia a trecut în administrarea I.A.F.L C..

După trecerea imobilului în proprietatea statului, li s-a oferit recurentului-reclamant și soției acestuia drept despăgubire., inițial, o sumă de 11.314 lei, sumă pe care aceștia au contestat-o prin cererea nr. 3030/23^06.1980 pentru ca ulterior cuantumul despăgubirilor să fie stabilit la nivelul de 17.028,15 lei, conform Adresei nr. 210A/12.07.1982 emisă de Consiliul Popular Județean D., Întreprinderea Județeană de Gospodărie Comunală și Locativă D., potrivit căreia li se făcea cunoscut recurentului-reclamant și soției acestuia că dreptul de a încasa despăgubirile urma a se prescrie după trecerea a trei ani de la data primirii respectivei adrese.

Arată recurentul că atât el cât și soția mea, nu au fost de acord nici cu această sumă, întrucât ea nu reprezenta o despăgubire justă având în vedere faptul că aceștia achiziționaseră imobilul contra sumei de 44.000lei, iar despăgubirea reprezenta puțin mai mult decât o treime din prețul imobilului însă cu toate acestea au fost obligați din cauza cheltuielilor de judecată și a dobânzilor, precum și a necesității restituirii sumei de vânzare să primească aceasta sumă de despăgubire pentru a nu mai creste artificial cheltuielile pricinuite de aceasta trecere a imobilului în proprietatea statului.

Odată cu trecerea abuzivă în proprietatea statului a imobilului, autorii intimatului-pârât, văzând ca perfectarea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică nu mai era posibilă, au solicitat instanței și au obținut rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 21.04.1969, rezoluțiune care s-a pronunțat de către Judecătoria C. prin Sentința civilă nr._/20.09.1979, sentință prin care au fost obligați la restituirea către I. G.-tatăl Intimatului-pârât și I. V. a sumei de bani încasate în baza antecontractului de vânzare-cumpărare rezoluționat.

Suma de 17.028,15 lei oferită ca despăgubire a fost ridicată de către recurentul-reclamant și de către soția sa fiindu-le necesară pentru a plăti autorilor intimatului-pârât suma de bani la care au fost obligați ca urmare a rezoluționării antecontractului de vânzare-cumpărare.

Mai mult decât atât, au fost obligați la plata de dobânzi către autorii intimatului-pârât.

Prejudiciul suferit de el a fost mărit prin faptul că, au fost obligați la efectuarea de cheltuieli suplimentare, cum ar fi taxe suportate pentru dosarele de instanță, taxe ocazionate evaluarea și expertizarea, sume care se ridică la valori considerabile.

Ulterior, la data de 17.10.1995, soția sa, P. C., a decedat, rămânând singurul moștenitor al acesteia_conform Certificatului de moștenitor nr. 55/12.03.1996 autentificat de E. C. - N. Public.

La data de 19.10.1999 s-a încheiat, cu vădită rea-credință, între Consiliul Județean D. – Sector Servicii Publice și chiriașii imobilului situat în C., ., jud. D., I. G. și I. V.-autorii intimatului-pârât, contractul de vânzare cumpărare nr. 602 având ca obiect locuința situată în C., . compusă din 3 camere de locuit cu o suprafață utilă de76.14mp.

Menționează că, la data trecerii în proprietatea statului a imobilului situat în C., ., jud. D., acesta era ocupat de autorii intimatului, respectiv I. G. și I. V., așa cum rezultă și din Adresa nr._/11.06.1979 a I.J.G.C.L - D. Biroul Fond Locativ.

De asemenea, prin contractul sus-menționat, li s-a dat în folosință cumpărătorilor, autorii intimatului-pârât din cauza de față, pe durata existenței construcției, terenul aferent acesteia în suprafață de 96,53 mp.

În data de 14.08.2001, prin notificarea nr. 1162/N/2001, înregistrată la B. B. T., întocmită conform cu și în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 („Legea 10/2001"), recurentul-reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului teren și construcție situat în C., ., Jud. D., imobil preluat în mod abuziv de stat.

La data de 08.10.2007, prin Dispoziția nr._ a Primarului Municipiului C. s-a dispus restituirea parțială în natură a imobilului solicitat, respectiv a terenului în suprafață de 366 mp, iar pentru restul de 122 mp și pentru construcție, care nu au fost restituite în natură, s-a respins cererea de restituire în natură și s-a propus restituirea prin echivalent.

Împotriva Dispoziției nr._/08.10.2007 a Primarului Municipiului C. recurentul-reclamant din cauza de față a formulat plângere la Tribunalul D., prin care a solicitat anularea parțială a dispoziției și obligarea Primarului Municipiului C. la restituirea în natură a terenului cu suprafața de 122 mp precum și a construcției cu destinația de locuință.

Tribunalul D. s-a pronunțat prin Sentința civilă nr. 99 din data de 16 aprilie 2008 în sensul respingerii acțiunii formulate, respingere motivată de faptul că nu ar fi fost anulat contractul de vânzare-cumpărare al autorilor intimatului-pârât din prezenta cauză. împotriva acestei sentințe a declarat atât apel, cât și ulterior recurs care au fost respinse de instanțele superioare, menținându-se aceiași motivare.

Măsurile reparatorii prevăzute de Legea 10/2001 și-au dovedit astfel ineficienta, neasigurând, nici astăzi la mai mult de 12 ani de la momentul formulării cererii de restituire în temeiul Legii 10/2001, o reparare corespunzătoare a prejudiciului suferit de reclamant prin privarea acestuia de bunul său și lipsirea îndelungată de despăgubire, situație în care singura opțiune juridică pe care recurentul-reclamant o are la îndemână pentru apărarea dreptului său de proprietate este prezenta acțiune în revendicare imobiliară.

Instanța de fond în mod corect, în baza probelor administrate la dosarul cauzei, admite cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Împotriva sentinței formulează apel I. G., iar instanța de apel, în mod greșit consideră criticile apelantului-pârât întemeiate și pe cale de consecință admite apelul, schimbând în tot sentința apelată în sensul respingerii acțiunii.

II.. Soluția instanței de apel este nelegală.

Prin decizia pronunțată, Tribunalul D. reține faptul că, urmarea constatării nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, este aceea că dreptul de proprietate al Subsemnatului nu a ieșit niciodată din patrimoniul meu, astfel că sunt titular al dreptului de proprietate asupra imobilului.

În continuare însă, în mod absolut surprinzător, instanța face o interpretare fragmentată și total scoasă din context a unei hotărârii a Curții Europene a Drepturilor Omului (în continuare „CEDO"), respectiv cauza A. și alții contra României.

Interpretarea instanței de apel este în totală contradicție cu întreaga jurisprudență a CEDO, tribunalul interpretând în mod trunchiat și reținând ca fiind aplicabile în speța de față considerații ale CEDO ce vizau o stare de fapt complet diferită față de starea de fapt din prezenta cauză.

Astfel, instanța face referire la paragrafele 140 și 143 din cauza A. și alții contra României fără a să observe întregul context în care au fost făcute acele considerații. Considerațiile CEDO sunt, „140. Astfel, Curții îi este suficient să constate, ținând cont de sensul autonom al noțiunii "bunuri" și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, P., menționată mai sus, §§ 65 și 75

143. În speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor A. și P. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (paragraful 19 de mai sus), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament."

Trebuie menționat că, în cauză citată de instanța de apel starea, de fapt nu are nicio similitudine cu starea de fapt din prezenta cauză.

Astfel, în cauza A. și alții contra României, reclamanta A. a formulat o acțiune în revendicare ce a fost respinsă definitiv și irevocabil cu privire la un imobil (apartament), naționalizat în mod abuziv de către stat, însă acțiunea în revendicare a fost formulată anterior formulării unei acțiunii în baza legii specia le-respectiv Legea 10/2001, iar la momentul formulării cererii în fața CEDO, reclamantele solicitaseră Primăriei București restituirea întregului imobil, însă nu primiseră nici un răspuns de la aceasta timp de peste 4 ani.

Astfel, reținerile CEDO din paragrafele 140 și 143 au un cu totul alt sens decât cel pe care instanța de apel încearcă în mod total lipsit de temei să îl prezinte, având în vedere că reclamantelor A. nu le fusese recunoscut în nici un fel dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat de acestea.

Instanța de apel nu face decât să scoată din context fragmente dintr-o hotărâre, încercând să creeze impresia unei noi jurisprudențe CEDO.

Dacă ar fi să se dea crezare interpretării absurde a instanței de apel, ar exista o totală contradicție între toate hotărârile CEDO ce vizează principalele prevederi legislative referitoare la restituirea imobilelor naționalizate înainte de 1989 sau, în lipsa restituirii, despăgubirea aferentă și cauza A. și alții contra României.

Faptul că reținerile CEDO nu au aplicabilitate în speța de față rezidă din faptul că i-a fost recunoscută calitatea de proprietar și dreptul de a-mi fi restituit imobilul în litigiu de către Tribunalul D. care s-a pronunțat prin Sentința civilă nr. 99 din data de 16 aprilie 2008, în sensul restituirii prin echivalent a imobilului ce face obiectul prezentei cauze, instanțele superioare menținând sentința, în timp ce în ceea ce privește cauza A. și alții contra României, astfel cum am arătat supra nu exista nicio hotărâre judecătorească care să ateste dreptul de proprietate al reclamantelor sau drept la restituire fie ea în natură sau restituirea prin echivalent.

Trebuie menționat că dreptul la restituire fie ea în natură sau echivalent implică recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilului în discuție. "

Astfel cum reține instanța de fond de altfel în mod corect, în cauzele T. și alții contra România, P. contra României, și P. contra României, menționate și in Decizia nr. 33/2008 a instanței supreme, reprezintă „cauze pilot" în jurisprudența CEDO și sunt citate ca precedente judiciare, obligatorii pentru instanțele naționale în sensul că prin aceste trei cazuri, s-a creat un raționament pe care CEDO l-a aplicat în jurisprudența ulterioară, în ceea ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945 din categoria cărora face parte și imobilul in litigiu.

În mod constant, CEDO a analizat în fiecare speță în parte respectarea sau, dimpotrivă, încălcarea acestei norme, prin verificarea modului de aplicare a condițiilor impuse de art.l din Protocolul 1 al Convenției EDO. Curtea Europeană apreciază ca fiind întrunită prima cerință, privind existența unui "bun", în sensul Convenției, atunci când a avut loc recunoașterea de către instanțele naționale, a dreptului de proprietate asupra imobilelor in litigiu in patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", „valori sau interese patrimoniale " sau "speranță legitimă " de redobândire a bunului in natură.

Astfel, se poate vorbi despre existența unui "bun actual", în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat chiar anterior pronunțării unor hotărârii judecătorești cu caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989 (de exemplu: cauza T., paragraf 38; cauza P., numai in privința unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraf 65).

Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea in natură, însă, cu aceeași valoare ca și un bun actual, în ceea ce privește cerința legală a existentei unui "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr.l din Convenția EDO, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr.112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza P., paragrafe 83 - 87, precum și in cauza P., paragraf 33).

Prin prisma acestei aprecieri, în mod corect instanța de fond a constatat și instanța de apel ar fi trebuit să constate că, în speță, reclamantul P. I. deține doar un "interes patrimonial", în sensul Convenției în condițiile în care se recunoaște de către ambele instanțe - fond și apel-nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în litigiu, ceea ce echivalează cu recunoașterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al acestuia, ce nu ar fi ieșit din patrimoniul său, deci a unui interes patrimonial suficient de bine caracterizat. Așadar, Subsemnatul justifică, nu doar din perspectiva materială, dar și din perspectivă procedurală, un interes legitim, personal, născut și actual de a formula o cerere prin care să tindă la restituirea in natură a bunului imobil în litigiu, ca o condiție de exercițiu a acțiunii în revendicare.

De asemenea, astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond, în ceea ce privește îndeplinirea celorlalte condiții impuse de art.1 din Protocolul nr.l, amintite anterior, CEDO a constatat existenta unei "ingerințe" în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a imobilelor in litigiu proprietatea reclamanților, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului. în sensul celei de-a doua teze din primul paragraf al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității, însă în cazul de față aceste condiții ale unei privări de proprietate justificată nu sunt îndeplinite.

Instanța de apel, face rețineri contradictorii, arătând mai întâi că recurentului nu i s-ar fi dispus prin nicio hotărâre definitivă restituirea bunului, pentru ca ulterior să arate că i s-a reținut dreptul la restituire prin echivalent.

În continuarea raționamentul său instanța de apel reține în mod eronat că „particularii nu pot fi răspunzători pentru incoerența manifestată de stat în a implementa măsurile necesare în scopul aplicării normelor actului specia! de reparație.

Conform jurisprudenței CEDO, „justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerința să fie prevăzută de lege, echivalentul cerinței de legalitate, dar și ca dreptul intern să răspundă exigentelor de accesibilitate și previzibilitate și interpretarea dată de instanțe să nu fie arbitrară (cauza T., paragraf 49).

Astfel cum a reținut în mod temeinic instanța de fond, în evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, însă și de asigurarea unui just echilibru intre cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, in materia dreptului la respectarea proprietății sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării prevăzută ca atare în legislația naționala.

Astfel dacă se constată neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă-chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor deținute in virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine general, a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt "justul echilibru" între exigentele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza P.). în același sens, CEDO a afirmat, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună - credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, unui drept al altuia, combinată cu lipsa totala a despăgubirii, constituie o private de proprietate contrară art. 1 al Protocolului 1 (cauza T contra României).

Instanța de apel în loc să facă compararea titlurilor de proprietate exhibate de părți, face rețineri cu privire la necontestarea titlului intimatului-pârât, și cu privire la faptul că autorii acestuia din urmă ar fi fost de bună-credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr.602/1999 cu Consiliul Județean D. - Sectorul Servicii Publice, fără a motiva instanța cum a ajuns la astfel de concluzii.

În ceea ce privește eventuala buna-credință a autorilor apelantului-pârât la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, este indiscutabil că aceasta nu a existat, având în vedere faptul că la momentul preluării abuzive a imobilului de către stat, așa cum rezultă și din Adresa nr._/11.06.1979 a I.J.G.C.L. - D. Biroul Fond Locativ, soții I. G. și I. V. locuiau în imobilul revendicat chiar din anul 1969 odată cu încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul revendicat, antecontract ce a fost rezoluționat in anul 1979.

Devine de o evidență absolută că aceștia aveau deplină cunoștință de lipsa de valabilitate a titlului statului încă de la momentul constituirii acestuia și, deci, cu atât mai mult și ulterior, la momentul înstrăinării, aceștia neputând invoca faptul ca nu ar fi avut cunoștință de lipsa calității de proprietar a statului în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Mai mult decât atât, astfel cum în mod corect instanța de fond a reținut, convingerea autorilor intimatului-pârât cu privire la calitatea statului de veritabil proprietar, nu poate produce consecințe juridice în planul acțiunii in revendicare.

Mai mult, în același sens este și soluția instanței de fond, respectiv că in jurisprudența actuală a Curții (cauzele citate supra), s-a reținut că in ipoteza in care pârâtul din acțiunea in revendicare deține un „bun" in sensul Convenției, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat in temeiul Legii nr.112/1995, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporționale, prin efectul exercitării acțiunii în evicțiune întemeiata pe dispozițiile Codului civil, evicțiune intervenită în speță ca urmare a admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne. în sensul art. 35 din Convenția EDO, ca o condiție de a te plânge Curții pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate (a se vedea cauza T. și T. contra României: referitor Ia pretinsa încălcare a articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, Curtea reține incidența art.35 paragrafele 1 si 4 din Convenție, respingând acest capăt de cerere pentru neepuizarea căilor de atac interne).

În argumentarea raționamentului său instanța de apel face ample referiri și își întemeiază soluția pe dispozițiile Legii 10/2001, în ciuda faptului că cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze este întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil, și pe cale de consecință, instanța de apel ar fi trebuit să facă compararea titlurilor de proprietate și să dea câștig de cauză părții cu titlu de proprietate cel mai bine caracterizat.

Deși în cuprinsul hotărârii se arată că se va face compararea titlurilor de proprietate, o astfel de comparație nu este realizată.

Instanța de fond nu realizează compararea titlurilor de proprietate, analiza titlurilor de proprietate exhibate de părți într-o acțiune în revendicare ține de esența acestui tip de acțiune, și este singura modalitate pentru a putea pronunța o decizie legală.

În schimb, instanța de fond a fost cea care a realizat o comparare corectă a titlurilor de proprietate raportându-se la dispozițiile art. 6 alin. (1) din legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

Instanța de fond reține în mod corect faptul că intimatul-apelant nu deține un just titlu, titlu exhibat de acesta fiind contractul de vânzare-cumpărare 602/19.10.1999, prin care autorii săi au dobândit de la Consiliul Județean D. imobilul situat în C., ..

Având în vedere că. Consiliul Popular al Județului D. bazându-se pe dispozițiile Legii 4/1973, prin Decizia nr. 460/11.12.1978, a dispus trecerea in proprietatea statului a imobilului aflat astăzi în litigiu, instanța de fond a considerat în mod corect că se impune analiza prevederilor Legii 4/1973 și apoi și ale actelor de preluare pentru a determina în ce măsură acestea respectau Constituția, tratatele internaționale la care România era parte și legile în vigoare la data preluării imobilului în litigiu de către stat.

Astfel, Constituția Republicii Socialiste România adoptată în 1965, așa cum a fost .aceasta ulterior modificată succesiv în 1968 și 1969, prevedea în art. 36 că dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege, pentru ca în art. 12 să prevadă că: „Terenurile și construcțiile pot fi expropriate numai pentru lucrări de interes obștesc și cu plata unei juste despăgubiri".

Legea 4/1973, deși are ca scop declarat măsurile de dezvoltare a construcției de locuințe și îmbunătățire a gradului de confort, realizează, așa cum de altfel s-a reținut și în jurisprudență, o încălcare flagrantă a dreptului de proprietate, așa cum era acesta consacrat chiar de legislația în vigoare la momentul adoptării ei.

În raport de cele de mai sus, în mod corect instanța de fond a constatat că preluarea de către stat a imobilului situat în C., . a fost una abuzivă, ilegală și că, pe cale de consecință, statul nu a avut niciodată un titlu valabil de proprietate asupra acestui imobil, constatare făcută de altfel și de instanța de apel.

Judecătoria reține în mod corect și legal faptul că prețul plătit pentru a dobândi proprietatea imobilului a fost de 44.000 lei, despăgubirea stabilită de către autoritățile vremii a fost de doar 17.028,15 lei sumă care reprezenta cu puțin mai mult decât o treime din valoarea imobilului, neputându-se astfel în mod evident vorbi de o despăgubire justă și reală în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adițional Convenției EDO.

Având în vedere că și tribunalul reține faptul că imobilul său nu a ieșit niciodată din patrimoniu, și că este titularul dreptului de proprietate, tribunalul ar fi trebuit de asemenea să observe că i-a fost reconfirmat, cu efect retroactiv și in mod nerevocabil, recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat; implicit, se impunea recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului in patrimoniul recurentului-reclamant, în același sens sunt și prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care -dispune în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniu! statului.

Tribunalul își mai susține soluția și pe principiul securității raporturilor juridice, în sensul că intimatul-apelant ar suferi un prejudiciu, citând în scopul susținerii acestor argumente cauza R. contra României, fără a lua în seamă faptul că tot în cauza R. contra României, CEDO a stabilit că cumpărătorul evins prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, va avea dreptul la plata prețului reactualizat sau a valorii de circulație a bunului, însă nu poate produce consecințe juridice în planul acțiunii în revendicare, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond.

În acest context, analizând doctrina și jurisprudența interne in materie, CEDO a reținut, în cauzele analizate, caracterul concret, eficient și accesibil al acțiunii în garanție pentru evicțiune, întemeiată pe dispozițiile Codului civil. Instanța de contencios european a avut în vedere implicit sistemul reparator instituit de legea specială, cât și dreptul comun, constatând că persoana interesată poate obține cel puțin prețul plătit reactualizat sau chiar o despăgubire la valoarea de piață, dar și plata îmbunătățirilor aduse bunului. Curtea a făcut distincție între cauzele în care fusese restituit doar prețul plătit (a se vedea E și E împotriva S.Cehia), și despăgubirile acordate de statul român, aferente îmbunătățirilor, apreciind că despăgubirile acordate de statul roman acoperă privarea de proprietate pe care o suportă terțul de bună-credință, aflat in posesia unui bun, in sensul Convenției, putând fi acoperită in mod proporțional.

În cazul vânzării bunurilor preluate abuziv de către stat către chiriași, dreptul acestora nu poate fi preferabil în raport cu dreptul adevăratului proprietar pentru că, prin ipoteză, trecerea bunului în posesia statului a fost abuzivă. Rezultă că, în urma comparării titlurilor proprietarului deposedat abuziv și subdobânditorul de bună-credință, acțiunea primului va trebui admisă.

Totodată, instanțele de judecată au reținut inaplicabilitatea acestei norme legale în cadrul acțiunii în revendicare, ca efect al dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, care se aplică prioritar legii naționale, în temeiul art. 11 alin. (2) și al art. 20 alin. (2) din Constituția României.

De asemenea, instanța de contencios european, analizând dispozițiile Legii nr. 10/2001, a apreciat că această lege nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați și nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de ., datorită unei absențe prelungite a despăgubirii, proporționalitatea referindu-se nu doar la cuantumul despăgubirii, ci și la momentul acordării acesteia. Curtea a constatat că a avut loc o încălcare a art. 1 din Primul Protocol, în situația în care instanțele, deși au recunoscut dreptul foștilor proprietari ai unui imobil, nu au restituit acestora bunul, deoarece au reținut că, între timp, fusese cumpărat cu bună-credință.

În alte cauze Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că "în contextul legislativ român care guvernează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun ai altuia unor terți de bună-credință, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoțită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu absența totală a unei despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1."

Având în vedere argumentele din legislație, doctrină și jurisprudență expuse mai sus, precum și numeroasele condamnări ale României la CEDO pentru nerespectarea dreptului de proprietate prin neadmiterea acțiunii de revendicare, în mod corect instanța de fond a considerat admisibilă o astfel de acțiune indiferent dacă s-a epuizat procedura stabilită de legea specială, Legea nr. 10/2001 sau dacă nu s-a urmat această procedură. Considerațiile Curții Europene a Drepturilor Omului că acțiunea în revendicare este admisibilă atâta vreme cât prin admiterea acesteia nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate, ceea ce și în speța de față are aplicabilitate, având în vedere faptul că pentru considerentele expuse supra, intimatul-pârât nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului în litigiu și pe cale de consecință nu poate justifica un drept de proprietate asupra imobilului, astfel că prin admiterea acțiunii nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate.

Din raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului rezultă că nu se poate susține că existența Legii 10/2001 exclude indiferent de situație admisibilitatea unei acțiuni în revendicare, ideea expusă de Curte fiind aceea „că în astfel de situații trebuie să se analizeze pe fondul dacă reclamantul face dovada existenței în patrimoniul său a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului". în cazul de față, subsemnatul fac dovada existenței unui astfel de bun astfel cum am expus pe larg supra, și mai mult decât atât intimatul-pârât nu poate face dovada unui titlu de proprietate valabil, astfel că nu poate face dovada atingerii dreptului său de proprietate prin admiterea prezentei acțiuni.

Așa cum a statuat și înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recursul în interesul legii, instanțele de judecată în cazul promovării acțiunii în revendicare ulterior intrării în vigoare a Legii 10/2001, urmează astfel cum a făcut în cauza de față instanța de fond a analiza în ce măsură reclamantul se prevalează de un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța trebuind să verifice dacă legea internă intră în conflict cu Convenția, iar, în caz afirmativ, trebuind să aplice dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României potrivit căruia „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".

Instanța de fond a constatat în mod corect ca are un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, care intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la aceasta, pe când intimatul-apelant nu poate justifica nici măcar existența unei speranțe legitime având în vedere faptul că încă de la momentul preluării bunului de către stat autorii intimatului-apelant au cunoscut care este situația juridică a acestuia.

Pentru a reține existența unui bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului a fost avută în vedere și aprecierea Curții Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia, raportat și la dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea 10/2001, dreptul de proprietate al reclamantului nu este un nou drept, având de fapt de a face cu „recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor (...) și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului." Având de ales practic între protecția, oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dreptului de proprietate al său și unei pretinse speranțe legitime creată autorilor intimatului-apelant în momentul expirării termenului prevăzut de Legea 10/2001 pentru anularea în instanță a contractului lor de vânzare-cumpărare, în mod corect instanța de fonda constatat că este preferabil dreptul său în condițiile în care dreptul de proprietate al intimatului-apelant a fost dobândit de la stat, acesta din urmă neavând așa cum am demonstrat supra vreodată titlu legal pentru deținerea și, ulterior, înstrăinarea imobilului, astfel încât viciul titlului statului se transmite și asupra cumpărătorilor bunului de la stat.

De asemenea, în cauza de față astfel cum a reținut instanța de fond, nu prezintă relevanță faptul că recurentul ar putea beneficia de despăgubiri potrivit legii nr. 10/2001, deoarece dreptul la despăgubiri este un drept de creanță, drept distinct de însuși dreptul de proprietate, drept real ce se exercită direct asupra bunului, substituirea dreptului de proprietate cu un drept de creanță echivalând practic cu o expropriere așa cum este aceasta definită de Constituție, cu atât mai mult cu cât nici acum, la mai bine de 9 ani de la adoptare, așa cum a reținut și Curtea Europeană a Drepturilor omului (cauza P., par. 34), Legea 10/2001 nu funcționează într-un mod care să ducă la acordarea unei despăgubiri efective vechilor proprietari deposedați de .imobilele lor, această lege neluând în calcul și prejudiciul persoanelor private de bunurile lor datorită unei absențe prelungite a despăgubirii.

Singurul argument al instanței de apel în sensul că titlul intimatului-apelant nu a fost desființat, și pe cale de consecință consacră în patrimoniul acestuia bunul este nerelevant, având în vedere că sunt într-o acțiune în revendicare în care ambele părți au invocat titluri de proprietate, iar remediul corect într-o astfel de situație constă astfel cum am arătat supra în compararea celor două titluri, neputându-se pronunța altfel o soluție legală și temeinică.

Pentru aceste considerente solicită admiterea recursului formulat în cauză cu consecința modificării soluției instanței de apel în sensul respingerii apelului formulat de I. G., obligarea intimatului-pârât I. G. la_plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu

În drept invocă dispozițiile art. 480 și urm. din vechiul CC (în forma sa la momentul introducerii acțiunii), art. 555, 563 și următ. din NCC, art. 1 par. (1) din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pe dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă precum și principiile în care își are sediul materia.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor invocate și apărărilor formulate, în raport de disp. art. 304 pct. 8 și 9 c. pr. civilă, recursul este nefondat, din următoarele considerente:

Potrivit actelor și lucrărilor din dosar, Curtea, reține că în speță, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 7141/1966 autentificat de Notariatul de Stat Regional Oltenia și contractului de vânzare-cumpărare nr. 9167/1967, din al cărui patrimoniu a fost preluat de stat în baza deciziei nr. 460/11.12.1978 a Consiliului Popular al Jud. D., imobilul în litigiu a constituit proprietatea reclamantului P. I. și a soției sale P. C..

Prin contractul de vânzare – cumpărare nr. 602/1999, încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între autorii pârâtului I. G. și Consiliul Județean D., imobilul în discuție a fost transmis autorilor pârâtului în cauză, act de transmisiune ce nu au fost anulat.

S-a constata că reclamantul a uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, în temeiul căreia s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 122 mp și construcția imposibil de restituit în natură și care fac obiectul prezentului litigiu, prin decizia nr._/08.10.2007 a Primarului Mun. C., decizie menținută prin sentința civilă nr. 99/2008 a Tribunalului D., rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului (decizia nr. 252/2008 a Curții de Apel C.), respectiv recursului (decizia nr. 4648/2009 a ICCJ). Aceste aspecte au fost evidențiate, potrivit probatoriului administrat atât de către instanța de fond cât și de instanța de apel.

Se constată, de asemenea, că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul revendicat de reclamant de la pârâții persoane fizice nu mai era în deținut de una din persoanele juridice prevăzute de lege, fiind vândut prin contractul de vânzare-cumpărare mai sus arătat în temeiul Legii nr. 112/1995 către pârâți, astfel că, valabilitatea titlului statului nu mai subzistă, dat fiind faptul că dreptul de proprietate al autorului reclamanților nu a ieșit niciodată din patrimoniul acestuia.

Criticile recurentului, în sensul că instanțele fac o interpretare fragmentată și scoasă din context unei hotărâri CEDO, respectiv a cauzei A. și alții contra României nu sunt fondate, tribunalul, în mod corect, analizând, din perspectiva jurisprudenței CEDO, dacă reclamantul deține un "bun actual", a avut în vedere faptul că în jurisprudența actuală se constată o schimbare a raționamentului construit pe tiparul cauzei P. V. România, continuând cu cauzele S. și P., pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nici o abatere în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul noțiunii de „bun”. Totodată în considerentele deciziei recurate se face o analiză pertinentă a jurisprudenței anterioare, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior ori doar un „interes patrimonial”de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza P., par. 83 – 87; cauza P. par. 339), în cauza A. și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 778/22 noiembrie 2010), Curtea și-a nuanțat modalitatea de abordare a unor astfel de cauze. S-a arătat, potrivit jurisprudenței, că un „bun actual” există în patrimoniul reclamanților deposedați abuziv de stat doar dacă în prealabil s-a pronunțat o hotărâre definitivă și executorie, prin care constatându-se calitatea de proprietar, s-a dispus expres și restituirea bunului (par. 140 și 143).

Or, tribunalul, în mod just a constatat că reclamantul nu se poate prevala de o astfel de hotărâre judecătorească prin care să se fi dispus expres restituirea imobilului în litigiu, astfel că nu îi poate fi recunoscută decât o creanță constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Legii nr. 247/2005, recunoaștere care s-a și realizat în această procedură a legii speciale inițiată de către reclamant, iar nu un drept la restituire care să îl îndreptățească la redobândirea posesiei.

De asemenea, s-a avut în vedere că necontestarea titlului pârâților a avut ca efect consolidarea dreptului în patrimoniul dobânditorilor, în favoarea cărora, se recunoaște existența „bunului” în timp ce reclamantul care nu a înțeles să atace titlul opus de pârâți, urmează, dat fiind procedura instituită de actul normativ special ce reglementează categoria de imobile în care se încadrează și cel litigios, să-și valorifice dreptul de creanță recunoscut de dispozițiile acestei legi (Legea nr. 10/2001) de care a și uzat de altfel, fiindu-i recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.

Tribunalul, a reținut corect că nefinalizarea procedurii, prin plata despăgubirilor, imputabilă exclusiv autorităților, nu dă însă naștere unui drept la restituirea bunului (indicat expressis verbis - revendicarea bunului) în patrimoniul reclamantului, nefiind posibil ca particularii să fie răspunzători pentru incoerența manifestată de stat în a implementa măsurile necesare în scopul aplicării normelor actului special de reparație, inclusiv pe componenta despăgubirilor cuvenite a fi acordate persoanelor îndreptățite.

Cu ocazia judecării apelului, soluționat prin decizia recurată în prezent, instanța de apel a făcut o analiză comparativă a titlurilor invocate de părți, raportându-se la regimul juridic reglementat al categoriei imobilelor preluate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 care, fără a exclude legea generală, reglementează condițiile în care se pot restitui, atât imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și cele preluate fără titlu valabil (art. 1 din Legea nr. 10/2001), precum și relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora legea specială le permite să păstreze imobilele în anumite condiții prevăzute de lege (art. 18 lit. c, art. 29 din Legea nr. 10/2001), limitând în acest fel incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

Ca o consecință a acestei analize, instanța de apel a ajuns la concluzia corectă că nu se poate face abstracție de regimul juridic special al categoriei de imobile, asemenea celui ce face obiectul judecății în cauza de față, supus unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun și nici de necesitatea respectării, alături de principiul ocrotirii dreptului de proprietate, a celui al securității raporturilor juridice.

Astfel, în paragraful 58 citat și în cauza R. contra României se arată că „legislația trebuie să facă posibilă, luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună – credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod concret statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri”.

Instanța de apel, în mod corect a reținut că nu poate fi ignorat nici principiul securității raporturilor juridice, consacrat de normele și jurisprudența convențională în materie, care înseamnă în cauză a da preferabilitate titlului pârâților, atâta timp cât nefiind desființat, actul de proprietate exhibat de pârâți a avut drept efect consolidarea dreptului în patrimoniul dobânditorilor de bună – credință, apariția legii speciale consacrând în patrimoniul acestora din urmă „bunul” pretins în prezenta procedură, prin recunoașterea existenței sale, atâta vreme cât actul este în ființă și a fost încheiat în condiții de deplină legalitate, el nefiind anulat.

În consecință, este justă soluția tribunalului ce are la bază argumentarea că, în speță, pârâții sunt cei care dețin un bun în sensul Convenției, spre deosebire de reclamant care nu se poate prevala de această noțiune, astfel cum este consacrată prin jurisprudența recentă a CEDO, criticile recurentului fiind nefondate.

Față de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin 1 C. pr. civilă, recursul se va respinge ca nefondat, iar decizia tribunalului va fi menținută ca fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul reclamant P. I., împotriva deciziei civile nr.232/17.05.2013, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți I. G. și I. V..

Decizie irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică de la 07 Noiembrie 2013

Președinte, M. L.	Judecător, F. D.	Judecător, I. V.
	Grefier, N. D.

Red.jud.F.D.

2 ex/AS

j.a.G.C.F.

D.F. S.

j.f.L.L.B.

← Acţiune în constatare. Decizia nr. 783/2013. Curtea de Apel...		Anulare act. Sentința nr. 160/2013. Curtea de Apel CRAIOVA →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 7925/2013. Curtea de Apel CRAIOVA Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 3939/2013. Curtea de Apel CRAIOVA Pretenţii. Decizia nr. 5/2013. Curtea de Apel CRAIOVA Acţiune în constatare. Decizia nr. 783/2013. Curtea de Apel CRAIOVA Anulare act. Sentința nr. 160/2013. Curtea de Apel CRAIOVA Grăniţuire. Decizia nr. 1837/2013. Curtea de Apel CRAIOVA Conflict de competenţă. Sentința nr. 4/2013. Curtea de Apel CRAIOVA Uzucapiune. Decizia nr. 6666/2013. Curtea de Apel CRAIOVA