Perimarea cererii de chemare în judecată. Citarea părţilor. Termenul de recurs. Repunerea în termenul de recurs.
| Comentarii |
|
Orice hotărâre judecătorească, respectiv dispozitivul acesteia, este pronunţata in şedinţă publică, chiar şi in lipsa părţilor, in conformitate cu prevederile art. 258 alin. 2 Cod procedura civila, legiuitorul nefăcând vreo distincţie intre hotărârile care se comunica părţilor pentru curgerea unui termen in vederea exercitării caii de atac si cele care nu se comunica, aşa cum este cazul perimării sau al ordonanţei preşedinţiale data cu citarea părţilor.
Dar, inexistenta acestei distincţii nu poate sa conducă la concluzia identităţii sub aspectul efectelor pronunţării, in cazul celor doua categorii de hotărâri. Dimpotrivă, efectele sunt diferite si o astfel de diferenţiere justifică pe deplin concluzia potrivit căreia, in cazul perimării, pronunţarea dispozitivului presupune si conţine o comunicare a soluţiei - act de procedura esenţial al instanţei, in sensul de încunoştinţare, de luare la cunoştinţă de către parte a hotărârii ce s-a dat in cauza, moment de la care se declanşează si termenul pentru exercitarea caii de atac - mijloc de protecţie a dreptului la apărare.
Din perspectiva caracterului echitabil al procedurii, in ambele situaţii trebuie oferite garanţii reale si efective că părţile au luat la cunoştinţă de soluţia data.
Or, o pronunţare realizata in condiţii neregulate, de exemplu în situaţia necitării părţii cu menţiunea perimării, nu garantează o reala încunoştinţare a părţii asupra soluţiei date, având efect echivalent cu cel al necomunicării hotărârii, atunci când hotărârea se comunica printr-un act de procedura distinct, ulterior pronunţării acesteia.
în aceste condiţii, inclusiv termenul de recurs nu curge de la data unei pronunţări neregulate, iar cererea de repunere în termen nu are obiect.
l.Prin sentinţa civilă nr. 26 din 25 februarie 2014, pronunţată de Tribunalul Dolj -Secţia I Civilă, s-a admis excepţia perimării cauzei, invocată din oficiu, având în vedere şi dispoziţiile art. 252 alin. 1 teza I Cod procedură civilă
S-a constatat perimată cererea formulată de reclamanta C.F., în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului C. şi Primăria municipiului C.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele: la termenul de judecată din data de 22 ianuarie 2013 cauza a fost suspendata pentru lipsa părţilor, în baza art. 242, alin. 1, pct. 2 Cod procedură civilă.
Potrivit art.248 Cod procedură civilă, orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, recurs, revizuire şi orice altă cerere se perimă de drept chiar împotriva incapabililor dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de 1 an.
Este adevărat ca la data de 15.01.2014 s-a depus o cerere de repunere pe rol din partea reclamantei, dar nu s-a solicitat judecata cauzei in lipsa, nici măcar prin cererea de repunere pe rol, astfel că soluţia ce se impune in cauză este de respingere a acestei cereri, dispoziţiile art. 242 Cod procedură civilă fiind imperative in ceea ce priveşte judecata cauzei in lipsa, aşa încât, cauza nefiind repusa pe rol, iar suspendarea fiind dispusa la termenul din data de 22.01.2013, termenul de perimare de un an prevăzut de art. 248 Cod procedură civilă a fost împlinit in speţă.
Pentru aceleaşi considerente, ale lipsei unei cereri de judecata a cauzei in lipsa, instanţa nu a putut analiza nici cererea de amânare formulata de apărătorul reclamantei, dat fiind faptul ca prevederile legale privind judecata cauzei in lipsa se impun a fi analizate cu prioritate, iar in lipsa unei astfel de cereri de judecata a cauzei in lipsa, instanţa nu s-a pronunţat pe o cerere de amânare, suspendarea cauzei pentru lipsa părţilor fiind prioritara.
2. împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta C.F. criticând-o pentru nelegalitate.
La data de 29 mai 2014 reclamanta a formulat cerere de repunere în termenul de recurs susţinând că pentru admiterea acesteia trebuie îndeplinite cumulativ cerinţele ca partea să nu-şi fi exercitat dreptul procedural în termenul legal dintr-un motiv care exclude culpa sa, împrejurare ce a împiedicat partea să acţioneze in termen.
Cererea de repunere în termen nu are obiect şi s-a respins ca atare pentru aceleaşi considerente arătate în cele ce succed, dar per a contrario.
Recursul de fata nu a fost socotit tardiv, nefiind incidente dispoziţiile art. 103 alin. 1 teza I cod procedura civila, potrivit cărora neexercitarea oricărei cai de atac si neîndeplinirea oricărui act de procedura in termenul legal, atrage decăderea.
In cauză, tribunalul a pronunţat o soluţie de perimare a acţiunii, respingând prin aceeaşi hotărâre si cererea de redeschidere a judecăţii formulata de către reclamantă mai înainte de trecerea unui an de la data suspendării cauzei in temeiul art. 242 alin. 1 pct. 2 Cod procedura civila.
într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 253 alin. 2 Cod procedura civila, hotărârea care constata perimarea, este supusa recursului in termen de 5 zile de la pronunţare.
Orice hotărâre judecătorească, respectiv dispozitivul acesteia, este pronunţat in şedinţă publica, chiar si in lipsa părţilor, in conformitate cu prevederile art. 258 alin. 2 Cod procedura civila, legiuitorul nefăcând vreo distincţie intre hotărârile care se comunica părţilor pentru curgerea unui termen in vederea exercitării caii de atac si cele care nu se comunică, aşa cum este cazul perimării sau al ordonanţei preşedinţiale data cu citarea părţilor.
Dar, inexistenta acestei distincţii nu poate sa conducă la concluzia identităţii sub aspectul efectelor pronunţării, in cazul celor doua categorii de hotărâri. Dimpotrivă, efectele sunt diferite si o astfel de diferenţiere justifica pe deplin concluzia potrivit căreia, in aceste din urmă cazuri, pronunţarea dispozitivului presupune si conţine o comunicare a soluţiei - act de procedura esenţial al instanţei, in sensul de încunoştinţare, de luare la cunoştinţă de către parte a hotărârii ce s-a dat in cauza, moment de la care se declanşează si termenul pentru exercitarea caii de atac - mijloc de protecţie a dreptului la apărare.
Or, o pronunţare realizată in condiţii neregulate nu garantează o reala încunoştinţare a părţii asupra soluţiei date, având efect echivalent cu cel al necomunicării hotărârii, atunci când hotărârea se comunica printr-un act de procedura distinct, ulterior pronunţării acesteia.
In aceste condiţii, operaţiunea juridică a comunicării, ca act de procedură neregulat, fie ca se realizează odată cu pronunţarea, fie separat, este ineficace sub aspectul declanşării termenului pentru exercitarea caii de atac, prin neatingerea scopului urmărit, respectiv acela al încunoştinţării, întrucât comunicarea unui act de procedura nu este un scop in sine, ci un mijloc, fiind destinat exclusiv părţii.
Curtea apreciază că nu poate fi identificata nicio justificare obiectivă si rezonabila, pentru a nu împărtăşi acest punct de vedere inclusiv in cazul in care declanşarea termenului curge de la pronunţare, iar nu de la comunicare, deoarece părţile se afla in situaţii procesuale comparabile, iar din perspectiva caracterului echitabil al procedurii, in ambele situaţii trebuie oferite garanţii reale si efective că acestea au luat la cunoştinţă de soluţia data.
Mai mult, apare necesara o garanţie procesuala în plus pentru partea fata de care operează sancţiunea decăderii după epuizarea termenului de 5 zile de la pronunţare, întrucât in celălalt caz se poate vorbi de o superioritate a situaţiei procesuale, de vreme ce partea ia cunoştinţă de soluţie si la pronunţare, cunoaşte si motivarea după comunicarea separata, iar termenul de promovare a caii de atac este considerabil mai mare.
Pentru a ajunge la concluzia că în cauză partea nu a fost încunoştinţată de soluţie cu ocazia pronunţării, au fost avute in vedere următoarele elemente:
Reclamanta, contrar disp. art. 252 alin. 1 Cod procedura civila, nu a fost chemat la judecată punctual pentru a i se pune in discuţie excepţia perimării, ridicată din oficiu de instanţă.
în aceste condiţii, reclamanta - titular si al unei cereri de redeschidere a judecăţii, nu trebuia si nu putea sa prevadă, în lipsa unei menţiuni pe citaţie in acest sens, posibilitatea pronunţării unei soluţii de perimare, ce poate fi atacată într-un termen scurt doar de la pronunţare, iar nu de la comunicare.
în acelaşi mod, pentru previzibilitatea procedurii, este chemată la judecată şi o persoană în cadrul unei ordonanţe preşedinţiale, fiind necesară aceasta menţiune, nefiind suficientă cea referitoarea la obiectul propriu-zis al cererii, cum este in cazul de fata, de exemplu, “fond - lege 10/2001”.
Faţă de toate aceste elemente, este exclus a presupune că reclamanta a ştiut de sesizarea din oficiu a instanţei cu privire la excepţia perimării, precum si de curgerea unui eventual termen scurt de recurs de la pronunţare.
Instanţa de recurs apreciază că este suficienta sublinierea acestui element pentru a concluziona ca pronunţarea în şedinţă publică a unei hotărâri de perimare fără ca partea sa fi cunoscut obiectul judecăţii, respective excepţia, este ineficace, fiind inaptă de a declanşa termenul pentru exercitarea caii de atac.
Prin urmare, nepromovarea caii de atac in 5 zile de la pronunţare nu este imputabilă recurentei pentru a opera decăderea, aceasta aflându-se intr-o imposibilitate juridică de a-şi exercita dreptul potrivit interesului urmărit, imposibilitate ce a fost generata de instanţă, iar nu de conduita sa procesuala.
Deci, necomunicarea hotărârii judecătoreşti - ca act de procedura al instanţei, cu ocazia pronunţării sau separat, act săvârşit in scopul luării la cunoştinţă, nu declanşează în mod obiectiv termenul de promovare a căii de atac, neoperând pentru parte decăderea din drept, drept aprioric stabilit in lege, dar care se naşte concret, numai la comunicarea valabilă a hotărârii sau prin luare la cunoştinţă, in cazul echipolenţei.
Intr-o asemenea situaţie, nu se poate susţine că partea ar avea la îndemână posibilitatea formulării unei cereri de repunere în termen în sensul art. 103 alin. 2 Cod procedura civila, întrucât premisa legală in aceasta situaţie este alta, respectiv aceea ca părţii i s-a comunicat valabil actul de procedura, termenul s-a declanşat, dar a expirat mai înainte de promovarea căii de atac, partea fiind împiedicată din motive mai presus de voinţa sa sa-si valorifice dreptul, motive care să fi intervenit în interiorul termenului de exercitare a căii de atac.
Chiar prin cererea de recurs se invoca de către reclamantă o neregularitate a actului de procedură al instanţei, respectiv al citării părţii pentru termenul din data de 25.02.2014, în sensul inexistenţei menţiunii privind excepţia perimării, nulitate relativa, ce poate fi invocata numai de parte, prin motivele de recurs, in lumina dispoziţiilor art. 302 ind. 1 alin. 1 lit. c, art. 303 alin. 1 raportat la art. 108 alin. 2 Cod procedura civila.
Astfel că, nulitatea actului de procedură al citării, atrage neregularitatea actului de procedură subsecvent, acela al pronunţării - în condiţiile art. 106 alin. 1 Cod procedură civilă, act care nu poate avea o existenţă de sine stătătoare şi care, în aceste condiţii, nu poate să producă nici efectele specifice comunicării, acelea de garantare a posibilităţii reale de luare la cunoştinţă de către parte a soluţiei pronunţate şi de declanşare a termenului pentru exercitarea căii de atac.
Aşadar, faţă de particularitatea cazului, în sensul că termenul de recurs curge de la pronunţare, verificarea din recurs nu se putea limita doar la a observa data pronunţării si la identificarea zilei de declarare a recursului, fiind necesară o analiză a contextului procedural în care s-a făcut pronunţarea, pornind evident de la actul de procedură al chemării părţii la judecată pentru ziua respectivă.
Deci, înştiinţarea părţii pentru perimare, care evident că se realizează prin emiterea citaţiei, are o dublă funcţionalitate, chiar dacă formal apare ca fiind un act unic de procedură si asigură din aceasta perspectivă, o dublă garanţie procesuală, astfel: 1. de citare, in sensul art. 88 si art. 100 Cod procedura civilă (în caz de nerealizare, atrage nulitatea hotărârii ca act subsecvent si casarea, în măsura in care partea invocă); 2. de realizare a unei comunicări regulate, valabile a hotărârii, cu ocazia pronunţării, după judecată si deliberări, chiar daca partea lipseşte.
Pentru toate aceste considerente, dar si în lipsa unei dovezi privind încunoştinţarea valabilă privind soluţia, de la care să curgă termenul de recurs de 5 zile prevăzut de lege şi care sa fi fost depăşit, nu se poate socoti ca recursul este făcut peste termen, conform art. 310 Cod procedură civilă.
Recursul de faţă a fost privit ca fondat, pentru următoarele considerente:
în condiţiile în care s-a solicitat amânarea cauzei prin avocat cu dovadă a imposibilităţii de prezentare, solicitare precedată de o cerere de repunere pe rol în vederea judecării procesului, formulată în temeiul 245 pct. 1 Cod procedură civilă cu efect întrerupător al perimării în sensul art. 249 Cod procedură civilă, apare evidentă intenţia părţii de încetare a perioadei de suspendare şi de continuare a judecăţii, fie şi prin amânarea cauzei - de vreme ce legiuitorul a reglementat instituţia amânării cauzei pentru lipsă de apărare temeinic motivată.
Aşadar, partea a aşteptat in mod rezonabil să i se asigure garanţii procesuale minimale din partea instanţei şi nu se poate vorbi de o culpă a părţii sau de lăsarea în nelucrare din vina sa a dosarului, în sensul art. 248 alin. 1 Cod procedură civilă, mai înainte de a verifica măsura în care însăşi instanţa a săvârşit sau nu vreo neregularitate procedurală.
Deci şi critica recurentului cu privire la modul de soluţionare a cererii de redeschidere a judecăţii este întemeiată.
Hotărârea atacata conţine doua soluţii, una privind cererea de redeschidere a judecăţii formulată de reclamantă in interiorul termenului de 1 an de la ultima suspendare a cauzei în temeiul art. 242 alin. 1 pct. 2 Cod procedura civila si cealaltă, privind excepţia perimării constatată din oficiu de către instanţă.
Curtea apreciază că prima soluţie este supusă aceleiaşi cai de atac, odată cu cea de-a doua soluţie vizând perimarea, respectiv recursului.
Prin pronunţarea concomitenta asupra celor doua chestiuni, instanţa sigur ca nu a menţinut măsura suspendării, astfel ca soluţia de respingere a repunerii pe rol sa fie atacată cu recurs separat, potrivit art. 244 ind. 1 alin. 2 Cod procedura civila.
Dar, aceasta nu înseamnă că soluţia de respingere a cererii nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs odată cu soluţia asupra perimării, având regimul juridic al încheierii premergătoare ce se ataca odată cu fondul, potrivit art. 299 alin. 1 teza II Cod procedura civila.
întrucât soluţia de respingere a cererii de repunere pe rol nu se regăseşte în dispozitiv şi, pe de altă parte, cererea de amânare a fost lăsată nesoluţionată, dar prin trecerea timpului amânarea în sine s-a produs, urmează să se reia judecata de la momentul procesual în care s-au săvârşit neregularităţile, cu menţiunea continuării judecăţii pe fond..
Acestea sunt considerentele pentru care, fiind incident cazul de recurs de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, dar şi disp. art. 312 alin. 5 teza I, alin. 6 ind.
1 teza I Cod procedură civilă, în baza art. 312 alin.l teza I, alin. 2 teza II Cod procedură civilă, s-a admis recursul, s-a casat sentinţa şi s-a trimis cauza pentru continuarea judecăţii aceleiaşi instanţe. (Decizia civila nr. 1356 din 25 septembrie 2014 - Secţia a I -a civilă, rezumat judecător Răduleseu Tatiana)
| ← Suspendarea judecăţii cauzei în temeiul art.244 alin. l pct.1... | Neîndeplinirea de către reclamant a obligaţiilor stabilite... → |
|---|
