Pretenţii. Decizia nr. 3757/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3757/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 15-10-2014 în dosarul nr. 3757/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 3757
Ședința publică de la 15 Octombrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. P.
Judecător Tania Țapurin
Grefier C. C.
x.x.x.
Pe rol, judecarea cererii de revizuire formulate de revizuentul V. M. împotriva deciziei civile nr. 2917 din 08 iulie 2014, pronunțată de Curtea de Apel C. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații R. S., R. G. V. - avocat în B. G..
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns avocat A. T., reprezentându-l pe intimatul R. S., lipsind revizuentul V. M. și intimatul R. G. V..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, învederându-se că prin decizia civilă nr. 2607/7.10.2014 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins cererea formulată de petentul V. M. privind strămutarea prezentului dosar.
Curtea, constatând cauza în stare de soluționare, a a cordat cuvântul asupra cererii de revizuire.
Avocat A. T., pentru intimatul R. S., a solicitat respingerea cererii de revizuire, având în vedere că nu s-a făcut dovada existenței vreunui înscris nou sau care să fi fost deținut de partea adversă, cu obligarea revizuentului la plata cheltuielilor de judecată.
CURTEA
Asupra cererii de revizuire de față:
Prin acțiunea adresată Judecătoriei Tg- Cărbunești la data de 26.02.2013 și înregistrată sub nr._, reclamantul V. M. a chemat în judecată pe pârâții R. S. și R. G. V., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea pârâților la plata sumei de 300.000 lei, reprezentând daune materiale și morale, defalcate astfel: daune materiale constând în onorariu avocat, cheltuieli transport, diferite cheltuieli ocazionate de deplasări la proces pe parcursul a aproximativ 4 ani cât a durat procesul penal, în cuantum de 14.000 lei, iar suma de 286.000 lei reprezentând daune morale; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, urmare a unui denunț al pârâtului R. S., P. de pe lângă Tribunalul G. a efectuat cercetări cu privire la săvârșirea infracțiunilor prev. și ped. de art.256, 246, 289 și 291 C.pen., iar la data de 23.01.2008 a fost trimis în judecată la Judecătoria Tg-Cărbunești prin rechizitoriul întocmit de pârâtul R.. Anterior trimiterii sale în judecată s-a adresat Președinției, CSM, Procurorului General solicitând să se efectueze verificări cu privire la modul și faptele care se cercetau în dosarul în care a avut calitatea de învinuit (dosar nr.954/P/2006).
A mai arătat reclamantul că, dând dovadă de rea credință, deși l-a recuzat, pârâtul R. G. V. nu s-a abținut de la a continua cercetările și a respins în mare parte cererile făcute de reclamant privind administrarea de noi probe.
S-a mai arătat că, urmarea cererii de strămutare, la data de 16.06.2008 cauza a fost înregistrată la Judecătoria Petroșani și la toate instanțele (fond, apel și recurs) reclamantul a fost achitat în baza art.11 pct.2 lit. a) rap. la art.10 lit. d) C.proc.pen., procesul penal încheindu-se definitiv la data de 14.09.2010, când Curtea de Apel Alba Iulia a respins ca nefondate apelurile parchetului și cel al recurentului R. S..
A susținut reclamantul că, pe perioada procesului penal, după trimiterea în judecată, potrivit disp. Legii 360/2002, art.65 alin.2 și 4, timp în care a avut salariul redus, nu a putut beneficia de prime sau salarii de merit, de ocuparea unor funcții rămase vacante sau nou înființate și, cel mai important, nu a putut participa la admiterea la Academia de Poliție – curs frecvență redusă în sesiunea 2008. După trimiterea în judecată, în diferite ziare locale sau regionale au apărut articole prin care a fost denigrat și prezentat ca infractorul nr.1 al Poliției Gorjene, o parte din ziare fiind distribuite în localitate cu ștampila firmei pârâtului aplicate pe ele. De asemenea, s-a arătat că, dat fiind faptul că a fost pus la dispoziție, salariul i-a fost micșorat considerabil, astfel încât nu a putut achita integral ratele la băncile la care efectuase împrumuturi înainte de a fi trimis în judecată, în acest moment fiind înscris în baza de date a băncilor ca „rău platnic”. Mai mult, a fost nevoit să se folosească de o descoperire de cont la Bancpost Tg-Cărbunești, pentru a putea susține financiar cheltuielile ocazionate de procesul penal în care a avut calitatea de învinuit, respectiv inculpat, descoperire pe care nu a putut să o acopere, în acest moment având o datorie de_,35 lei. Urmare a trimiterii în judecată și a campaniei de denigrare pornită de pârâtul R., imaginea sa a fost grav afectată în rândul populației orașului unde își desfășoară activitatea, afectându-i familia și viața.
La data de 16.06.2011, a depus plângere la P. de pe lângă Judecătoria Tg-Cărbunești prin care a solicitat cercetarea și tragerea la răspundere penală a pârâtului R. S. pentru săvârșirea infracțiunii prev.și ped. de art.259 alin.1 și 2 C.penal, solicitând totodată despăgubiri materiale și daune morale. Atât parchetul, cât și instanța de judecată au stabilit că pârâtul R. nu l-a reclamat cu rea – credință și că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prev. și ped. de art.259 C.pen., motiv pentru care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de acesta. A depus plângere împotriva soluției, fiindu-i respinsă atât de primul procuror, cât și de instanță. În sentința nr.158/2012 din dosarul nr._ se arată că ”este adevărat că petentul a fost trimis în judecată efectuând cheltuieli aferente desfășurării procesului și suportând unele măsuri la locul de muncă pentru ca, în final, să se stabilească în mod definitiv nevinovăția acestuia. Are însă posibilitatea de a solicita despăgubiri materiale și daune morale de la intimat, în măsura în care face dovada întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale, chiar dacă față de acesta s-a dispus neînceperea urmăririi penale”.
În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art.1349 alin.1 și 2, 1357, 1381 și 1382 Cod Civil, iar în probațiune, s solicitat încuviințarea probelor cu înscrisuri și martori.
La data de 04.04.2013, pârâtul R. G. V. a depus la dosar întâmpinare (filele 128-130), prin care a solicitat respingerea acțiunii. Pe cale de excepție, pârâtul a invocat: necompetența materială a Judecătoriei Tg-Cărbunești, întrucât astfel de cauze sunt de competența tribunalelor în a căror circumscripție domiciliază persoana interesată (art.506 alin.3); excepția lipsei calității sale procesuale pasive, întrucât în astfel de pricini calitatea procesuală aparține Statului R., citat prin Ministerul Finanțelor Publice, conform art.506 alin.3 CPP; excepția prescripției dreptului la acțiune, întrucât conform art.506 alin.2 CPP, acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată sau, după caz, a ordonanțelor procurorului. A susținut pârâtul că, chiar dacă reclamantul face trimitere în acțiunea sa doar la dispozițiile Noului cod civil privind răspunderea civilă pentru fapta proprie – răspunderea civilă delictuală, este obligatoriu ca instanța să facă apel la dispozițiile speciale în materie de răspundere a magistratului, și anume dispozițiile art.504 -507 CPP raportat la dispozițiile din Statutul Magistraților, astfel încât cererea reclamantului urmează a fi analizată prin prisma reglementărilor speciale existente în materie. Magistrații care și-au exercitat funcția cu rea – credință sau gravă neglijență vor răspunde civil pentru eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii (art.96 din Legea 303/2004), iar conform art.1357 NCC cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. În mod corect, răspunderea civilă a magistraților semnifică obligația de reparare a prejudiciului cauzat prin exercițiul funcției lor, în anumite condiții. Specificul acesteia constă în aceea că răspunderea nu este directă, magistratul neputând fi chemat în judecată direct de către persoana prejudiciată. Trebuie să se aibă în vedere faptul că hotărârile judecătorești sunt acte jurisdicționale și nu fapte ilicite delictuale, astfel că nu poate fi vorba de o răspundere civilă în temeiul art.1357 NCC pentru a fi justificată o răspundere civilă delictuală. Îndeplinindu-și în mod corect – legal – activitatea, magistratul poate da soluții greșite fără a i se putea imputa acestuia vreo vină. Pentru aceste situații există instanțele de control și căile de atac. A concluzionat pârâtul că această acțiune nu este admisibilă, din moment ce se discută despre o persoană cu o calitate specială, căreia, evident, i se aplică un regim stabilit prin norme speciale. Pârâtul nu a săvârșit o faptă ilicită, ci și-a desfășurat activitatea în mod corect și legal, iar faptul că soluția stabilită de acesta nu coincide cu soluția pronunțată în mod definitiv și irevocabil de instanțele de judecată nu poate duce la concluzia existenței unei fapte ilicite în spiritul dispozițiilor legale în materie civilă. Procesul penal la care a fost supus reclamantul s-a desfășurat în mod corect și legal, iar cât privește recuzarea sa de către reclamant, a arătat că hotărârea de a instrumenta un dosar nu îi aparține, iar cererea de recuzare este soluționată de procurorul ierarhic superior, nu de către el personal.
La data de 10.04.2013, pârâtul R. S. a depus la dosar întâmpinare (filele 131-133), prin care a solicitat respingerea acțiunii. Pe cale de excepție, a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Tg-Cărbunești, întrucât, în baza art.94 alin.1 lit. j) NCPC, cererile evaluabile în bani cu o valoare de până la 200.000 lei se judecă în prima instanță de către judecătorii, iar valoarea pe care reclamantul o dă pretențiilor sale este de 300.000 lei. Astfel, a apreciat pârâtul că prezenta cerere este de competența Tribunalului. Pe fond, a arătat pârâtul că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege (și se referă la dispozițiile art.1357 NCC) conform cărora, pentru a putea vorbi de o răspundere civilă delictuală, este necesar să se afle în fața unei fapte ilicite, săvârșite cu vinovăție. Este evident că în prezenta cauză nu se poate vorbi de o faptă ilicită, din moment ce, deși reclamantul a fost achitat de Curtea de Apel Alba Iulia, instanța a reținut parțial starea de fapt descrisă de el și expusă de procuror în rechizitoriu, stabilind însă că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii. Astfel, fapta pe care a sesizat-o el a fost reținută de instanță, astfel că nu se poate vorbi de o faptă ilicită. A susținut pârâtul că nu este îndeplinită nici cealaltă condiție prevăzută de dispozițiile legale, și anume aceea a vinovăției, întrucât, deși reclamantul i-a făcut plângere pentru denunț calomnios, s-a dispus neînceperea urmăririi penale, iar plângerea reclamantului împotriva soluției procurorului a fost respinsă, instanța reținând în mod corect că nu a acționat cu rea credință atunci când a formulat denunțul. Nu există din partea sa nici măcar cea mai ușoară culpă, în sensul art.1357 NCC, din moment ce, până la urmă, cele relatate de el au fost confirmate. A mai arătat pârâtul că reclamantul nu a făcut dovada cheltuielilor efectuate, nu depune la dosar înscrisuri din care să rezulte cheltuielile pe care le-a efectuat; bonuri de transport, chitanțe onorariu avocat,etc. Totodată, nu se poate afirma că ar putea exista o legătură de cauzalitate între „fapta ilicită” și descoperirile de card ale reclamantului, întrucât trecem printr-o perioadă de criză și cu siguranță, mai mult de jumătate din populația României are descoperire de card. A mai susținut pârâtul că și el a suferit prejudicii de imagine și ar fi putut solicita despăgubiri atunci când reclamantul i-a făcut plângere pentru denunț calomnios, dar pierderea unui proces nu echivalează întotdeauna cu producerea unui prejudiciu, în speță, atât el, cât și reclamantul supunându-se legii și suportând până la urmă consecințele faptelor lor și ale conjuncturilor la care au fost supuși. A mai susținut pârâtul că daunele morale solicitate de reclamant sunt exagerat de mari, reclamantul tinzând spre o îmbogățire fără just temei. În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art.201 alin.1 raportat la art.205 și următoarele NCPC.
Reclamantul V. M. a depus răspuns la întâmpinările pârâților (filele 136-137), arătând că nu este incidentă situația prev. de art.506 C.pr.pen., reclamantul chemându-l în judecată pe acest pârâtul R. G. V. potrivit art.1357 NCC, deoarece nu a fost privat și nici nu i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, iar toate celelalte susțineri (termenul de introducere al plângerii, lipsa calității procesuale pasive a pârâtului R., art.96 din Legea 303/2004), sunt nefondate, precizând încă o dată că nu se regăsește în situația art.506 C.pr.pen. A susținut că apreciază că pârâtul a acționat cu rea credință, atrăgând răspunderea delictuală a acestuia, nu prin rechizitoriul întocmit, ci prin modul cum a acționat pe parcursul desfășurării urmăririi penale, ținând cu tot dinadinsul să îl trimită în judecată, deși anterior rechizitoriul întocmit de procuror D. a fost infirmat, neținând cont nici de faptul că prin ordonanță se dispusese scoaterea sa de sub urmărirea penală. A mai arătat reclamantul că urmare a recuzării de către reclamant a pârâtului, prim procurorul s-a pronunțat cu privire la continuarea cercetărilor de către pârâtul R., dar acesta din urmă avea dreptul legal de a se abține în a efectua cercetările, având în vedere că între ei exista o stare conflictuală de circa 3 ani.
Privitor la întâmpinarea pârâtului R. S., reclamantul a arătat că, față de împrejurarea că pârâtul invocă prevederile art.94 alin.1 lit. j) NCPC, apreciind că acțiunea poate fi soluționată doar de către Tribunal, înțelege să își restrângă pretențiile și să solicite obligarea pârâților la plata sumei de 200.000 lei, respectiv 14.000 lei daune materiale, iar restul daune morale. A mai arătat reclamantul că martorul Ș. A. poate confirma că pârâtul l-a contactat de mai multe ori, oferindu-i diferite avantaje dacă va declara așa cum vrea pârâtul. Pârâtul a acționat cu rea credință, erijându-se în procuror, efectuând anchete proprii, punând întrebări martorilor și imputându-le că nu au declarat cum a vrut el, așa cum chiar el declara în fața procurorului (declarație R., fila nr.6). A arătat reclamantul că la dosar există bonuri și chitanțe depuse de el, care atestă efectuarea de cheltuieli legate de procesul penal, iar cu privire la descoperirea de card, a precizat că acesta a fost principala sursă de subzistență a sa pe perioada punerii sale la dispoziție ca urmare a trimiterii în judecată, după cum se poate observa din fișele fiscale depuse de el la dosar. În continuarea expunerii, a învederat reclamantul că susținerea pârâtului că ar fi suportat prejudicii de imagine este de neimaginat, că pe toată perioada procesului penal el, reclamantul, a pierdut sume de bani enorme și oportunități ce nu le-a putut recupera, constând în salarii de merit, prime, avansări în grad, posibilitatea de a urma cursurile Academiei de Poliție – frecvența redusă, lipsa posibilității angajării unui nou credit, el fiind singurul care a suportat consecințele situației create
Prin sentința civilă nr. 1323 din 07.05.2013, pronunțată de Judecătoria Tg. Cărbunești, a fost admisă excepția de necompetență materială a Judecătoriei Tg-Cărbunești, invocată de pârâtul R. S..
A fost declinată competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul V. M., CNP_, cu domiciliul în orașul Țicleni, ., județul G., în contradictoriu cu pârâții R. S., domiciliat în orașul Țicleni, ., și R. G. V., citat la sediul profesional în Tg-J., ., județul G., în favoarea Tribunalului G. – Secția I Civilă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului G. sub nr._ și în ședința publică din 5.07.2013 instanța a dispus respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul R. G. V. în temeiul art. 506 alin. 2 C.pr.civ., apreciind că cererea de față este întemeiată pe disp. art. 1357 și următoarele din Noul Cod Civil și în raport de cadrul procesual determinat de reclamant prin cererea de chemare în judecată și temeiul juridic invocat de acesta se impune analizarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța reținând că termenul de prescripție a început să curgă de la data de 14.09.2010, dată de la care sentința penală nr. 263/2009 a Judecătoriei Petroșani a rămas irevocabilă.
Prin sentința civilă nr. 203/25.10.2013, pronunțată de Tribunalul G. – Secția I Civilă în dosarul nr._, a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii invocate de pârâtul R. G. V. și s-a respins acțiunea formulată de reclamantul V. M., în contradictoriu cu pârâtul R. G. V., avocat în B. G., ca fiind inadmisibilă.
A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul V. M., împotriva pârâtului R. S., și a fost obligat pârâtul R. S. la plata sumei de 4590 lei daune materiale și 100.000 lei daune morale către reclamant, precum și la 300 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
S-a reținut că, urmare a unui denunț al pârâtului R. S., P. de pe lângă Tribunalul G. a efectuat cu privire la reclamantul V. M. cercetări privind săvârșirea infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 256,246, 289 și 291 C.pen, iar data de 21.01.2008 prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul G. s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului V. M. pentru săvârșirea infracțiunilor de primire de foloase necuvenite prevăzute și pedepsite de art. 256 C.pen., a patru infracțiuni de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute și pedepsite de art. 246 C.pen., a unei infracțiuni de abuz în serviciu în formă continuată prevăzută de art. 246 C.pen. cu aplicarea art. 41-42 C.pen., a două infracțiuni de fals intelectual prevăzute de art. 289 C.pen., o infracțiune de fals intelectual în formă continuată prevăzută de art. 289 C.pen., cu aplicarea art. 41-42 C.pen., două infracțiuni de uz de fals prevăzute de art. 291 C.pen., cu aplicarea art. 41-42 C.pen., solicitându-se și aplicarea dispozițiilor art. 33-34 C.pen.
Prin sentința penală nr. 263/28.04.2009 pronunțată de Judecătoria Petroșani în dosar nr._ , în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d C.p.p. a fost achitat inculpatul V. M. pentru infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată, reținându-se de instanță că faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată le lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii, fie sub aspectul laturii obiective, fie al laturii subiective .
Împotriva acestei sentințe au declarat apel P. de pe lângă Judecătoria Petroșani și partea civilă R. S., care au solicitat desființarea sentinței atacate și în rejudecare pronunțarea unei soluții de condamnare a inculpatului V. M. pentru infracțiunile prevăzute de art. 256 C.pen., art. 246, C.pen., art. 289 C.pen. și art. 291 C.pen.
Prin decizia nr. 32A/2010 pronunțată de Tribunalul Hunedoara au fost respinse ca nefondate apelurile declarate, apreciindu-se că Judecătoria Petroșani a reținut corect starea de fapt și încadrarea juridică, a făcut o analiză temeinică a probelor administrate, iar soluția de achitare a inculpatului este legală și temeinică .
Împotriva acestei decizii a fost declarat recurs de către P. de pe lângă Tribunalul Hunedoara și partea civilă R. S. și prin decizia penală nr. 651/14.09.2010 a Curții de Apel A. I. au fost respinse recursurile declarate .
La data de 16.06.2011 reclamantul a depus plângere la P. de pe lângă Judecătoria Tg- Cărbunești prin care a solicitat cercetarea și tragerea la răspundere penală a pârâtului R. S. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 259 alin. 1 și 2 C.pen. solicitând totodată despăgubiri materiale și daune morale .
Atât P. de pe lângă Judecătoria Tg Cărbunești prin rezoluția de neîncepere a urmăririi penale nr. 1627/P/2011 din 4.11.2011, cât și Judecătoria Tg -Cărbunești prin sentința penală nr. 158/2012 au stabilit că pârâtul R. S. nu l-a reclamat cu rea credință pe reclamant și că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 259 C.pen.
Prin cererea dedusă judecății, reclamantul a solicitat să fie obligați pârâții la plata sumei de 300.000 lei daune morale și materiale, din care suma de_ lei reprezintă daune materiale constând în onorariu avocat, cheltuieli transport, diferite alte cheltuieli ocazionate de deplasări la proces pe parcursul a aproximativ 4 ani cât a durat procesul penal, iar suma de_ lei reprezintă daune morale .
Pârâtul R. G. V. a invocat prin întâmpinarea formulată excepția inadmisibilității acțiunii, arătând că o astfel de acțiune îndreptată împotriva sa nu este admisibilă, în raport de dispozițiile Codului de procedură penală și Statutului magistraților, întrucât în calitatea sa de magistrat și-a îndeplinit în mod corect și legal activitatea, iar magistratul poate da soluții greșite fără a i se imputa acestuia vreo vină. Pentru aceste situații există instanțele de control și căile de atac prevăzute de lege .
Totodată a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție respinsă de instanță în ședința publică din 5.07.2013.
În raport de dispozițiile art. 248 Noul Cod proc civ, tribunalul a analizat cu prioritate excepția inadmisibilității acțiunii formulată de pârâtul R. G. V.,reținând următoarele:
Prin cererea dedusă judecății reclamantul a solicitat obligarea pârâtului R. G. V. la plata despăgubirilor civile solicitate ,arătând că pârâtul a acționat cu rea credință, atrăgând răspunderea delictuală a acestuia, nu prin rechizitoriul întocmit, ci prin modul cum a acționat pe parcursul desfășurării urmăririi penale, ținând cu tot dinadinsul să -l trimită în judecată, deși anterior rechizitoriul întocmit de procuror D. a fost infirmat, neținând cont nici de faptul că prin ordonanță se dispusese scoaterea sa de sub urmărirea penală. A mai arătat reclamantul că urmare a recuzării de către reclamant a pârâtului, prim procurorul s-a pronunțat cu privire la continuarea cercetărilor de către pârâtul R., dar acesta din urmă avea dreptul legal de a se abține în a efectua cercetările, având în vedere că între ei exista o stare conflictuală de circa 3 ani.
Răspunderea judecătorilor este reglementată de următoarele acte normative: art. 52 din Constituția României. art. 94 -101 din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor art. 504 - 507 din Codul de procedură penală, art. 42 și art. 44-50 din Legea 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, Regulamentul de ordine interioară a parchetelor
Chiar dacă reclamantul face trimitere în acțiunea sa doar la dispozițiile Noului Cod Civil privind răspunderea civilă pentru fapta proprie – răspunderea civilă delictuală, este obligatoriu ca instanța să facă apel la dispozițiile speciale în materie de răspundere a magistratului, și anume dispozițiile art.504 -507 Codul de procedură penală raportat la dispozițiile din Statutul Magistraților, astfel încât cererea reclamantului urmează a fi analizată prin prisma reglementărilor speciale existente în materie.
Constituția României, prin art. 52 instituie răspunderea patrimonială a statului pentru erorile judiciare. Această răspundere este reglementată prin lege și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență ,dispozițiile legale menționate stabilind că magistrații care și-au exercitat funcția cu rea – credință sau gravă neglijență vor răspunde civil pentru eroarea judiciară cauzatoare de .
Această formă de răspundere este reglementată de Legea 303/2004 și de Codul de procedură penală și se referă la răspunderea patrimonială a judecătorilor și procurorilor pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale, precum și în alte procese decât cele penale. Răspunderea civilă operează numai în raport cu statul, care are ulterior posibilitatea să formuleze o acțiune în regres împotriva judecătorului sau procurorului care a acționat cu rea-credință sau gravă neglijență. Statul nu are obligația să formuleze acțiunea în regres împotriva judecătorului sau procurorului, fiind la latitudinea Ministerului Finanțelor Publice să aprecieze asupra oportunității formulării acțiunii. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 96 alineat 6 din Legea 303/2004 „statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri”, iar în raport de dispozițiile art. 507 din Codul de procedură penală „ statul are acțiune în regres”. Ca urmare, în raport de reglementarea actuală, răspunderea civilă a judecătorului sau procurorului este subsidiară și indirectă, iar justițiabilii nu pot formula acțiune civilă în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului.
Așadar din interpretarea dispozițiilor legale menționate rezultă că este inadmisibilă acțiunea directă formulate de către persoana vătămată prin săvârșirea erorii judiciare, împotriva judecătorului sau procurorului. Potrivit art.504 din Codul de procedură penală și art. 96 alineat 6 din Legea 303/2004, acțiunea în despăgubiri poate fi formulată numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
Față de considerente expuse, tribunalul a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocate de pârâtul R. G. V. și a respins acțiunea formulată de reclamantul V. M. în contradictoriu cu pârâtul R. G. V., ca fiind inadmisibilă.
Referitor la pârâtul R. S., instanța a reținut că acțiunea formulată de reclamant este întemeiată în parte din următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 1349 alin. 1 din Noul Cod civil, aplicabil în speța de față „orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită și să nu aducă atingere, prin acțiunile sau inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, iar potrivit alin.2 al aceluiași articol, cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. Aceeași obligație este reglementată și de art. 1357 C.civ.
Totodată, din economia dispozițiilor art. 1357 Cod civil reiese că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare, autorul prejudiciului urmând a răspunde chiar și pentru cea mai ușoară culpă .Mai mult, din coroborarea art.1391 cu art. 253 Cod civil, observăm că este reglementată posibilitatea reparării chiar și a prejudiciului nepatrimonial, cât și mijloacele de apărare a drepturilor nepatrimoniale la care o persoană poate recurge.
Pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ câteva condiții, respectiv: existența unui prejudiciu ;existența unei fapte ilicite; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, arătându-se că pentru a fi angajată răspunderea unei persoane nu este suficient să existe, pur și simplu, fără legătură între ele, o faptă ilicită și un prejudiciu suferit de o altă persoană, ci este necesar ca între faptă și prejudiciu să fie un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu și existența vinovăției, subliniindu-se că nu este îndeajuns să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei.
În speța de față, din probatoriu administrat, s-a apreciat că sunt îndeplinite cerințele disp.art.1357, art.1381 și următoarele C.civ. pentru a se dispune obligarea pârâtului R. S. la repararea prejudiciului suferit de reclamant.
Potrivit disp.art.1381 alin.1 C.civ. orice prejudiciu dă dreptul la reparație, iar potrivit disp.art.1385 alin.1 C.civ. prejudiciul se repară integral dacă prin lege nu se prevede altfel.
Deși potrivit Constituției toți cetățenii au dreptul de a se adresa autorităților publice, iar art. 30 consfințește libertatea de exprimare, interesul înfăptuirii justiției reclama o atitudine corectă din partea persoanelor care se adresează organelor judiciare in legătura cu săvârșirea unei infracțiuni.
Aducerea la cunoștință a unor fapte inexistente, învinuirea mincinoasă a unei persoane cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, producerea unor probe contrare adevărului aduc prejudicii organelor judiciare și înfăptuirii justiției, punând aceste organe in situația de a-și irosi timpul in mod inutil sau de a acționa împotriva unor persoane nevinovate și constituie grave atingeri ale valorilor sociale referitoare la înfăptuirea justiției.
Pentru ocrotirea relațiilor sociale, privind înfăptuirea justiției și apărarea demnității și libertății persoanei împotriva unei învinuiri nedrepte s-a incriminat și sancționat penal denunțarea calomnioasă.
Pentru aceste considerente și având în vedere și dreptul fundamental al petiționării consacrat de Constituție pentru toți cetățenii, dar si principiul constituțional potrivit cu care nimănui nu ii este îngăduit să abuzeze de acest drept, să încalce legalitatea prin învinuirea mincinoasă a unei persoane cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, aflat în strânsă corelație cu scopul procesului penal înscris in art.1 Cod procedură penală, tribunalul a apreciat că, că deși s-a reținut că pârâtul R. S. nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de denunțare calomnioasă, în sarcina sa poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală.
Din probele administrate rezultă modul contestabil că pârâtului ii era cunoscută semnificația juridică a actelor sale, precum si conținutul infracțiunilor reclamate, rezultând că pârâtul a formulat plângerea împotriva reclamantului din prezenta cauză cu rea - credință, întrucât au fost aduse învinuiri mincinoase la adresa unui polițist care a acționat legal
Învinuirile aduse de pârât reclamantului nu s-au confirmat, instanța pronunțându-se in mod definitiv asupra lor ,așa cum s-a reținut mai sus, astfel că .în cauză, răspunderea civilă delictuală a pârâtului urmează să fie antrenată deoarece s-a făcut dovada săvârșirii, cu vinovăție, de către aceasta a unei fapte ilicite conform art. 1357 și urm. Cod civil.
O condiție esențiala pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală este si aceea a certitudinii prejudiciului cauzat atât sub aspectul existenței sale, cât și al întinderii sale.
Sub aspectul despăgubirilor materiale solicitate, instanța a reținut că cererea reclamantului este întemeiată în parte doar pentru suma de 4590 lei ,reprezentând contravaloarea deplasărilor pe parcursul procesului penal conform înscrisurilor depuse la dosar (bonuri fiscale ).
Astfel ,deși reclamantul a solicitat daune materiale în cuantum de 14.000 lei constând în onorariu avocat, cheltuieli transport, diferite cheltuieli ocazionate de deplasări la proces pe parcursul a aproximativ 4 ani cât a durat procesul penal, suma dovedită conform înscrisurilor depuse la dosar este de 4590 lei .
Cu privire la despăgubirile echivalente unui prejudiciu nepatrimonial, instanța supremă a decis că la stabilirea cuantumului acestora să se aibă în vedere o . criterii cum ar fi consecințele negative suferite de cel în cauza pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectata situația familială, profesională și socială (Curtea Suprema de Justiție, Dec. nr. 4812 din 5 decembrie 2000).
Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare.
Repararea prejudiciului trebuie să fie integrală, fără distincție după cum acesta este material sau moral. În privința prejudiciului moral, judecătorul apreciază de la caz la caz, dacă prejudiciul trebuie reparat sub formă bănească și în ce cuantum, sau dimpotrivă dacă nu trebuie altfel reparat, întrucât gravitatea sa nu justifică o asemenea măsură.
În speța de față, tribunalul a apreciat că s-a creat reclamantului un prejudiciu de imagine, s-a adus atingere demnității acestuia, fiind inculpat de fapte care nu au existat, reclamantul fiind nevoit să se deplaseze de la domiciliul acestuia și de la locul său de munca,cu ocazia anchetei, la sediul Parchetului de pe lângă Tribunalul G. și cu ocazia soluționării dosarului penal la Judecătoria Petroșani, Tribunalul Hunedoara, cauzându-i-se un sentiment de umilință, de frustrare, deoarece afirmațiile făcute la adresa sa se refereau la îndeplinirea unor atribuții de serviciu, fiindu-i astfel afectat și prestigiul profesional.
În acest sens, este de reținut faptul ca reclamantul își îndeplinește atribuțiile de polițist . mică, impactul social al incidentului in care a fost implicat fiind mare.
Totodată, intentarea procesului penal pentru fapte în legătură cu serviciul, care în final s-au dovedit că nu sunt reale, au avut consecințe grave asupra reclamantului, vătămându-i sănătatea, onoarea, creditul moral, poziția socială și prestigiul profesional, aspecte care definesc persoana umană și care analizate și evaluate obiectiv, constituie criterii importante și serioase de stabilire a daunelor morale.
De asemenea din probatoriu administrat reiese că pe perioada procesului penal, după trimiterea în judecată, în diferite ziare locale sau regionale au apărut articole prin care reclamantul a fost denigrat și prezentat ca infractorul nr.1 al Poliției Gorjene, iar dat fiind faptul că a fost pus la dispoziție, salariul reclamantului a fost micșorat considerabil, astfel încât nu a putut achita integral ratele la băncile la care efectuase împrumuturi înainte de a fi trimis în judecată, în acest moment fiind înscris în baza de date a băncilor ca „rău platnic”. Mai mult, a fost nevoit să se folosească de o descoperire de cont la Bancpost Tg-Cărbunești, pentru a putea susține financiar cheltuielile ocazionate de procesul penal,iar pe parcursul celor 7 ani de cercetări penale s-a produs o alterare considerabila a vieții, fiind supus unui stres continuu.
Aplicând criteriile orientative arătate mai sus în speța de față, ținând cont de durata cercetărilor penale și procesului penal, de faptul ca argumentele reclamantului în sensul că pe perioada procesului penal, după trimiterea în judecată, potrivit disp. Legii 360/2002, art.65 alin.2 și 4, timp în care a avut salariul redus, nu a putut beneficia de prime sau salarii de merit, de ocuparea unor funcții rămase vacante sau nou înființate și, cel mai important, nu a putut participa la admiterea la Academia de Poliție – curs frecvență redusă în sesiunea 2008.nu au fost susținute de alte probe administrate în cauza, având în vedere că orice proces penal produce persoanei aflată în această situației prejudicii morale, tribunalul consideră ca suma de 100.000 lei reprezintă o despăgubire suficientă pentru reclamant reprezentând o satisfacție echitabilă în sensul jurisprudenței CEDO.
Față de considerentele expuse, în temeiul art.1357 Cod civil, tribunalul a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul V. M., împotriva pârâtului R. Severși și a obligat pârâtul la plata sumei de 4590 lei daune materiale și 100.000 lei daune morale către reclamant.
În baza art. 451 Noul Cod proc civ, reținându-se culpa procesuală a pârâtului R. S., a fost obligat la 300 lei cheltuieli de judecată către reclamant, reprezentând contravaloare transport, conform înscrisurilor depuse la dosar.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel pârâtul R. S., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului, reclamantul a arătat că prima instanța, admițând acțiunea și obligându-l la plata despăgubirilor, i-a atribuit în mod greșit fapte precum "Aducerea la cunoștința a unor fapte inexistente, învinuirea mincinoasă a unei persoane cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, producerea unor probe contrare adevărului”, fapte ilicite care, în opinia apelantului, sunt de fapt veritabile infracțiuni despre a căror veridicitate si-a spus părerea, inclusiv instanța de judecată prin sentința penală nr. 158 din 2012 care a stabilit ca nu 1-a reclamat cu rea-credința pe V. M..
A mai susținut că instanța de judecata s-a pronunțat și asupra a ceea ce nu s-a cerut, întrucât a făcut vorbire în considerentele sentinței despre instituția abuzului de drept, la care reclamantul nu a făcut referire în cererea de chemare in judecată.
De asemenea, apelantul a susținut că dacă s-ar accepta interpretarea conținută în sentința atacată, persoanele ar trebui să se adreseze organelor judiciare numai cu săvârșirea de infracțiuni. care în mod obligatoriu trebuie să duca la atragerea răspunderii penale a făptuitorului și că în situația în care denunțurile și sesizările organelor de cercetare penală nu se soldează cu trimiterea în judecata și condamnarea făptuitorului, atunci cel ce a adus la cunoștința existenta unei situații posibil reprobabile trebuie să plătească pentru ca a acordat încredere instituțiilor statului de drept - Ministerul Public.
Sub acest aspect, apelantul consideră că interpretarea pe care instanța de judecată trebuia să o atribuie art. 1349 si 1357 C civ nu putea să restrângă accesul liber la justiție - art. 21 Constituția României sau exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale - art. 57 Constituția României.
A mai arătat că, pentru a se atrage răspunderea sa civilă delictuală, trebuia să fi săvârșit o fapta ilicită din cauza căreia reclamantul să fi suferit o pagubă, dar tot ceea ce a făcut a fost sa sesizeze organele de cercetare penală, fapta care în sistemul romanesc nu poate fi interpretată ca un abuz de drept sau denunțare calomnioasă pentru ca cel ce a decis trimiterea în judecata a reclamantului prin întocmirea rechizitoriului a fost un reprezentant al Ministerului Public. D. urmare, consideră că nu actul său de sesizare a instanței a dus la dobândirea de către reclamant a calității de inculpat, ci găsirea de către Ministerul Public a numeroase alte dovezi în baza cărora s-a format convingerea că reclamantul trebuia să fie trimis în judecată.
Totodată, apelantul a susținut că, în mod greșit, a reținut instanța că acuzațiile aduse reclamantului în dosarul penal " s-au dovedit ca nu sunt reale", în condițiile în care sentința de achitare a reclamantului nu se bazează pe art. 10 lit a - fapta nu exista - ci pe art. 10 lit d- faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale unei infracțiuni.
Consideră apelantul, de asemenea, că argumentele instanței conform cărora reclamantul a suferit o atingere a demnității acestuia fiind nevoit să se deplaseze de mai multe ori la sediul Ministerului Public sunt neinvocate în cererea de chemare în judecată și nesusținute din punct de vedere al probatoriului.
Apelantul a invocat și faptul că, sub aspect probatoriu, nu s-au făcut trimiteri către dovezile din dosar nici în ceea ce privește susținerea reclamantului ca nu si-a plătit datoriile la timp si a intrat in baza de date drept rău platnic, fiind supus unui stres continuu și că prima instanță, apreciind că daunele morale de 100.000 lei i-ar aduce o satisfacție echitabila reclamantului pentru că acesta nu a putut beneficia de prime sau salarii de merit, a compensat daunele morale cu posibilele beneficii financiare pe care V. M. nu se știe daca le-ar fi primit vreodată. D. urmare, apelantul consideră că aceste drepturi aveau un caracter incert, ceea ce ar determina ca acțiunea în recuperarea unor premii necâștigate să fie inadmisibilă.
Totodată, apelantul a apreciat că daca ar fi dorit să dovedească vreun viciu în modul în care dosarul de urmărire penală a fost efectuat, reclamantul avea posibilitatea solicitării către Inspecția Judiciara a CSM a efectuării de cercetări în cauză și că, până la momentul la care CSM va sesiza organele abilitate în vederea sancționării persoanelor în cauza, toate afirmațiile făcute de reclamant si preluate de instanța de judecată în hotărârea atacată rămân fără temei juridic .
Apelantul a criticat și administrarea probei cu martori pentru a se dovedi care ar fi fost bonusurile salariale pe care le-ar fi putut primi reclamantul, precum și modul de stabilire a cuantumului în dosarul penal la nivelul sumei de 4590 lei, susținând că chitanțele privind onorariile de avocați nu cuprind mențiunile privind numărul dosarului și activitatea îndeplinită de avocat și că bonurile fiscale depuse de reclamant nu corespund datelor în care acesta a fost obligat să se prezinte la organul de cercetare penală sau la instanța de judecată:
Față de motivele invocate, a solicitat admiterea apelului, casarea parțială a hotărârii atacate și respingerea cererii de chemare în judecata în totalitate.
Intimatul reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței pronunțate de Tribunalul G., cu obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin decizia nr.2917 din 8 iulie 2014 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._, s-a admis apelul formulat de pârâtul R. S., domiciliat în Țicleni, ., împotriva sentinței civile nr. 203/25.10.2013, pronunțată de Tribunalul G. – Secția I Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant V. M., domiciliat în Țicleni, . jud. G. și intimatul pârât R. G. V. - avocat în B. G., domiciliat în Tg. J., ., jud. G. având ca obiect pretenții.
S-a schimbat sentința civilă nr. 203/25.10.2013, pronunțată de Tribunalul G. – Secția I Civilă în dosarul nr._, în sensul că s-a respins acțiunea formulată de reclamantul V. M., ca neîntemeiată.
Ca un prim aspect, Curtea a reținut că, deși reclamantul și-a întemeiat în drept cererea pe dispozițiile Noului Cod Civil, pe acestea motivându-și și prima instanță soluția adoptată, în cauză își găsesc aplicarea prevederile art.998-999 C.civil de la 1864, având în vedere că fapta ce se invocă a fi cauzatoare de prejudicii, și anume denunțul pârâtului adresat organelor de urmărire penală, a fost săvârșită în cursul anului 2006.
Sunt aplicabile, așadar, dispozițiile tranzitorii cuprinse în Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod Civil, conform cărora „ Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor”( art.3) și „ Obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data produceriiori, după caz, a săvârșirii lor.” ( art.103)
În aceste condiții, Curtea, constatând indicarea greșită a temeiului de drept al cererii, urmează ca, potrivit art.22 alin.4 NCPC, să analizeze cauza, în limita motivelor de apel formulate, prin prisma prevederilor vechiului Cod civil reglementând răspunderea civilă delictuală, astfel cum au fost dezvoltate principiile acesteia de doctrina si practica judiciară.
Astfel, s-a reținut că, pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală în condițiile art.998-999 C.civil 1864, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, vinovăția autorului faptei ilicite si legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul suferit.
În cauză, Curtea a apreciat, pe baza probelor administrate, că nu este îndeplinită una dintre condițiile esențiale anterior menționate, respectiv caracterul ilicit al faptei pârâtului.
Sub acest aspect, s-a reținut că, în doctrina juridică și în jurisprudență, fapta ilicită a fost definită ca fiind orice faptă, prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudiciului dreptului subiectiv sau intereselor anumitor persoane.
În speța de fată, reclamantul a invocat drept faptă ilicită cauzatoare de prejudicii denunțul formulat de pârât la data de 03.10.2006 și în baza căruia s-au efectuat cercetări față de reclamant cu privire la săvârșirea infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art.256, 246, 289 și 291 C.penal în dosarul nr.954/P/2006 al Parchetului de pe lângă Tribunalul G..
Potrivit art.221 C.pr.penală în vigoare la data depunerii denunțului, acesta constituie, alături de plângere, moduri de sesizare a organelor de urmărire penală, denunțul fiind „ încunoștințarea făcută de către o persoană fizică sau de către o persoană juridică despre săvârșirea unei infracțiuni” ( art.223 C.p.p), iar plângerea „ încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune.”( art.222 C.p.p.).
Prin urmare, sesizând organelor de politie săvârșirea unei fapte în legătura cu care pârâtul avea suspiciuni sau o considera ca îmbrăcând forma unei fapte penale ce i-a produs o vătămare, pârâtul nu a făcut altceva decât să-și exercite un drept prevăzut de lege. Denunțul, ca si plângerea penală a unei persoane ce se consideră vătămată prin săvârșirea unei fapte penale, constituie forme de exercitare a dreptului de petiționare, astfel cum este consacrat de art.51 din Constituția României, iar exercițiul normal al acestui drept subiectiv înlătură caracterul ilicit al faptei.
Este adevărat că răspunderea civilă delictuală poate fi antrenată în cazul exercitării abuzive a dreptului subiectiv, adică atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalității sale, fiind deturnat de la scopul recunoscut de lege acestuia, în intenția de a păgubi o altă persoană.
În acest sens, normele procedurale în vigoare la data săvârșirii faptei pretins ilicite dispuneau că: „Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. Partea care folosește aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite.” ( art.723 C.pr.civ. de la 1865).
Or, din probele administrate nu se desprinde concluzia că pârâtul, adresându-se cu plângere organelor de urmărire penală, și-ar fi exercitat în mod abuziv dreptul de petiționare.
În primul rând, din conținutul denunțului nu rezultă că singurul scop al formulării acesteia ar fi fost unul șicanatoriu, că cele sesizate nu ar fi avut niciun temei și că intenția pârâtului ar fi fost aceea de a defăima sau pedepsi nelegal pe reclamant și de a atrage răspunderea unei persoane pe care ar fi știut-o, cu certitudine, nevinovată de cele sesizate.
În același timp, Curtea a constatat că denunțul nu poate fi considerat a fi unul calomnios, iar asupra acestui fapt s-a pronunțat deja și instanța penală învestită cu verificarea soluției procurorului de neîncepere a urmării penale a pârâtului pentru infracțiunea de denunțarea calomnioasa( sentința penală nr.158/29.02.2012 filele 64-66 dosar apel).
Sub acest aspect, Curtea a reținut faptul că denunțul si plângerea penală formulate de pârât au oferit o bază factuală suficientă pentru începerea urmăririi penale si că probele administrate în faza de urmărire penală au confirmat într-o măsură suficientă susținerile denunțătorului și ale celorlalte persoane vătămate pentru a se dispune punerea în mișcare a acțiunii penale si trimiterea în judecată a reclamantului pentru infracțiunile de „ primire de foloase necuvenite”, „abuz în serviciu contra intereselor persoanelor”, „ fals intelectual” și „uz de fals” prevăzute de art.256, 246, 289 și 291 C.penal.
Potrivit art.228 C.p.p., în vigoare la data denunțului „ Organul de urmărire penală sesizat în vreunul dintre modurile prevăzute la art. 221 dispune prin rezoluție începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul dintre cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute la art. 10 ”, iar în conformitate cu 262 alin.1 pct.1 C.p.p. punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată se dispun dacă se „ constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, existând probele necesare și legal administrate” si „ când din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de învinuit sau de inculpat și că acesta răspunde penal”.
Prin urmare, aceste acte importante din faza de urmărire penală și, în special, punerea în miscare a urmăririi penale și trimiterea în judecată nu se pot dispune dacă cele relatate în denunț sau susținerile părții vătămate din plângerea formulată nu sunt confirmate de un probatoriu suficient să ofere indicii certe că fapta există și că aceasta a fost săvârșită de învinuit sau de inculpat .
Împrejurarea că ulterior s-a dispus achitarea reclamantului nu înseamnă că denunțul formulat de pârât a fost unul calomnios. În această privință, Curtea remarcă, la fel că instanța penală învestită cu soluția plângerii în dosarul nr._ , că achitarea reclamantului în dosarul nr._ al Judecătoriei Petroșani nu s-a dispus în temeiul art.10 lit.a C.p.p., pe motivul că faptele nu există, ci în temeiul art.10 lit.d. C.p.p, reținându-se că acestea nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 256, 246, 289 și 291 C.penal, condiții în care nu se poate reține că denunțul sesizând organelor de urmărire penală respectivele fapte ar fi fost unul mincinos și făcut cu rea-credință.
Cu privire la acest aspect, trebuie avut în vedere și faptul că multe dintre persoanele care se adresează organelor de urmărire penală, în condițiile art.222 sau 223 C.p.p., pentru efectuarea de cercetări penale privind anumite fapte, nu au cunoștințe juridice, nu sunt de multe ori asistate sau reprezentate de avocat, astfel că nu pot cunoaște dacă cele sesizate întrunesc sau nu elementele constitutive ale unei infracțiuni, tocmai de aceea apelând la organele abilitate să verifice și să stabilească acest lucru. A-i pretinde unei persoane ce se consideră vătămată printr-o faptă să se adrese organelor de urmărire penală numai dacă aceasta cunoaște, la momentul sesizării, condițiile pe care fapta, față de care solicită efectuarea cercetărilor, trebuie să le îndeplinească pentru a constitui infracțiune înseamnă o restrângere nejustificată a dreptului la petiționare.
Prin urmare, în ceea ce privește existenta faptei ilicite, Curtea a apreciat că prima instanță a reținut greșit că pârâtul a formulat plângerea împotriva reclamantului cu rea-credință, întrucât au fost aduse învinuiri mincinoase la adresa acestuia. Aceste aspecte reținute de Tribunal ca fiind cele care conferă faptei un caracter ilicit sunt tocmai cele care conturează latura subiectivă a infracțiunii de denunțare calomnioasă, cu privire la care instanța penală s-a pronunțat deja că nu poate fi reținută în sarcina pârâtului, întrucât „ din actele premergătoare nu au rezultat indicii în sensul că intimatul ar fi acționat cu rea-credință când a formulat denunțul” ( sentința penală nr.158/29.02.2012 pronunțată de Judecătoria Tg-Cărbunești în dosarul nr._ .
În același timp, Curtea a reținut și faptul că la dosar nu există dovezi în sensul că pârâtul ar fi formulat denunțuri, sesizări sau petiții repetate în cursul cercetărilor penale, în scopul de a atrage cu orice preț trimiterea în judecată a reclamantului și răspunderea penală a acestuia.
Astfel, s-a constatat că, în dosarul de urmărire penală se află doar denunțul pârâtului (filele 2-6, vol I dosar urmărire penală) și declarația luată de organele de urmărire penală acestuia ( filele 164-169 vol I dosar urmărire penală), iar din actele depuse la prima instanță în dosarul civil reiese că pârâtul a formulat și o plângere împotriva ordonanței inițiale de scoatere a reclamantului de sub urmărire penală pentru faptele sesizate ( art.196-197 dosar fond), drept recunoscut părții vătămate de art. 275 C.p.p.
Așadar, toate actele îndeplinite de pârât în cursul urmăririi penale sunt, prin conținut și condiții de exercitare, în limitele drepturilor recunoscute de legea procesual penală persoanelor ce se pretind a fi vătămate printr-o faptă penală.
În aceste condiții, nu se poate reține că a fost vorba de o exercitare abuzivă a dreptului de petiționare, pentru a putea fi antrenată răspunderea civilă delictuală a pârâtului.
În același timp, s-a constatat că daunele morale nu au fost solicitate pentru prejudiciul de imagine produs reclamantului pentru pretinsa sa denigrare în presă, pentru că instanța de judecată să analizeze din această perspectivă întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale potrivit art.998 -999 c.civ., stabilind dacă articolele pretins denigratoare îmbracă forma unei fapte ilicite, dacă poate fi reținută vinovăția pârâtului pentru publicarea acestora și dacă există eventuala legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciul pretins. Altfel spus, fapta invocată ca având caracter ilicit și fiind cauzatoare de prejudicii a fost denunțul pârâtului care a determinat efectuarea de cercetări în dosarul penal în care reclamantul a fost trimis în judecată, iar nu publicarea în presă a unor articole denigratoare, cauza fiind analizată de către prima instanță din perspectiva modului de exercitare a dreptului de petiționare, iar nu a dreptului la liberă exprimare.
În legătură cu prejudiciul invocat, Curtea a reținut că reclamantul a solicitat cheltuielile de judecată efectuate pe parcursul procesului penal și daunele provocate de consecințele negative resimțite pe planul situației materiale, pe plan profesional și social, după trimiterea sa în judecată. Or, sub acest aspect, trebuia avut în vedere că, pentru infracțiunile prevăzute de art. 256, 246, 289 și 291 C.penal, punerea în mișcare a acțiunii penale si trimiterea în judecată nu se realizează automat ca urmare a plângerii persoanei vătămate ca în cazul infracțiunilor ce se urmăresc la plângere prealabilă în condițiile art.279 C.p.p., astfel că denunțul pârâtului nu a fost cel care a atras dobândirea de către reclamant a calității de inculpat cu toate consecințele acesteia pe plan profesional și social.
În speță, trimiterea în judecată a reclamantului a fost dispusă prin actul Ministerului Public, respectiv rechizitoriul nr.954/PA/2006 din 21.01.2008 al Parchetului de pe lângă Tribunalul G.. Acesta a avut, într-adevăr, ca punct de plecare denunțul formulat de pârât, la care s-au alăturat însă și plângerile altor persoane vătămate care au solicitat, la rândul lor, cercetarea penală a reclamantului pentru infracțiunea de abuz în serviciu (numitul C. V., la filele 231-233, numitul N. T., la filele 280-281, Ț. M., la filele 337-339, B. I. A., la filele 351-353, D. G., la filelel 3997-399, D. I., la filele 470-472, Grojan S., la filele 494-496 vol.I dosar urmărire penală). Dar, trimiterea în judecată s-a dispus numai în măsura în care faptele sesizate au fost confirmate de probe suficiente din care să fi rezultat că fapta există și că aceasta a fost săvârșită de învinuit sau de inculpat, probele fiind administrate tot de organele de urmărire penală.
Din această perspectivă, denunțul pârâtului nu apare ca având o legătură de cauzalitate necesară cu prejudiciul invocat de reclamant, astfel încât s-a apreciat ca fondat și motivul de apel conform căruia nu actul de sesizare al apelantului pârât a dus la dobândirea calității de inculpat de către reclamant, cu toate consecințele decurgând din aceasta.
Având în vedere considerentele expuse anterior, Curtea a apreciat că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, astfel încât acțiunea reclamantului a fost considerată neîntemeiată.
La data de 26.08.2014 reclamantul V. M. a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei pronunțată în recurs, susținând că motivarea instanței este în contradicție cu probele dosarului și că s-au ignorat declarațiile martorilor audiați la cererea sa.
A mai arătat că pârâtul R. S. a încercat să influențeze declarația martorului Ș. A. și să determine alte persoane să formuleze plângeri împotriva reclamantului, în scopul denigrării sale și a îndepărtării din poliție.
Revizuientul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art.322 pct.4 și 5 Cod pr.civilă, OUG nr.58/2003, art.274 Cod pr.civilă și art.998 Cod civil, menționând că înțelege să se folosească de proba cu înscrisurile din dosarul nr._ și din dosarul nr._ .
Examinând cererea de revizuire, se constată că este nefondată, pentru următoarele considerente:
Deși revizuientul a invocat motivele de revizuire prevăzute de art.322 pct.4 și 5 din Codul de pr.civilă din 1865, în speță sunt incidente dispozițiile Codului de pr.civilă aprobat prin Legea nr.134/2010, care a intrat în vigoare la data de 15.02.2013, și în conformitate cu ale cărei prevederi a fost soluționată cauza în prima instanță și în apel, conform Legii nr.76/2012, pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010, care în art.3 prevede că noul cod se aplică proceselor și executărilor silite începute după ..
Potrivit reglementărilor codului de procedură civilă aplicabil, motivele de revizuire sunt prevăzute în art.509 pct.1-11.
Prevederea din art.322 pct.4 Cod pr.civilă din 1865 se regăsește în noul cod în art.509 pct.3 și 4, referindu-se la cazurile în care un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals, în cursul ori în urma judecății, când aceste împrejurări au influențat soluția pronunțată în cauză (pct.3), și la situația când un judecător a fost sancționat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă aceste împrejurări au influențat soluția pronunțată în cauză.
Art.509 pct.5 Cod pr.civilă reia prevederea din art.322 pct.5 din Codul de pr.civilă din 1865, privitoare la descoperirea, după două hotărârii, a unor înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate din împrejurări mai presus de voința părții.
Revizuientul a invocat cauzele de revizuire menționate, fără ca, în dezvoltarea motivelor pe care și-a întemeiat cererea să facă referiri la situațiile reglementate de text.
În motivarea cererii de revizuire, revizuientul s-a referit la anumite împrejurări privitoare la situația care a generat litigiul, cât și la modul de interpretare a probatoriului administrat.
Revizuirea este o cale de atac de retractare, admisibilă numai pentru motivele restrictiv prevăzute de art.509 Cod pr.civilă, așadar în cadrul ei nu poate fi repusă în discuție interpretarea probelor.
În condițiile în care revizuientul nu s-a referit, în concret, la cauzele de revizuire invocate ca temei de drept, cererea acestuia este nefondată și urmează să fie respinsă.
Cât privește cererea pentru cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, formulată de intimatul R. S., aceasta urmează să fie admisă în parte, conform art.453 raportat la art.451 alin.(2) Cod pr.civilă.
Intimatul a achitat onorariul de avocat în cuantum de 8000 lei, pe care instanța îl consideră vădit disproporționat față de activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele litigiului.
Art.451 alin.(2) Cod pr.civilă prevede că instanța poate, chiar și din oficiu să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocatului, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei.
Angajamentul avocatului a fost făcut în speță, în calea de atac a revizuirii declarată de partea adversă, cale de atac succint motivată, pe ¾ de pagină, cu indicarea lapidară a unor texte de lege, astfel încât nu a necesitat o activitate deosebită pentru formularea apărărilor, avocatul nu a depus întâmpinare, prezentându-se la singurul termen de judecată acordat, la care a susținut concluziile orale consemnate în practica.
Valoarea litigiului, la fond, nu are relevanță în calea de atac exercitată, iar complexitatea cererii de revizuire nu este comparabilă cu a fondului litigiului și ca atare, cuantumul cheltuielilor reprezentând onorariul pentru apărător este disproporționat, urmând să fie redus la 2000 lei, sumă la care va fi obligat revizuientul, către intimat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulate de revizuentul V. M. împotriva deciziei civile nr. 2917 din 08 iulie 2014, pronunțată de Curtea de Apel C. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații R. S., R. G. V. - avocat în B. G..
Admite în parte cererea pentru cheltuieli de judecată și obligă revizuentul la plata sumei de 2000 lei cu acest titlu către intimatul R. S..
Decizie definitivă
Pronunțată în ședința publică de la 15 Octombrie 2014.
Președinte, M. P. | Judecător, T. Ț. | |
Grefier, C. C. |
Red.jud.T.Ț.
Tehn.M.D.5 ex
J.f.A.E.S.
J.a.N.D.
F.C.C.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1301/2014. Curtea de... | Fond funciar. Decizia nr. 182/2014. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
