Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr. 50/2015. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 50/2015 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 27-01-2015 în dosarul nr. 50/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 50
Ședința publică de la 27 Ianuarie 2015
Președinte: - L. M. L.
Judecător: - N. D.
Judecător: - Florența C. C.
Grefier: - A. P.
Pe rol, judecarea recursului formulat de reclamanta A. C. împotriva deciziei civile nr. 764/08.10.2014, pronunțată de Tribunalul D. – Secția Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți T. I., P. C., având ca obiect hotarâre care sa tina loc de act autentic.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns recurenta reclamantă A. C., personal și asistată de avocat P. M., lipsind intimații pârâți T. I., P. C..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care a învederat instanței următoarele: timbrarea recursului cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 4 lei, prin chitanța nr._/27.01.2015 și timbru judiciar de 0,15 lei; recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, după care;
Nemaifiind cereri de formulat sau excepții de invocat, instanța, constatând cauza în stare de soluționare, a acordat cuvântul asupra recursului.
Avocat P. M., pentru recurenta reclamantă A. C., a susținut oral motivele de recurs formulate în scris și întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, în raport de care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile recurate, admiterea apelului, schimbarea sentinței civile pronunțate de instanța de fond, în sensul respingerii excepției prescripției dreptului la acțiune și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond. Apreciază că în mod greșit instanța a reținut ca neîntemeiată susținerea reclamantei, conform căreia momentul de la care a început să curgă prescripția dreptului la acțiune ar fi reprezentat de data de 02.10.2013, dată la care se împlinește termenul de 5 ani de la autentificarea antecontractului de vânzare – cumpărare, întrucât acest termen are caracter extinctiv. În opinia tribunalului, clauza respectivă nu reprezintă altceva decât o condiție suspensivă care se alătură termenului extinctiv și operează concomitent cu acesta, actul juridic supus analizei fiind afectat, astfel de două modalități care sunt expresia principiului libertății contractuale. Apreciază că prin hotărârea pronunțată de instanța de apel au fost încălcate dispozițiile art. 969 din vechiul cod civil care prevede că o convenție, legal făcută, are putere de lege între părțile contractante. Din cuprinsul antecontractului rezultă că părțile au stabilit de comun acord un interval de timp în interiorul căruia să perfecteze actul de vânzare – cumpărare în formă autentică. Acest interval de timp este cuprins între data împlinirii unui termen de 3 luni de la rămânerea definitivă și irevocabilă a sentinței sau deciziei pronunțate în dosarul nr._ al Curții de Apel C. și data împlinirii a 5 ani de la data perfectării antecontractului, astfel că acordul de voință al părților pe acest aspect nu poate lăsa loc de interpretări; fără cheltuieli de judecată.
Interpelat de instanță în ceea ce privește perimarea, apărătorul recurentei reclamante, a arătat că perimarea s-a pronunțat ca urmare a faptului că cererea nu a fost trimisă.
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată la data de 30.10.2012, pe rolul Judecătoriei C. sub nr._, reclamanta A. C., a chemat în judecată pe pârâții T. I. și P. C., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare privind imobilul situat în C., ., județul D., compus din 3 camere și dependințe împreună cu cota indiviză de 33, 3 % din suprafața de folosință comună, obligarea pârâților la plata sumei de 60.000 de euro (contravaloarea în lei la data plății) reprezentând penalități de întârziere datorate conform convenției autentificate nr. 278/02.10.2008 de BNP Z. A. P. pe perioada 1 august 2009- 19 februarie 2010, compensarea sumei datorate de pârâți cu titlu de penalități cu suma de 59.918 euro reprezentând diferența de preț până la concurența sumei mai mici, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că prin convenția autentificată sub nr. 2878/02.10.2008 de BNP Z. A. P., . calitate de promitentă-vânzătoare s-a obligat să vândă către A. C. în calitate de promitentă cumpărătoare imobilul situat în C., ., județul D. compus din 3 camere și dependințe împreună cu cota indiviză de 33,3 % din suprafața de folosință comună.
Prețul vânzării s-a stabilit la suma de 80.000 euro din care suma de 75.000 lei reprezentând echivalentul a 20.081,40 euro a fost achitat la data încheierii antecontractului de vânzare cumpărare. Restul de preț în sumă de 59.918 euro urma să fie plătit de promitenta-cumpărătoare de la data autentificării contractului de vânzare cumpărare.
Conform antecontractului vânzarea în formă autentică urma a se perfecta în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii ce urma să se pronunțe în dosarul nr._ al Curții de Apel C., dar nu mai târziu de 5 ani de la data încheierii antecontractului de vânzare cumpărare.
La data de 22.04.2009 A. C. s-a prezentat la sediul BNP Z. A. P. în vederea încheierii contractului de vânzare cumpărare ca urmare a notificării transmise către pârâta în acest sens la data de 02.04.2009. Întrucât pârâta nu s-a prezentat vânzarea nu a putut fi perfectată, notarul public întocmind în acest sens încheierea de certificare nr. 3261/22.04.2009.
Prin convenția încheiată părțile au prevăzut o clauză penală pentru situația în care una dintre acestea va refuza în mod nejustificat să perfecteze vânzarea.
Astfel, în cazul în care împlinirea termenului de 3 luni stabilit prin Convenție de promitenta-vânzătoare se va răzgândi sau va întârzia în mod nejustificat vânzarea, promitenta cumpărătoare este îndreptățită să se adreseze instanței de judecată pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic și aplicarea unor penalități de 300 euro pe zi de întârziere, sumă ce se va imputa asupra restului de preț rămas neachitat.
De la data la care trebuia perfectată vânzarea, respectiv 22.04.2009 și până la data formulării prezentei cereri s-a scurs un interval de 199 zile astfel că penalitățile datorate de . reclamantă sunt în sumă de 59.918 euro.
Întrucât aceste penalități se impută asupra prețului rămas de achitat se constată că până la această dată prețul de vânzare a fost achitat integral, fiind astfel întrunite cerințele pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare.
Pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare – cumpărare reprezintă o aplicare a principiului executării în natură a obligațiilor consacrat de codul civil și având în vedere interdependența obligațiilor contractuale sinalagmatice urmează a se reține că neperfectarea vânzării se datorează culpei pârâtei.
Precizează că la data aceasta . radiată, în calitate de succesor în drepturi revenind foștilor asociați T. I. și P. C..
În dovedirea acțiunii a solicitat administrarea probei cu înscrisuri și a probei cu interogatoriu.
În drept a invocat prevederile art. 1527 și următoarele Cod civil.
La dosarul cauzei au fost depuse următoarele înscrisuri: convenție autentificată sub nr. 2878 din data de 02.10._, încheierea de certificare nr. 3261 din data de 22.04.2009, certificat de furnizare informații, adresa nr._ din data de 26.11.2012, certificat de sarcini.
La data de 04.12.2012 reclamanta C. A. a depus precizare la acțiune prin care a precizat că valoarea în lei a sumei de 60.000 euro este de 272.220 lei.
La data de 21..01.2013 reclamanta A. C. a formulat cerere de scutire de la plata taxelor judiciare.
Prin încheierea de ședință din data de 29.01.2013 instanța a dispus admiterea în parte a cererii de acordare ajutorului public formulată de reclamanta A. C. în dosarul nr._ și a dispus eșalonarea plății taxei de timbru în valoare de_ în 25 de rate lunare de câte 541, 52 lei plătibile pe data de 10 a fiecărei luni.
La data de 26.02.2013 reclamanta A. C. a depus precizări prin care a arătat că apartamentul ocupă etajul 1 al unui imobil situat pe . (fost 30 Decembrie nr. 11, Lipscani nr. 11 ). Acest imobil este compus din subsol, parter, etaj 1, etaj 2 și acoperiș tip terasă pe care se află două încăperi.
La subsol sunt 4 încăperi, parterul este format din spații comerciale și camera pentru depozitare, etajul 1 este un apartament compus din 3 camere de locuit și dependințe (bucătărie, baie, cămară, culoar, boxă, logie, 2 debarale, terasă) având o suprafață de 125,19 m.p. și cota indiviză de 33,3 % din suprafața de folosință comună, etajul 2 este un apartament identic cu cel situat la etajul 1, etajul 3 este acoperișul tip terasă pe care se află două încăperi (tip uscătorie).
Apartamentul situat la etajul 1 al imobilului a fost dobândit de . contractul de vânzare cumpărare nr. 351/11 .02.1997 și prin decizia nr. 904/03.11.2008 definitivă și irevocabilă dată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._ având ca obiect - ieșirea din indiviziune acest apartament a fost scos de la masa succesorală și a rămas în proprietatea .>
Anexat s-a depus: contract de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 351 din data de 11.02.1997, încheiere din data de 27.10.2008, decizia nr. 904 din data de 03.11.2008, decizia nr. 480 din data de 10.10.2007, adresa nr._ din data de 25.02.2013.
Din oficiu, instanța a dispus emiterea unei adrese către ORC de pe lângă Tribunalul București pentru a se preciza situația juridică a imobilului situat în C., . (fost Lipscani 11, fost 30 Decembrie nr. 11) respectiv a etajului 1 dobândit de . actual . prin contract de vânzare cumpărare (cu J_, actual J40/_/2008), ca urmare a lichidării societății și radierii, relațiile fiind comunicate cu adresa nr._ din data de 25.03.2013
Din oficiu, instanța a dispus emiterea unei adrese către CII D. S. G. pentru a se preciza situația juridică a imobilului situat în C., .(fost Lipscani 11, fost 30 Decembrie nr. 11) respectiv a etajului 1 dobândit de . actual . prin contract de vânzare cumpărare( cu J_, actual J40/_/2008) ,ca urmare a lichidării societății și radierii, relațiile fiind comunicate cu adresa din data de 09.04,2013.
Din oficiu, instanța a dispus emiterea unei adrese către Primăria Municipiului C. pentru a se comunica certificatul fiscal pentru imobilul situat în C., ., etaj 1(fost Lipscani 11, fost 30 Decembrie nr. 11), privind pe T. I. și P. C., cu copie contract de vânzare cumpărare fila 60, relațiile fiind comunicate cu adresa nr._ din data de 04.04.2013.
Din oficiu, instanța a dispus emiterea unei adrese la OCPI D. pentru a se comunica cine este proprietarul etajului 1, câte apartamente sunt la acest etaj, să depună extras de carte funciară și copie documentație cadastrală pentru etajul 1 al imobilului situat în C., . sau 1 A, fost Lipscani nr.11 fost . copie filele 104,105 și 109, relațiile fiind depuse cu adresa nr. 2905 din data de 31.05.2013.
Din oficiu, instanța a dispus administrarea unei probe cu expertiză specialitatea construcții civile cu obiectivele stabilite la termenul de judecată din data de 18.06.2013.
Prin încheierea de ședință din data de 18.06.2013 instanța a dispus încuviințarea probei cu înscrisurile de la dosar, probă solicitată de reclamantă prin avocat.
Raportul de expertiză specialitatea construcții civile a fost efectuat de către expert P. I. și depus la data de 13.09.2013.
La termenul de judecată din data de 24.09.2013 instanța a dispus luarea interogatoriului reclamantului A. C..
Din oficiu, instanța a dispus emiterea unei adrese către Primăria C. pentru a comunica un certificat de nomenclatură stradală privind imobilul din C., ., județul D., dacă în prezent este nr. 1 sau la nr. 1 A, relațiile fiind comunicate cu adresa nr._ din data de 16.10.2013.
Din oficiu, instanța a dispus emiterea unei adrese către Direcția Impozite și Taxe Locale din cadrul Primăriei C. pentru a se comunica istoricul de rol fiscal pentru imobilul din C., ., județul D., dacă în prezent este la nr. 1 sau la nr. 1 A, relațiile fiind comunicate cu adresa nr._ din data de 14.10.2013.
La data de 12.11.2013 reclamanta A. C. a depus precizare la acțiune prin care a menționat că imobilul ce formează obiectul cererii de chemare în judecată este situat în C., . (fost nr. 11), județul D..
La termenul de judecată din data de 12.11.2013 instanța a invocat din oficiu excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Prin sentința civilă nr._/12.11.2013 pronunțată de Judecătoria C. a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată din oficiu de instanță.
A fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta A. C. în contradictoriu cu pârâții T. I. și P. C..
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul general de prescripție de 3 ani.
Caracterul normelor care reglementează prescripția extinctivă este imperativ și aceasta se deduce din disp. art. 1 alin. 3 din Decret nr. 167/1958, potrivit cărora, orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă, cât și din disp. art. 18 din același act normativ, în conformitate cu care, instanța judecătorească și organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acțiune sau la executarea silită este prescris. Stabilirea caracterului imperativ al normelor privind prescripția este important și sub un alt aspect, respectiv acela că odată început cursul prescripției nu pot interveni cauze de suspendare sau întrerupere decât cele strict prevăzute de Decret nr. 167/1958 prin disp. art. 13, 14 și 16.
Sesizarea instanțelor judecătorești pentru valorificarea unui drept subiectiv nesocotit ori încălcat sau pentru realizarea unui interes care se poate obține numai pe calea justiției, se circumscrie unor reguli specifice, proprii activității de judecată
Instituția prescripției și termenele în raport cu care își produce efectele aceasta, fac parte din categoria acestor reguli specifice și nu sunt de natură să îngrădească accesul liber la justiție, finalitatea lor fiind de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, care este necesar pentru exercitarea în condiții optime a acestui drept. Disciplina procesuala impusa astfel, conduce la prevenirea unor eventuale abuzuri, contribuind si la stabilitatea și securitatea raporturilor juridice civile.
Așadar, exercitarea unui drept de către titularul său, nu poate avea loc decât într-un anumit cadru prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.
Astfel, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege si orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă, in conformitate cu disp. art. 1 alin. 1 si 3 din D. 167/1958, iar termenul general de prescripție este de 3 ani, potrivit art. 3 din același act normativ.
Dreptul prescripției se poate suspenda sau prescripția se poate întrerupe, în cazurile expres si limitativ prevăzute in art. 13, respectiv in art. 16 din același act normativ.
Toate aceste dispoziții legale enunțate in precedent, sunt norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile, fiind satisfăcuta astfel exigenta din perspectiva jurisprudenței CEDO, a respectării dreptului la un proces echitabil, in componenta sa de acces la instanța (cauza Hentrich împotriva Franței). In aceeași ordine de idei, CEDO s-a mai pronunțat in sensul următor: „având în vedere că reglementarea privind formalitățile și termenele ce trebuie respectate este menită să asigure buna administrare a justiției și respectul principiului securității juridice, cei interesați trebuie să se poată aștepta ca aceste reguli să fie puse în aplicare”, „iar instanțele naționale sunt cele care, în primul rând, trebuie să se pronunțe cu privire la regimul de prescripție extinctivă în dreptul intern” (Cauza V. J. împotriva României paragrafele 43 si 52), neexcluzând posibilitatea stingerii unui drept de creanța prin prescrierea dreptului la acțiune (Cauza Weissman și alții împotriva României – paragraful 68).
In cauza de față, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe normele ce reglementează răspunderea contractuală, respectiv îndeplinirea obligației de a consimți la încheierea contractului în formă autentică, obligație asumată printr-un antecontract de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanta în calitate de promitent-cumpărător cu ., în calitate de promitentă-vânzătoare.
Potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958, „dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”, termen care în acțiunile personal patrimoniale este de 3 ani conform art. 3 din același decret.
Potrivit art. 7 alin. 1 din același decret, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită, iar potrivit alin. 3, dacă dreptul este cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când a expirat termenul.
Din cuprinsul înscrisului încheiat de reclamanta cu ., autentificat sub nr. 2878/02.10.2008 de BNP Z. A. P. și intitulat "convenție", rezultă ca părțile au stabilit un termen pentru încheierea vânzării în formă autentică, respectiv expirarea unui termen de 3 luni de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii pronunțate în dosarul nr._ aflat pe rolul Curții de Apel C..
În dosarul nr._ s-a pronunțat de către Curtea de Apel C. decizia nr. 904/03.11.2008 prin care a fost soluționat recursul împotriva deciziei nr. 480/10.10.2007 a Tribunalului D., această decizie fiind irevocabilă. Prin urmare, de la data pronunțării acestei hotărâri curge termenul de trei luni în care părțile trebuia să încheie actul în formă autentică, iar de la expirarea acestui termen reclamanta era îndreptățită să promoveze o acțiune în răspundere contractuală în sensul obligării promitentei-vânzătoare la încheierea contractului în formă autentică, ori a suplinirii acordului acesteia prin pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic.
În ce privește termenul de 5 ani stipulat de părți în contract, acesta nu este termenul de la care cel mai târziu s-ar fi născut dreptul promitentei-cumpărătoare la încheierea actului autentic, ci termenul limită în care părțile ar fi așteptat rămânerea irevocabilă a soluției în dosarul menționat pentru a încheia actul și, deci, termenul limită pentru încheierea contractului. La expirarea termenului de 5 ani nu se naște, ci se stinge orice drept al promitentei-cumpărătoare la încheierea actului, indiferent de soarta dosarului în curs de judecată. Acest aspect rezultă din exprimarea "contractul se va încheia în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă și irevocabilă a sentinței sau deciziei ce se va pronunța în dosarul mai sus amintit, dar nu mai târziu de 5 ani de la data autentificării prezentului act".
Cum dosarul nr._ aflat pe rolul Curții de Apel C. a fost soluționat irevocabil la data de 03.11.2008, de la această dată s-a născut dreptul reclamantei la încheierea contractului autentic, părțile stabilind un termen de 3 luni pentru încheierea acestuia.
De la data expirării termenului de 3 luni, respectiv 03.02.2009, curge termenul de 3 ani privind prescripția dreptului material la acțiunea reclamantei prin care aceasta poate solicita promitentei vânzătoare să-și îndeplinească obligația de a încheia contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, și respectiv prin care poate cere instanței pronunțarea unei hotărâri care să suplinească acest consimțământ.
Termenul de prescripție de 3 ani s-a împlinit astfel la data de 03.02.2012, iar instanța reține că prezenta acțiune a fost introdusă la data de 30.10.2012, deci după împlinirea termenului.
Verificând existența vreunei cauze de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției, instanța reține că nu este incidentă nicio cauză din cele reglementate de art. 13 și art. 14 sau art. 16 din Decretul nr. 167/1958, iar reclamanta nu a invocat vreo astfel de cauză.
Potrivit art. 16 alin. 1 lit. a din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.
O recunoaștere a dreptului reclamantei la încheierea contractului în formă autentică ar fi putut rezulta din lăsarea promitentei-cumpărătoare în posesia imobilului ce a format obiectul promisiunii, dar instanța reține, din chiar declarația reclamantei dată în cadrul interogatoriului, că aceasta niciodată nu a posedat imobilul. Astfel, la data pronunțării hotărârii judecătorești reclamanta a încercat să ia legătura cu reprezentantul societății, dna T., dar nu a găsit-o nici la domiciliu, nici la telefon. Tot atunci, reclamanta a încercat să caute societatea la adresa imobilului din ., dar aceasta care avea sediul la nr. 3A și birouri la adresa de la nr. 11 se mutase și nu mai avea nimic acolo. Nici la sediu nu a mai găsit pe nimeni.
Reclamanta a recunoscut că din anul 2009 și până la introducerea acțiunii nu s-a mai ocupat să meargă acolo, iar în prezent este un coafor în acel spațiu, aspect pe care l-a aflat când a introdus acțiunea. În toată această perioadă nu s-a mai interesat dacă societatea și-ar fi schimbat sediul sau ce s-ar fi întâmplat cu aceasta, aspectele menționate în acțiune fiind aflate atunci când a introdus acțiunea și a obținut certificatele de la registrul comerțului. Pe pârâții T. I. și P. C., reclamanta nu i-a văzut niciodată.
După încheierea antecontractului nu a stat vreodată la adresa din .(în prezent nr. 1).
Or, lipsa de diligență a reclamantei este sancționată tocmai cu nerecunoașterea vreunei protecții juridice a dreptului acesteia, astfel că nu mai poate să-și valorifice dreptul subiectiv nesocotit ori încălcat, pe calea justiției.
Prin urmare, la data introducerii acțiunii termenul de prescripție era împlinit, motiv pentru care instanța urmează a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată din oficiu și a fost respinsă acțiunea ca prescrisă.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului se arată că data la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani este data de 02.10.2013, dată la care se împlinește termenul de 5 ani de la autentificarea antecontractului, prevăzut în acesta ca termen maxim pentru perfectarea vânzării. Din cuprinsul antecontractului rezultă că părțile au stabilit un interval de timp înăuntrul căruia să perfecteze actul de vânzare-cumpărare în formă autentică; acest interval de timp este cuprins între data împlinirii unui termen de 3 luni de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii pronunțate în dosarul nr._ al Curții de Apel C. și data împlinirii a 5 ani de la data perfectării antecontractului.
Prin urmare, promitenta cumpărătoare a solicitat executarea obligației asumate de promitenta vânzătoare prin suplinirea consimțământului acesteia în interiorul perioadei prevăzute în antecontract, la data de 30.10.2012, astfel că nu se poate pune problema prescripției dreptului la acțiune. Termenul de 5 ani nu este un termen de decădere ci un termen suspensiv până la care trebuia soluționat dosarul menționat, iar de respectarea acestui termen depindea valabilitatea antecontractului, așa încât numai după împlinirea acestuia începe să curgă prescripția dreptului la acțiune.
În speță se impune a fi analizată incidența art.2539 alin.2 teza a II-a din N.C.civil cu privire la întreruperea prescripției extinctive, având în vedere și dispozițiile art.204 din Legea nr.71/2011 privind punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind N.C.civil.
În acest sens, dacă se are în vedere soluția dată de instanța de fond cu privire la începerea termenului de prescripție, trebuie luat în considerare faptul că acest termen a fost întrerupt la data de 08.03.2011, prin înregistrarea pe rolul Judecătoriei C. a cererii de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr._, ce a avut ca obiect pronunțarea unei hotărâri cu valoare de act autentic de vânzare-cumpărare, cauza fiind declinată la Tribunalul D. – Secția Comercială la data de 11.05.2011. Prin încheierea din 07.06.2011 cauza a fost suspendată, iar la 06.11.2012 s-a constatat intervenită perimarea; anterior pronunțării perimării, respectiv la data de 30.10.2012, reclamanta a înregistrat prezenta acțiune la Judecătoria C..
Hotărârea pronunțată în cauză este nelegală și în raport de dispozițiile art.16 alin.1 lit.a din Decretul nr.167/1958, ce prevăd că prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie.
La data de 01.09.2008, reclamanta a intrat în posesia imobilului atât în nume propriu, cât și în calitate de asociat unic și administrator al .; în acest sens, contractul de închiriere încheiat de . cu . este menținut de reclamantă în calitate de posesor al imobilului și succesor în drepturi al ..
În apel a fost atașat dosarul nr._/63/2011 al Tribunalului D., Secția a II-a Civilă.
Prin decizia civilă nr. 764/08.10.2014, pronunțată de Tribunalul D. – Secția Civilă în dosarul nr._, s-a respins apelul declarat de reclamantă.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Este neîntemeiată susținerea apelantei reclamante conform căreia momentul la care a început să curgă prescripția dreptului la acțiune în speță ar fi reprezentat de data de 2.10.2013, dată la care se împlinește termenul de 5 ani de la autentificarea antecontractului de vânzare-cumpărare.
În acest sens, se constată că prima instanță a dat o corectă interpretare acordului de voință intervenit între părți, statuând că termenul de 5 ani prevăzut în contract este termenul limită până la care părțile s-au declarat gata să aștepte soluționarea irevocabilă a dosarului nr._, aflat pe rolul Curții de Apel C., pentru a încheia contractul; din modul de redactare a clauzei respective, care a fost citată în considerentele sentinței apelate, rezultă că termenul analizat are caracter extinctiv, și nu suspensiv, așa cum susține apelanta reclamantă, acest aspect fiind în mod corect sesizat și dezlegat prin hotărârea pronunțată în cauză.
Este total eronată teza juridică susținută prin motivele de apel, prin care se arată că prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de abia de la data expirării unui termen de 5 ani de la încheierea antecontractului. Dimpotrivă, din modul de redactare a înscrisului autentic dedus judecății rezultă că promitentei-cumpărătoare i s-a adus la cunoștință situația juridică a imobilului, care făcea obiectul unui proces civil având ca obiect ieșire din indiviziune, și că voința comună a părților contractante a fost în sensul de a stipula un termen extinctiv pentru perfectarea actului autentic, care să aibă ca efect strămutarea dreptului de proprietate dintr-un patrimoniu în altul, acesta fiind reprezentat de o perioadă de timp ce a fost apreciată drept rezonabilă și previzibilă pentru finalizarea litigiului respectiv printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. De altfel, în cuprinsul antecontractului autentic s-a mai stipulat că "în cazul în care în termen de 5 (cinci) ani de zile de la data încheierii prezentului act nu va fi soluționat definitiv și irevocabil litigiul din dosarul mai sus amintit, părțile contractante se repun în situația anterioară prezentului act, fără plata de daune interese". Această clauză nu reprezintă altceva decât o condiție suspensivă care se alătură termenului extinctiv și operează concomitent cu acesta, actul juridic supus analizei fiind afectat, astfel, de două modalități, care sunt expresia principiului libertății contractuale.
Calificarea termenului de 5 ani drept suspensiv, așa cum susține apelanta, ar avea drept consecință caracterul prematur al unei acțiuni în obligație de a face promovate înainte de împlinirea sa; or, este evident că nu aceasta a fost voința comună a părților contractante, dat fiind că nu s-ar mai fi justificat stipularea termenului de 3 luni de la soluționarea irevocabilă a litigiului de ieșire din indiviziune, concomitent cu termenul de 5 ani de la încheierea antecontractului, neexistând nici un motiv rezonabil pentru ca părțile să fi dorit să aștepte 5 ani, și nu 3 luni, pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare.
În cauză nu operează nici întreruperea termenului de prescripție în virtutea art.2539 alin.2 teza a II-a din Noul Cod civil, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Potrivit art.2539 alin.2 C.civil, "prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție în procedura insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul în termen de 6 luni de la data la care hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă".
Acest text de lege reglementează, prin cea de-a doua teză pe care o conține, un caz de prorogare a întreruperii termenului legal de prescripție a dreptului la acțiune, ce operează în situația introducerii unei noi acțiuni pe rolul instanței de judecată în termen de 6 luni de la data la care s-a definitivat litigiul anterior (bazat pe o cerere de chemare în judecată aptă de a avea efect întrerupător de prescripție), prorogare condiționată de temeinicia acțiunii promovate în vederea valorificării dreptului de creanță prescriptibil.
Conform art.204 din Legea nr.71/2011 privind punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Noul Cod Civil, "dispozițiile art.2539 alin.2 teza a II-a din Codul Civil se aplică și în cazul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare introdusă după . Codului Civil".
Prin urmare, situația supusă analizei reprezintă o excepție de la art.6 alin.4 din Noul Cod Civil ("prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit"), ipoteza respectivă de întrerupere fiind aplicabilă și în cazul prescripțiilor începute sub imperiul Decretului nr.167/1968.
Instanța reține că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei C. la nr._, la data de 11.05.2011, reclamanta A. C. a chemat-o în judecată pe pârâta . pentru pronunțarea unei hotărâri cu valoare de act autentic pentru imobilul în litigiu; prin sentința comercială nr.8593/11.05.2011 a Judecătoriei C. a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului D. ; cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului D. sub nr._/63/2011; prin încheierea de ședință din 6.09.2011 a acestei instanțe, cauza a fost suspendată în baza art.242 alin.1 pct.2 C.proc.civ., iar prin sentința nr.814/6.11.2012 a Tribunalului D., Secția a II-a Civilă, s-a constatat perimată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.
În speță nu sunt operante prevederile art.2539 alin.2 teza a II-a din Noul Cod Civil, deoarece în litigiul anterior, care a avut la bază o cerere de chemare în judecată aptă să întrerupă termenul de prescripție de trei ani reglementat de art. 1 din Decretul 167/1958, s-a pronunțat o soluție de perimare a cererii, și nu una de respingere sau de anulare. Or, premisa pe care a avut-o în vedere legiuitorul atunci când a reglementat cazul respectiv de prorogare a întreruperii termenului de prescripție este aceea a pronunțării unei soluții de respingere sau de anulare a cererii de chemare în judecată, aceste rezolvări juridice fiind în mod expres și limitativ menționate în corpul textului de lege citat. Mai exact, întreruperea prescripției extinctive reprezintă un beneficiu acordat creditorului care face un demers legal pentru realizarea dreptului său, ieșind din pasivitate, pe când perimarea este o sancțiune de drept procesual pentru lipsa de diligență imputabilă părții, care era datoare să urmărească finalizarea litigiului în condiții normale.
Așadar, Tribunalul constată că, nefiind vorba despre o soluție de respingere sau de o anulare a cererii în litigiul anterior, ci de o soluție de perimare a acesteia, dispozițiile art.2539 alin.1 teza a II-a din Noul Cod Civil nu își găsesc aplicare, dat fiind că acestea prevăd o excepție de la regula statornicită de prima teză a aceluiași text de lege, iar "exceptio est strictissimae interpretationis". Această interpretare este impusă atât de rațiunea și finalitatea normei de drept analizate, cât și de modul de redactare a sa, putându-se observa cu ușurință faptul că teza I face trimitere la trei tipuri de soluție pe care le poate pronunța instanța – respingere, anulare, perimare, pe când teza a II-a se referă, în mod expres și limitativ, la soluțiile de respingere și de anulare, fiind evident că legiuitorul a intenționat să excludă situația perimării de la beneficiul legal respectiv.
Nefiind incidentă ipoteza de excepție reglementată de art.2539 alin.1 teza a II-a din Noul Cod Civil, în speță sunt operante prevederile art.6 alin.4 din Noul Cod Civil, citate mai înainte, precum și ale art.16 alin.2 din Decretul 167/1958, în conformitate cu care "prescripția nu este întreruptă dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea".
Este nefondat și motivul de recurs prin care se susține că în speță ar fi operat întreruperea prescripția dreptului la acțiune prin recunoașterea dreptului pretins, demonstrată de lăsarea imobilului în posesia promitentei cumpărătoare.
Sub acest aspect, prima instanță a realizat o corectă interpretare a probelor cauzei, statuând că reclamanta nu s-a aflat niciodată în posesia imobilului în litigiu. Susținerile apelantei privind posesia sunt lipsite de suport probator; în răspunsurile date la interogatoriul administrat la prima instanță reclamanta a arătat că nu a mai trecut pe la imobil din anul 2009 și că în prezent funcționează acolo un salon de coafură; în ceea ce privește pretinsele contracte de închiriere, dincolo de faptul că acestea nu au fost depuse la dosar, instanța constată că acestea nu au ca efect transmiterea posesiei asupra imobilului, ci a detenției precare, chiriașul devenind titularul unui drept de creanță ce are ca obiect folosința bunului închiriat.
Față de cele ce preced, în temeiul art.296 C.proc.civ., Tribunalul a respins apelul ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe disp. art. 304 pct. 9 Vechiul cod de procedură civilă, hotărârea pronunțată de instanța de apel este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii .
Sub acest aspect, recurenta a susținut că Tribunalul, analizând primul motiv de apel și înlăturând ca neîntemeiată susținerea apelantei reclamante conform căreia momentul la care a început să curgă prescripția dreptului la acțiune ar fi reprezentat de data de 02.10.2013, dată la care se împlinește termenul de 5 ani de la autentificarea antecontractului de vânzare-cumpărare a încălcat dispozițiile art.969 din vechiul cod civil ce prevede că o convenție legal făcută, are putere de lege între părțile contractante.
Astfel, a menționat că, prin convenția autentificată sub nr.2878/02.10.2008 de BNP Z. A. P., . în calitate de promitentă-vânzătoare s-a obligat să vândă către A. C. în calitate de promitentă- cumpărătoare apartamentul situat în . 1, C., județul D., compus din trei camere și dependințe împreună cu cota indiviză de 33,3% din suprafață de folosință comună. Conform antecontractului, vânzarea în forma autentică urmează sa fie perfectata în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă și irevocabila a hotărârii ce urma sa se pronunțe în dosarul nr._ al Curții de Apel C., dar nu mai târziu de 5 ani de la data autentificării antecontractului de vânzare-cumpărare.
Recurenta a susținut că, din cuprinsul antecontractului, rezultă că părțile au stabilit de comun acord un interval de timp in interiorul căruia să perfecteze actul de vânzare-cumpărare în formă autentică, interval cuprins între data împlinirii unui termen de 3 luni de la rămânerea definitivă și irevocabilă a sentinței sau deciziei pronunțate în dosarul nr._ al Curții de Apel C. și data împlinirii a 5 ani de la data perfectării antecontractului, astfel încât consideră că acordul de voință al părților pe acest aspect nu poate lăsa loc la interpretări.
A mai arătat că dosarul nr._ al Curții de Apel C. a fost soluționat
irevocabil prin decizia civilă nr.904/03.11.2008, astfel că perioada în care părțile puteau perfecta vânzarea era cuprinsă între data de 03.02.2009 (data împlinirii a trei luni de la pronunțarea deciziei sus menționate) și data de 2.10.2013 (data împlinirii a 5 ani de la autentificarea antecontractului de vânzare-cumpărare).
Totodată, a menționat că pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare prin suplinirea de către instanță a consimțământului pârâtei care refuză să-și îndeplinească de bună voie obligația, reprezintă o aplicare a principiului executării în natură a obligațiilor consacrat de codul civil având în vedere interdependența obligațiilor din contractele sinalagmatice, iar conform art.1527 cod civil „creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă.".
Consideră că, întrucât, în perioada stipulată în antecontract, respectiv 03.02._13 promitenta-vânzătoare a refuzat să-și execute obligația de perfectare în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare, în toată această perioadă creditoarea obligației, respectiv promitenta-cumpărătoare este îndreptățită să ceară debitorului să-și execute de bună voie în natură propria obligație.
De asemenea, consideră că, față de clauza stipulată în antecontract, prin care s-a stabilit că perfectarea vânzării în formă autentică se poate face în intervalul 03.02.2009(data împlinirii a trei luni de la pronunțarea deciziei sus menționate) și 02.10.2013( data împlinirii termenului de 5 ani), chiar dacă se apreciază că termenul de 5 ani are caracter extinctiv, (așa cum reține instanța de apel) nu operează prescripția dreptului material la acțiune întrucât cererea de chemare în judecată a fost înregistrată în interiorul acestui termen, respectiv la data de 30.10.2012.
A precizat că, în speță, executarea obligației de promitenta-vânzătoare prin suplinirea consimțământului acesteia la perfectarea vânzării a fost solicitată de către promitenta-cumpărătoare A. C. în interiorul perioadei prevăzute în antecontract pentru îndeplinirea de bună-voie a obligației de vânzare, respectiv la data de 30.10.2012, astfel că, în opinia sa, nu se poate pune problema prescripției dreptului material la acțiune, cererea de chemare în judecată fiind făcută în interiorul termenului de prescripție.
Potrivit susținerilor recurentei, considerentele instanței de fond și apel cu privire la data începerii curgerii prescripției și-ar găsi aplicabilitatea numai în cazul în care prin antecontract s-ar fi prevăzut ca dată de perfectare a vânzării împlinirea termenul de 3 luni de la data pronunțării deciziei civile nr.904/03.11.2008, situație în care termenul de prescripție a dreptului material la acțiune ar fi început să curgă la data de 03.02.2009 și s-ar fi împlinit la data de 03.02.2012.
A susținut recurenta că, existând stipulată o dată minimă și o dată maximă la care părțile pot perfecta vânzarea, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune începe să curgă de la ultima dată prevăzută în antecontract sau, în cazul în care se apreciază că termenul maxim are caracter extinctiv, prescripția se împlinește la acest termen.
Consideră că respectiva clauza din antecontract ce prevede că " în cazul în care în termen de 5 ani de zile de la data încheierii prezentului act nu va fi soluționat definitiv și irevocabil litigiul din dosarul mai sus amintit, părțile contractante se repun în situația anterioară prezentului act, fără plata de daune interese" consacră că termenul de 5 ani este un termen suspensiv până la care trebuia soluționat dosarul menționat, iar de respectarea acestui termen depindea valabilitatea antecontractului de vânzare cumpărare.
Pe cale de consecință, recurenta a susținut că, în situația în care se reține opinia instanței de apel în sensul că actul juridic supus analizei este afectat de două modalități, care sunt expresia principiului libertății contractuale, respectiv o condiție suspensivă care se alătură termenului extinctiv și operează concomitent cu aceasta, în speță nu operează prescripția dreptului material la acțiune întrucât cererea de chemare în judecată a fost înregistrată în interiorul termenului prevăzut de părți în antecontract 03.02._13, respectiv la data de 30.10.2012.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel, recurenta a susținut că Tribunalul, reținând că, în cauză, nu operează întreruperea termenului de prescripție în virtutea art.2539 alin.2 teza a II-a din Noul Cod Civil, întrucât prin sentința nr.814/06.11.2012 a Tribunalului D., Secția a II a Civilă s-a constatat perimată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă ce a format obiectul dosarului nr._/63/2011, nefiind vorba despre o soluție de respingere sau de o anulare limitativ prevăzute de text, a încălcat dispozițiile art. 2539 al. 2 teza II din Noul Cod Civil în ceea ce privește întreruperea prescripției extinctive.
În acest sens, recurenta a arătat că, în situația în care se are în vedere opinia instanțelor de fond și apel cu privire la faptul că termenul de prescripție a început să curgă la data 03.02.2009 și s-ar fi împlinit la data de 03.02.2012, se impune a se constata că acest termen a fost întrerupt la data de 08.03.2011 prin înregistrarea pe rolul Judecătoriei C. a cererii de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului nr._ ce a avut ca obiect pronunțarea unei hotărârii care să țină loc de actul de vânzare-cumpărare privind apartamentul în litigiu.
A precizat că, la data de 11.05.2011, cauza a fost declinată spre competentă soluționare la Tribunalul D. - Secția Comercială unde a fost înregistrată sub nr._/63/2011, că prin încheierea din data de 07.06.2011 cauza a fost suspendată, iar la termenul din 06.11.2012 instanța a constatat intervenită perimarea.Anterior pronunțării perimării, respectiv la data de 30.10.2012 reclamanta A. C. a înregistrat prezenta cerere de chemare în judecată care în conformitate cu dispozițiile art. 2539 alin 2 teza II din Codul Civil, este formulată în termen legal.
Consideră recurenta că, deși art. 2539 alin. 2 teza II din Noul Cod Civil se referă în mod expres și limitativ, la soluțiile de respingere și de anulare, în speță, fiind vorba de o perimare ca urmare a suspendării determinată de neplata taxei de timbru judiciar la instanța de fond, soluția pronunțată intră sub incidența dispozițiilor privind anularea cererii de chemare în judecată, astfel că prezenta cerere de chemare în judecată este de natură să întrerupă cursul prescripției extinctive în cazul în care este admisă.
Cu privire la ultimul motiv de apel, recurenta a susținut că, instanța de apel, respingându-l ca nefondat, a pronunțat o hotărâre nelegală în raport de dispozițiile art. 16 alin. 1 lit a din Decretul nr. 167/1958 ce prevăd că prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie.
Sub acest aspect, recurenta a menționat că, începând cu data de 01.09.2008, a intrat în posesia imobilului atât în nume propriu, cât și în calitate de asociat unic și administrator al ., iar răspunsurile sale la interogatoriul administrat din oficiu de către instanță la termenul din data de 24.09.2013 nu sunt de natură să conducă la concluzia că nu ar fi avut posesia apartamentului, interogatoriul fiind relevant numai sub aspectul faptului că reclamanta nu a locuit în apartamentul în litigiu sau că . nu mai are sediul și birourile în acest apartament.
A precizat recurenta că deținerea în fapt a apartamentului este dovedită prin aceea că bunul se află în posesia și administrarea sa, motiv pentru care contractul de închiriere încheiat de . cu . a fost menținut de către ea, în calitate de posesor al imobilului și succesor în drepturi al ..
Față de motivele invocate, a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.
Curtea, examinând sentinta atacată, prin prisma criticilor formulate, apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Instanta de apel, confirmând solutia primei instante si înlăturând critica apelantei conform căreia termenul de prescriptie a început să curgă la data de 02.10.2013, la împlinirea termenului de 5 ani de la autentificarea antecontractului de vânzare-cumpărare, a făcut o corectă interpretare si aplicare a dispozitiilor legale din materia efectelor obligațiilor si a prescriptiei dreptului material la actiune.
În cauză, este necontestat faptul că actiunea promovată este una personală prescriptibilă în termenul general de 3 ani prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958, aspectele litigioase vizând numai momentul începerii curgerii acestui termen si împrejurările care pot constitui cauze de întrerupere a cursului prescriptiei.
Potrivit art.7 din Decretul nr.167/1958:
„ Prescripția începe sa curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.
În obligațiile care urmează sa se execute la cererea creditorului precum și în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe sa curgă de la data nașterii raportului de drept.
Dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe sa curgă de la data cînd s-a împlinit condiția sau a expirat termenul.”
Din prevederile legale enunțate reiese că, în mod obișnuit, în cazul unei acțiuni promovate pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, suplinind consimțământul promitentului vânzător la perfectarea vânzării, termenul de prescripție începe să curgă de la data nașterii raportului de drept, respectiv de la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare. Cum, în cazul de fată, părtile au stabilit un termen pentru executarea obligatiei de perfectare a contractului autentic de vânzare-cumpărare, si anume 3 luni de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii ce se va pronunța în dosarul nr._ al Curții de Apel C., la împlinirea acestui termen s-a născut dreptul material la actiune si de la această dată începe să curgă termenul de prescriptie de 3 ani, potrivit art.7 alin.3 din Decretul nr.167/1958.
În ceea ce privește sintagma „ dar nu mai târziu de 5 ani de la data autentificării prezentului act” inserată de părti în antecontract, alături de termenul convenit pentru executarea obligatiei de perfectare a contractului autentic de vânzare-cumpărare, Tribunalul D. a apreciat, în mod corect, că acesta reprezintă o conditie suspensivă, iar nu un termen suspensiv.
Acest fapt reiese, cu claritate, din clauza stipulată de părți potrivit căreia „ în cazul în care în termen de 5 ani de zile de la data încheierii prezentului act nu va fi soluționat definitiv și irevocabil litigiul în dosarul mai sus amintit, părțile contractante se repun în situația anterioară prezentului act, fără plata de daune interese”.
Prin urmare, semnificația clauzei convenite de părti cu privire la executarea obligatiei a fost aceea ca actul autentic de vânzare-cumpărare să se perfecteze în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii ce se va pronunța în dosarul nr._ al Curții de Apel C., sub conditia ca această împrejurare( soluționarea irevocabilă a litigiului) să intervină în cel mult 5 ani de la data încheierii antecontractului. Altfel spus, părtile nu au stabilit ca actul de vânzare-cumpărare să se încheie în formă autentică într-un interval cuprins între împlinirea a 3 luni de la data rămânerii irevocabile a hotărârii în dosarul susmenționat si 5 ani de la încheierea antecontractului, neurmărindu-se instituirea a două termene limită ( minim si maxim) pentru perfectarea actului autentic de vânzare și plata diferenței de preț, ci a unui singur termen de executare a obligatiilor, existența acestora și a contractului însăși fiind însă conditionate de realizarea unei anumite împrejurări ( soluționarea irevocabilă a procesului) într-un interval de 5 ani de la data încheierii antecontractului.
Termenul, ca modalitate a actului juridic civil, a fost definit în doctrina juridică, drept acel eveniment si nesigur ca realizare, până la care este amânată fie începerea, fie încetarea exercitiului drepturilor subiective si executării obligatiilor civile, în timp ce conditia reprezintă un eveniment, viitor si nesigur ca realizare, de care depinde existenta ( nasterea ori desfiintarea) actului juiridic civil.
Potrivit art. 1022 C.civ. 1864, „Termenul se deosebește de condiție, pentru că el nu suspendă angajamentul, ci numai amână executarea”.
Prin urmare, deosebirea esentială dintre conditie si termen, deosebire prevăzută chiar de lege, este aceea că prima modalitate a actului juridic civil afectează însăsi existenta acestuia, în timp ce termenul doar exercitarea drepturilor si executarea obligatiilor decurgând din act.
În cauză, nu se poate retine, în niciun caz, că prin sintagma „dar nu mai târziu de 5 ani de la data autentificării prezentului act” s-a urmărit stipularea unui termen suspensiv, din moment ce realizarea sau nerealizarea împrejurării constând în soluționarea irevocabilă a dosarului nr._ ( împrejurare viitoare si nesigură ca realizare în intervalul de 5 ani) afecta însăsi existenta contractului de vânzare-cumpărare, iar nu doar executarea acestuia, fiind cert că vointa părtilor a fost în sensul că, în cazul nepronuntării unei hotărârii irevocabile în acest dosar în intervalul de 5 ani, actul autentic de vânzare-cumpărare nu se mai încheia ori nu mai lua nastere.
Ca atare, Curtea reține că obligatiile asumate de părti prin antecontract, acelea de a încheia ulterior contractul autentic de vânzare-cumpărare și a plăti diferența de preț sunt afectate atât de un termen suspensiv, cât si de o conditie suspensivă.
Întrucât conditia suspensivă s-a realizat, în intervalul de 5 ani de la autentificarea antecontractului, în mod obisnuit, trebuia considerat retroactiv că actul a fost pur si simplu, dar întrucât în cauză părtile au prevăzut si o altă modalitate a actului juridic( termenul suspensiv), obligatia rămânea supusă doar termenului, care este cel de 3 luni de la rămânerea irevocabilă a hotărârii pronunțate în dosarul nr._ al Curții de Apel C.. Este adevărat că de la retroactivitatea efectelor conditiei suspensive, există exceptia conform căreia prescriptia extinctivă curge numai de la împlinirea conditiei, dar în cazul de fată acest moment ( pronuntarea hotărârii irevocabile) este anterior împlinirii termenului suspensiv prevăzut de părti. ( 3 luni de la data rămânerii irevocabile a deciziei). D. urmare, de la împlinirea termenului suspensiv, respectiv de la data de 03.02.2009, a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani, astfel că actiunea de fată introdusă la 31.10.2012 este prescrisă, asa cum temeinic au apreciat instantele de fond.
Este neîntemeiată critica recurentei conform căreia instanta de apel, calificând clauza stipulată de părți drept o condiție suspensivă, ar fi încălcat disp. art.969 din vechiul Cod Civil.
Tocmai în considerarea principiului libertătii contractuale, instanta de apel a procedat la interpretarea clauzelor convenției încheiate de părți, pentru a determina vointa reală a părtilor contractante.
Potrivit art.982 C.civil 1864, „Toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înțelesul ce rezultă din actul întreg.”
Or, în conditiile în care din clauza inserată de părți, cu ocazia stipulării termenului de executare, nu rezulta cu claritate dacă pronuntarea sau nu a hotărârii irevocabile în dosarul nr._ în intervalul de 5 ani de la autentificarea antecontractului afecta însăsi existenta sau doar executarea actului, instanta de apel a procedat la interpretarea acestei clauze în conformitate art.982 C.civ.1864, dând acesteia semnificatia care rezultă din întreg antecontractul. Având în vedere că din ansamblul clauzelor acestuia a rezultat că vointa părtilor a fost să conditioneze însăsi perfectarea (existenta) contractului autentic de vânzare-cumpărare de soluționarea irevocabilă a litigiului în intervalul de 5 ani, această modalitate a actului juridic nu putea fi calificată decât ca o conditie suspensivă, iar nu un termen extinctiv.
Raportat la aceste motive, Curtea apreciază că primul motiv de recurs este nefondat.
Referitor la critica vizând interpretarea și aplicarea art.2539 alin.2, teza a-II-a NCC, în mod corect a apreciat instanța de apel că acest caz special de întrerupere a cursului prescripției extinctive nu operează în situația perimării cererii de chemare în judecată precedente, indiferent de motivul care a determinat suspendarea judecății respectivei cereri, suspendare care, depășind 1 an, a condus în cele din urmă la perimare.
Potrivit art.2537 alin.1 pct.2 NCC, prescripția se întrerupe, printre altele, „ prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanței la masa credală în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererii de intervenție în cadrul urmăririi silite pornite de alți creditori ori prin invocarea, pe cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se prescrie;”
În conformitate cu art.2539 alin.2 NCC, „Prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție în procedura insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă.”
Teza întâi a textului de lege enunțat anterior instituie, așadar, regula conform căreia prescripția nu este întreruptă dacă cerere de chemare în judecată precedentă s-a perimat, a fost anulată sau respinsă, excepția de la această regulă fiind reglementată la teza a-II-a, pentru situația în care o nouă cerere este introdusă în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a cererii anterioare a rămas definitivă. Excepțiile fiind limitativ prevăzute de lege și de strictă interpretare, întreruperea prescripției în temeiul art. 2539 alin.2 teza a-II-a nu operează decât în ipotezele strict menționate de acest text de lege, respectiv numai în cazul adoptării unei soluții de respingere sau de anulare a cererii precedente, nu și în situația perimării acesteia.
D. urmare, nu poate fi primită ca întemeiată susținerea recurentei conform căreia soluția de perimare pronunțată anterior în dosarul nr._/63/2011 ar intra sub incidența dispozițiilor art.2539 alin.2 teza a-II-a privind anularea cererii precedente, deoarece perimarea s-a pronunțat ca urmare a suspendării determinată de neplata taxei de timbru. Sub acest aspect, se reține, pe de o parte, că în dosarul nr._/63/2011 al Tribunalului D. perimarea s-a dispus pentru lăsarea în nelucrare a cauzei, din vina părții, mai mult de 1 an de la data suspendării judecății în temeiul art.242 alin.1 pct.2 C.pr.civ., iar pe de altă parte perimarea, ca sancțiune procedurală, este menită să sancționeze lipsa de interes a părții pentru continuarea procedurii judiciare pe care a declanșat-o și, în considerarea acestui fapt, a fost probabil exclusă din enumerarea prevăzută la art.2539 alin.2 teza a-II-a NCC.
Nu în ultimul rând, Curtea reține și faptul anterior reclamanta nu a formulat o cerere identică celei cu care a învestit instanța în prezenta cauză, întrucât aceasta, desi a avut același obiect, părțile au fost altele, judecata în dosarul nr._/63/2011 desfășurându-se într-un alt cadru procesual, astfel că disp. art. 2539 alin.2 teza a-II-a prin raportare la art.2537 pct.2 NCC nu erau aplicabile nici din această perspectivă.
În ceea ce privește cel de-al treilea motiv de recurs, Curtea constată că instanta de apel a făcut o corectă aplicare a disp. art.16 alin.1 lit.a din Decretul nr.167/1998, admitând că o recunoastere a dreptului pretins, prin lăsarea imobilului în posesia promitentului cumpărător reprezintă o cauză de întrerupere a prescriptiei dreptului la promovarea actiunii. Însă, instanta de apel a apreciat, în urma analizării probatoriilor administrate, că reclamanta în calitate de promitentă cumpărătoare nu s-a aflat niciodată în posesia imobilului în litigiu.
Prin urmare, prin ultimul motiv de recurs, nu se critică aplicarea gresită a art.16 alin.1 lit.a din Decretul nr.167/1998, ci concluzia instantei de apel, formată pe baza probatoriilor administrate, în principal pe analiza contractelor de închiriere invocate și a răspunsurilor la interogatoriu, în sensul că reclamanta nu a exercitat o posesie de natură a constitui o recunoastere a dreptului pretins si o cauză întreruptivă de prescriptie. Cum aprecierea probatoriilor si stabilirea situatiei de fapt pe baza acestora nu pot face obiectul cenzurii instantei de recurs, Curtea apreciază că motivul de recurs vizând aceste aspecte este de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, impunându-se a fi respins pe acest considerent.
Având în vedere motivele expuse anterior, Curtea urmează ca, în temeiul art. 312 alin.1 C.pr.civ., să respingă ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. C. împotriva deciziei civile nr. 764/08.10.2014, pronunțată de Tribunalul D. – Secția Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți T. I., P. C., având ca obiect hotărâre care să țină loc de act autentic.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 27 Ianuarie 2015.
Președinte, L. M. L. | Judecător, N. D. | Judecător, Florența C. C. |
Grefier, A. P. |
Red.jud.Fl.C.C.
Tehn.MC/4 ex.
Data red.11.02.2015
j.a. D.F. S.
S-L.M.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 102/2015. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 58/2015. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
