Servitute. Decizia nr. 1550/2013. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1550/2013 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 21-02-2013 în dosarul nr. 1284/317/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1550
Ședința publică de la 21 Februarie 2013
Completul compus din:
Președinte: - T. R.
Judecător: - M. L. N. A.
Judecător: - C. R.
Grefier: - S. C.
x.x.x.
Pe rol, judecarea recursului declarat de pârâtul B. G. împotriva deciziei civile nr. 420 din data de 15 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul Gorj – Secția I Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamanta S.C. A. C. S. R.L.- prin administrator B. C. C., cu pârâții B. N., L. LUCREȚIA, având ca obiect servitute.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au răspuns recurentul pârât B. G. personal și asistat de avocat P. M., avocat B. A. reprezentând intimata reclamantă S.C. A. C. S. R.L. - prin administrator B. C. C. și intimatul pârât B. N. personal, lipsind intimata pârâtă L. Lucreția.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care;
Avocat P. M. a depus la dosarul cauzei împuternicirea avocațială nr._ . O.
S-a învederat că nu sunt excepții de invocat, probe de administrat, alte cereri de formulat.
Nefiind excepții de invocat, probe de administrat, alte cereri de formulat, Curtea, constatând cauza în stare de soluționare, a acordat cuvântul asupra recursului.
Avocat P. M. pentru recurentul pârât B. G. a susținut oral motivele scrise de recurs în raport de care a pus concluzii de admitere a recursului, modificarea deciziei recurate, admiterea apelului, schimbarea sentinței pronunțată de instanța de fond în sensul respingerii acțiunii, susținând că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 624 și art. 1198 Cod civil.
A învederat că nu solicită acordarea de cheltuieli de judecată.
Avocat B. A. reprezentând intimata reclamantă S.C. A. C. S. R.L. - prin administrator B. C. C. a pus concluzii, în temeiul dispozițiilor art. 312 Cod procedură civilă, de respingere a recursului.
A solicitat obligarea recurentului pârât la plata cheltuielilor de judecată, depunând în acest sens chitanța nr. 2462/24.01.2013 reprezentând onorariu avocat, bon fiscal nr. 6/21.02.2013 reprezentând cheltuieli de transport.
Instanța a pus în discuție ca problemă de drept, dacă în cauză s-a promovat o acțiune în instituirea unui drept de servitute de trecere sau o acțiune în conservarea unui drept de servitute de trecere și dacă se aplică Noul Cod Civil.
Avocat P. M. a susținut că este vorba de o acțiune în realizare și se aplică dispozițiile codului nou.
Avocat B. A. a susținut că s-ar putea aplica și dispozițiile noului cod civil.
A susținut că este situația unei servituți convenționale. A susținut că dreptul de servitute prexistă acestui proces și că a fost o acțiune confesorie
Avocat P. M. a susținut că a existat o convenție între autori, în momentul când s-a înstrăinat nu mai avea dreptul la acea servitute.
Intimatul pârât B. N. a susținut că de la bunici și părinți, de 50 de ani a existat acest drum de trecere.
A solicitat să se păstreze soluția pronunțată în cauză.
S-a învederat de către părți că sunt în indiviziune toți, pe o suprafață de aproximativ 1200 mp.
Avocat B. A. a susținut că S.C. A. C. S. R.L are un drept de proprietate exclusiv.
CURTEA:
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
1.Prin sentința civilă nr. 2276 din 06.07.2012 pronunțată de Judecătoria Tg-Cărbunești s-a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. C. S.R.L. prin administrator C. C., împotriva pârâților B. N., B. G. Și L. Lucreția, având ca obiect conservare servitute de trecere.
Au fost obligați pârâții să permită reclamantei trecerea acesteia de la drumul public DJ 605 B și până la terenul proprietatea reclamantei în suprafață de 366 m.p. pe calea folosită până în momentul litigiului, stabilită prin acordul autorilor părților, respectiv cea individualizată de expertul tehnic L. I. G. prin răspunsurile la obiectivele 3 și 5 și prin schița anexă, în suprafață totală de 363 m.p., cu porți la ambele capete, cu următoarele dimensiuni și vecinătăți: Nord- m. B. I. D.N. C. pe o lungime de 43 m, . pe o lungime de 25 m și m. B. I.D.N. C. pe restul de 32 m; Est- Matca Pârâul Amărăzuia - pe 363 m ; Sud- m B. I D N C. pe toată lungimea, Vest - rest proprietate m. B. I D N C. pe aceeași lățime- 363 m.
S-a luat act că reclamantul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut următoarele:
Servitutea de trecere este una necontinuă și aparentă care, potrivit art. 624 C.civ. vechi, poate fi dobândită doar prin titlu.
In speță, servitutea de trecere dinspre proprietatea numitei V. A., cumpărată de reclamantă, a fost stabilită cu mult timp în urmă, prin convenția proprietarilor de atunci, autori ai vecinilor, autori frați între ei, ceea ce atrage și aplicarea art. 626 C.civ. 1864.
Că, respectiva servitute a fost respectată permanent, până la dobândirea bunurilor imobile fără ieșire la calea publică de către reclamantă, adică până în anul 2012 când, doar pârâtul B. G. s-a opus la continuarea folosirii drumului de trecere, deși ceilalți doi pârâți, frații primului, au fost de acord cu menținerea servituții, acesta fiind și motivul pentru care s-a născut litigiul de față.
Însemnele drumului de trecere se regăsesc nealterate în teren și nu prejudiciază folosirea vreunei construcții de pe terenul pârâților, aceste însemne constau în porți la un capăt și la celălalt al drumului de trecere, dar și în existența efectivă a acestui drum, din fotografiile realizate de expertul tehnic observându-se foarte clar drumul.
Administratorul reclamantei este fiul unuia dintre pârâți, astfel că instanța a reținut că opoziția pârâtului B. G. la menținerea servituții se datorează unor conflicte de familie și nu unor motive obiective. Tocmai gradul de rudenie dintre pârâți și reprezentantul reclamantei dovedește aplicabilitatea art. 626 C.civ., dar, în cauză, s-a făcut dovada unei convenții foarte vechi dintre autorii părților cu privire la drumul de trecere, că proprietatea reclamantei are caracterul de loc înfundat, că trecerea propusă de pârâtul B. G. nu este una posibilă, acesta privind și un terț proprietar care nu este parte în proces .
A mai reținut instanța că schimbarea proprietarului locului înfundat sau al locului aservit nu poate conduce la dispariția drumului de trecere stabilit de foștii proprietari ai fondurilor vecine.
Împotriva sentinței a declarat apel apelantul pârât B. G., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate .
A invocat în motivele de apel că în mod greșit a fost admisă acțiunea, întrucât nu sunt aplicabile disp. art. 624 Cod civil, neexistând niciodată o servitute de trecere constituită de autorul apelantului și de la început V. A., fostă proprietară, a avut cale de acces la calea publică parcelele 739 și 837 cu o lățime de 2 m ce există și în prezent și poate fi folosită de reclamantă după efectuarea unor reparații minime, reclamanta putând trece prin spatele casei autorului apelantului .
2.Prin decizia nr. 420 din data de 15 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul Gorj – Secția I Civilă în dosarul nr._ s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul pârât B. G., împotriva sentinței civile nr. 2276 din 06.07.2012 pronunțată de Judecătoria Tg-Cărbunești în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă S.C. A. C. S.R.L. prin administrator B. C. C. și intimații pârâți B. N., L. Lucreția.
A fost obligat apelantul pârât la 800( opt sute) lei cheltuieli de judecată în apel către intimatul reclamant.
Pentru a decide astfel, instanța a reținut:
Din analiza actelor și lucrărilor dosarului în limitele cererii de apel, s-a constatat de către tribunal că instanța a reținut starea de fapt ca fiind cea rezultată din probe, în privința convenției verbale dintre autorul apelantului pârât și cel al înstrăinătoarei V. A. privind trecerea acesteia prin curtea lui B. C., tatăl pârâților, la terenul înstrăinătoarei V. A., martorii audiați în cauză, P. C. și P. D. propuși de reclamantă, dar și martorul B. E. audiat la cererea pârâtului declarând că verișoara pârâților V. A. care a vândut imobilul teren și construcție către societatea reclamantă avea trecerea spre calea publică prin curtea pârâților, fii ai lui B. C. A fost audiată fiica înstrăinătoarei V. A. care a arătat că de când se știe trecerea de la proprietatea sa la calea publică s-a făcut prin curtea lui B. C., tatăl pârâților și mama sa V. A. fiind rude foarte apropriate, bunicul martorei și cel al pârâților fiind frați.
Aceeași martoră a susținut că prin spatele casei lui B. C. era doar o potecă de picior pe care familia înstrăinătoarei V. A. mergea pentru a lua apă, pentru a nu trece permanent prin curtea lui B. C., prin curtea acestuia trecând numai când aveau nevoie să treacă cu carul.
Susținerile acestei martore au fost confirmate și de depoziția martorului P. C., care a arătat că V. trecea la drumul public prin curtea lui B. C. tatăl pârâților cu tractorul, căruța sau carul și de regulă, cu piciorul trecea pe o potecă prin spatele casei acestuia, ambele treceri atât cea din curte, cât și cea din spatele casei fiind de multă vreme, atât înainte de 1975 când la V. era casa veche în curte, cât și după 1975, când s-a edificat casa nouă .
Rezultă așadar din depozițiile martorilor, dar și din raportul de expertiză întocmit în cauză că pe poteca de picior din spatele casei nu se poate circula cu carul sau cu alte utilaje .
Potrivit art. 624 vechiul Cod civil, servituțile continue neaparente și servituțile necontinue și neaparente nu se pot stabili decât prin titluri .
Din depozițiile martorilor audiați rezultă că dintotdeauna de cânt terenul s-a aflat în proprietatea înstrăinătoarei V. A., trecerea cu atelajele s-a făcut prin curtea tatălui pârâților ,spre proprietatea acesteia, astfel că a fost dovedită cu proba testimonială calitatea de loc înfundat a proprietății înstrăinătoarei, terenul având aceeași calitate de loc înfundat și după înstrăinarea proprietății de către V. A. reclamantei, așa cum rezultă din raportul de expertiză întocmit de expert L. I. G., dar și din depozițiile martorilor, fiind relevanță sub aspectul necesității trecerii că terenul înfundat are în prezent alt proprietar.
Trecerea trebuie stabilită prin locuri ce ar pricinui o mai puțină pagubă acelui pe al cărui loc trecerea urmează a fi deschisă, dar așa cum rezultă din expertiză și din depozițiile martorilor, prin spatele casei apelantului nu se poate trece cu atelajele, iar pentru faptul că fondul aservit este fărâmițat, neexistând o altă posibilitate de trecere la locul înfundat, proprietarul fondului aservit nu poate cere schimbarea locului prin care este stabilită servitutea, decât în măsura în care exercitarea servituții printr-un alt loc ar rămâne la fel de comodă pentru proprietarul fondului dominant.
Potrivit art. 764 Cod civil, modul de exercițiu al servituții se dobândește în aceleași condiții ca și dreptul de servitute .
În privința susținerilor apelantului pârât că fondul aservit este în indiviziune s-a reținut de către tribunal că judecata s-a purtat și în contradictoriu cu ceilalți pârâți, iar servitutea de trecere a fost stabilită pe calea folosită și de înstrăinătoarea terenului reclamantei, ce a fost stabilită prin acordul autorului înstrăinătoarei cu autorul pârâților, individualizată de expert tehnic L. I. G..
3.Împotriva acestei decizii, în termen legal a formulat recurs pârâtul B. G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeienicie.
Criticile sunt în esență următoarele: Tribunalul a făcut o aplicare greșită a legii respectiv a dispoz. art.624 vechiul cod civil în condițiile în care a considerat ca în cauză există dovada unui titlu pentru servitutea de trecere pretinsa de către reclamantă ..
În acest sens Tribunalul arată că ar fi existat o „ convenție verbală „ între autorul recurentului și cel al înstrăinătoare V. A. privind această servitute de trecere, respectiv că V. A. ar fi fost o rudă, verișoară.
Tribunalul a motivat că în cauză trebuia făcută dovada constituirii servituții de trecere prin „titluri”, avea obligația să cerceteze atât existența sau inexistența acestui titlu, ca o convenție scrisă, sau imposibilitatea morală a preconstituirii unei astfel de convenții datorită unor legături de rudenie strânsă, în cauză nepunându-se problema unor astfel de legături de rudenie strânsă.
În al doilea rând Tribunalul a făcut o aplicare greșită a legii și în ceea ce privește dispoz. art. 764 Cod civil, refuzând efectiv să cerceteze așa cum s-a arătat inițial și la fond că există și un alt loc prin care reclamanta ar avea posibilitatea să aibă acces „ cu carul „ la calea publică fiind vorba de proprietatea vecină paralelă cu drumul de acces cu o lățime de 2 metri liniari care există și în prezent,
Se mai arată că reclamanta are în proprietate 363 m.p., iar instanța i-a acordat în folosință . 363m.p.
În drept invocă art. 304, pct.9 C.pr.civilă.
Solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei în sensul admiterii apelului.
Intimata reclamanta S.C. A. C. S. R.L.- PRIN ADMINISTRATOR B. C. C. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este fondat și se va admite ca atare, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
In cauza nu s-a formulat o actiune in constituirea unui drept de servitute de trecere, ci o actiune in conservarea unui drept de servitute de trecere preexistent, dar care ar fi fost tulburat de catre unul dintre parati la un moment dat, dupa dobandirea in proprietate a imobilului, de catre reclamanta.
S-a invocat existenta unei intelegeri, respectiv a unei conventii in acest sens, deci a unui act juridic, incheiat in urma cu zeci de ani, intre autorii partilor.
Nu s-a exhibat un titlu, respectiv un inscris constatator al conventiei prin care s-ar fi constituit dreptul de servitute de trecere si s-ar fi stabilit modalitatea de exercitare a acestui drept.
Dar, din argumentele aduse, desi sumar expuse, avand in vedere inexistenta unui inscris constatator al actului juridic care sa fi fost depus la dosar, s-a invocat totusi in termeni expeditivi si generali, imposibilitatea morala la origine, a preconstituirii inscrisului, ca urmare a rudeniei dintre autorii partilor, deci a calitatii partilor si a circumstantelor de la acea vreme.
Prima instanta de fond nu a identificat nicio problema in ceea ce priveste expunerea motivelor de fapt si de drept ale actiunii introductive si nu a manifestat un minim rol activ, nu a cerut partilor explicații, oral sau în scris și nu a pus in dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu erau menționate în cerere sau în întâmpinare, in scopul prevenirii oricarei greșeli privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii si al pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, potrivit art. 129 alin. 4 si 5 Cod procedura civila.
De asemenea, prima instanta, desi a enuntat corect dispozitiile art. 624 Cod civil (1864), potrivit carora servitutea de trecere fiind una continua si neaparenta, se dobandeste doar prin titlu, deci prin act juridic, iar nu printr-un fapt juridic, a concluzionat in termeni generali ca a existat o conventie in sensul constituirii dreptului de servitute intre autorii partilor, fara a face vreo distinctie din punct de vedere juridic intre dovada titlului de constituire – inscris, ca proba a ctului juridic si dovada imposibilitatii morale a preconstituirii inscrisului – orice mijloc de proba. Cu alte cuvinte, prima instanta, in raport cu elemente ale starii de fapt, declaratii de martori, interogatoriu si proba cu expertiza – coroborate, a admis ca este posibil a se face dovada conventiei respective, atat in privinta existentei dreptului reclamat, cat si in ceea ce priveste modalitatea de exercitare a servitutii prin orice mijloc de proba.
De asemenea, in acest context, prima instanta in mod gresit a conchis in sensul ca sunt aplicabile si disp. art. 626 Cod civil (1864).
Or, aceste dispozitii legale nu pot fi interpretate si aplicate corect, decat in legatura cu cele cuprinse in art. 625 Cod civil (1864) care se refera la servitutile continue si aparente in privinta carora „destinațiunea proprietarului ține loc de titlu”. Asadar, cata vreme servitutea de trecere este una continua si neaparanta, nu erau aplicabile disp. art. 625 si, pe cale de consecinta, nici ale art. 626 Cod civil (1864), potrivit carora „nu poate fi destinațiune a proprietarului decât numai când se va dovedi că cele două fonduri acum despărțite au fost averea aceluiași proprietar, și că printr-însul s-au pus lucrurile în starea din care a rezultat servitutea”.
Nestabilirea unei distinctii clare intre dovada titlului, a actului juridic de constituire a servitutii – un inscris si dovada imposibilitatii morale a preconstituirii inscrisului avand in vedere calitatile partilor si circumstantele faptelor – orice mijloc de proba, afecteaza de nelegalitate prima sentinta, chiar daca au fost aduse argumente privind existenta unor semne exterioare ale unei cai de acces catre drumul public si folosirea acesteia de-a lungul timpului, intrucat aceste argumente apar ca fiind aduse tot in sprijinul existentei si dovedirii conventiei.
Or, in lipsa unei demarcatii clare intre titlu si lipsa acestuia, intre act juridic si fapt juridic, dar si neabordarea admisibilitatii probelor . altul, ( regula – art. 1191 si exceptia – art. 1198 interpretat extensiv, in sens de imposibilitate morala/materiala) - argumentele privind elementele starii de fapt mai sus expuse, in sensul ca accesul la terenul proprietatea autoarilor reclamantei s-a facut pe terenul proprietatatea autorului paratilor – ar putea constitui, fata de caracterul lor echivoc, doar expresia unor acte de toleranta din partea autorului paratilor si nicidecum recunosterea existentei unei conventii prin care autorul la origine al reclamantei sa fi dobandit dreptul de servitute, ca dezmembramant al dreptului de proprietate asupra unui fond asevit.
Pe de alta parte, expunerea unei stari de fapt care s-ar fi perpetuat in sensul existentei si utilizarii de-a lungul timpului, a unui drum de trecere spre calea publica pe terenul paratilor, fara a se face dovada clara a titlului sau a imposibilitatii constituirii inscrisului constatator al titlului - ca ipoteza obligatorie de lucru, pot fi privite ca argumente indirecte in sprijinul dobandirii dreptului prin posesiune indelungata, desi servitutea de trecere nu este aparenta si continua.
Nu in ultimul rand, ipoteza de lucru fiind gresita, respectiv aceea a dovedirii titlului, a actului juridic prin orice mijloc de proba, prima instanta nu s-a preocupat nici de aplicarea dupa caz, a disp. art. 628 Cod civil (1869), potrivit carora titlul constitutiv al servituții, în privința servituților ce nu se pot dobândi prin prescripție, nu poate fi înlocuit decât prin un titlu de recunoaștere a servituții și dat din partea proprietarului locului aservit (art. 1189 Cod civil privind actele recognitive).
In orice caz, acest mod de a aborda cauza a generat un dezechilibru procesual, intrucat prin neidentificarea corecta a problemelor de drept specifice spetei, nerespectarea regulilor care guverneaza proba actului juridic si neasigurarea contradictorialitatii in toate problemele litigioase, apelantul si recurentul de astazi, a fost in imposibilitate de a-si formula apararea si de a aduce argumente aplicate si concrete inclusiv in privinta pretinsei imposibilitati morale a preconstituirii inscrisului, ramasa neanalizata.
In acest context, partea a fost lipsita si de posibilitatea de a formula o critica argumentata si clara in aceasta privinta, in apel, marginindu-se numai la aspecte de ordin general subsumate doar inexistentei titlului, iar nu imposibilității de preconstituire, in aceeași masura in care s-a abordat problema si in prima instanta.
A fost necesar a evidentia aceste aspecte privind aplicarea legii in prima instanta, pentru o analiza corecta a modului in care s-au aplicat dispozițiile art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă și au fost abordate aceste imprejurari de drept in apel in limita a ceea s-a criticat prin motivele de apel, intrucat obiectul in recurs il reprezinta decizia pronuntata de tribunal.
Astfel, in apel, instanta abordeaza din aceeasi perspectiva gresita, problematica spetei si nu raspunde criticii din apel privind inexistenta titlului de constituire a dreptului de servitute de trecere, limitandu-se in a afirma existenta la origine a unei intelegeri verbale intre autorii partilor, pentru a se demonstra respectarea disp. art. 624 Cod civil și nu face nicio analiză a modului de respectare a legii în primă instanță în privința aplicării regulilor care guvernează proba actului juridic.
In aceasta ordine de idei si fara a face vreo analiza din perspectiva admisibilitatii probelor, a regulii in materie, precum si a exceptiilor, tribunalul pune exclusiv accentul pe starea de fapt, relevand mai degraba elemente care sunt specifice unei analize realizate . constituirea unui drept de servitute de trecere, cum ar fi existenta locului infundat, iar nu in conservarea unui drept preexistent si, pe de alta parte, fata de expunerea rationamentului, evaluarea probelor apare ca fiind in sprijinul dovedirii unei conventiei verbale a autorilor partilor.
Or, o astfel de abordare este gresita.
Orice mijloc de proba era admisibil, dar nu pentru dovedirea titlului insusi, deci a actului juridic, ci numai pentru dovedirea imposibilitatii materiale/morale a preconstituirii inscrisului constatator al conventiei prin care s-a nascut servitutea si, odata facuta aceasta dovada, era admisibila orice proba pentru dovedirea modului cum s-a pus in practica intelegerea si in ce modalitati s-a exercitat dreptul pentru uzul si exploatarea corespunzatoare a fondului dominant.
Curtea nu neaga relevanta probatorie si utilitatea unor informatii care releva o anumita stare de fapt, dar acestea nu raspund si nu rezolva problema de drept a constituirii servitutii de trecere prin titlu, respectiv existenta/inexistenta titlului dupa caz sau inexistenta inscrisului ca proba, dar si a cauzelor care ar fi generat o asemenea situatie juridica - acestea fiind in ordine cronologica, primele probleme pe care instanta era datoare sa le identifice si sa le rezolve si carora trebuia sa le aloce o motivare in fapt si in drept corespunzatoare, in conditiile art. 261 alin. 1 pct. 5 C. si art. 6 CEDO, restul problemelor privind identificarea in fapt a locului de trecere convenit, fiind subsecvente.
Pentru lămurirea tuturor acelor împrejurări privind existenta/inexistenta titlului si/sau a celor care ar fi generat imposibilitatea preconstituirii inscrisului doveditor, se impune administrarea unor probe adecvate, apte să furnizeze informații suficiente într-un sens sau altul sau reevaluarea celor existente, dar și în scopul probatoriu indicat în precedent.
Asemenea probe nu pot fi administrate în recurs, după cum nici reevaluarea celor administrate nu poate fi realizată în această etapă procesuală, având în vedere disp. art. 305 Cod procedură civilă, recursul fiind o cale extraordinară de atac, singura probă admisibilă fiind proba cu înscrisuri.
În recurs, se face un control exclusiv de legalitate, verificându-se în raport cu cazurile de recurs de casare sau modificare, modul cum s-a aplicat legea la o anumită stare de fapt ale cărei coordonate se determină definitiv în fața instanței de apel (în lipsa unor înscrisuri noi in recurs), tribunalul fiind o instanță superioară de fond.
Dar, pentru exercitarea unui control judiciar complet si adecvat și pentru verificarea legalității deciziei în raport cu normele de drept material, este necesar ca starea de fapt să fie pe deplin lămurită.
Or, Curtea constată așa cum s-a arătat în precedent, ca starea de fapt nu a fost pe deplin lămurită, dar nu din perspectiva oglindirii acesteia la momentul actual, ci din punct de vedere al originii acestei stări de fapt, respectiv al momentului constituirii pretinsei servituti in lipsa unui inscris constatator al conventiei.
În aceste condiții, nefiind lămurită complet și pe deplin starea de fapt in privinta constituirii servitutii si nefiind abordata aceasta imprejurare ca fiind in primul rand o problema de drept, Curtea nu poate sa analizeze pentru prima oara aceasta problema si nu poate nici să mențină hotărârea recurată, nici să o modifice, impunându-se casarea o data a deciziei.
Pe de altă parte, o astfel de abordare din partea instanței de apel, echivalează cu necercetarea fondului, fiind incident cazul de trimitere prevăzut de art. 312 alin. 5 teza I si alin. 6 ind. 1 Cod procedură civilă, pentru ca niciuna dintre părți să nu fie lipsită de un grad de jurisdicție pe fond.
In rejudecare, pentru rezolvarea litigiului dedus judecatii, va avea in vedere faptul ca dreptul de servitute de trecere pretins, este un veritabil dezmembramant al dreptului de proprietate al reclamantei care conduce la o limitare a exercitarii dreptului de proprietate al paratilor, permisa .. Deci, servitutea este o sarcina a proprietatii fondului aservit, dar prerogativele conferite proprietarului fondului dominant cu privire la fondul aservit, sunt stabilite prin act juridic, respectiv prin titlul de constituire a acestui drept, dupa cum reiese și din art. 620 alin 2 Cod civil (1864).
In aceeași ordine de idei, trebuie reamintit că, pentru o mai buna protectie a drepturilor partilor, pentru certitudinea si stabilitatea raporturilor juridice dintre parti, legiuitorul a stabilit ca regula, ca dovada actelor juridice se face prin inscrisuri, proba cu martori fiind o exceptie permisa numai in situatia imposibilitatii materiale/morale de preconstituire a inscrisului, dar aceasta imposibilitate, nu este suficient să fie afirmată, trebuie ea insasi invocata, iar realitatea acesteia, se impune a fi dovedita ca atare.
Față de soluția de casare cu trimitere care s-a impus, apare de prisos analiza celorlalte critici din recurs ale pârâtului sau apărări ale intimatei reclamante formulate în recurs, care vizează fondul cauzei și care vor fi avute în vedere în rejudecare, pentru o justă soluționare a cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul B. G. împotriva deciziei civile nr. 420 din data de 15 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul Gorj – Secția I Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamanta S.C. A. C. S. R.L.- PRIN ADMINISTRATOR B. C. C., cu pârâții B. N., L. LUCREȚIA.
Casează decizia civilă nr. 420 din data de 15 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul Gorj – Secția I Civilă în dosarul nr._ și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Gorj.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 21 februarie 2013.
Președinte, T. R. | Judecător, M. L. N. A. | Judecător, C. R. |
Grefier, S. C. |
Red.Jud.T.R.
Tehn.I.C./Ex.2/
22.03.2013
Jud.Apel/M.T. și
M.B.
| ← Validare poprire. Decizia nr. 1838/2013. Curtea de Apel CRAIOVA | Pretenţii. Decizia nr. 8057/2013. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
