Pretenţii. Decizia nr. 305/2015. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 305/2015 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 07-05-2015 în dosarul nr. 305/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 305
Ședința publică de la 07 Mai 2015
Completul compus din:
Președinte: - Mihaela Loredana Nicolau Alexandroiu
Judecător: - C. R.
Judecător: - T. R.
Grefier: - S. C.
Pe rol, pronunțarea asupra dezbaterilor care au avut loc în ședința publică de la 30 aprilie 2015 privind judecarea recursului declarat de pârâții C. I. și C. L. împotriva deciziei numărul 1264 din data de 17 noiembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Gorj Secția I Civilă în dosarul numărul_, în contradictoriu cu reclamantul S.C. S. N.. .. - PUNCT DE LUCRU ÎN TG-J., având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită din ziua dezbaterilor.
Dezbaterile din ședința publică de la 30 aprilie 2015 au fost consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie când instanța, în temeiul dispozițiilor art. 156 alin. 2 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea în cauză.
CURTEA:
Asupra recursului de față, constată următoarele.
Prin sentința civilă nr.3558 din 29.05.2014 pronunțată de Judecătoria Tg-J. în dosarul nr._ a fost admisă în parte acțiunea privind pe reclamanta S.C. S. N.. .. - PUNCT DE LUCRU ÎN TG-J., cu sediul în Tg-J., ., jud. Gorj și pe pârâții C. I. și C. L., domiciliați în orașul Tismana, ., având ca obiect revendicare imobiliară.
Au fost obligați pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie, suprafața de teren de 3871 m.p. situată în localitatea Tismana, compusă din suprafața de 1371 m.p, notată în raportul de contraexpertiză întocmit de cei 3 experți topografi numiți în cauză, cu S2 și suprafața de 2.500 m.p, notată în aceeași lucrare de specialitate, cu S5, astfel cum au fost identificate pe planul de situație nr. 2, anexă la acest raport de contraexpertiză.
Au fost obligați pârâții să plătească reclamantei suma de 1.000 de lei, despăgubiri civile, reprezentând contravaloare folosință teren.
A fost respinsă cererea având ca obiect plata de daune cominatorii pe zi de întârziere în executarea hotărârii judecătorești.
Au fost compensate în parte cheltuielile de judecată, respectiv, onorariile pentru avocați și pentru experți și obligă pârâții să plătească diferența de 623 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxă timbru și timbru judiciar.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin actul de adjudecare din data de 10.08.2006, rectificat prin încheierea de îndreptare din 01.09.2006, încheiat în baza Legii nr.85/2006 privind procedura insolvenței, emis de BNP Consult S.A., în calitate de lichidator judiciar al debitoarei S.C. Robur S.A., reclamanta a dobândit calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 20.603, 86 m,p, situat în loc. Tismana, jud. Gorj, cu nr. cadastral 560 – 151/1-561, înscris în Cartea funciară nr.334 a orașului Tismana.
Din expertizele de specialitate a rezultat că acest teren se afla în patrimoniul debitoarei S.C. Robur S.A, în baza certificatului de atestare M3 8385/2003 emis în baza H.G. 834/1991.
O parte însă, din acest teren, respectiv, suprafețele de 1996 m.p., nr. cadastral 151, identificat în rap. de expertiză topografică efectuată de cei trei experți, V. G., S. E., P. V., ca fiind S3 ; suprafața de 1371 m.p., identificată în lucrarea enunțată, ca fiind S2, precum și suprafața de 2500 m.p., identificată în raportul de expertiză ca fiind S 5, sunt ocupate și folosite de către pârâți.
Cu privire la terenurile ocupate, s-a reținut că pârâții dețin contractul de vânzare –cumpărare autentificat sub nr. 3512/1999, pentru suprafața de 4048 m.p., intabulat în cartea funciară cu nr. cadastral 151. Așa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat de către cei trei experți, pe o parte din acest teren, respectiv pe suprafața de 1996 m.p., numerotată în lucrarea de specialitate - S3, se suprapune terenul proprietatea reclamantei din actul de adjudecare.
Pentru S2, în suprafață de 1371 m.p., care, conform expertizelor topografice se regăsește în actul de adjudecare al reclamantei, pârâții dețin, la rândul lor, factura nr._/20.04.2001 și proces verbal de predare primire din 20.04.2001.
Din aceeași lucrare de specialitate a rezultat că pentru S5, în suprafață de 2500 m.p., reclamanta deține același act de adjudecare, iar pârâții dețin, parțial, acte sub semnătură privată respectiv, dovada de schimb încheiată la data de 27.08.1999 cu I. G., pentru 1200 m.p. și certificat de moștenitor nr. 93/956 din 30.01.1970.
Totodată, s-a reținut că pârâții au invocat și uzucapiunea de 10-20 de ani în favoarea lor.
Față de situația de fapt reținută în cauză și de obiectul principal al litigiului, respectiv acțiune în revendicare, instanța a apreciat că din probatoriile administrate, rezultă că ambele părți dețin unele acte de proprietate, iar pârâții invocă pentru dobândirea proprietății inclusiv uzucapiunea, astfel că, în speță s-a impus compararea de titluri pentru suprafețele pentru care ambele părți prezintă titluri, precum și aprecierea asupra uzucapiunii, ca mod de dobândire a proprietății .
Cu privire la ocupațiune, s-a reținut că aceasta a fost dovedită prin lucrările de specialitate efectuate în cauză, dar și prin recunoașterea pârâților, care nu contestă ocupațiunea, ci afirmă drepturile lor cu privire la ocupațiune invocând înscrisurile depuse și dobândirea proprietății prin uzucapiune tocmai ca urmare a posesiunii pe durata prevăzută de lege.
Referitor la capătul de cerere privind revendicarea terenului, instanța a apreciat că, potrivit disp. art.6 alin.6 cod civil 2009, sunt aplicabile dispozițiile legii noi, deoarece, deși ocupațiunea este anterioară intrării in vigoare a legii noi, situația a subzistat și după acest moment și chiar în prezent, însă în raport de art.3 din Lg. 71 /2011, cu privire la efectele actelor încheiate anterior intrării în vigoare a legii noi, se va avea în vedere legislația în vigoare la data încheierii actelor, cf. principiului „tempus regit actum” .
În ce privește legea aplicabilă uzucapiunii invocate de pârâții, față de disp. art. 6 din C. civ. 2009, rap. la art. 201 din Lg. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Lg.287/2009 privind Codul civil, sunt aplicabile dispozițiile Codului civil de la 1864, prescripția invocată de pârâți fiind raportată la data de 20.04.2001, cănd pârâții au preluat acest teren de la ROBUR.
Astfel, pentru acțiunea în revendicare instanța a reținut că, din analiza disp. art. 555 – 559 Cod civil ,a rezultat că titularul dreptului de proprietate are dreptul legal de a dispune de bunul său, dar si de a-l poseda și a-l folosi in mod exclusiv, absolut si perpetuu, în limitele prevăzute de lege, urmând ca dreptul de proprietate asupra terenului să se întindă și asupra subsolului, spațiului de deasupra terenului, dar si asupra construcțiilor, plantațiilor și lucrărilor aflate pe teren.
Coroborând materialul probator administrat în cauză, așa cum s-a arătat, față de situația de fapt reținută, pentru suprafața de 1996 m.p., notată cu S3, ambele părți dețin titluri de proprietate valabile, reclamanții dețin actul de adjudecare la licitație publică, iar pârâții contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. sub nr. 3512/1999. Fiind în situația a două titluri valabile, instanța a comparat aceste titluri .
Din interpretarea disp. art. 120 alin. 2 din L 85/2006, în forma în care se găsea legea la momentul emiterii actului, lege aplicabilă cu privire la valabilitatea actului, cf. art. 6 C. civ., actul de adjudecare constituie titlu de proprietate, iar conform art. 53 din același act normativ, bunurile înstrăinate de lichidatorul judiciar în exercițiul atribuțiilor sale, sunt dobândite libere de orice sarcini, precum ipoteci, garanții imobiliare sau drepturi de retenție, de orice fel, ori măsuri asigurătorii.
Pe de altă parte, contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 3512/1999, este un act autentic încheiat cu respectarea normelor prev. de art. 1294 C. civ., de la 1864, în vigoare la momentul încheierii actului, dar și cu respectarea disp. art. 67 din Lg. 18/1991 și art. 2 alin.1 din Lg. 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor, în vigoare la momentul încheierii convenției.
Comparând cele două titluri, ambele valabile, instanța a apreciat că este mai bine conturat titlul pârâților, acest act fiind anterior celui deținut de reclamant și fiind intabulat în Cartea Funciară la momentul la care reclamantul a dobândit terenul. Așa cum rezultă din raportul de contraexpertiză topografică, pârâții au intabulat în cartea funciară acest teren, încă din data de 21.11.2002, deci cu aproximativ patru ani înainte ca reclamanta să-l dobândească.
Cât privește înscrierea în cartea funciară, instanța a apreciat că aceasta s-a realizat cu respectarea disp. art. 28 și urm. din Lg. 7/1996, la data respectivă primind o recunoaștere a valabilității titlului.
Spre deosebire de acest titlu, titlul reclamantei nu a respectat dispozițiile legale la intabularea, deoarece nu se putea face în anul 2004, o nouă intabulare pentru altă persoană pe această suprafață de teren pe care există suprapunere, de vreme ce era deja intabulată, din anul 2002, pe numele pârâților și era folosită de către aceștia, încă de la cumpărare.
Astfel, față de motivele expuse și văzând dispozițiile mai sus citate coroborate cu disp. art. 555, 563 C. civ, instanța a apreciat că titlul pârâților pentru această suprafață de teren pentru care există suprapunere, cu nr. cadastral 151, în suprafață de 1996 m.p. identificat în raportul de expertiză topografică întocmit de cei trei experți cu S 3, hașurat cu roșu pe planul de situație nr.1,2, ce fac parte din rap. de expertiză, este mai bine caracterizat, astfel că, cererea în revendicare formulată de reclamantă pentru această suprafață este neîntemeiată și nu a fost admisă, urmând ca pârâții să rămână în continuare în posesia acestei suprafețe de teren ce face parte integrantă din terenul ce se regăsește în contractul de vânzare –cumpărare autentificat sub nr. 3512/1999, considerat de instanță ca fiind titlul mai bine caracterizat.
Situația este însă diferită cu privire la S2 din același raport de expertiză, în suprafață de 1371 m.p. pentru care pârâții au invocat ca și titlu de proprietate factura nr._/20.04.2001 și proces verbal de predare primire din 20.04.2001.
Pentru această suprafață de teren, instanța a apreciat că numai reclamanta deține un titlu valabil. Așa cum s-a arătat, conform disp. art. 120 alin. 2 din L 85/2006, în forma în care se găsea legea la momentul emiterii actului, lege aplicabilă cu privire la valabilitatea actului, cf. art. 6 C. civ., actul de adjudecare constituie titlu de proprietate valabil, recunoscut de lege.
În ce privește factura și procesul verbal de predare primire, pe care le dețin pârâții, acestea nu au valoare de titlu de proprietate întrucât cf. disp. art. 67 din Lg. 18/1991 și art. 2 alin. 1 din Lg. 54/1998, privind circulația juridică a terenurilor, în vigoare la acea dată, înstrăinarea sau dobândirea terenurilor prin acte între vii se putea face numai prin act autentic.
Astfel, față de aceste dispoziții legale coroborate cu disp. art. 14 alin.1 din Lg. 54/1998, forma autentică era cerută ad validitatem, ceea ce presupune că nerespectarea formei autentice atrage nulitatea absolută a actului de înstrăinare și a celui corelativ, de dobândire a dreptului de proprietate asupra acestui teren de către pârâți.
Din aceste motive și față de textele legale mai sus citate, instanța a apreciat ca fiind întemeiată cererea în revendicare formulată de reclamantă cu privire la suprafața de teren suprafața de 1371 m.p, notată în raportul de contraexpertiză întocmit de cei 3 experți topografi numiți în cauză, cu S2, pe care pârâții o posedă.
Tot ca întemeiată s-a reținut și cererea în revendicare și cu privire la suprafața de teren de 2.500 m.p, notată în aceeași lucrare de specialitate, cu S5, astfel cum au fost identificate pe planul de situație nr. 2, anexă la acest raport de contraexpertiză.
Și pentru această suprafață de teren, instanța a apreciat că numai reclamanta deține un titlu de proprietate valabil, respectiv, același act de adjudecare la licitație publică reținut în considerentele de mai sus ca titlu de proprietate .
Spre deosebire de aceasta, pârâții au invocat un certificat de moștenitor nr.93/1956 și un contract de schimb, dar care este în formă neautentificată, deci un act sub semnătură privată care, față de disp. art. 67 din Lg. 18/1991 și art. 2 alin. 1rap. la art. 14 alin.1 din Lg. 54/1998, privind circulația juridică a terenurilor, în vigoare la aceea dată, nu are valoare de titlu de proprietate, cu atât mai mult cu cât, intră în concurs cu actul de adjudecare deținut de reclamantă, care, cf. art. art. 120 alin. 2 din L 85/2006, constituie titlu de proprietate.
De altfel, în ce privește certificatul de moștenitor 93/1956, instanța a reținut că în acest act nu se regăsesc pârâții și nici nu au făcut dovada vreunei succesiuni în drepturi față de persoanele din dovadă și din certificatul de moștenitor.
Din raportul de contraexpertiză întocmit de cei trei experți topografi numiți în cauză, a rezultat că, oricum aceste acte sub semnătura privată se referă numai la o suprafață de 1200 m.p. din totalul de 2500 m.p. în discuție, pentru restul de 1300 m.p. pârâții nedeținând nici un act și neavând nici un drept.
S-a reținut că aceste înscrisuri nu pot constitui nici justul titlu pentru a opera în cauză uzucapiunea de 10-20 de ani, și invocată de către pârâți. Din motivarea întâmpinării în care se invocă de către aceștia uzucapiunea, a rezultat că a fost invocată numai fată de terenul cumpărat de la ROBUR, cu factura nr._/20.04.2001 și predat cu procesul verbal din aceeași dată, iar nu cu privire la alte terenuri astfel că, față de disp. art. 129 C.pr. civ., conform cărora instanța a soluționat cauza numai în limitele investirii prin cererea părților, uzucapiunea fiind analizată numai relativ la aceste acte și la această suprafață de teren.
Așa cum s-a arătat, în materie de uzucapiune s-au aplicat normele legale de la momentul considerat de început respectiv, 20.04.2001, în speță Codul civil de la 1864.
Cu privire la uzucapiunea de 10-20 de ani, invocată de pârâți, în doctrină și în practică s-a statuat, față și de disp. art. 1846 și urm. C civ., că pentru a opera uzucapiunea de bună credință sau de scurtă durată, cum a mai fost denumită, este necesar a fi îndeplinite cumulativ, următoarele condiții: să existe o posesie utilă, posesia să se întemeieze pe un just titlu sau pe o justă cauză, uzucapantul să posede cu bună credință și să fie împlinit termenul prevăzut de lege. Întrucât condițiile trebuie să fie îndeplinite cumulativ, neîndeplinirea uneia dintre acestea face să nu opereze uzucapiunea.
Cu privire la justul titlu, s-a reținut că acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să existe în realitate, să poarte o dată certă și să nu fie un titlu nul. Așa cum am arătat, factura nr._/20.04.2001 și procesul verbal de predare primire din 20.04.2001, sunt considerate, conform disp. art., 14 alin.1 din Lg. 54/1998, nule ca titlu de proprietate, deoarece nu a fost respectată condiția de forma autentică, cerută de lege ad validitatem.
Pe de altă parte, s-a reținut că nu este îndeplinită nici condiția de bună credință, deoarece, conform disp. art. 1898 C civ. de la 1864, aceasta presupune ca dobânditorul să aibă credința că a dobândit de la adevăratul proprietar. Această condiție nu era îndeplinită la momentul la care pârâții au cumpărat prin factură acest teren respectiv, în anul 1999, deoarece din actele dosarului a rezulat că Robur, adică înstrăinătorul, a dobândit certificatul de atestare a dreptului de proprietate doar în anul 2003, dată după care, niciuna dintre părțile contractante nu au perfectat, conform legii, această înstrăinare realizată prin acte sub semnătură privată.
Astfel, în condițiile mai sus expuse, privind justul titlu considerat, din motivele expuse, ca fiind nul absolut, pentru lipsa formei cerută de lege ad validitatem, instanța a apreciat că nu se poate reține apărarea pârâților în sensul că simplul fapt al transmisiunii terenului constituie just titlu, deoarece nulitatea absolută a unui titlu nu poate fi acoperită de o transmitere a posesiei bunului.
Din motivele reținute și apreciind, față de interpretarea disp. art. 563 Cod civil, din care rezultă că acțiunea în revendicare este mijlocul de apărare prin care proprietarul unui bun tinde să înlăture atingerile aduse dreptului său de către alte persoane, care, în mod nelegitim, au în stăpânire bunul, instanța a reținut că pentru admisibilitatea acestei acțiuni este necesar, așadar, ca reclamantul să dovedească, pe de o parte, că este titularul dreptului de proprietate, iar pe de altă parte, că pârâtul stăpânește bunul în mod nelegitim.
Față de situația de fapt și de drept, instanța a apreciat că reclamanta face dovada deplină, atât asupra faptului ocupațiunii de către pârâți, cât și a dreptului de proprietate pentru terenul în litigiu, însă pentru suprafața de 1996 m.p. descrisă la primul punct din această analiză, este mai bine caracterizat titlul pârâților .
În aprecierea asupra cererii în revendicare, instanța a avut în vedere în mod deosebit raportul de contraexpertiză întocmit în cauză, considerând că acesta reunește părerile a trei experți și a răspuns în totalitate obiectivelor stabilite de instanță, spre deosebire de lucrarea întocmită de exp. M. M., în care s-a răspuns în sensul că nu poate individualiza terenul din factura invocată de pârâți.
Față de aceste considerente, văzând și disp. art. 563, 565 Cod civil, instanța a apreciat că cererea reclamantului privind acțiunea în revendicare este întemeiată în parte, pârâții fiind obligați să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie, suprafața de teren de 3871 m.p. situată în localitatea Tismana, compusă din suprafața de 1371 m.p, notată în raportul de contraexpertiză întocmit de cei 3 experți topografi numiți în cauză, cu S2 și suprafața de 2.500 m.p, notată în aceeași lucrare de specialitate, cu S5, astfel cum au fost identificate pe planul de situație nr. 2, anexă la acest raport de contraexpertiză(fila 135).
Corelativ acestui drept de proprietate recunoscut pentru reclamantă, față de disp. art.550 C. civ., care statuează faptul că fructele și productele se cuvin proprietarului, instanța a apreciat ca fiind întemeiată în principiu cererea reclamantei de obligare a pârâților la plata contravalorii folosinței terenului.
Din rapoartele de expertiză efectuate în cauză a rezultat că terenul în litigiu nu este de categorie de folosință agricolă, ci este un teren folosit ca spațiu de depozitare existând pe teren chir construcții cu această destinație, el fiind, așadar, eventual producător de fructe civile.
Sub aspectul contravalorii acestei lipse de folosință, instanța a constatat că prin cererea introductivă, astfel cum a fost precizată prin completarea de la fila 19 din dosar, reclamanta a solicitat suma de 1000 lei cu titlu de contravaloare lipsă de folosință pentru ultimii trei ani a suprafeței de 4000 m.p. teren pe care l-a revendicat.
Deși din expertiza contabilă realizată în cauză a rezultat o valoare mai mare a acestei lipse de folosință, față de disp. art. 129 alin.6 C.pr. civ. de la 1865, aplicabil în cauză, instanța a soluționat această cerere numai în limitele cerute de reclamantă.
În acest sens, s-a reținut că potrivit disp. art. 129 alin.6 C.pr. civ. de la 1865, „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”. Așadar, față de textul citat, care are caracter imperativ(„în toate cazurile”), și având în vedere că reclamanta nu și-a majorat pretențiile printr-o cerere ulterioară, nici prin cerere scrisă și nici verbală în cursul vreunei ședințe de judecată, instanța nu a putut acorda părților mai mult decât s-a cerut, cu atât mai mult cu cât, potrivit disp. art. 304 alin.6 din C.pr. civ. de la 1865, acest fapt este un motiv de modificare sau de casare a hotărârii în calea de atac. Din consultarea dosarului a rezultat că reclamanta, după efectuarea raportului de expertiză contabilă nu a formulat o cerere de majorare a pretențiilor privind aceste despăgubiri, astfel că, simpla solicitare în concluziile susținute pe fondul cauzei, nu constituie o cerere de investire a instanței cu aceste pretenții majorate, deoarece o astfel de cerere de majorare a pretențiilor ar fi trebuit să fie formulată la rândul său, cu respectarea normelor procedurale .
Așa cum s-a statuat în practică și văzând disp. art.82, 112 și 132 alin.2, pct.2 C.pr. civ. de la 1865, cererea de majorare a câtimii obiectului cererii, deși nu este o modificare a acțiunii, ea trebuie totuși, să fie formulată, fie în scris, fie verbal în ședința publică, fiind consemnată în încheierea de ședință, dar numai înainte de dezbaterile asupra fondului, astfel încât pârâtul să ia cunoștință de aceste aspecte și să-și poată formula eventuale cereri relativ la această cerere, iar instanța să poată aprecia asupra chestiunilor prejudiciale cu privire la valoare, respectiv, taxă de timbru, calitate, etc. Astfel că, nefiind formulată cererea de majorare a câtimii obiectului în aceste condiții, ci numai în cadrul concluziilor pe fondul cauzei, instanța a apreciat că nu a fost investită potrivit legii pentru o altă valoare decât cea formulată de reclamantă, respectiv, pentru suma de 1000 lei.
În concluzie, din motivele expuse și văzând disp. art. 550 C.civ.,rap.la art. 563 C. civ, coroborat cu disp. art. 129, alin.6 C.pr.civ. de la 1865, au fost obligat pârâții să plătească reclamantei suma de 1.000 de lei, despăgubiri civile, reprezentând contravaloare folosință pentru terenul pentru care s-a admis cererea în revendicare, pe ultimii trei ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată (2009-2011).
Referitor la cererea având ca obiect plata de daune cominatorii pe zi de întârziere în executarea hotărârii judecătorești, instanța a apreciat-o ca fiind neîntemeiată.
Conform normelor procedurale aplicabile în cauză, executarea silită reprezintă ultima fază a procesului civil și este subsidiară executării benevole, cf. disp. art. 371 1 C.pr. civ. de la 1865.
Conform acelorași dispoziții legale, coroborate cu disp. art. 373 și urm. C.pr.civ. de la 1865, această fază a procesului civil are la bază un titlu executoriu și încuviințarea ei este supusă controlului judecătoresc astfel că, înainte de existența unui titlu executoriu pentru care să i se lase debitorului obligației un termen rezonabil pentru îndeplinirea de bună voie a obligației prevăzute în titlu, cf. art. art. 371 1alin. 1C.pr. civ. de la 1865, nu poate fi obligat debitorul la daune cominatorii pentru neexecutare .
Pe de altă parte, noțiunea de daune cominatorii este o creație a practicii, aceste daune nefiind reglementate ca atare de legislația în vigoare, nici chiar reclamanta neindicând temeiul legal al acestui capăt de cerere. Așadar, creație a practicii judiciare, aceste daune cominatorii au fost definite ca fiind mijlocul de constrângere a debitorului pentru a executa în natură obligațiile de a face sau după caz, a nu face, și care se aplică în mod special pentru obligațiile intuitu personae întrucât pentru celelalte obligații există, pe de o parte, posibilitatea executării silite iar pe de altă parte, abilitarea reclamantului de a le îndeplini pe seama și cheltuiala debitorului.
Față de considerentele expuse și de textele legale citate, instanța a apreciat ca fiind neîntemeiată această cerere referitoare la plata de daune cominatorii pe zi de întârziere în executarea hotărârii judecătorești și a fost respinsă.
Având în vedere disp. art. 274, 276 C.pr. civ. de la 1865, precum și faptul că cererile au fost admise doar în parte, iar în cursul judecății ambele părți au efectuat cheltuieli cu onorarii avocat ales, onorarii expertize solicitate, instanța a compensat în parte cheltuielile de judecată, respectiv, onorariile pentru avocați și pentru experți și a obligat pârâții să plătească diferența de 623 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxă timbru și timbru judiciar corespunzător cererilor admise formulate de reclamant.
Împotriva sentinței au declarat recurs reclamanta . SRL și pârâții C. L. și C. I..
Recurenții pârâți C. L. și C. I. în motivarea recursului au arătat că în ceea ce privește suprafața de 1371 mp, aceasta a fost dobândită prin factură și proces verbal de predare primire de la . anul 2001, iar pe această suprafață a fost eliberată ulterior și o autorizație de construire. La instanța de fond au invocat cu privire la această suprafață uzucapiunea de la 10 la 20 de ani pe care în mod nelegal instanța de fond a respins-o.
Au precizat că nici motivarea instanței de fond cu privire la buna credință nu poate fi primită, deoarece și în lipsa certificatului de atestare a dreptului de proprietate putea exista reprezentarea asupra dreptului de proprietate al înstrăinătorului prin simplu fapt al existenței suprafeței respective în patrimoniul societății și a inexistenței oricărei cereri de retrocedare asupra acestei suprafețe.
Eliberarea ulterioară a certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru vânzător nu a făcut altceva decât să consolideze încrederea asupra dreptului de proprietate cu privire la terenul dobândit.
Cu privire la suprafața de 2500 mp, aceasta a fost dobândită printr-un schimb cu privire la care instanța de fond a apreciat că nu pot invoca un drept de proprietate, deoarece schimbul nu s-a încheiat în formă autentică.
În drept au fost invocate disp.art. 3041C.pr.civ.
În completarea motivelor de recurs a fost criticată sentința pentru obligarea pârâților la plata sumei de 1000 lei despăgubiri civile reprezentând contravaloare folosință teren, precizând că această soluție este nelegală, deoarece aceștia nu folosesc și nu au folosit acest teren, folosința fiind atribuită prin contract de comodat unei societăți comerciale.
Reclamanta . SRL a arătat în motivarea recursului că in mod greșit instanța de fond a dispus obligarea paraților la plata sumei de 1.000 lei cu titlu despăgubiri civile - contravaloare folosința teren, având in vedere dispozițiile art. 129 alin 6 raportat la prevederile art 304 alin 6 Cp.civ. de la 1865 în condițiile in care din primul raport de expertiza contabila a rezultat o valoare a lipsei de folosință cuantificata la suma de 177.591,50 lei pentru suprafața de 4.000 mp iar din completarea raportului de expertiza contabila a rezultat o valoare a lipsei de folosință cuantificata la suma de 97.193,25 lei pentru suprafața de 2.500 mp teren ocupat abuziv de parati.
Au arătat că aceste dispoziții legale atesta principiul rolului activ al judecătorului la soluționarea cauzelor, rol ce se afla . si necesara cu principiul adevărului, acesta din urma fiind greu de realizat, uneori chiar imposibil, daca legea nu i-ar conferi judecătorului un rol activ, fiind evident că in speța de fata, instanța de fond nu a avut in vedere obligația de a pronunța o hotărâre care sa reflecte justa soluționare a litigiului -deziderat ce se poate realiza numai . care-i conferă judecătorului un rol activ .
A susținut apelanta că deși instanța de fond i-a obligat pe pârâți să-i lase în proprietate suprafața de 3871 mp, în mod greșit au fost obligați doar la 1000 lei despăgubiri civile reprezentând contravaloare lipsă folosință teren.
Instanța de fond eronat a reținut că reclamanta nu și-a majorat pretențiile printr-o cerere ulterioară, nici printr-o cerere scrisă și nici verbal, deși înainte de închiderea dezbaterilor cât și la termenul din 08.05.2014 a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 177.591,50 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pe ultimii 3 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată.
De asemenea, apelanta a susținut că deși și-a majorat pretențiile, instanța de fond nu i-a pus în vedere să achite taxa de timbru la valoarea rezultată din raportul de expertiză, încălcându-se dispozițiile art.20 alin. 2 din Legea nr.146/1996 în care se arată că dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal în momentul înregistrării cererii, ori dacă în cursul procesului apar elemente care determină o valoare mai mare, instanța va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la termenul de judecată fixat.
Apelanta reclamanta a depus la dosar sentința nr.3558/2014, raportul de expertiză întocmit în dosarul nr._ /2013.
În apărare, față de recursul pârâților C. I. și C. L., la data de 23.09.2014, reclamanta . întâmpinare solicitând respingerea recursului pârâților, arătând că aceștia îi ocupă suprafețele de 1371 mp și 2000 mp.
Prin încheierea de ședință din data de 27.10.2014 a fost calificată calea de atac din recurs în apel.
Prin decizia numărul 1264 din data de 17 noiembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Gorj Secția I Civilă în dosarul numărul_ s-a respins apelul pârâților C. I. și C. L. împotriva sentinței civile nr. 3558 din 29.05.2014 pronunțată de Judecătoria Tg-J. în dosarul nr._ ca nefondat.
S-a admis apelul reclamantei . SRL împotriva sentinței civile nr. 3558 din 29.05.2014 pronunțată de Judecătoria Tg-J. în dosarul nr._ în sensul că schimbă sentința apelată cu privire la capătul de cerere referitor la despăgubiri civile și obligă pârâții la plata sumei de 150.494 lei în loc de 1000 lei.
S-au menținut restul dispozițiilor sentinței.
S-a dispus obligarea apelanților pârâți la 7444,25 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut:
Verificând critica formulată în raport cu actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut că apelul pârâților nu este fondat.
Cu privire la critica adusă sentinței instanței de fond, referitoare la admiterea acțiunii în revendicare pentru suprafețele de 1371 mp și 2500 mp s-a apreciat de instanță că aceasta nu a fost întemeiată.
Din probatoriile dosarului a rezultat că prin actul de adjudecare din 10.08.2006, rectificat prin încheierea de îndreptare din 01.09.2006, încheiat în baza Legii nr.85/2006 privind procedura insolvenței emis de BNP Consult SA, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei . a dobândit calitatea de proprietar al dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 20.603,86 mp situat în localitatea Tismana cu nr. cadastral 560-151/1-561 înscris în Cartea Funciară la nr.334 al orașului Tismana.
Terenul dobândit de reclamantă se afla în patrimoniul debitoarei . baza certificatului de atestare M 3 8385/2003 emis în baza HG nr.834/1991.
Din expertizele efectuate în cauză a rezultat că suprafața de 1371 mp notată în raportul de contraexpertiză cu S2 se regăsește în actul de adjudecare al reclamantei.
Din interpretare disp.art.120 alin.2 din Legea 85/2006, în forma în care se regăsea în momentul emiterii actului de adjudecare, a rezultat că actul de adjudecare constituie titlu de proprietate conform art.53 din același act normativ, bunurile înstrăinate de lichidatorul judiciar în exercițiul atribuțiilor sale fiind dobândite libere de orice sarcini.
Astfel, instanța de fond a reținut că pentru această suprafață de teren reclamanta deține un titlu valabil reprezentat prin actul de adjudecare, factura și procesul verbal de predare primire invocate de către apelanții pârâți în dovedirea proprietății nu au valoare de titlu de proprietate, avându-se în vedere disp.art.67 din Legea nr.18/1991 și art.2 alin.1 din Legea nr.54/1998 privind circulația juridică a terenurilor, înstrăinarea sau dobândirea terenurilor prin acte între vii se putea face numai prin act autentic, ceea ce presupune că nerespectarea formei autentice atrage nulitatea absolută a actului de înstrăinare.
Cu privire la suprafața de 2500 mp, notată în același raport de expertiză cu S5, așa cum a fost identificată în planul de situație nr.2, anexă la raportul de expertiză, s-a apreciat că numai reclamanta deține un titlul de proprietate valabil, respectiv actul de adjudecare la licitație publică ce constituie titlu de proprietate, certificatul de moștenitor nr.93/1956 și contractul de schimb sub semnătură privată, depuse de către pârâți nu au valoarea unui titlu de proprietate, cu atât mai mult cu cât intră în concurs cu actul de adjudecare deținut de reclamantă care constituie titlu de proprietate.
De altfel, cu privire la certificatul de moștenitor nr.93/1956, în acesta nu se regăsesc pârâții, care nu au făcut nici un fel de dovadă a succesiunii în drepturi față de persoanele ce se regăsesc în certificatul de moștenitor.
Înscrisurile prezentate de pârâți nu constituie just titlu pentru a opera în cauză uzucapiunea de 10-20 de ani pe care au invocat-o pârâții, aceștia urmau să facă dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor de a fi o posesie utilă, să fie întemeiată pe un just titlu sau pe o justă cauză, iar uzucapantul să posede cu bună-credință și să fie împlinit termenul prevăzut de lege.
Potrivit art 563 C.civ. proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept.
Din probatoriile dosarului a rezultat că pârâții ocupă din terenul reclamantei suprafața de 3871 mp compusă din suprafața de 1371 mp și suprafața de 2500 mp.
Nici ultimul aspect invocat de apelanții pârâți nu a fost apreciat ca întemeiat, având în vedere disp.art.566 C.civ. privind efectele admiterii acțiunii în revendicare în care se arată că pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubiri dacă bunul a pierit din culpa sa sau a fost înstrăinat, în aceleași condiții pârâtul fiind obligat la restituirea productelor sau a contravalorii acestora, posesorul de rea credință sau detentorul precar urmând a fi obligat la cerere la restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar.
Critica adusă sentinței instanței de fond de către apelanta reclamantă . SRL prin care au arătat că deși pârâții au fost obligați să-i lase în deplină proprietate suprafața de 3871 mp, în mod greșit instanța i-a obligat doar la suma de 1000 lei reprezentând contravaloarea folosinței terenului, a fost apreciată ca întemeiată.
Prin cererea introductivă reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință a suprafeței de 4000 mp pe ultimii trei ani anteriori introducerii cererii, constatată prin expertiza ce se va efectua.
Din raportul de contraexpertiză a rezultat că pârâții au ocupat suprafața de 3871 mp situată în localitatea Tismana, compusă din suprafața de 1371 mp notată în raportul de contraexpertiză cu S2 și suprafața de 2500 mp notată în același raport cu S5 din anexa la raportul de contraexpertiză, iar prin completarea la raportul de expertiză contabilă s-a stabilit că valoarea lipsei de folosință este de 0,25 euro/mp.
Cum, suprafața ocupată de pârâți este de 3871 mp iar instanța de fond prin sentința apelata a obligat pârâți să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie această suprafață de teren, tribunalul având în vedere și disp.art.566 C.civ., a apreciat că reclamanta este îndreptățită la despăgubiri civile reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pe ultimii 3 ani( 3871 mp x 0,25 euro la cursul de 4,3197 lei), pentru întreaga suprafață de teren de 3871 mp.
Prin urmare, instanța de fond greșit a reținut că reclamanta nu și-a majorat pretențiile printr-o cerere ulterioară, deși prin cererea introductivă reclamanta a solicitat obligarea pârâților la contravaloarea lipsei de folosință a terenului de 4000 mp, constatate prin expertiza ce se va efectua, iar după efectuarea expertizei și-a majorat câtimea pretențiilor, solicitând obligarea pârâților la plata sumei de 177.591,50 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pe ultimii 3 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată, aspect reținut și prin încheierea din 08.05.2014 cu ocazia acordării cuvântului pe fond.
De asemenea și celălalt aspect invocat de apelantă a fost apreciat întemeiat, instanța de fond a ignorat disp.art. 20 din Legea nr.146/1997 prin care se arată că „ dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal în momentul înregistrării acțiunii, ori dacă, în cursul procesului apar elemente care determină o valoare mai mare, instanța va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la termenul de judecată”, nu a pus în vedere reclamantei să achite suma datorată suplimentar la valoarea pretențiilor majorate.
Față de considerentele arătate mai sus, tribunalul în baza art. 296 C.pr.civ. a respins ca nefondat apelul pârâților și a admis apelul reclamantei în sensul schimbării sentinței apelate cu privire la capătul de cerere referitor la despăgubirile civile și va obliga pârâți la plata sumei de 150.494 lei în loc de 1000 lei despăgubiri civile reprezentând contravaloarea lipsei se folosință a terenului de 3871 mp pe care pârâții au fost obligați să o lase în deplină proprietate și liniștită posesie, menținându-se restul dispozițiilor sentinței apelate.
În baza art. 274 C.pr.civ., apelanții pârâți au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții C. I. și C. L. solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei apelate în sensul admiterii apelului, respingerii acțiunii formulată de S.C. S. N.. .., cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Astfel, nu se poate reține că recurenții nu au fost de bună credință la data dobândirii acestei suprafețe din moment ce vânzătorul a întocmit factura fiscală, procesul verbal de predare-primire înmânându-le și planul de amplasament al terenului.
A arătat că în privința excepției uzucapiunii cele două instanțe au apreciat eronat că uzucapiunea nu operează în cauză.
În completarea motivelor de apel s-a invocat acest aspect pe care însă instanța de apel nu l-a analizat.
Prin probele administrate, înscrisuri: factura fiscală nr._/20.04.2001, procesul verbal de predare-primire catre fostul . J. ,autorizatie de constructie ,certificat urbanism a demonstrat că faptul posesiei în privința suprafeței de 1739 m.p. poate constitui drept just titlu pentru a se putea invoca uzucapiunea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate.
Astfel, se susține că această factură cât și faptul posesiei dovedit cu procesul verbal de predare-primire sunt anterioare actului de adjudecare invocat drept titlu de către intimată.
Menționează că la data dobândirii suprafeței de teren au fost de bună credință, crezând că au dobândit terenul de la un adevărat proprietar. Atâta vreme cât .. J. nu dobândise certificatul de atestare a dreptului de proprietate, nefiind adevăratul proprietar se poate vorbi de un just titlu în sensul legii, astfel încât pentru această suprafață de teren acțiunea în revendicare trebuie respinsă.
Și în privința terenului în suprafață de 2000 m.p. menționează că operează uzucapiunea, autorul care a transmis folosința terenului numitul P. N., stăpânindu-l de peste 30 de ani.
S-au formulat critici și în privința despăgubirilor civile la care au fost obligați în cuantum de 150.494 lei.
Astfel cum rezultă din probatoriul administrat suprafața de teren pentru care s-au calculat despăgubirile nu este folosită de recurenți – situație în care pentru obligarea la plata acestor despăgubiri operează excepția lipsei calității procesuale pasive a recurenților.
Deci, suprafața este folosită și ocupată pentru depozitarea de material lemnos .
Au invocat în acest sens ca probă contractul de comodat încheiat cu SCC & I 86 COMPANY SRL.
Prin întâmpinarea formulată S.C. S. N.. . a solicitat respingerea recursului, excepția uzucapiunii de 30 de ani și joncțiunea posesiilor invocată pentru prima dată în recurs fiind inadmisibilă.
A arătat că unicul efect al documentului fiscal nr._/20.04.2001 a fost acela de a da naștere unei obligații de a face și nicidecum de a transmite un drept de proprietate.
A menționat totodată că din probele dosarului reiese că recurenții nu au fost de bună credință și nu poate fi reținută nici posesia utilă a pârâților.
S-au depus înscrisuri.
Recursul este fondat.
Curtea reține că expres în apel și la fond recurenții pârâți au invocat doar uzucapiunea de la 10-20 de ani de scurtă durată nu și uzucapiunea de 30 de ani.
În privința uzucapiunii de 30 de ani se reține că sunt aplicabile dispozițiile Codului civil vechi - existând dispoz. în Lg. Nr. 71/2011 de punere în aplicare a Lg.287/2009 privind Codul civil care prevede la art. 82 – că dispoz. art. 930-934 din Codul civil referitor la uzucapiunea imobiliară se aplică numai în cazurile în care posesia a început după . acestuia. Pentru cazurile în care posesia a început înainte de această dată, sunt aplicabile dispozițiile referitoare la data începerii posesiei. Pentru imobilul pentru care, la data începerii posesiei, nu erau deschise cărți funciare, rămân aplicabile dispozițiile în materie uzucapiune din Codul civil din 1864.
Față de elementele din dosar, data invocată de părți ca începere a exercitării posesiei se situează cu mult înainte de . Noului Cod civil și rezultă că în materia uzucapiunii de 30 de ani sunt incidente dispoz. art. 1842 Cod civil vechi, care prevede că prescripția poate fi opusă în cursul unei instanțe până în momentul când, instanța care, potrivit legii pronunță o hotărâre definitivă, va pronunța definitiva sa decizie, asupra căreia nu mai poate reveni după lege, afară numai de cazul când cei în drept a o opune ar trebui să se prezume, după împrejurări, că a renunțat la aceasta.
În doctrină și practică s-a statuat, raportat la dispozițiile legale mai sus expuse, astfel că uzucapiunea poate fi invocată la fond și cel mai târziu în apel, deci inclusiv în apel, dar nu direct în recurs.
Prin urmare, până în apel poate fi invocată uzucapiunea, mai exact până când hotărârea rămâne definitivă, astfel încât uzucapiunea de 30 de ani și joncțiunea posesiilor cu autorii, astfel cum se susține în recurs, raportat la aceasta - nu pot fi invocate direct în recurs pentru prima dată.
Neexistând critici în apel în această privință, reiese că acestea au fost formulate „ omisso medio”.
Recursul constituie o cale de atac extraordinară calificată ca atare de lege și poate fi exercitat numai pentru motivele prevăzute limitativ de art. 304 C.pr.civilă și în condițiile legii, împotriva hotărârilor judecătorești date fără drept de apel, în apel sau de un organ de activitate jurisdicțională.
Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârii judecătorești, pentru motive referitoare la nepronunțarea acestora cu respectarea condițiilor formale, legal prevăzute de desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat este reglementată în prezent prin norma constituțională.
Însă, potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac numai în condițiile legii procesuale.
Corespunzător acestui principiu constituțional, legiuitorul a reglementat în mod expres hotărârile judecătorești susceptibile de a fi supse reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare, iar acest mod de determinare asigură un control judicios efectiv al hotărârii reglementate prin Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și al libertăților fundamentale.
Prin urmare, recursul nu poate fi exercitat „ omisso medio”, invocându-se critici care nu au fost invocate sau arătate expres și dezvoltate în concret, în apel, pentru ca instanța să poată analiza și să se pronunțe asupra lor, urmând ca ulterior să dea posibilitatea exercitării unui control judiciar de către instanța ierarhic superioară.
În ceea ce privește uzucapiunea de la 10 la 20 de ani invocată, în privința căreia sunt aplicabile dispoz. Codului civil vechi, aceasta a primit o soluționare corectă din partea ambelor instanțe.
Dobândirea proprietății sau a altui drept real prin posedarea neîntreruptă a lucrului, în tot timpul fixat de lege se numește uzucapiune.
În consecință, uzucapiunea reprezintă prescripția prin care se dobândește dreptul real, acest drept dobândindu-se prin efectul posedării lucrului un timp determinat, astfel încât starea de fapt se transformă în stare de drept.
Pentru a opera această uzucapiune trebuie îndeplinite următoarele condiții: în mod cumulativ; să existe o posesie utilă asupra lucrului; posesia utilă să se întemeieze pe just titlu; posesia să dureze d de la 10 la 20 de ani ; posesorul să fie de bună credință;
În situația în care una dintre condițiile enunțate nu este îndeplinite, atunci uzucapiunea nu operează.
Prin just titlu se înțelege un act translativ de proprietate ( art. 1847 C. Civil) care provine de la altcineva decât proprietarul, deci de la un nou dominus.
Justul titlu trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să existe în realitate, să poarte o dată certă și să nu fie un titlu nul,insa factura nr._/20.04.2001 și procesul verbal de predare primire din 20.04.2001, sunt considerate, conform disp. art., 14 alin.1 din Lg. 54/1998, nule ca titlu de proprietate, deoarece nu a fost respectată condiția de forma autentică, cerută de lege ad validitatem.
Totodată, s-a reținut că nu este îndeplinită nici condiția de bună credință. Astfel, potrivit disp. art. 1898 C civ. de la 1864, aceasta presupune ca dobânditorul să aibă credința că a dobândit de la adevăratul proprietar, condiție ce nu era îndeplinită la momentul la care pârâții au cumpărat prin factură acest teren respectiv, în anul 1999, întrucât din actele dosarului a rezulat că Robur, adică înstrăinătorul, a dobândit certificatul de atestare a dreptului de proprietate doar în anul 2003, dată după care, niciuna dintre părțile contractante nu au perfectat, conform legii, această înstrăinare realizată prin acte sub semnătură privată.
Față de cele ce preced, justul titlu este considerat ca fiind nul absolut - neîndeplinind condiția de formă cerută ad validitatem, astfel încât acesta nu poate constitui un veritabil suport în invocarea uzucapiunii de scurtă durată.
Se reține, totodată că, uzucapiunea s-a invocat numai cu privire la terenul în suprafață de 1739 m.p., în baza actelor de care s-au prevalat pârâții cu privire la acest teren și anume factura fiscală nr._/20.04..2001 și procesul verbal de predare primire de către fostul ROBUR SA Tg. J..
Nulitatea absolută a unui titlu nu poate fi acoperită de simpla transmitere a posesiei lucrului, astfel încât transmisiunea în fapt a terenului nu poate constitui just titlu.
Justul titlu trebuie dovedit, acesta fiind un element separat de bună credință, această dovadă făcându-se conform dreptului comun. Or, potrivit art. 1169 Cod civil vechi, pârâții în această privință nu au reușit să facă dovada susținerilor lor.
De asemenea, soluția pronunțată în revendicare - este corectă.
În privința acestui capăt de cerere sunt aplicabile tot dispozițiile codului civil vechi având în vedere dispoz. Lg. 71/2011, care nu prevede reglementări speciale în această privință coroborat cu art. 6 Cod civil și raportat la data formulării acțiunii și nașterii raporturilor juridice deduse judecății.
Se reține că pe fondul cauzei s-a făcut o corectă aplicare a dispoz. art. 480 și urm., Cod civil.
În cadrul acțiunii în revendicare reclamantul nu trebuie să facă dovada decât că este proprietarul bunului ce revendică și că bunul care alcătuiește obiectul dreptului de proprietate este în posesia pârâtului.
Tulburarea proprietății rezultă din faptul că posesorul neproprietar refuză predarea posesiei proprietarului neposesor.
Instanțele au procedat la o comparare corectă a actelor de proprietate exhibate de părți.
Trebuie reținut că față de cele expuse în speță, uzucapiunea nu operează ca mijloc de dobândire a acestei proprietăți, în beneficiul pârâților.
Acțiunea în revendicare în privința suprafeței de 1739 m.p. (prevăzută în factura menționată în procesul verbal de predare – primire) cu privire la care se aduc critici în apel a fost în mod corect soluționată, (soluția instanțelor privind suprafața de 1371 conform raportului expertizei).
De asemenea,corect a fost soluționată și acțiunea în revendicare privind suprafața de 2500 m.p. teren – în apel criticile circumscriindu-se suprafeței trecută 2000 m.p. ca întindere.
Reclamanta a dobândit calitatea de proprietar al dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 20.603,86 mp situat în localitatea Tismana cu nr. cadastral 560-151/1-561 înscris în Cartea Funciară la nr.334 al orașului Tismana, ce se afla în patrimoniul debitoarei . baza certificatului de atestare M 3 8385/2003 emis în baza HG nr.834/1991 – prin actul de adjudecare /10.08.2006.
Acest act de adjudecare a fost rectificat prin încheierea de îndreptare din 01.09.2006, încheiat în baza Legii nr.85/2006 privind procedura insolvenței emis de BNP Consult SA, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei .>
Așa cum rezultă din înscrisurile depuse, raportul de expertiză suprafața S 2 ( 1371 m.p.) – este cuprinsă în actul de adjudecare al reclamantei, act ce constituie - conform art. 120 alin. 2 coroborat cu art. 53 din Lg. 85/2006 – titlul de proprietate, bunurile înstrăinate de lichidatorul judiciar - în exercițiul atribuțiilor sale fiind dobandite liber de orice sarcini, și ca atare în privința acestei suprafețe de teren reclamantul exhibă un titlu valabil prin comparație cu actele exhibate de către pârâți – factura și procesul verbal de predare-primire care nu au valoare de titlu de proprietate, avându-se în vedere disp.art.67 din Legea nr.18/1991 și art.2 alin.1 din Legea nr.54/1998 privind circulația juridică a terenurilor, înstrăinarea sau dobândirea terenurilor prin acte între vii se putea face numai prin act autentic, ceea ce presupune că nerespectarea formei autentice atrage nulitatea absolută a actului de înstrăinare.
Totodată în privința suprafeței de 2500 m.p. – conform S 5 (raport de expertiză) – reclamantul deține actul de adjudecare ce reprezintă titlul de proprietate valabil, comparativ cu recurenții pârâți care se prevalează de certificatul de moștenitor nr. 93/1956, contractul de schimb sub semnătură privată care nu au valoarea unui titlu de proprietate, cu atât mai mult cu cât intră în concurs cu actul de adjudecare deținut de reclamantă ce constituie titlu de proprietate și mai mult în certificatul de moștenitor nu se regăsesc pârâții, ce nu au făcut nici un fel de dovadă a succesiunii în drepturi față de persoanele ce se regăsesc în certificatul de moștenitor.
Din ansamblul probelor dosarului a reieșit și faptul ocupațiunii de către pârâți a terenului în suprafață de 387 m.p.( 1371 m.p. și respectiv 2500 m.p.).
Totodată se reține că, în principal criticile recursului se circumscriu instituției uzucapiunii de la 10 – 20 ani și respectiv 30 de ani ), iar criticile aduse modului de soluționare a acțiunii în revendicare extrem de sumare se grefează pe modul de soluționare a excepției uzucapiunii, Curtea răspunzând relativ la principiul disponibilității în limitele investirii.
În ceea ce privește critica din recurs în sensul că în susținerea excepției lipsei calității procesuale – pârâții au depus contract de comodat încheiat cu SCC & I 86 COMPANY SRL - din care reiese că nu foloseau teren și că instanța de apel nu a analizat acest aspect invocat prin completarea motivelor de apel – se reține că și această critică este neîntemeiată.
Instanța de apel, chiar dacă nu s-a pronunțat în mod expres pe această critică, din considerentele hotărârii, prin analizarea îndeplinirii condițiilor acțiunii în revendicare și soluția pronunțată, implicit a analizat aspectul ocupațiunii terenului și prin prisma calității procesuale a paratilor, ce este strâns legată cu modul de soluționare a acțiunii în revendicare . Oricum, nici prin apel și nici prin completarea motivelor de apel pârâții nu au invocat expres excepția lipsei calității procesuale pasive, ci au adus doar argumente în dovedireafaptului lipsei ocupațiunii.
Calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care ar fi titularul dreptului afirmat ( calitate procesuală activă ) precum și între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății / calitate procesuală pasivă ). În cazul situațiilor juridice pentru a căror realizare calea justiției este obligatorie calitatea procesuală activă aparține celui ce se poate prevala de acest interes, iar calitatea procesuală pasivă aparține celui față de care se poate realiza interesul respectiv.
Ori, în cauză – astfel cum s-a arătat anterior, faptul ocupațiunii și calitatea procesuală pasivă a pârâților au fost dovedite, această excepție nefiind întemeiată.
Mai mult, contractul de comodat de care se prevalează pârâții este încheiat cu SCC & I 86 COMPANY SRL, dar administrator este pârâtul C. I., iar prin procesul verbal /1/ 18.07.2012 de constatare și sancționare a contraventiei s-a aplicat sancțiunea amenzii,, întrucât pârâtul în calitate de administrator al Societății a efectuat lucrări de construire împrejmuire în orașul Tismana pe o lungime de aproximativ 54 m cu fundație și elevație din beton, stâlpi din lemn și lacre din lemn fără să dețină autorizație de construire eliberată de Primăria Orașului Tismana .
Revenind la ultimul aspect criticat de către apelanți, cel al despăgubirilor se reține că aceste critici sunt fondate.
În considerente unde se analizează uzucapiunea de scurtă durată, tribunalul doar analizează în apel condițiile, nu reține că nu sunt de bună credință apelanții pârâți.
Tribunalul nu analizează buna sau reua-credință, doar enunță dispozițiile legale și nu verifică decât prima condiție privind justul titlu.
Reproduce doar textul de lege static, nu interpretează și nu ajunge la concluzia că pârâții sunt de buna sau rea-credință.
Nu face diferența între producte și fructe, doar enumeră textele de lege, neinterpretându-le sau analizate aplicat la speță în acest sens.
Din considerente nu rezultă că a analizat și s-a ajuns la concluzia că pârâții ar fi de rea-credință.
Nu s- a făcut dovada reală că au existat alte procese sau că pârâții ar fi avut reprezentarea adevăratului proprietar, reclamantul nu a făcut dovada relei credințe a pârâților până la introducerea acțiunii când pârâții află că mai există persoane care reclamă un ( același ) drept real cu privire la teren.
Prin bună credință se înțelege credința posesorului ce are asupra lucrului posedat un drept de proprietate, pe baza unui titlu translativ de proprietate a cărei nevaliditate o ignoră . Acest titlu translativ prin ipoteză nu este valabil, căci dacă ar fi valabil, posesorul ar avea calitatea de proprietar, nu de simplu posesor.. Titlul este viciat, de exemplu când actul translativ de proprietate a fost încheiat cu altcineva decât adevăratul proprietar. Eroarea în care se găsește posesorul cu privire la nevaliditatea titlului său translativ de proprietate, adică necunoașterea nevalidității titlului său, fie că eroarea este de fapt, sau eroare de drept constituie buna sa credință.. Posesorul care cunoaște nevaliditatea titlului său în virtutea căruia posedă, este posesor de rea credință, nu posesor de bună credință. Rezultă că buna credință este de ordin subiectiv și constă în convingerea posesorului că lucrul posedat se întemeiază pe un titlu valabil, ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute.
Stabilirea bunei sau relei credințe este o problemă de fapt, lăsată la aprecierea instanțelor de judecată
Prin buna credință se înțelege credința greșită a posesorului că a dobândit de la adevăratul proprietar.
Dacă în ceea ce privește uzucapiunea și revendicarea aplicabile sunt astfel cum s-a arătat ,dispozițiile Codului civil vechi, în privința capătului de cerere în despăgubiri ,pretenții se reține că acesta este guvernat de dispozițiile codului civil nou.
Potrivit art.6 alin.6 Noul cod civil privind aplicarea legii în timp - dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații subzistă după . legii noi.
Conform art. 5 alin.2 din Lg.71/2011 de punere în aplicare a Noului cod civil – dispozițiile Codului civil sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după . Codului civil.
Din interpretarea coroborată a dispozițiilor legale enunțate reiese, raportat la obiectul cauzei și elementele concrete ale speței, că în privința despăgubirilor solicitate sunt incidente dispozițiile Noului Cod Civil.
Potrivit art. 14 Noul Cod civil – orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri.
Buna – credință se prezumă până la proba contrară.
Conform art. 566 Noul Cod civil – pârâtul va fi obligat la restituirea bunului său la despăgubiri dacă bunul a pierit din culpa sa ori a fost înstrăinat. În aceleași condiții, pârâtul va fi obligat la restituirea productelor sau a contravalorii acestora. În toate cazurile, despăgubirile vor fi evaluate în raport cu momentul restituirii.
Persoanele de rea-credință sau detectorul precar va fi obligat, la cerere, și la restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar.
Se constată că în alin. 1 al art. 566 NCC,legiuitorul nu face diferența între buna sau reaua-credință, partea trebuind să restituie productele sau c.valoarea acestora.
A..2, însă se referă expres la situația relei credințe și din interpretarea dispozițiilor textului legal, reiese că legiuitorul a înțeles in acest caz să oblige partea, în plus față de restituirea productelor și la restituirea fructelor.
Prin urmare, sintetizând, în urma interpretării coroborate a dispozițiilor legale enunțate, rezultă că posesorul de bună credință este obligat numai la restituirea productelor sau a c.valorii acestora, iar posesorul de rea-credință restituie atât productele cât și fructele bunului.
În cauză, după cum s-a arătat buna credință se prezumă, nefăcându-se dovada că anterior introducerii acțiunii pârâții au fost de rea-credință, și prin urmare se apreciază că pârâții au fost de rea-credință de la momentul introducerii acțiunii, când buna –credință încetează.
De principiu este că lipsa de folosință – se poate cere din momentul în care partea pârâtă se dovedește de rea-credință, deci de la momentul încetării bunei-credințe.
Dacă nu s-a făcut dovada faptului anterior al relei-credințe, atunci buna credință încetează la momentul introducerii acțiunii.
Este esențial că în cauză reclamantul nu solicită despăgubiri de la data introducerii acțiunii, moment de la care se apreciază că pârâții au devenit de rea-credință, ci se solicită despăgubiri pe ultimii 3 ani anteriori introducerii acțiunii, perioada, când se apreciază că pârâții au fost de bună-credință, aceasta fiind prezumată conform legii, iar în cauză această prezumție nu a fost răsturnată.
Pentru perioada vizată de reclamanta, 3 ani anteriori introducerii acțiunii în care pârâții beneficiază de prezumția bunei-credințe, aceștia pot fi obligați doar la restituirea productelor, ori reclamanta în cauză nu a solicitat producte, ci doar fructe.
Or, fructele, așa cum s-a arătat se cuvin de la momentul introducerii acțiunii când pârâții devin de rea-credință, dar reclamanta nu a solicitat despăgubiri pe acea perioadă de la data introducerii acțiunii sau ulterior introducerii acțiunii, până în prezent.
Prin urmare, chiar dacă pârâții au fost de rea-credință de la data introducerii acțiunii, reclamanta nu a cerut despăgubiri decât pe ultimii 3 ani înaintea introducerii acțiunii - și
nu până în prezent sau de la data introducerii acțiunii.
Nu s-au cerut fructe de la data introducerii acțiunii.
Așadar, aceste despăgubiri nu pot fi acordate, raportat la dispozitiile legale expuse în precedent și în conformitate cu obiectul expres al cauzei, instanțele fiind ținute să analizeze pricina, în limitele investirii, raportat la principiul disponibilității.
Prin definiție, productele reprezintă produse obținute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea substanței acestuia.
Prin definiție, fructele reprezintă acele produse care derivă dintr-un bun, fără a diminua substanța acestuia.
Rezultă că productele consumă substanța bunului.
Bunul în speță fiind un imobil, respectiv teren - rezultă că acesta nu se consumă prin întrebuințare și ca atare produce numai fructe.
Critica din recurs referitoare la buna credință se coroborează cu critica din apel referitoare la despăgubirle în cuantum de 1000 lei, formulata în completarea apelului ( fila 5, dosar apel) – prin care se susținea de către apelanții pârâți că nu au folosit terenul, ceea ce echivalează cu o critică în sensul că nu au fost în culpă și că implicit au fost de bună credință.
Această critică în recurs a fost analizată prin prisma art. 16 coroborat cu art. 14 Noul Cod Civil.
Văzând și dispoz. art. 312 alin.1 teza 1 C.pr.civilă, instanța va admite recursul declarat de pârâții C. I. și C. L. împotriva deciziei numărul 1264 din data de 17 noiembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Gorj Secția I Civilă în dosarul numărul_, în contradictoriu cu reclamantul S.C. S. N.. .. - PUNCT DE LUCRU ÎN TG-J.. Va modifica decizia numărul 1264 din data de 17 noiembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Gorj Secția I Civilă în dosarul numărul_, în totalitate.
Va respinge apelul reclamantei S.C. S. N.. ..Va admite apelul pârâților C. I. și C. L., împotriva sentinței civile nr. 3558 din 29.05.2014 pronunțată de Judecătoria Tg. J., în dosarul nr._ .
Va schimbă în parte sentința civilă 3558 din 29.05.2014 pronunțată de Judecătoria Tg. J., în dosarul nr._ . Va respinge capătul de cerere referitor la despăgubiri civile. Se va menține restul dispozițiilor sent.civ. privind acțiunea în revendicare și daune cominatorii.
Se vor compensa în parte cheltuielile de judecată și obligă pârâții să plătească reclamantei suma de 527 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxă timbru și timbru judiciar la fond.
Va fi obligată intimata reclamantă S.C. S. N.. . către recurenții pârâți C. I. și C. L. la plata sumei de 2526,91 lei reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.
În privința cheltuielilor de judecată s-a făcut aplicarea dispoz. art. 274, 276 C.pr.civilă de la 1865 aplicabil ( în speță) ,pentru fond - compensându-se onorariile de avocat și expert și luându-se în considerare pentru acordarea cheltuielilor de judecată, taxă timbru, timbru judiciar, pentru despăgubiri în cuantum de 527 lei corespunzător capetelor de cerere admise.
Din suma de 623 lei s-a scăzut timbrul judiciar 5 lei și 91 lei - taxa timbru corespunzător capătului de cerere în despăgubiri ( 1000 lei ) rezultând suma de 527 lei taxă timbru corespunzătoare capetelor de cerere în revendicare admise.
În apel cheltuielile de judecată nu se mai datorează de către pârâți, având în vedere soluția pronunțată în prezenta.
Se reține că pârâții în apel nu au solicitat cheltuieli de judecată.
În recurs, cheltuielile de judecată s-au calculat corespunzător pretențiilor admise, raportat la cele de mai sus expuse și la elementele de calcul avute în vedere.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâții C. I. și C. L. împotriva deciziei numărul 1264 din data de 17 noiembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Gorj Secția I Civilă în dosarul numărul_, în contradictoriu cu reclamantul S.C. S. N.. .. - PUNCT DE LUCRU ÎN TG-J..
Modifică decizia numărul 1264 din data de 17 noiembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Gorj Secția I Civilă în dosarul numărul_, în totalitate.
Respinge apelul reclamantei S.C. S. N.. ..
Admite apelul pârâților C. I. și C. L., împotriva sentinței civile nr. 3558 din 29.05.2014 pronunțată de Judecătoria Tg. J., în dosarul nr._ .
Schimbă în parte sentința civilă 3558 din 29.05.2014 pronunțată de Judecătoria Tg. J., în dosarul nr._ .
Respinge capătul de cerere referitor la despăgubiri civile.
Menține restul dispozițiilor sent.civ. privind acțiunea în revendicare și daune cominatorii.
Compensează în parte cheltuielile de judecată și obligă pârâții să plătească reclamantei suma de 527 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxă timbru și timbru judiciar la fond.
Obligă intimata reclamantă S.C. S. N.. . către recurenții pârâți C. I. și C. L. la plata sumei de 2526,91 lei reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 07 mai 2015.
Președinte, M. L. N. A. | Judecător, C. R. | Judecător, T. R. |
Grefier, S. C. |
Red.Jud.M.L.N.A.
Tehn.I.C./3 ex.
Jud.Apel /V. B. și
N. Ș.
Jud.Fond/ J. P.
05.06.2015
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 46/2015. Curtea de Apel... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 347/2015. Curtea de... → |
|---|
