Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1468/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1468/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 23-10-2014 în dosarul nr. 3418/104/2012*
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1468/2014
Ședința publică de la 23 Octombrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE I. V.
Judecător M. C. Ț.
Judecător F. D.
Grefier N. D.
x.x.x.x
Ministerul Public reprezentat de C. C. – procuror la P. de pe lângă Curtea de Apel C..
Pe rol, judecarea recursurilor declarate de recurenta reclamantă N. M. și recurentul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR - DFGP O., împotriva sentinței civile nr.934/24.06.2014, pronunțată de Tribunalul O. în dosar nr._ ,având ca obiect despăgubiri Legea nr.221/2009 .
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurenta reclamantă N. M., reprezentată de avocat T. Mariu, cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind recurentul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR - DFGP O..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, că cele două recursuri au fost declarte și motivate în termen legal, recurentul pârât prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei a solicitat judecarea cauzei în lipsă potrivit art.242 cod pr. civ., după care.
Nemaifiind cereri de formulat și excepții de invocat instanța constatând cauza în stare de judecată a acordat cuvântul părții prezente pentru a pune concluzii asupra recursurilor de față.
Avocat T. M., pentru recurenta reclamantă N. M., față de motive invocate în scris pe care le-a dezvoltat oral, a pus concluzii de admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul acordării și a despăgubirilor materiale reprezentând contravaloarea bunurilor mobile la valoarea de expertiză întocmită în cauză, rectificarea dispozitivului sentinței, în sensul precizării corecte a domiciliului obligatoriu ce a fost stabilit prin MAI, respectiv B. Nouă, ci nu B. Bouă, așa cum a reținut instanța. Cu privire la recursul declarat de recurentul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR - DFGP O., a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. Nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Reprezentantul Ministerul Public, având cuvântul a pus concluzii de admiterea recursului declarat de recurenta reclamantă N. M., menținerea caracterului politic al măsurii administrative dispuse prin decizia nr.200/1951 a MAI, iar cu privire la recursul declarat de recurentul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR - DFGP O., a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față.
Prin cererea înregistrată sub nr._ pe rolul Tribunalului O., reclamanta N. M., în temeiul dispozițiilor Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic, în nume propriu, precum și ca descendentă a autorilor B. A. (mamă), B. I.(tată), B. M. (bunică), B. G. (bunic) a chemat în judecată pe pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR – Direcția Generală a Finanțelor Publice O., solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța:
- să se dispună constatarea caracterului politic al măsurii dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu în . Călărași, a reclamantei împreună cu familia compusă din părinți, bunici și frate, măsură dispusă prin decizia M.A.I. nr.200/1951;
- obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit în cuantum de 30.000 euro echivalent în lei la data plății (la cursul BNR) pentru reclamantă, a despăgubirilor în cuantum de 10.000 euro echivalent în lei la data plății pentru ambii părinți și a sumei de 5.000 euro echivalent în lei la data plății pentru ambii bunici, ca urmare a deportării sale împreună cu întreaga familie, prin decizia MAI 200/1951;
- obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale constând în contravaloarea bunurilor mobile rămase în domiciliul părinților și bunicilor săi din . Vînju M. și respectiv din Municipiul Drobeta T.-S., ..147 județul M., bunuri ce nu le-a fost permis a le lua când au fost dislocați din imobile. Valoarea acestui bunuri fiind estimată la suma de 150.000 lei.
În motivare, s-a arătat că la data de 18.06.1951 reclamanta a fost deportată împreună cu familia sa compusă din mamă –B. A., tată – B. I., B. M. – bunică, B. G. – bunic și B. G. – frate, în comuna B. Nouă, ., prin decizia MAI 200/1951, act prevăzut de art.3 lit.e din Legea 221/2009.
Deportarea s-a făcut din orașul T.-S. de la casa bunicilor aflată pe ..147 județul M., în momentul în care părinții săi au venit în vizită de la Pădina M., . M., unde dețineau casă și teren.
Perioada dislocării este cuprinsă de la data de 18.06.1951 până la data de 27.07.1955, iar deportarea în Câmpina Bărăganului s-a făcut inopinat, fiind urcați într-un tren a cărui destinație nu o cunoșteau, la acea dată reclamanta având vârsta de 3 ani.
Din cauza condițiilor grele de trai, a frigului din Câmpia Bărăganului, a lipsei de îmbrăcăminte groasă, tatăl reclamantei s-a îmbolnăvit de TBC și a decedat la data de 04.03.1953, la vârsta de 36 de ani, situație care a avut consecințe negative asupra întregii familii, atât pe plan psihic cât și emoțional.
A menționat reclamanta că la reîntoarcerea acasă în satul Iablănița, Pădina M., ca urmare a ridicării restricției domiciliare, a avut parte de un nou coșmar, întrucât din casă nu au mai rămas decât pereții și o parte din acoperiș, iar toate bunurile au fost luate de stat și valorificate.
A considerat reclamanta că prin măsura dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, toată familia a fost traumatizată, dispuși oprobriului public (anterior deportării tatăl său fiind notar în . data de 28.07.1940 până la data de 06.07.1949 și secretar al comitetului provizoriu de la 06.07.1949 până la 01.09.1950).
Reclamanta a precizat că prin Hotărârea 189 din 08.12.1993 a Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege 118/1990, republicată, din județul O. în dosar nr.189/8.12.1993, i s-au recunoscut drepturile prevăzute, fiindu-i stabilită o indemnizație lunară de 8.217 lei vechi.
Referitor la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale reprezentând contravaloarea bunurilor gospodărești și a bunurilor personale din imobilul părinților săi din . Vânju M., reclamanta a arătat că adresele emise de Sfatul Popular al Raionului Vânju M. – Comitetul Executiv nr._ din 04.12.1956 și nr._ din 18.02.1957, fac dovada concludentă că bunurile rămase în imobil după dislocare nu au mai putut fi restituite, acestea fiind luate o parte de GAS, iar o parte valorificare de delegați ai Întreprinderii 1 Mai T.-S., în aceeași situație fiind și bunurile rămase în imobilul bunicilor săi.
Au fost depuse, la dosar, în copie, acte de stare civilă, adresele nr.B/2007 din 18.11.1993, nr._ din 18 februarie 1957, nr._ din 4 decembrie 1956, proces verbal nr.3496 din 6 octombrie 1927, hotărârea nr.189 din 8.12.1993, CI reclamantă.
În susținerea cererii, respectiv a capătului de cerere privind obligarea Statului R. la plata despăgubirilor materiale constând în contravaloarea bunurilor mobile rămase în domiciliul părinților și bunicilor, a solicitat proba cu martori.
Raportat la acțiunea reclamantei, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice O., a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, cu motivarea că nu s-a făcut dovada calității de proprietar a bunurilor mobile pentru care s-a solicitat acordarea despăgubirilor materiale, pentru prejudiciul moral solicitat, urmează să se aibă în vedere deciziile Curții Constituționale prin care s-a constatat neconstituționale dispozițiile art.5 din Legea 221/2009 .
S-a solicitat, de asemenea, și respingerea capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, întrucât nu s-a făcut dovada că măsura dislocării a fost luată în baza actelor normative prevăzute la art.3 din Legea 221/2009.
La data de 02.10.2012 reclamanta a depus la dosar o precizare in cuprinsul căreia a emunerat bunurile mobile ce se aflau in proprietatea părinților săi B. I. si A. la momentul deportării lor in B., respectiv bunurile mobile ce au aparținut bunicilor reclamantei, B. G. si M..
Tribunalul O. prin sentința civilă nr.27 noiembrie 2012, pronunțată în dosar nr._, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta N. M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor – Direcția Generală a Finanțelor Publice O. și a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispusă prin decizia 200/1951 a M.A.I, având ca obiect stabilirea domiciliului obligatoriu în . Călărași.
A respins capetele de cerere privind acordarea daunelor materiale și morale.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta N. M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia civilă nr.4013 din 17 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._, s-a admis recursul declarat de reclamanta N. M. împotriva sentinței civile nr. 2773 din 27 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul O. – Secția I Civilă, în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR - DGFP O., a fost casată sentința și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Considerentele instanței de recurs:
Pentru a pronunța această decizie Curtea, analizând sentința prin prisma criticilor invocate în recurs, a apărărilor formulate, a reținut că Legea 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri asimilate acestora.
Anterior acestei legi, au fost adoptate Decretul Lege 118/90 și OUG nr.214/1999 pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite în timpul regimului politic trecut, de categorii de persoane expres prevăzute de aceste acte normative.
Legea 221/2009 are caracter de complinire, nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare și prin art.1 și 3 prevede două categorii de măsuri abuzive luate de regimul politic comunist și care pot fi reparate, anume condamnările cu caracter politic, definite prin enumerare și trimitere expresă la infracțiunile în baza cărora a fost pronunțată condamnarea și măsurile administrative cu caracter politic.
Art.3 din Legea 221/2009 definește noțiunea de măsură administrativă cu caracter politic, orice măsură luate de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe actele normative enumerate de art.3 lit.a-f.
Prin demersul judiciar inițiat de reclamantă la Tribunalul O., aceasta a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să se constate caracterul politic al măsurii administrative al dislocării și stabilirii domiciliului sau obligatoriu, împreună cu familia sa în . jud.Călărași, măsura dispusă prin decizia MAI 100/1951.
A solicitat totodată despăgubiri morale în nume propriu în cuantum de 30.000 euro, 100.000 euro pentru părinții săi și 5000 euro pentru bunicii săi, precum și despăgubiri materiale constând în contravaloarea bunurilor mobile rămase în domiciliul părinților și bunicilor, în momentul dislocării, despăgubiri estimate la suma de 150.000 lei.
Soluția adoptată de tribunal a fost criticată atât din punctul de vedere al dispozițiilor de drept material, cât și de ordin procedural.
Criticile de ordin procedural au vizat două aspecte, respectiv: administrarea și interpretarea probelor și nemotivarea hotărârii ce pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzut de art.304 pct.7 și 9 cod procedură civilă, iar criticile privind aplicarea greșită a dispozițiilor art.5 alin.1 lit.b din Legea 221/2009, pot fi încadrate în dispozițiile art.304 pct.9 cod procedură civilă.
Primul motiv de recurs, respectiv art.304 pct.7 cod procedură civilă, poate fi invocat când „Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii”.
Cele trei situații cuprinse în acest motiv de recurs vizează o chestiune unică, concretizată în nemotivarea unei hotărâri judecătorești astfel cum prevăd dispozițiile art.261 pct.5 cod procedură civilă.
Motivarea unei hotărâri judecătorești reprezintă una dintre obligațiile judecătorului care permit părților litigante și instanței de control judiciar să verifice legalitatea și temeinicia soluției pronunțate, în caz contrar sancțiunea ce intervine pentru nerespectarea acestor exigențe fiind nulitatea hotărârii astfel cum prevăd dispozițiile art.105 alin.2 cod procedură civilă.
Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil reglementat de art.6 din CEDO.
Referindu-se la obligația instanțelor de judecată de a-și motiva deciziile, Curtea a statuat că obligația impusă de art.6 nu trebuie înțeleasă că instanțele naționale trebuie să răspundă în mod detaliat la fiecare argument al părților procesului, ci trebuie să se țină seama în special de diversitatea capetelor de cerere ale acțiunilor și de motivele formulate în căile de atac.
Deși instanțele naționale se bucură de o largă marjă de apreciere cu privire la structura și conținutul hotărârilor pe care le emit, ele trebuie să indice cu suficientă claritate temeiurile pe care și-au bazat propria decizie.
Efectul articolului 6 este, printre altele, acela de a crea in sarcina instanței naționale o obligație de a examina susținerile pârtilor, argumentele si probele, fără prejudecăți în ceea ce privește relevanța lor în luarea deciziei (Kraska v. Swityerfand, 1993, para. 30). Prin motivarea hotărârii judecătorul are prilejul să argumenteze că decizia sa nu a fost una bazată pe subiectivism sau pe prejudecăți. Același lucru s-a reținut prin hotărârea din cauza D. împotriva României (16 noiembrie 2006).
Într-o altă cauză, împotriva Finlandei, s-a subliniat că o funcție a motivării, una legată tot de aparență, este aceea de a demonstra părților ca au fost ascultate; de asemenea, de a-i da părții posibilitatea de a contesta, prin intermediul cailor de atac prevăzute de lege, soluția dată. Numai oferind motive pentru o decizie sau alta, poți da posibilitatea unei analize a soluției (Suominen v. Finland, iulie 2003, para. 37).
În speța dedusă judecății, s-a constatat că hotărârea pronunțată nu respectă exigențele prev.de art.261 pct.5 cod procedură civilă și art.6 din CEDO, fiind succint motivată în ceea ce privește petitul privind daunele materiale solicitate de reclamantă, nu s-a stabilit corect starea de fapt, nu s-a răspuns argumentat la respingerea probei cu expertiza contabilă solicitată, nu s-au analizat detaliat probele administrate în cauză, toate aceste omisiuni echivalând cu necercetarea fondului cauzei, fiind incident motivul de recurs prev.de art.304 pct.9 cod procedură civilă, ipoteza a II-a, potrivit căreia instanța a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art.5 alin.1 lit.b din Legea 221/2009.
Acest text reglementează dreptul oricărei persoane care „ a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative”, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri în echivalent în condițiile Legii 10/2001 sau Legii_.
Din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor a rezultat că numai echivalentul bănesc al unor bunuri ce intră sub incidența celor două legi de reparație menționate poate fi solicitat în temeiul art.5 alin.1 lit.b din Legea 221/2009, ori instanța de fond nu a analizat acțiunea raportându-se și la aceste legi.
În consecință, apreciindu-se că în cauză subzistă motivele de recurs prev.de art.304 pct.7 și 9 cod procedură civilă, raportate la art.312 alin.3 și 5 cod procedură civilă, a fost admis recursul, a fost casată sentința și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului O. sub nr._ .
În rejudecare, in cursul cercetării judecătorești, a fost administrată, la solicitarea reclamantei, proba testimoniala, sens in care a fost audiat martorul B. I. si s-au efectuat o expertiza in construcții civile (f.72-76) si una pentru evaluarea bunurilor mobile (f.28-31, 53).
Din oficiu instanța a dispus emiterea unei adrese către Primăria . a comunica daca in baza Legii nr.10/2001 sau a altor legi de reparație autorii B. I. si A. au beneficiat de măsuri reparatorii ori de restituirea in natura a magaziei sau pătulului, despre care susțin ca le-au fost preluate de GCA in anul 1951.
Cu adresa nr.14/07.01.2014 Primăria . răspuns relațiilor solicitate, arătând că nu s-au acordat măsuri reparatorii si nici nu s-au restituit in natura respectivele bunuri, către persoanele îndreptățite.
Tribunalul O. prin sentința civilă nr.934 de la 24 iunie 2014 a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta N. M., domiciliată în Slatina, ., județul O., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București – DGFP O., cu sediul în Slatina, ., județul O., a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispusă prin Decizia nr. 200/1951 a M.A.I. având ca obiect stabilirea domiciliului obligatoriu în . Călărași.
A admis în parte capătul de cerere în pretenții și a obligat pârâtul S. R. la plata de despăgubiri către reclamantă în cuantum de 74.200 lei, reprezentând contravaloare magazie din lemn cu dimensiunea de 10/4 ml, pătul din brad cu dimensiunea 3/5 ml, gard împrejmuitor din ulucă de 50/100 ml.
A respins ca neîntemeiate cererile privind obligarea pârâtului la despăgubiri privind echivalentul bunurilor mobile și la plata daunelor morale.
Pentru a se pronunța astfel tribunalul a reținut că reclamanta N. M. a solicitat constatarea caracterului politic al măsurii dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, măsură dispusă împotriva sa și a familiei compusă din părinți, bunici, frate, prin decizia MAI nr.200/1951.
Potrivit dispoz. art.1 din Legea 221/2009, constituie măsură cu caracter politic, orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
Art.3 din același act normativ prevede că reprezintă măsură administrativă cu caracter politic, orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative, printre care și decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
Din înscrisurile de la dosar, a rezultat că reclamanta împreună cu familia a fost dislocată din localitatea T.-S., fixându-i-se domiciliul obligatoriu în . Călărași prin decizia nr.200/1951 a MAI, așa cum rezultă din adeverința nr. B/207 din 18.11.1993 emisă de Ministerul Justiției – Direcția Instanțelor Militare.
În consecință, reclamanta a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art.3 lit.e) din Legea 221/2009, urmând să se constate caracterul politic al măsurii administrative dispusă prin decizia nr.200/1951 a MAI, având ca obiect stabilirea domiciliului obligatoriu în . Călărași.
Referitor la daunele morale solicitate, Tribunalul a avut în vedere următoarele:
Prin Decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010, dispoz. art.5 alin.1 din legea nr.221/2009 care stabileau un drept la despăgubiri pentru persoanele condamnate și moștenitorii acestora, au fost declarate neconstituționale, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere art. 31 alin. 1 din Legea 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție potrivit cărora, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt suspendate de drept. La data soluționării cererii de față termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional a expirat, astfel că cererea este lipsită de temei juridic.
Decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Aceasta este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.
Dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța investită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplica norma declarată neconstituțională având obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale.
S-a reținut de asemenea că prin decizia în interesul legii nr.12/19.09.2011 pronunțată de ÎCCJ, s-a statuat că declararea neconstituționalității dispozițiilor art.5 alin. (1) lit.a) teza I din Legea nr.221/2009 a avut drept consecință atât încetarea efectelor juridice ale acestora, cât și imposibilitatea de a le invoca drept temei juridic în cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Constatând această situație de fapt, Tribunalul a reținut că al doilea capăt de cerere formulat de reclamanta – sub aspectul daunelor morale - nu poate fi primit atâta timp cât legiuitorul nu a modificat sau completat dispozițiile art. 5, ce a fost declarat neconstituțional.
Prin urmare, s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtului la daune morale către reclamantă.
Relativ la cel de-al treilea capăt de cerere, raportat la daunele materiale solicitate, Tribunalul a constatat următoarele:
Referitor la bunurile părinților reclamantei, din adresa nr._/18.02.1957 emisa de Sfatul Popular al Raionului Vânju M.- Comitetul Executiv-, ce se coroborează cu adresa nr.B/2007/18.11.1993 emisa de Ministerul Justiției – Direcția Instanțelor Militare si cu declarațiile martorilor audiați in cauză (cu ocazia ambelor judecăți pe fond), s-a reținut că acestea au fost preluate o parte de G.A.S si o altă parte- valorificate de delegați ai întreprinderii 1 Mai Tr. S..
Martorul Blijdea I. a indicat in concret bunurile mobile si imobile pe care le-a deținut familia B., mai puțin insa in legătura cu familia B..
Dintre aceste bunuri ce au aparținut părinților reclamantei Tribunalul a restituit către persoana îndreptățită, succesoarea defuncților B. A. si I., numai c/val bunurilor imobile - respectiv magazia din lemn cu dimensiunea de 10/4 ml, pătulul din brad cu dimensiunea 3/5 ml, gard împrejmuitor din ulucă de 50/100 ml, despre care martorul a declarat că au fost preluate de G.A.C.Prin expertiza efectuata in cauza s-a stabilit că valoarea acestor imobile este de 74.200 lei.Din adresa nr. 14/07.01.2014 emisa de Primăria . că pentru acest bun imobil reclamanta nu a beneficiat de măsuri reparatorii in condițiile Legii nr.10/2001 sau a celorlalte legi de reparație.
Cererea reclamantei privind daunele materiale se admite astfel numai in parte, cu privire la magazia din lemn cu dimensiunea de 10/4 ml, pătulul din brad cu dimensiunea 3/5 ml si gardul împrejmuitor, raportat la Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013 pronunțată in recurs in interesul legii de Înalta Curte de Casație si Justiție, cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, modificată și completată, în referire la bunurile confiscate prin hotărâri de condamnare sau ca efect al măsurilor administrative cu caracter politic, ce pot fi restituite prin echivalent.
S-a stabilit astfel, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
In consecință, s-a respins ca neîntemeiată, cererea privind obligarea pârâtului la despăgubiri privind echivalentul bunurilor mobile ce au aparținut familiei B. (părinții reclamantei) si familiei B. (bunicii reclamantei).
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanta N. M. și pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice O. pentru Direcția Regională a Finanțelor Publice C. în numele Ministerului de Finanțe, reprezentant legal al Statului R..
Reclamanta N. M. critică sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului a arătat că prima critică se referă la rectificarea dispozitivului sentinței, în sensul precizării corecte a domiciliului obligatoriu ce le-a fost stabilit prin decizia MAI, respectiv B. Nouă, ci nu B. Bouă, așa cum a reținut instanța.
O altă critică se referă la aspectul respingerii capetelor de cerere privind acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul bunurilor mobile deținute de către părinții săi în Iablănița, dar și a cererii privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale.
A arătat că în literatura de specialitate, daunele morale sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.
Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor și cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.
În speță, prin strămutarea lor în B., atât ea cât și familia sa au fost privați libertate de mișcare, ceea ce a condus la crearea unui prejudiciu nepatrimonial, ce a constat consecințele dăunătoare, neevaluabile în bani, ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința unor inconveniente de ordin fizic, datora pierderii confortului, fiind afectate, totodată, acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație, precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de ea si familie.
Lipsirea de libertate de mișcare a avut repercusiuni și în planul vieții lor private și profesionale, inclusiv după momentul întoarcerii la domiciliu, fiindu-le afectate, din cauza condițiilor istorice anterioare anului 1989, viața familială, imaginea și chiar sursele de venit.
Orice dislocare pe nedrept produce celor în cauză suferințe pe plan moral, social și profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea. Solicită instanței sa aibă în vedere că, în comunitatea din care făcea parte, tatăl său B. I. era cunoscut ca o persoană deosebită (fiind notar - așa cum rezultă si din înscrisul depus la dosar), iar, prin îndepărtarea fizică a tatălui său și a familiei, ca măsură administrativă abuzivă, acesta a fost lipsit de posibilitatea de a continua activitățile anterioare și de a obține venituri corespunzătoare, mai mult chiar decedând aici, in B. din cauza condițiilor grele de trai.
Consideră ca fiind întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 5 din Legea nr.221/2009 și art. 48 alin. (3) din Constituție, avându-se în vedere aceleași argumente din decizia nr. 1657 din 24 februarie 2011 a I.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală, se impune repararea integrală de către stat a pagubei suferite prin strămutarea lor, ceea ce presupune, în principiu, înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situația anterioară a familiei sale prin acordarea daunelor morale in cuantumul arătat în acțiune.
2. Referitor la acordarea despăgubirilor materiale reprezentând contravaloarea bunurilor mobile ce se găseau în domiciliile părinților și respectiv, bunicilor săi argumentează următoarele:
Din cuprinsul declarațiilor martorilor, dar și a Adreselor aflate la filele 16, 17 si 40 dosar, precum si din Nota_/30.10.1951 (cererea tatălui său B. I. de restituire a unor bunuri de strictă necesitate) aflată la fila 41 dosar, din cererea tatălui său aflată la fila 44 dosar, rezultă că părinții si bunicii săi au avut bunuri în proprietate, bunuri pe care nu le-au mai regăsit în domiciliile din . M. și din T. S., la momentul reîntoarcerii după dislocarea forțată și politică, întrucât acestea au fost valorificate o parte de GAS, altă parte de delegați ai Întreprinderii 1 Mai T. S. sau vândute la licitație publică.
Apreciază că instanța i-a respins în mod greșit cererea de restituire a contravalorii bunurilor mobile, pe considerentul că în accepțiunea dispoz.art.5 alin.1 lit.b din Legea 221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul Legii 10/2001 și Legea 247/2005, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
Mai arată că a anexat la dosarul de fond,_ , o speță pronunțată de Trib. Bistrița-Năsăud, secț. civ., sent. nr. 471/F/21 martie 2011 din care reiese că bunurile mobile pot fi acordate, astfel „Din declarațiile martorilor audiați a reieșit neechivoc faptul că antecesorului reclamanților i s-a confiscat ca urmare a condamnării suferite de autoritățile regimului comunist o . bunuri mobile, respectiv 20 stupi la valoarea de piață de 5600 lei, 6 vite în valoare de 15.000 lei, 1 cal de tracțiune în valoare de 3.800 lei, 2 cazane de țuică în valoare de 19.000 lei, 1 căruță de lemn în valoare de 1.000 lei, 1 car din lemn de 900 lei, 1 plug în valoare de 600 lei și 1 grapă în valoare de 450 lei, precum și obiecte de mobilier din casa demolată, respectiv un dulap de 1.100 lei, două canapele în valoare de 1.900 lei, o masă în valoare de 300 lei, două paturi în valoare de 400 lei, în total, suma ce reprezintă valoarea lor confiscate antecesorului reclamanților, potrivit probatoriului administrat, în baza hotărârii penale de condamnare evocate se ridică la suma de 80.535 lei.
Nu pot fi acordate cu acest titlu sumele de bani indicate în raportul de expertiză reprezentând contravaloarea instrumentelor muzicale (pian și acordeoane) pentru că martorii audiați nu au făcut referire la asemenea bunuri și nici nu există vreun înscris doveditor în acest sens.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a admis, în parte, acțiunea civilă și a obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 80.535 lei despăgubiri materiale și au fost respinse ca nefondate celelalte pretenții.
Consideră că, în cauză, instanța a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor legale, urmând să-i fie acordate și despăgubirile materiale reprezentând contravaloarea bunurilor mobile, conform valorii stabilite de expert în cauză.
Instanța nu i-a acordat și cheltuielile de judecată, conform chitanțelor depuse de avocați, la fond și în rejudecare.
Față de cele precizate mai sus solicită admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul acordării și a despăgubirilor materiale reprezentând contravaloarea bunurilor mobile la valoarea din expertiza întocmită în cauză, a cheltuielilor de judecată și a daunelor morale solicitate.
Totodată, solicită instanței îndreptarea eroarrii materiale din dispozitiv, în sensul de a se menționa B. Nouă, și nu B. Bouă.
În motivele de recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice O. pentru Direcția Regională a Finanțelor Publice în numele Ministerului de Finanțe-reprezentant legal al Statului R. critică sentința pentru nelegalitate.
În motivarea recursului a arătat că reclamanta a solicitat prin acțiune obligarea Statului R. la plata sumei de 30.000 de EURO, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul suferit de familie si implicit de autor ca urmare a condamnării suferite, cât și plata sumei de 150.000 lei reprezentând contravaloarea bunuri imobile confiscate de regimul comunist autorilor săi.
Apreciază că, în mod eronat instanța de fond a admis acțiunea reclamantei obligând S. R. la plata sumei de 74.200 cu titlu de despăgubiri civile reprezentând daune materiale.
Legea a instituit ca măsura reparatorie, acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin condamnare, fiind necesar a se tine seama daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent in condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Pentru acordarea acestor despăgubiri se impunea a se face dovada calității de proprietar asupra bunurilor a căror contravaloare dovada confiscării bunurilor respective.
De asemenea, in privința stabilirii cât si a evaluării bunurilor opinează ca trebuie avute in vedere probe directe, si nu presupuneri sau afirmații nedovedite ale reclamantei.
Or, in cazul de față, din actele aflate la dosar, pentru bunurile a căror contravaloare se solicita prin prezenta acțiune, nu este făcută dovada proprietății și nici dovada confiscării acestora, reclamanta anexând o simplă adresă prin care enumera bunurile potrivit cărora solicita daune materiale.
Astfel, la data de 02.10.2012 reclamanta a depus la dosarul cauzei lista cu bunurile mobile aflate în proprietatea părinților și bunicilor săi, la momentul deportării acestora, pentru ca ulterior, martorul B. I. să indice în concret bunurile mobile si imobile pe care le-a deținut familia B..
Nu a existat însă nici un înscris care sa emane de la o autoritate publică si care sa confirme existența acestor bunuri, identificate așa cum a menționat in baza depoziției martorului.
Față de cele prezentate și având în vedere lipsa înscrisurilor doveditoare, nu putem concluziona cu certitudine ca autorilor aparținut efectiv bunurile ori ca i-au fost efectiv confiscați bunurile a căror contravaloare o solicita .
Chiar și în situația în care a considerat dovada proprietății îndeplinită conform declarației martorilor (acestea nu atestă proprietatea autorului reclamantei la data condamnării/arestării) trebuiau expertizate bunurile, potrivit unor caracteristici precizate și dovedite cu înscrisuri.
Conform expertizei întocmită de O. G., ce a avut ca obiectiv stabilirea valorilor actuale a bunurilor imobile, respectiv – magazie, patul și gardul împrejmuitor, solicită să se observe faptul că nu s-a ținut seama de eventualele înscrisuri doveditoare de la dosar, ci exclusiv de precizările reclamantei, în sensul că anul construcției bunurilor expertizate a fost reținut ca fiind anul 1950, ori, nu se poate reține că bunurile confiscate la data arestării, respectiv anul 1951, erau bunuri nou construite.
Or, la stabilirea și evaluarea bunurilor imobile trebuiau avute în vedere probe directe (înscrisuri) si nu presupuneri sau afirmații nedovedite ale reclamantei.
În lipsa acestor date certe si având în vedere metodele folosite la evaluare, bunurile expertizate au fost supraevaluate, ajungându-se astfel a se stabili pentru cele trei bunuri (magazia de lemne, un patul si un gard din ulucă) o valoare cu mult mai mare decât a unor bunuri ce ar fi construite în zilele noastre și aceasta în condițiile în care pentru o proprietate veche, pentru estimarea unui preț care aproximează valoarea de piața, trebuiau deduse pierderile de valoare care reflectau formele de depreciere cumulata.
Susțin așadar că pentru bunurile solicitate nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de legiuitor în vederea obținerii despăgubirilor materiale si anume nu este dovedita proprietatea si confiscarea bunurilor solicitate dar si faptul că s-a ajuns la o supraevaluare a bunurilor imobile a căror contravaloare se solicită.
Pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului, modificarea sentinței nr. 934/24.06.2014 pronunțată de Tribunalul O., în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulate de N. M..
Recursul formulat de către reclamanta N. M. este nefondat, iar recursul formulat de către S. R. este fondat pentru următoarele considerente care vizează ambele recursuri formulate:
Hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică doar în ceea ce privește admiterea capătului de cerere prin care reclamanta a solicitat să-i acorde despăgubiri civile reprezentând daune morale-contravaloare bunuri mobile în cuantum de 74.200 lei, cu obligarea pârâtului S. R. la plata acestei sume de bani.
În speță, reclamanta a solicitat prin prezenta acțiune obligarea Statului R. la plata sumei de 30.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de familie și implicit de autor ca urmare a condamnării suferite cât și la plata sumei de 150.000 lei reprezentând contravaloarea bunurilor mobile și imobile confiscate de regimul comunist autorilor săi.
Reclamanta a solicitat constatarea caracterului politic al măsurii dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, măsură dispusă împotriva sa și a familiei compusă din părinți, bunici, frate, prin decizia MAI nr.200/1951.
În conformitate cu dispozițiile art. 1 din Legea 221/2009, constituie măsură cu caracter politic, orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
Art.3 din aceeași lege, prevede că reprezintă măsură administrativă cu caracter politic, orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative printre care și decizia nr. 200/1951 ale Ministerului Afacerilor Interne.
Din actele de la dosar, rezultă că reclamanta împreună cu familia a fost dislocată din localitatea T.-S., fixându-i-se domiciliul obligatoriu în . Călărași prin decizia nr.200/1951 a MAI, așa cum rezultă din adeverința nr. B/207 din 18.11.1993 emisă de Ministerul Justiției – Direcția Instanțelor Militare.
În acest sens, reclamanta a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art.3 lit.e din Legea 221/2009, urmând să se constate caracterul politic al măsurii administrative dispusă prin decizia nr.200/1951 a MAI, având ca obiect stabilirea domiciliului obligatoriu în . Călărași.
În ceea ce privește acordarea contravalorii pentru bunurile materiale, Curtea constată că instanța de apel, în mod greșit, a admis acțiunea în acest sens, obligând S. R. la plata sumei de 74.200 lei cu titlu de despăgubiri civile reprezentând daune materiale, respectiv contravaloare bunuri confiscate, fără a se face dovada pe deplin și în concret asupra calității de proprietar asupra bunurilor a căror contravaloare se solicită.
În speță, conform actelor aflate la dosarul cauzei, cu privire la bunurile a căror contravaloare se solicită nu a fost făcută dovada certă a proprietății și nici dovada confiscării acestora.
Există în acest sens la dosarul cauzei doar o listă depusă de către recurentă, în care sunt enumerate bunurile mobile aflate în proprietatea părinților și bunicilor acesteia la momentul deportării acestora și, respectiv, declarația martorului B. I. care a încercat să indice în mod concret aceste bunuri.
Instanța de apel a făcut referire și la adresa nr._/18.02.1957 emisă de către Sfatul Popular al Raionului Vînju M.-Comitetul Executiv, adresa nr.8/2007/18.11.1993 emisă de către Ministerul Justiției în care, însă, deși se reține că o parte din bunurile autorilor au fost preluate de G.A.S. și o altă parte au fost valorificate de către delegați ai întreprinderii 1 Mai Tr.S., nu sunt menționate individualizat și în concret.
De asemenea, analizând toate aceste acte menționate strict și în concret de către instanța de apel-filele 39 și 40 dosar fond, fila 71 dosar fond-se constată că nu se află menționat în concret nici unul dintre bunurile solicitate de către recurentă, și, doar, pe depoziția unui martor, nu se poate stabili dreptul de proprietate asupra acestor bunuri și nici măcar posesia lor.
În concluzie, această solicitare a recurentei privind acordarea despăgubirilor materiale constând în contravaloarea bunurilor mobile rămase în domiciliul părinților și bunicilor la momentul strămutării și a stabilirii domiciliului forțat, este nefondată, deoarece nu s-a făcut dovada existenței acestor bunuri și a drepturilor de proprietate asupra acestora.
În ceea ce privește posibilitatea acordării acestor bunuri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, conform dispozițiilor art.5 lit.b din Legea 221/2009, Curtea reține că, în cauză, nu s-a făcut dovada existenței acestor bunuri confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca și efect al măsurii administrative.
Referitor la daunele morale solicitate, în mod corect instanța de fond a respins acțiunea recurentei, prin trimiterea la neconstituționalitatea dispozițiilor legale invocate de către parte în solicitarea sa, respectiv a dispozițiilor art.5 alin.1 lit.a din Legea 222/2009, neconstituționalitate care a fost constatată, prin deciziile Curții Constituționale.
Astfel, efectele deciziilor Curții Constituționale constau în determinarea inaplicabilității acestor prevederi (decizia 12 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) în sensul că dispozițiile art.5 alin.1 lit.a teza I din lege privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios administrativ în Monitorul Oficial.
Având în vedere toate aceste considerente,prin prisma dispozițiilor art.3121Cov Procedură civilă,Curtea va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă N. M., împotriva sentinței civile nr.934/24.06.2014, pronunțată de Tribunalul O. și va Admite recursul declarat de recurentul pârât S. R. PRIN ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE O. pentru DIRECȚIA REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C., împotriva aceleiași sentințe civile,respectiv, va modifica sentința și, pe fond, va respinge acțiunea cu privire la capetele de cerere care vizează despăgubirile materiale-bunuri imobile și bunuri mobile și daune morale ca nefondate.
Urmează ca instanța să mențină restul dispozițiilor sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă N. M., împotriva sentinței civile nr.934/24.06.2014, pronunțată de Tribunalul O. în dosar nr._ .
Admite recursul declarat de recurentul pârât S. R. PRIN ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE O. pentru DIRECȚIA REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C., împotriva sentinței civile nr.934/24.06.2014, pronunțată de Tribunalul O. în dosar nr._ -
Modifică sentința și, pe fond, respinge acțiunea cu privire la capetele de cerere care vizează despăgubirile materiale-bunuri imobile și bunuri mobile și daune morale ca nefondate.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 23 Octombrie 2014
Președinte, I. V. | Judecător, M. C. Ț. | Judecător, F. D. |
Grefier, N. D. |
Red.jud.I.V.
3 ex/AS
j.f.M.I.D.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 3/2014. Curtea de Apel... | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
