Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 6115/2013. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 6115/2013 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 05-06-2013 în dosarul nr. 6115/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 6115
Ședința publică de la 05 iunie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. T.
Judecător P. B.
Judecător L. E.
Grefier V. P.
x.x.x.x.x.
Ministerul Public a fost reprezentat de către procuror C. N. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel C.
Pe rol, judecarea recursului declarat de pârâta DIRECȚIA G. A FINANȚELOR P. M. ÎN N. STATUL ROMÂN PRIN DIRECȚIA FINANȚELOR P. M., împotriva sentinței civile nr.10/18.01.2013, pronunțată de Tribunalul M. – Secția I Civilă în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant Ș. N., având ca obiect Despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns intimatul reclamant Ș. N., lipsind recurenta pârâtă DIRECȚIA G. A FINANȚELOR P. M. ÎN N. STATUL ROMÂN PRIN DIRECȚIA FINANȚELOR P. M..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care a învederat că recursul este declarat și motivat în termenul prevăzut de lege, precum și faptul că, prin serviciul registratură, s-a depus la dosarul cauzei, completare la întâmpinare formulată de către intimatul reclamant, înregistrată sub nr._/27.5.2013, după care;
Nemaifiind cereri de formulat sau excepții de invocat, instanța a apreciat cauza în stare de soluționare, acordând cuvântul asupra recursului:
Intimatul reclamant Ș. N. solicită respingerea recursului ca nefondat conform motivelor inserate în întâmpinare și menținerea ca temeinică și legală a sentinței pronunțată de instanța de fond.
Reprezentantul Ministerului Public a pus concluzii de admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii, susținând că dispozițiile prevăzute de art.5 alin.1 lit.b din Legea 221/2009 instituie dreptul la despăgubiri prin echivalent bănesc numai în cazul bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative cu caracter politic sub condiția nerestituirii acestor bunuri în natură sau prin echivalent.
Arată că nu există probe pertinente și concludente cu privire la bunurile mobile confiscate, nu se precizează valoarea lor și nici gradul de uzură al acestora, expertiza neavând valoare probatorie.
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Prin sentința civilă nr.10/18.01.2013, pronunțată de Tribunalul M. – Secția I Civilă în dosar nr._, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul Ș. N., împotriva pârâtului STATUL ROMÂN PRIN DIRECȚIA FINANȚELOR P. M..
A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 728.400 lei reprezentând c/v bunuri confiscate și nerestituite.
S-a respins capătul de cerere cu privire la daunele morale și c/val. lipsei de folosință a terenului.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța a constatat și a reținut următoarele:
Reclamantul prin cererea de chemare în judecată a solicitat acordarea de despăgubiri în echivalent valoric pentru bunurile rămase ca efect al deportării în B., în sumă totală de 435.670 euro,conform anexei nr.1 din care:348.920 euro pentru bunurile lui Serbănescu G.,respectiv: batoză de treierat cu locomotivă,mașini, utilaje, obiecte de inventar, animale,produse în stoc și bunurile din casă, bunurile imobile care la venirea din B. nu au mai fost, fiind demolate,arenda pentru cele 50 de ha pe timp de 40 de ani precum și suma de 86.750 euro pentru bunurile ce au aparținut lui T. G. respectiv:mașini,utilaje,obiecte de inventar, animale, produse în stoc și bunurile din casă,bunurile imobile care la întoarcerea din B. nu au mai fost, fiind demolate.
A arătat că Ș. G. și A. au fost părinții săi iar Serbănescu A. mama sa este unica moștenitoare a bunicului T. G. .
Potrivit art. 5 alin. 1 lit. b din Legea 221/2009,, persoanele ce au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile legii 10/2001 sau ale legii 247/2005.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, rezultă că, reclamantul împreună cu familia sa a fost deportat în anul 1951 din . B. până în anul 1955 când s-au ridicat restricțiile domiciliare . Din adresele emise de Ministerul Administrației și Internelor ( fila 20-21 dosar ) rezultă că în evidența Arhivelor Naționale nu au fost găsite procese verbale de inventariere ale bunurilor deținute de Ș. G. la dislocarea în B. în anul 1951 însă reclamantul a făcut dovada existenței bunurilor cu declarațiile martorilor audiați în cauză iar pentru batoza de treierat a depus la dosarul cauzei certificat de funcționare și evidență .
Astfel martorii au declarat că în momentul deportării în gospodăria autorilor reclamantului au rămas două imobile, anexe gospodărești, garaj pentru batoză, utilaje agricole, animale și recolta de pe 50 ha teren iar la întoarcerea din B. le-a fost restituită casa ce se afla într-un stadiu avansat de degradare restul bunurilor imobile fiind demolate .
Prin raportul de expertiză efectuat în cauză au fost evaluate bunurile solicitate .
Declarațiile martorilor audiați în cauză se coroborează cu susținerile reclamantului precum și cu mențiunile din înscrisurile depuse la dosarul cauzei astfel că se apreciază că în cauză s-a făcut atât dovada existenței bunurilor cât și faptul că acestea nu au fost restituite astfel că se apreciază că reclamantul este îndreptățit să primească c/v bunurilor confiscate și nerestituite astfel cum a fost stabilită de expertul I. C. așa încât acțiunea a fost admisă în parte și a fost obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 728.400 lei .
În ceea ce privește solicitările referitoare la contravaloarea lipsei de folosință a terenului agricol pe perioada strămutării și ulterior până la eliberarea titlurilor definitive instanța a apreciat că aceste pretenții nu intră în sfera de reglementare a art.5 alin 1 lit. b din Legea 221/2009 care vizează numai echivalentul valorii bunurilor confiscate și nerestituite nu și contravaloarea lipsei de folosință a bunurilor restituite.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta DIRECȚIA G. A FINANȚELOR P. M. ÎN N. STATUL ROMÂN PRIN DIRECȚIA FINANȚELOR P. M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului, pârâta arată că:
1. În mod nelegal, instanța de fond a interpretat dispoziț.(1) lit.b) din Legea nr.221/2009 în sensul acordării despăgubirilor materiale reprezentând contravaloare bunuri confiscate nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru astfel de despăgubiri.
Dispozițiile art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009 instituie dreptul la despăgubiri prin echivalent bănesc numai în cazul bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative cu caracter politic sub condiția nerestituirii acestor bunuri în natură sau prin echivalent.
Este de netăgăduit faptul ca reclamantul împreuna cu familia sa au fost dislocați în anul 1951 din . B., pana în anul 1955 când s-au ridicat restricțiile domiciliare.
Însă nu se justifică acordarea de către instanța de fond a despăgubirilor materiale în condițiile în care nu s-au adus probe pertinente cu privire la componenta gospodăriei la data dislocării, dreptul de proprietate asupra bunurilor a căror contravaloare se solicita și nu în ultimul rând, dovada confiscării acestor bunuri ca efect al măsurii administrative dispuse.
Deținerea unor astfel de bunuri nu se limitează la simpla posesie, fiind necesare acte pentru dovedirea lor si deopotrivă pentru pierderea abuzivă a lor. În baza rolului activ, instanța de fond trebuia sa utilizeze un probatoriu complex, în care proba testimoniala sa aibă forța prin coroborare cu alte înscrisuri necesare dovedirii pretențiilor solicitate. Totodată, a rămas neconfirmată susținerea reclamantului privitoare la restituirea acestor bunuri în natura sau prin echivalent, anterior inițierii acestui demers. Mai mult, așa cum reiese din hotărâre ," la întoarcerea din B. le-a fost restituita casa însă aceasta se afla într-un stadiu avansat de degradare".
2. Despăgubirile materiale acordate nu sunt rezultatul unor probe concludente. Fără a fi dovedite suficient, instanța de fond a procedat la evaluarea bunurilor, prin expertiza tehnică efectuate în cauza, după criterii generale, întrucât la dosar nu există probe suficiente si concludente, în acest sens. Acest fapt reiese si din răspunsul la obiecțiunile formulate la raportul de expertiză, acesta fiind unui formal, fără a răspunde concret criticilor acestora, aprecierile expertului asupra vechimii, dimensiuni, materiale, etc. fiind doar simple presupuneri.
3. Într-o alta ordine de idei, apreciază că, în mod eronat, instanța de fond a interpretat dispozițiile art.5 alin.(l) lit.b) din Legea nr.221/2009, în sensul că intră în categoria bunurilor confiscate pentru care se pot acorda despăgubiri în echivalent nu doar bunurile imobile, ci și bunurile mobile, această interpretare adăugând la lege. Potrivit art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, obligarea statului la acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative este permisa numai daca bunurile nu au fost restituite sau nu au fost obținute despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniul proprietății. Cum aceste acte normative au urmărit restituirea bunurilor imobile, este evident ca legiuitorul a urmărit doar acoperirea prejudiciilor suferite prin nerestituirea acestor bunuri nu si a celor mobile. Din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr.247/2005, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al legii de reparație nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr.247/2005, poate fi solicitat în temeiul art.5 alin.(l) lit.b) din Legea nr.221/2009. Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr.247/2005, astfel cum si înalta Curte de Casație si Justiție a hotărât prin Decizia civila nr.2192 pronunțata la data de 23.03.2012.
Prin urmare, pot fi acordate despăgubiri materiale pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr.10/2001, bineînțeles sub rezerva îndeplinirii și a celorlalte cerințe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare ori ca efect al măsurilor administrative abuzive și să nu fi obținut, în condițiile Legii nr.10/2001, măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.
Consideră că în mod greșit instanța de fond a admis capătul de cerere privind plata daunelor materiale, având în vedere faptul ca nu au fost îndeplinite cumulativ condițiile impuse de art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009.
4. De asemenea, critică soluția instanței de fond si cu privire la încuviințarea cererii privind cheltuielile de judecată în suma propusă de parte, având în vedere faptul ca acțiunea a fost admisa în parte și acțiunile de gen sunt scutite atât de timbru cat si de taxa judiciara de timbru pentru a ușura situația justițiabilului, justițiabil care însă apelează la asistența judiciară aleatorie pe onorarii care nu se justifica.
În concluzie, în baza motivelor de fapt si de drept invocate, solicită admiterea recursului si modificarea sentinței instanței de fond în sensul respingerii în totalitate a acțiunii.
Verificând hotărârea recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea reține următoarele:
Sunt nefondate criticile menționate la punctul 1 din motivele de recurs, pentru următoarele considerente:
Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Măsura administrativă cu caracter politic este definită la art. 3 din Legea nr. 221/2009 ca fiind orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă sunt întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative menționate la lit. a) - f).
În speță, Curtea reține că temeiul măsurii dislocării reclamantului, împreună cu familia sa, l-a constituit Decizia MAI nr. 200/1951 (așa cum rezultă din adresa nr. 75. 798/13 dec. 1990, depusă la fila nr. 13 dosar fond).
Acest act normativ este menționat expres la art. 3 lit. e din lege, astfel că rezultă cu evidență, caracterul politic al măsurii administrative la care a fost supusă familia reclamantului.
În același timp, se reține că, la momentul luării măsurii dislocării, componența familiei era următoarea: reclamantul Ș. N., autorii reclamantului: Ș. G. și Ș. A. și frații săi: Ș. O. și Ș. M..( a se vedea în acest sens, Tabelul de dislocați depus în copie la fila nr. 15 dosar fond, extras cu Componența familie Ș. depus la fila nr. 16 dosar fond și Extras după Decizia nr. 6200/20 dec. 1955, depus la fila nr. 17 dosar fond.
În sfârșit, referitor la existența bunurilor aflate în patrimoniul familiei recurentului și confiscate la data aplicării măsurii, Curtea constată că prima instanță a dat relevanță declarațiilor martorilor audiați în cauză: S. M. (fila nr. 70 dosar fond), G. G. (fila nr. 71 dosar fond) precum și declarației dată de numitul G. N. la data de 6 mai 1991 (fila nr. 88 dosar fond).
Astfel, din coroborarea acestora precum și din adeverințele nr. 75/8 martie 1990 (fila nr. 12 dosar fond), nr. 392/8 mai 2013 (fila nr. 18 dosar recurs), nr. 382/29 aprilie 2013 (fila 32 dosar recurs), nr. 381/29 aprilie 2013 (fila nr. 33 dosar recurs), certificatul de moștenitor nr. 78/2011 (fila nr. 19 dosar recurs), sentința civilă nr. 1524/2011 pronunțată de Judecătoria Vânju M. (filele nr. 23 și următoarele dosar de recurs), adresele nr. 697/26 martie 2010 și nr. 1586/2010 (fila nr. 35 dosar recurs) rezultă că, în patrimoniul familiei, pe lângă imobilele aflate în gospodăria familiei Ș., au mai existat și cele din gospodăria numitului T. G. – tatăl mamei reclamantului (care avea gospodărie separată, a fost și el deportat în B. și care a avut un singur copil, respectiv, mama reclamantului).
Se mai reține, de asemenea, că, la întoarcerea familiei din B., toate aceste imobile nu mai existau, fiind demolate.
Față de toate aceste considerente, Curtea concluzionează că reclamantul, în calitatea sa de membru al familiei ce a fost supusă măsurii administrative cu caracter politic, îndeplinește condițiile impuse de art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Sunt, de asemenea, nefondate și criticile menționate la punctul nr. 2 din recurs, pentru următoarele considerente:
Expertul desemnat pentru întocmirea raportului de expertiză în cauza de față a evaluat bunurile indicate (în condițiile în care la momentul evaluării acestea nu mai existau), conform descrierilor reclamantului și ținând seama de anunțurile de pe internet și prin asimilare.
Se constată fondate însă, criticile privitoare la obligarea statului la despăgubirile constând în c/v bunurilor mobile.
Pentru aceasta se are în vedere că, prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013 pronunțată în interesal legii, s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
Cum deciziile pronunțate în intersul legii sunt obligatorii pentru instanță, potrivit art. 329 și 330/7 alin. 4 Cod. pr. civ., Curtea va reține ca fiind fondate aceste critici ale recurentei, menționate la punctul 3 din recurs.
Prin urmare, se va modifica sentința, excluzându-se c/v bunurilor mobile.
Se constată nefondată și critica menționată la punctul 4 din motivele de recurs referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată, atâta timp cât, prin sentința recurată, pârâtul reclamant nu a fost obligat la cheltuieli de judecată.
Față de toate aceste considerente, date fiind dispozițiile art. 312 cod. pr. civ., Curtea urmează a admite recursul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor P. M. în numele Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor P. și a modifica sentința în parte, obligând pârâta către reclamant la plata sumei de 88.450 lei, reprezentând contravaloare bunuri imobile.
Se va menține restul dispozițiilor sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN N. LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta DIRECȚIA G. A FINANȚELOR P. M. ÎN N. STATUL ROMÂN PRIN DIRECȚIA FINANȚELOR P. M., împotriva sentinței civile nr.10/18.01.2013, pronunțată de Tribunalul M. – Secția I Civilă în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant Ș. N., având ca obiect Despăgubiri Legea nr.221/2009.
Modifică sentința civilă în parte în sensul că suma datorată de pârât este de 88.450 lei, reprezentând contravaloare bunuri imobile.
Menține restul dispozițiilor sentinței civile.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 05 iunie 2013.
Președinte, C. T. | Judecător, P. B. | Judecător, L. E. |
Grefier, V. P. |
Red.jud.LE. / 5 iulie 2013
Tehnred.VP/3 ex.
Jud.fond M.O.
| ← Validare poprire. Decizia nr. 6116/2013. Curtea de Apel CRAIOVA | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 6298/2013. Curtea de... → |
|---|
