Pretenţii. Decizia nr. 404/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 404/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 25-02-2014 în dosarul nr. 404/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 404
Ședința publică de la 25 Februarie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE -L. B.-Președinte Secție
-O. C. G.- Judecător
-M. C.-Președinte Instanță
Grefier D. M.
M. P. – a fost reprezentat prin procuror S. D. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel C.
XXX
Pe rol, rezultatul dezbaterilor din ședința din 11 februarie 2014, privind judecarea contestației în anulare formulată de contestatorul D. I., împotriva deciziei civile nr. 9435/15.11.2013, pronunțată de Curtea de Apel C., în dosarul nr._/63/2011, în contradictoriu cu intimații M. P. P. DE PE L. T. D. și S. R. P. M. FINANȚELOR P. DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR P. C..
La apelul nominal au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
Dezbaterile din ședința publică de la 11 februarie 2014, au fost consemnate într-o încheiere separată care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Asupra contestației în anulare de față.
Curtea de Apel C. prin decizia civilă nr.9435 de la 15.11.2013 a admis recursurile declarate de recurentul-reclamant D. I., recurentul-pârât S. R. prin M. Finanțelor P. – Direcția Generală Regională a Finanțelor P. C. și MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă T. D. împotriva sentinței civile nr. 65/02.04.2013, pronunțată de T. D. în dosarul nr._/63/2011, având ca obiect pretenții, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Pentru a se pronunța astfel Curtea a reținut următoarele:
În raport de disp. art. 137 Cod pr.civilă a fost cercetat cu prioritate motivul de ordine publică invocat de M. P., respectiv excepția prescripției dreptului la acțiune, întemeiată pe disp. art. 506 Cod pr.penală.
Această excepție are un caracter de ordine publică, față de disp. art. 506 cpp, dar termenul de introducere a acțiunii se raportează la ultima hotărâre pronunțată în dosarul penal, care, în acest caz, este cea pronunțată la data de 14 07 2011, iar, având în vedere data introducerii prezentei acțiuni – și anume, 10 11 2011 – se reține că nu este fondată excepția prescripției dreptului la acțiune.
În mod prioritar au fost analizate criticile care vizează nulitatea hotărârii contestate, urmând ca, ulterior, dacă va fi cazul să se aprecieze asupra criticilor ce țin de fondul cauzei.
Astfel, încheierile de amânare a pronunțării, dar și cea de repunere a cauzei pe rol, precum și minuta hotărârii poartă mențiunea că pronunțarea acestor hotărâri s-a făcut în ședință publică.
Ceea ce este important este ca în cuprinsul minutei să apară data la care va fi pronunțată, iar dacă această mențiune apare la începutul sau la sfârșitul minutei este o chestiune total nesemnificativă.
De altfel și decizia nr. XIII /2007 ( publicată în M. Of. nr. 733 din 30 octombrie 2007) de către Curtea Supremă de Justiție, Secțiile Unite, a stabilit că minuta, întocmită cu ocazia deliberării, trebuie să cuprindă mențiunea că pronunțarea acesteia s-a făcut în ședință publică, fără a preciza locul exact din minută unde va apare și data la care a avut loc ședința publică.
În ceea ce privește faptul că pronunțarea soluției s-a amânat de trei ori, iar termenul a fost mai mare de 7 zile, Curtea a apreciat că termenul prevăzut de disp. art. 260 alin. l C.proc.civ. este unul de recomandare, astfel încât eventuala sa nerespectare nu poate conduce la anularea încheierii sau a hotărârii pronunțate în cauză.
Dacă prima instanță nu a comunicat încheierea de dezbateri din data de 15.03.2013 și, nici cele ulterioare, care fac parte integrantă din hotărârea recurată, aceste aspecte ar putea determina o eventuală repunere în termenul de a formula recurs, și, fiind împrejurări ulterioare atât pronunțării, cât și redactării hotărârii, nu pot conduce la anularea hotărârii.
În ceea ce privește excepția nemotivării sentinței, s-a constatat că hotărârea contestată cuprinde într-o formă extrem de restrânsă argumentele și raționamentele juridice care au format convingerea instanței.
Or, numai nemotivarea sentinței ar atrage nulitatea acesteia, cu condiția probării unei vătămare care nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actului în litigiu, vătămare care poate fi justificată de imposibilitatea efectuării controlului judecătoresc.
Pe de altă parte, din enumerarea motivelor de recurs cuprinsă în disp. art. 304 C., motivul de la pct. 7 – când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină – reprezintă un caz de modificare a hotărârii, iar nu de casare a acesteia, potrivit disp. art. 312 al. 3 C..
Varianta casării hotărârii în temeiul art. 312 al. 5 C. cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare poate fi acceptată în ideea că în lipsa oricăror considerente nu se poate ști dacă soluția dată este efectul sau nu al rezultatului cercetării fondului sau când considerentele sunt străine de natura pricinii și nu privesc fondul cauzei, ceea ce este cazul în speța de față.
Consfințind principiul disponibilității in procesul civil, art. 129 alin. 6 C.Proc. Civ. prevede ca, in toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.
Aceasta înseamnă nu numai ca judecătorul nu poate soluționa un litigiu decât pe baza cererii părții interesate, ci si ca judecata se desfășoară numai in limitele sesizării. Așa fiind, in determinarea obiectului si limitelor sesizării, este necesara analizarea temeiului de drept indicat de partea interesata, astfel ca toate împrejurările de fapt ale cauzei sa fie stabilite de către instanță în deplina concordanta cu realitatea, iar acestora sa le corespunda norma legala incidenta.
P. cererea introductivă de instanța, reclamantul a solicitat obligarea paratului S. R. prin M. Finanțelor P. la plata de daune morale si daune materiale într-un anumit cuantum.
Motivându-și in fapt cererea, sub aspectul daunelor morale solicitate, acesta a arătat în esență că a fost privat de libertate în mod nelegal, după care s-a dispus restrângerea de către instanță a libertății de a părăsi localitatea și țara timp de 7 ani, fiind totodată cercetat timp de 17 ani de poliție, parchete, instanțele românești și CEDO, fără a pronunța o soluție certă la vinovăția sau nevinovăția reclamantului, încălcându-se astfel durata rezonabilă a procedurilor, până la pronunțarea Deciziei penale nr. 840/R/14.07.2011 a Curții de Apel Pitești, perioadă în care reclamantul și familia sa a fost expus oprobiului public.
Sub aspectul daunelor materiale, reclamantul a învederat faptul că suma solicitată derivă din lipsa de folosință a terenului în suprafață de peste un hectar, a construcțiilor de pe acesta, a stației PECO și sursei de apă de pe acesta ce urma a fi îmbuteliată, contravaloarea acestor bunuri ce au fost înstrăinate prin hotărâri judecătorești și apoi vândute și revândute sau comisionul în valoare de 31.500.000 dolari USD, ce i s-ar fi cuvenit ca urmare a derulării normale a contractului nr._/08 iulie 1995.
Întemeindu-și în drept cererea, reclamantul a invocat prevederile art. 504-506 C.Proc. pen., art. 20, 21 și 52 din Constituția României, art. 5 si art. 13 din CEDO.
Temeiul de drept al acțiunii este dat deci de disp. Art. 504 C.Proc. pen., fiind completat pe aspecte procesuale de disp. Art. 505-506 cpp, iar prevederile constituționale sau cele din tratatele de drept internațional consfințesc anumite principii de drept care trebuie să fie reflectate în disp. Art. 504 C.Proc. pen.
Potrivit disp. Art. 504 cpp, sunt cazuri care dau dreptul la repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal:
„(1) Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
(2) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
(3) Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
(4) Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.”
Inițial, textul art.504 din Codul de procedură penală limita cazurile de răspundere a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare numai la situația în care « orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori acea faptă nu există. »
Astfel cum s-a decis în contenciosul constituțional prin decizia nr.45/1998, principiul responsabilității statului față de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare săvârșite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori, fiind inadmisibil ca anumite erori judiciare, neimputabile victimei, să fie suportate de aceasta.
După pronunțarea acestei decizii, s-a produs modificarea textului art.504 din Codul de procedură penală, care în prezent are forma mai sus citată.
Ori, prima instanță nu a determinat în ce constă caracterul nelegal al măsurii arestării preventive, prin raportare la disp. Art. 504 cpp și nici de ce recurge la prevederile art. 5 din Convenția europeană, respectiv de ce prevederile legii interne nu ar satisface exigențele Convenției europene.
Instanța de fond s-a limitat la redarea textului art. 504 cpp și art. 5 din Convenția europeană, fără a face o analiză coroborată a celor două reglementări care să conducă la constatarea caracterului nelegal al măsurii arestării preventive dispuse față de reclamant.
De asemenea, prima instanță nu a analizat nici în ce măsură poate fi încadrată în disp. art. 504 cpp „restrângerea de către instanță a libertății de a părăsi localitatea și țara timp de 7 ani”, astfel cum a solicitat reclamantul, chiar dacă nu mai apare în precizarea de acțiune de la fila 40, aceasta din urmă susține motivele din cererea introductivă.
Prima instanță nu justifică de altfel nici de ce disp. art. 5 parag. 5 din Convenția europeană ar permite acordarea de despăgubiri și în cazul în care nu s-a emis un act jurisdicțional care să constatate nelegalitatea dispunerii măsurii preventive, întrucât o asemenea ipoteză nu apare în mod expres textul Convenției.
Curtea europeană a decis că art. 5 parag. 5 este respectat atunci când normele interne permit celui în cauză să ceară o reparație ca urmare a unei privări de libertate, care a fost luată în condiții contrare parag. 1, 2,3 și 4.
Dar, a adăugat această instanță – cauza Benham c/Marii Britanii, cauza X c/Elveția – această împrejurare nu interzice statelor să supună acordarea unei indemnizații condiției dovedirii prejudiciului rezultat dintr-o potențială încălcare a drepturilor garantate de Convenție.
Deci, art. 5 parag. 5 din Convenția europeană garantează numai dreptul de a obține o reparație de la autoritățile statale, dar nu specifică prin el însuși celelalte condiții care ar conduce la o constatare a caracterului nelegal o măsură a arestării sau deținerii.
De asemenea, prima instanță nu a analizat în niciun fel dacă prin ultima hotărâre pronunțată în dosarul penal a fost sau nu constatată nevinovăția inculpatului raportat la toate faptele pentru care s-a dispus arestarea, întrucât astfel cum a statuat Curtea europeană în cauza D.:
« …constatarea vinovăției reclamantului ar fi putut juca un rol decisiv în cazul unei acțiuni civile în despăgubire a părții lezate, greșeala constatată în penal având autoritate de lucru judecat în fața instanței civile. »
P. urmare sunt fondate motivele de recurs formulate de toți recurenții, prin care se critică modul în care prima instanță și-a motivat soluția de constatare a caracterului nelegal a măsurii arestării preventive, chiar dacă se întemeiază pe temeiuri diferite, dar au ca numitor comun lipsa de argumentare a soluției pronunțate pe acest aspect.
Curtea a constatat că este nemotivat și modul în care instanța a apreciat asupra cuantumului daunelor morale, în condițiile în care nu se justifică cum s-au cuantificat daunele morale care derivă din constatarea arestării nelegale, respectiv cele care derivă din durata excesivă a procedurilor.
De subliniat este sub acest aspect că instanța a statuat asupra daunelor morale în echitate, astfel cum rezultă atât din jurisprudența națională, cât și din jurisprudența CEDO, nefiind prevăzute criterii legale care să impună instanței o anumită optică, nici chiar puterea de lucru judecat neconstituind vreo restricție predeterminată pe cuantificarea daunelor morale, ci având o valoare pur orientativă.
În ceea ce privește eventuala încălcare a dispozițiilor art. 155 ind. 1 din C., recurentul-reclamant este în eroare referitor la o așa-zisă „obligație” de a dispune suspendarea judecății în temeiul art. 155 ind. 1 din C. în condițiile în care textul articolului invocat are o altă formulare și anume: „poate suspenda”.
P. urmare, instanța are facultatea, dar nu obligația de a dispune suspendarea judecății în temeiul art. 155 ind. 1 din C..
Nu sunt întemeiate nici criticile vizând încălcarea de către prima instanță a rolului său activ, de vreme ce procesul a trenat pe rolul acestei instanțe mai mult de un an de zile, timp în care s-au audiat patru martori, s-au acordat un număr mai mult decât generos de termene pentru depunerea de înscrisuri, cu riscul de a fi încălcat termenul rezonabil de soluționare a unei cauze.
De altfel, rolul activ al instanței trebuie interpretat în strânsă legătură cu obligația părților de a urmări finalizarea procesului, de a îndeplini actele de procedură în ordinea și termenele stabilite nu numai de lege, dar și de judecător, precum și cu obligația primordială a părților de a își proba apărările și pretențiile, având în vedere că procesul civil este guvernat în primul rând de principiul disponibilității părților, fiind deci un proces al intereselor private.
P. urmare, înainte de a se invoca alineatele 2, 4 și 5 al art. 129 cpc, părțile trebuie să parcurgă cu mai multă atenție alineatul 1 al aceluiași articol.
Chiar dacă s-a invocat faptul că reclamantul era internat în spital ca urmare a unor intervenții chirurgicale, pe o anumită perioadă, acesta se bucura de asistență avocațială, astfel încât apărătorul acestuia avea obligația de a se preocupa de apărarea intereselor părții pe care o reprezenta.
Posibilitatea de disjungere a unui capăt de cerere este o facultate recunoscută instanței, pentru o mai bună administrare a procesului, fiind calificată ca o măsură de administrare judiciară care nu poate fi supusă cenzurii judecătorești.
Chiar dacă aceasta este o soluție legislativă consacrată în mod expres de NCPC, în art. 465, și sub imperiul vechiului cod de procedură, era o soluție unanim acceptată în practică și doctrină.
Chiar dacă o probă cu înscrisuri a fost încuviințată, instanța are posibilitatea de a reveni asupra ei sau chiar de a-l decade din administrarea acestei probe, iar prima instanță a expus argumentele juridice pe care le-a avut în vedere când a pronunțat o astfel de soluție, având în vedere și disp. art. 168 alin. 2 cpc: „ administrarea dovezilor se face în ordinea statornicită de instanță”.
Instanța nu are obligația de a acorda cuvântul în replică, în condițiile în care nu este solicitată o astfel de replică, cu atât mai mult cu cât chiar apărătorul reclamantului a solicitat amânarea pronunțării pentru a depune concluzii scrise în care își putea exercita dreptul la replică.
Împrejurarea că la ședința din data de 1.02.2013 au lipsit atât reclamantul (din cauza internării în spital), dar și apărătorul ales, nu poate împiedica instanța sa dispună decăderea reclamantului din probe, de vreme ce apărătorul reclamantului nu și-a justificat în niciun mod absența.
Nepronunțarea pe excepția inadmisibilității acțiunii, în condițiile în care este invocată de către o altă parte, iar admiterea unei astfel de excepții este defavorabilă poziției procesuale a reclamantului determină o lipsă de interes în invocarea unei astfel de critici.
Criticile care țin de netemeinicia hotărârii nu au fost analizate, deoarece în mod prioritar prima instanță trebuie să motiveze soluția sub toate aspectele sale, iar cercetarea probelor administrate în condițiile legii este o chestiune care derivă din îndeplinirea acestei obligații.
Curtea a apreciat deci că nu sunt indicii care să configureze o potențială încălcare a dreptului la apărare sau o imposibilitate de asigurare a dreptului la un proces echitabil, cu excepția aspectelor ce țin de nemotivarea sentinței recurate, astfel cum au fost expuse mai sus.
Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 261 pct.5 cod procedură civilă, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.
Astfel fiind, constatându-se ca instanța de fond nu s-a pronunțat asupra temeiurilor de drept invocate in mod explicit si nici nu a analizat in totalitate cererea cu care a fost investita, in vederea judecării fondului pretențiilor formulate, conform art. 312 alin. 5 C.Proc. Civ., recursurile formulate în cauză s-au admis, cu consecinta casării hotararii si trimiterii cauzei spre rejudecare la T. D..
Curtea a facut totodată aplicarea disp. art. 315 cpc, potrivit cărora: „În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. (2) Când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat.”
Cum în prezenta cauză s-a considerat că actul anulat pentru nerespectarea formelor procedurale este chiar hotărârea supusă recursului și cum nu au fost identificate alte motive care să conducă la anularea altor acte de procedură, instanța de trimitere va reîncepe judecata de la momentul procesual imediat anterior pronunțării hotărârii, respectiv de la momentul dezbaterilor pe fond a cauzei.
De asemenea, prima instanță va analiza toate probele administrate în condițiile legii, atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de recurs, urmând a pronunța o hotărâre care să satisfacă pe deplin cerințele prevăzute de dispozițiile art. 261 pct.5 cod procedură civilă, raportat și la îndrumările instanței de casare.
De asemenea, instanța de trimitere poate da îndrumări reclamantului cu privire la posibilitatea acestuia de a exercita, în condițiile legii, dreptul de a renunța la judecata capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata de daune materiale, dacă va considera că nu are probatoriul complet pe acest capăt de cerere, numai astfel creându-se un echilibru între respectarea pe de o parte a dreptului de acces la instanță, dar și a termenul rezonabil de soluționare a cererii, pe de altă parte, întrucât ambele sunt componente la fel de importante ale dreptului la un proces echitabil.
Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare D. I. solicitând admiterea acesteia, anularea hotărârii și rejudecând recursul admiterea acestuia, așa cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea contestației in anulare, după o prezentare a deciziei instanței de recurs, se invoca următoarele:
Potrivit art.318 alin.1 teza a II-a Cod pr.civilă - hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație când instanța, respingând recursul sau admițându-1 numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
În cauză, prin decizia nr. 9435 din 15.11.2013, pronunțată în dos. nr._/63/2011, Curtea de Apel C. secția I-a civilă a omis să cerceteze atât motivele de casare cât și toate motivele de modificare indicate în temeiul art. 3041, art. 304, pct. 6,7,8 și pct 9 din Cod proc.civ. și art.312 alin.3 Cod proc.civ. coroborate cu prevederile art. 505 alin.l Cod proc.pen.
I. Curtea nu a analizat motivul de recurs prin care s-a invocat încălcarea principiului disponibilității părților în procesul civil atâta timp cât nu a avut în vedere încheierea de ședință din data de 13.01.2012 pronunțată de T. D. în Dosarul nr._/63/2011, când instanța de judecată a pus în vedere reclamantului să depună precizare la cererea de chemare în judecată.
Este adevărat că în considerentele deciziei se face trimitere la fila nr. 40 dos. nr._/63/2011, dar a reținut doar că:
„P. cererea introductiva de instanța, reclamantul a solicitat obligarea paratului S. R. prin M. Finanțelor P. la plata de daune morale si daune materiale într-un anumit cuantum.
Motivându-și în fapt cererea, sub aspectul daunelor morale solicitate, acesta a arătat în esență că a fost privat de libertate în mod nelegal, după care s-a dispus restrângerea de către instanță a libertății de a părăsi localitatea și țara timp de 7 ani, fiind totodată cercetat timp de 17 ani de poliție, parchete, instanțele românești și CEDO, fără a pronunța o soluție certă la vinovăția sau nevinovăția reclamantului, încălcându-se astfel durata rezonabilă a procedurilor, până la pronunțarea Deciziei penale nr. 840/R/14.07.2011 a Curții de Apel Pitești, perioadă în care reclamantul și familia sa a fost expus oprobiului public.
Sub aspectul daunelor materiale, reclamantul a învederat faptul că suma solicitată derivă din lipsa de folosință a terenului în suprafață de peste un hectar, a construcțiilor de pe acesta, a stației PECO și sursei de apă de pe acesta ce urma a fi îmbuteliată, contravaloarea acestor bunuri ce au fost înstrăinate prin hotărâri judecătorești și apoi vândute și revândute sau comisionul în valoare de 31.500.000 dolari USD, ce i s-ar fi cuvenit ca urmare a derulării normale a contractului nr._/08 iulie 1995."
Or, fața de cele consemnate în decizie pag.27, apreciază că în recurs Curtea nu a analizat motivele de recurs prin prisma acțiunii introductive și a precizării de acțiunea datată de 20.02.2012, invocate de contestator în motivele recurs încât prin decizia pronunțată a omis a se pronunța cu privire la ceea ce s-a cerut.
Deci, nu a avut în vedere motivele invocate la pag.3-4 coroborate cu celelalte motive de recurs și care formează un tot unitar.
Astfel, în ceea ce privește cuantumul daunelor morale, a naturii acestora și a perioadelor a solicitat câte 2000 de euro pentru fiecare din cele 426 de zile de detenție, adică 852.000 euro, pentru perioada 20.10._96-cât a fost efectiv arestat, pentru infracțiunile de fals și uz de fals, în dosarul nr._ al Curții de Apel Pitești-numărul nou, în care s-a dat hotărârea definitivă în cauza începută cu rechizitoriul 525/P/_.1995 al Parchetului D. (a apreciat că a mai fost arestat în alte 2 cauze, pe baza unor alte mandate de arestare, dispuse în cauzele respective);
-pentru cele 6 205 zile cât a durat cercetarea penală, judecata în România, judecata la C.E.D.O. și până la 14 iulie 2011 (când s-a dat decizia penală 840/R a Curții de Apel Pitești), adică 17 ani, solicită câte 200 euro/zi, pentru toate umilințele îndurate, stresul psihic, suferințele fizice și morale îndurate, oprobiul public la care a fost supus, distrugerea familiei, degradarea stării de sănătate și, consecințele arestării nelegale, distrugerea activităților economice prin încetarea vânzărilor, comenzii, producției, comerțului, serviciilor si a oricărei surse de venituri, fiind înlăturat din comunitatea oamenilor de afaceri din zona, ajungând să trăiesc din mila rudelor, prietenilor care mi-au mai rămas.
Tot ca o consecință a abuzurilor autorităților judiciare a pierdut și proprietatea terenului de circa 11.000 mp și a silozurilor de circa una mie mp - situate în cartierul Romanești, din C., dar și Stația PECO înființată de el acolo dar pe care nu a apucat să o pună în funcțiune.
În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor materiale a solicitat:
- 1 057 100 euro ce reprezintă c/v terenului în suprafață de 10.571 mp, cumpărat la licitație 1992 și pentru care am fost arestat (valoarea actuală de circulație, de 100 euro/mp, adică 1.057.100 euro); c/val îmbunătățirilor făcute pe terenul de mai sus, astfel: înălțat cele 2 silozuri, cu suprafața totală de 1.200 mp, din beton, de la 2 m cât aveau la 5 m înălțime; acoperit cu tablă galvanizată de 0,5 mm, pe ferme metalice și stâlpi metalici, din profile I, U și țeava rotundă, pe scândură lemn - pe circa 750 mp; montat în pământ, pe terenul de mai sus, 2 rezervoare de câte 60.000 litri fiecare, cumpărate de el, pentru stația PECO; montat acolo 2 stații benzină, cumpărate și racordate la cele două rezervoare; construit sediul stație de benzină-care a rămas nefinisat la exterior deoarece a fost arestat; betonat curtea stației PECO - circa 250 mp; executat instalația de apă, cea de canalizare-tuburi de ciment cu diametrul de 50 cm - pe 300 ml-aproximativ; executat gardul-împrejmuire, din ciment, pe circa 400ml.
- c/val a 50.000 exemplare din Cartea Tibetană a morților editată și tipărită de el înainte de arestarea în cauza respectivă și pe care nu le-a mai putut vinde;
- c/val utilajelor tipografice, cumpărate de el și instalate în tipografia înființată, și
anume: tipografia propriu zisă, mașina tipografică, de 1,5 milioane lei - la cursul de atunci; anexele și utilajele accesorii de tipografie; derulator, bantzig pentru tăiat hârtia, masa de lipit, mașina de ambalat, utilajele pentru confecționat, tăiat si ambalat hârtie igienică;
- c.valoarea utilajelor agricole cumpărate și care au fost furate-distruse;
- despăgubiri de 500.000 euro/am ce reprezintă lipsa de folosință a Stației PECO pentru perioada celor 15 ani în care a fost în imposibilitate să folosească-la nivelul profitului realizat de respectiva stație, urmând a i se majora cuantumul pretențiilor în funcție de concluziile expertizei contabile ce se va efectua.
II. Ignorarea totală de către instanța de fond a deciziei nr.5848/01.10.2012, dosar nr._/63/2007, pronunțata de ICCJ-secția civilă ca având putere de lucru judecat. Soluția de speță invocată este contrazisă de soluția ce face obiectul recursului de față, deși părțile și obiectul daunelor morale sunt identice iar cauza diferă.
Decizia nr. 5848/01.10.2012, dos. nr._/63/2007, este emisă de ICCJ și întrunește condițiile pentru a putea fi invocată puterea de lucru judecat. Orientarea de ultim moment a CEDO este aceea de a da putere obligatorie erga omnes precedentului judiciar, mai ales în cazul în care procesul respectiv se va fi finalizat în fața Curții de Casație, în calea de atac a recursului.
Edificatoare, în acest sens, este cauza B. contra României din decembrie 2007, în care s-a arătat, printre altele, că instanța de la vârful sistemului judiciar al României, ICCJ, care are rolul de integrator și de unificator al practicii judiciare, trebuie să asigure predictibilitatea actului de justiție, printr-un sistem de hotărâri de speță care să nu se contrazică între ele și să nu pună în discuție credibilitatea actului de justiție.
Lipsa de predictibilitate și de credibilitate duce la o încălcare indirectă, dar nu mai puțin periculoasă, a principiului convențional și constituțional al liberului acces la justiție, precum și a dreptului la un proces echitabil.
În această optică, o soluție de speță nu poate fi contrazisă de o altă soluție de speță, dacă spețele sunt identice sau similare, de unde concluzia că precedentul judiciar poate avea caracter de izvor de drept în spețe identice sau similare. Ideea de unitate a practicii și de predictibilitate a actului de justiție este, de altfel, prezentă și în Constituție (art. 124 alin. 2 „Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți"; art. 126 alin.3 - „ICCJ asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit componenței sale").
În practică, ICCJ a început deja să dea efect principiului precedentului judiciar, respingând recursuri doar pentru simplul motiv că, în cazuri identice sau similare, Curtea s-a mai pronunțat și nu există motive serioase să se revină asupra acestor soluții precedente.
Consideră că soluția jurisprudențială pronunțată în Decizia nr. 5848/01.10.2012, dos. nr._/63/2007, a ICCJ era obligatorie și în cazul dedus judecății de față și că instanța de fond nu trebuia să se rezume a reține doar intervalul de timp ce se suprapunea parțial cu respectiva hotărâre ci și celelalte elemente și probe ce se circumscriau principiului statuării în echitate asupra despăgubirilor morale acordate victimei, principiu ce se degajă din jurisprudența în materia a Curții Europene de Justiție și criteriile obiective prevăzute de art.505 alin.l Cod pr.pen. pentru stabilirea întinderii reparației în cazul privării nelegale de libertate ce priveau aceeași parte, respectiv pe reclamantul D. I..
Mai mult, între cele două hotărâri judecătorești există o strânsă legătură determinată nu numai de identitatea de părți și obiect dar și de faptul că prin sentința nr. 283/02.07. 2010 a Tribunalului D., menținută prin decizia nr. 184/23.03.2011 a Curții de Apel C. - Secția Civilă și pt.cauze cu minori și familie și implicit de Decizia nr. 5848/01.10.2012, dos. nr._/63/2007 a ICCJ, se reține că arestarea mea a avut loc la 20.10.1995 iar punerea în libertate a avut loc la 19.12.1996, interval de timp în care a fost arestat în altă cauză și anume în prezentul dosar (fila nr.334).
P. hotărârea susmenționată (decizia nr. 5848/01 10 2012 dos nr._/63/9007 a IICJ) s-a reținut că „perioada arestării preventive a reclamantului,17.04._96, s-a situat în timp, la începutul procesului penal a cărui durată depășește termenul rezonabil consacrat de jurisprudența CEDO. Faptul că reclamantul a fost arestat preventiv o perioadă destul de îndelungată (caracterul îndelungat se impune a fi apreciat prin prisma importanței și a impactului pe care îl are măsura arestării preventive asupra vieții unui om), pentru ca apoi, instanța de judecată să statueze după circa 10 ani de zile asupra netemeiniciei acuzației penale îndreptată împotriva sa, a generat în mod evident o stare de incertitudine pentru reclamant în tot acest interval de timp, reclamantului fiindu-i afectat nu numai dreptul la libertate personală, ci și dreptul la integritate psihică".
Cu aceeași ocazie s-a stabilit că „prejudiciul moral suferit de reclamant a fost dovedit în cauză dincolo de prezumția simplă că profilul psihologic al oricărui om normal exclude ipoteza potrivit căreia acesta ar putea să se simtă bine în penitenciar sau că viața sa își urmează cursul firesc în regim de detenție, proba testimonială dovedește faptul că reclamantul a avut de îndurat suferințe psihice în această perioadă, el suportând cu dificultate situația respectivă, că familia sa s-a destrămat din acest considerent și că a avut de îndurat consecințe negative și după încetarea stării de detenție".
Or, intervalul de timp, 17.04._96, avut în vedere prin Decizia nr. 5848/01.10.2012, dos. nr._/63/2007 pronunțată de ICCJ este ulterior celui din prezenta cauză și anume 20.10._96, încât pentru acest ultim interval de timp nu i se poate reține o situație mai blândă, mai ușoară în raport cu perioada 17.04._96 si asupra căreia a invocat precedentul judiciar.
Indiferent de obiectul dosarului penal persoana inculpatului reclamant a fost una și aceeași cu privire la care nu se poate face o distincție între traumele și suferințele psihice îndurate pe intervale de timp, cu atât mai mult cu cât și într-un caz și în altul i s-a aplicat în mod abuziv un regim de detenție, fiind privat de libertate, fapt demonstrat prin hotărârile judecătorești aflate la dosar.
În considerentele Deciziei nr. 5848/01.10.2012, dos. nr._/63/2007 pronunțată de ICCJ (pag. 20-21, filele nr. 336 verso-337 din dosar) se reține că, reclamantul, ( D. I. s.n.) a fost arestat în altă cauză pentru infracțiuni concurente încă din 20.10.1995, liberarea sa survenind la aceeași data de 19 decembrie 1996 (pag. 15 fila nr. 334) precum și „faptul că în aceeași perioadă reclamantul era arestat și în altă cauză nu înseamnă că despăgubirile acordate în prezentul litigiu au vizat și arestarea din acea cauză".
Având în vedere perioada detenției preventive din prezenta cauză aceea de 426 zile, de importanța dreptului la respectarea libertății personale, de faptul că înainte de detenție era o persoană integrată social, de durata excesivă a procedurii judiciare 6.205 zile, de starea de incertitudine ce a planat cu privire la tragerea reclamantului la răspundere penală, prima instanță putea aprecia că cel puțin suma de 200.000 euro este suficientă pentru a-i oferi o satisfacție echitabilă și pentru a asigura o recunoaștere a prejudiciului moral în prezenta cauză.
III. Lipsa rolului activ al judecătorului în soluționarea cauzei, art. 129, alin. 4 și alin.5 Cod proc.civ., în sensul că nu a stăruit în aflarea adevărului.
La fila nr. 192 din dosarul cauzei se află o cerere prin care apărătorul reclamantului invocă imposibilitatea depunerii unor acte ca urmare a faptului că D. I. este internat în spital ca urmare a unor intervenții chirurgicale, conform dovezilor de la filele 193-194 de la dosar.
Astfel, așa cum se poate observa, la fila nr. 83 din dosar se află o notă de ședință ce este semnată atât de reclamant, în nume propriu, cât și de av. angajat, încât fără tăgadă rezultă că cererile apărătorului trebuiau să fie însușite expres de către persoana asistata, fapt ce nu s-a putut realiza deoarece reclamantul era internat în spital, cum de altfel a arătat mai sus.
Este adevărat că instanța de fond a pus în vedere reclamantului să depună înscrisuri în dovedirea capătului de cerere privind daunele morale prin încheierea de ședință din data de 26.10.2012 pronunțată de T. D. în dosarul nr._/63/2011, însă, așa cum s-a probat în fața instanței de fond în intervalul respectiv reclamantul a fost în imposibilitatea de a prezenta aceste înscrisuri deoarece, pe de o parte, a fost internat datorită afecțiunilor medicale de care suferă (a se vedea înscrisurile atașate concluziilor scrise –fila 192 din dosarul nr._/63/2011), iar pe de altă parte, înscrisurile erau depuse în scop probatoriu în alte dosare la care acesta nu avea acces.
Din dosarul cauzei se putea constata că documentele solicitate de la ICCJ au făcut obiectul dosarului civil și în care se solicita anularea proceselor verbale de licitație din 26 și 29 ianuarie 1992 privind terenurile aparținând lui D. I., acțiune ce izvorăște din dosarul penal aferent cauzei de față și pentru care a solicitat despăgubiri materiale.
Deși a invocat dispozițiile art.129 alini c.proc.civ., judecătorul fondului a trecut cu vederea peste dispozițiile art.129 alin.2 c.proc.civ. și, în loc să demonstreze rol activ în soluționarea cauzei a considerat, în mod nelegal prin încheierea din 15.03.2013, că reclamantul a comis un abuz de drept procesul dispunând contrar prevederilor legale că numai revine asupra probelor.
În condițiile în care a depus la dosar înscrisuri în dovedirea dreptului de proprietate asupra bunurilor (care nu au fost avute în vedere de către instanța de fond), apreciază că se impune casarea sentinței recurate, și în principal, trimiterea cauzei spre judecare în vederea efectuării expertizelor în specialitatea contabilitate, evaluare bunuri imobile și mobile și construcții, iar în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare de către instanța de recurs.
IV.Aplicarea greșită a dispozițiilor legale privind administrarea probelor, a instituției decăderii. Încălcarea principiilor privind oralitatea și contradictorialitatea în procesul civil.
Observând încheierea de ședință din data de 1.02.2013 (fila nr. 184) se poate constata că au lipsit atât reclamantul (din cauza internării în spital) dar și apărătorul ales, av.G. I, iar instanța, contrar tuturor principiilor de drept procesual inclusiv a dreptului la apărare, a dispus atât decăderea reclamantului din proba cu înscrisuri cât și proba cu expertiză de specialitate în construcții și cu expertiză contabilă solicitată tot de acesta.
Deși partea și apărătorul său a lipsit, instanța, fără ca în precedent să pună în discuția părților, a apreciat, nelegal, că „nu au fost depuse înscrisuri din care să rezulte proprietățile reclamantului persoana fizică, D. I., cu privire la bunurile respective și că, pe de altă parte nu s-a dovedit legătura de cauzalitate între faptul arestării reclamantului și pierderea bunurilor respective, a lipsei de folosință pe care pretinde reclamantul că a suferit-o ca urmare a arestării sale". La același termen de judecată pârâtul M. P. a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, care de asemenea nu a fost pusă în discuția părților.
Ulterior, la termenul din 8.02.2013 instanța a dispus repunerea cauzei pe rol pentru a da posibilitatea reclamantului să-și însușească cererea de renunțare la capătul de cerere având ca obiect daune materiale, sau apărătorul să facă dovada mandatului special în acest sens, dar judecătorul nu a pus in discuția părților cele discutate la termenul precedent din 1.02.2013.
De altfel, nu numai că nu a renunțat la capătul de cerere având ca obiect daune materiale (fila nr. 349) dar a solicitat, tot în scris, și efectuarea expertizelor dispuse cu obiectivele propuse, la dosar aflându-se toate documentele în susținerea cauzei.
Dacă nu i-ar fi fost încălcat dreptul la apărare și s-ar fi bucurat de un proces echitabil ar fi putut să facă dovada legăturii de cauzalitate între faptul arestării reclamantului și pierderea bunurilor respective dar și a lipsei de folosință ne care a suferit-o ca urmare a arestării sale.
Chiar și așa, din actele de la dosar și anume declarații de martori, facturi, procese verbale de licitație, procese verbale de sechestru, proces verbal de percheziție domiciliată efectuate de Poliție și de către P. (filele 44-52) raport de expertiză extrajudiciară rezultă că a fost prejudiciat moral și material.
Probatoriile fiind încuviințate prin încheieri preparatorii, instanța nu era legată de măsura ordonată, putând reveni asupra ei, atâta timp cât acest lucru se impunea pentru buna administrare a justiției, așa cum a arătat mai sus.
IV. Instanța nu s-a pronunțat cu privire la tot ceea ce s-a cerut și nu a analizat toate probele aflate la dosar, respectiv proba testimonială și toate înscrisurile de la dosar, ceea ce echivalează cu soluționarea procesului fără a se intra în cercetarea fondului, art.312 c.pro.cciv., atât cu privire la capătul de cerere privind acordarea daunelor morale cât și cu privire la capătul de cerere privind despăgubiri materiale.
În condițiile în care reclamantul a dovedit existența dreptului de proprietate asupra bunurilor indicate în cererea de chemare în judecată și lipsirea lui de acestea, în mod greșit instanța de fond a respins capătul de cerere privind daunele materiale.
IV. Curtea nu a analizat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 3041 din C.P.C), referitoare la faptul că în mod greșit instanța de fond a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada existenței bunurilor despre care afirmă că le-ar fi deținut în proprietate.
În acest sens, a menționat că în dovedirea daunelor materiale instanța de fond a încuviințat proba cu martori, cât și proba cu înscrisuri.
Or, atât prin declarațiile martorilor P. G. (fila nr. 84 din Dosarul nr._/63/2011), O. M. (fila nr. 102 din Dosarul nr._/63/2011), L. G. (fila nr. 100 din Dosarul nr._/63/2011) și I. A. (fila nr.129 din Dosarul nr._/63/2011), cât și prin înscrisurile depuse de el a fost probat dreptul reclamantului de proprietate asupra bunurilor indicate în cererea de chemare în judecată.
Astfel în dovedirea dreptului de proprietate reclamantul a depus la dosarul cauzei facturi fiscale(care atestă operațiunea de vânzare - cumpărare), procese-verbale întocmite de organele de cercetare penală, rapoarte de expertiză întocmite în dosarele penale, hotărâri judecătorești, etc, toate acestea probând dreptul de proprietate al acestuia asupra terenului în suprafață de_ mp, și silozuri situat la limita de hotar C. - ., precum și a îmbunătățirilor efectuate, rezervoare de 60.000 1 pentru stația PECO, montarea a două stații de benzină, sediul stației de benzină, betonat curtea circa 250 mp., instalația de apă, gardul de 3900 m.p., a celor 50.000 exemplare din Cartea tibetană a morților, a utilajelor tipografice și a utilajelor folosite la fabrica de hârtie (a se vedea înscrisurile depuse fila nr. 214-final din Dosarul nr._/63/2011).
Dacă nu i-ar fi fost încălcat dreptul la apărare și s-ar fi bucurat de un proces echitabil ar fi putut să facă dovada și a legăturii de cauzalitate între faptul arestării reclamantului și pierderea bunurilor respective dar și a lipsei de folosință pe care a suferit-o ca urmare a arestării sale.
Față de cele de mai sus solicită să se constatate îndeplinite dispozițiile art. 318 alin.l teza aII-a c. proc. civ. și pe cale de consecință să se dispună admiterea contestației în anulare, să se anuleze hotărârea și rejudecând recursul să se admită ca atare, așa cum a fort formulat, cu cheltuieli de judecată.
Analizând motivele contestației in anulare in raport cu decizia contestata, Curtea retine următoarele:
Curtea de Apel C. prin decizia civilă nr.9435 de la 15.11.2013 a admis recursurile declarate de recurentul-reclamant D. I., recurentul-pârât S. R. prin M. Finanțelor P. – Direcția Generală Regională a Finanțelor P. C. și MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă T. D. împotriva sentinței civile nr. 65/02.04.2013, pronunțată de T. D. în dosarul nr._/63/2011.
Pe cale de consecința a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Potrivit art. 318(1) Codul de procedura civila, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Așa cum se observa din textul legal mai sus menționate, contestația in anulare este o cale de atac extraordinara care poate fi exercitata de către partile interesate numai in raport de cele doua motive expres si limitativ prevăzute de lege.
In consecința, ea este admisibila numai in condițiile in care sunt îndeplinite condițiile unuia din cele doua motive indicate de text.
Cu privire la motivul I al contestației in anulare privind neanalizarea unor motive de recurs, se retine ca in cauza contestatorul a formulat cererea de recurs primita la data de 02.07.2013 si o cerere de completare a motivelor de recurs, primita la data de 04.07.2013.
P. cerere au fost invocate motive de nelegalitate structurate in 7 puncte, precum si motive de nelegalitate, structurate in doua puncte.
P. cererea din data de 04.07.2013 au fost invocate cinci motive de completare a recursului sub aspectul temeiniciei si nelegalitatii.
Trebuie reținut ca in raport de dispozițiile art. 318 alin. 1, teza a 2 a Codul de procedura civila, instanța are obligația de a răspunde la toate motivele de recurs formulate, insa neexaminarea distincta a fiecărui motiv de recurs nu constituie o omisiune atât timp cat printr-un considerent comun s-a răspuns tuturor motivelor de recurs.
Pe de alta parte, motivul de recurs neanalizat trebuie sa îndeplinească condiția sa fie un motiv de modificare sau casare.
In motivarea acestui motiv de contestație, contestatorul arata ca, în recurs, Curtea nu a analizat motivele de recurs prin prisma acțiunii introductive și a precizării de acțiune, astfel încât prin decizia pronunțată a omis a se pronunța cu privire la ceea ce s-a cerut.
Deci, nu a avut în vedere motivele invocate la pag.3-4 coroborate cu celelalte motive de recurs și care formează un tot unitar. Astfel, contestatorul trimite la modul de stabilire a cuantumului daunelor morale si acelor materiale.
Curtea observa din considerentele deciziei, ca instanța de recurs a realizat o analiza detaliata a modului in care prima instanța a soluționat cauza sub aspectul daunelor materiale si morale, constatând întemeiate motivele de recurs formulate de toți recurenții, sub aspectele reținute ca fiind nelegale in ceea ce priveste sentința recurată.
Astfel, instanța de recurs plecând tocmai de la analiza principiului disponibilității părtilor in procesul civil( fila 27 decizie), a analizat sentința recurată in raport cu motivele de recurs formulate de catre parți privind modul de soluționare a daunelor morale si materiale(filele 27 – 29 din decizie).
Pentru a fi admisibil acest motiv de contestație in anulare, in sensul impus de legiuitor, este necesar ca omiterea analizării motivului de recurs sa fie totala. O analiza care nu concorda cu opinia parților cu privire la modul in care trebuiau analizate si soluționate in drept motivele de recurs nu constituie motiv de contestație in anulare.
Or, cum s-a arătat mai sus, instanța de recurs s-a pronunțat cu privire la legalitatea sentinței prin analiza acesteia tocmai in raport cu motivele invocate de catre toți recurenții si, in consecința acest motiv de contestație nu se încadrează in condițiile prevăzute de art. 318 alin. 1, teza a 2 a Codul de procedura civila.
Cu privire la motivul II privind ignorarea de catre instanța de fond a deciziei nr. 5848/01.10.2012, pronunțata de ICCJ, care întrunește condițiile puterii de lucru judecat, Curtea constata ca prin acest motiv se realizează o critica a sentinței pronunțata de catre Tribunal cu referire la modul in care aceasta trebuia sa aprecieze cuantumul daunelor necesare oferirii unei satisfacții echitabile in raport de soluția jurisprudențiala oferita de decizia respectiva.
Or, in raport de condițiile legale impuse motivelor contestației in anulare prin art. 318(1) citat mai sus, si anume ca acestea trebuie sa vizeze hotărârea instanței de recurs cu privire la modul in care a dezlegat problema data ca urmare a unei erori materiale sau a omis efectiv sa se pronunțe asupra unui motiv de recurs, Curtea constata ca o critica adusa modului in care instanța de fond a analizat in fapt si drept cererile deduse judecații, excede motivelor de admisibilitate ale contestației in anulare.
Pe de alta parte, așa cum s-a precizat cu ocazia analizării motivului I, prin admiterea recursurilor formulate de parți, instanța de recurs a realizat analiza legalității sentinței prin prisma motivelor de recurs, inclusiv sub aspectul modului de statuare asupra daunelor morale in echitate, inclusiv prin prisma efectului puterii lucrului judecat( fila 29 alin. 4 decizie).
Cu privire la motivul III, IV si V, privind lipsa rolului activ al judecătorului in soluționarea cauzei, aplicarea greșita a dispozițiilor legale privind administrarea probelor si nepronunțarea cu privire la tot ceea ce s-a cerut si neanalizarea probelor, Curtea constata ca dispozițiile legale si argumentele reținute cu ocazia analizării motivelor I si II sunt aplicabile si cu privire la acest motive.
P. aceste motive se aduc critici sentinței instanței de fond, critici care, de altfel, așa cum se observa din analiza deciziei contestate, au fost analizate amplu prin motivele de recurs, instanța de recurs precizând argumentele care au condus la pronunțarea soluției respective( fila 29 alin 7 si urm. si 30 din decizie).
In consecința, nici sub aceste aspecte nu sunt îndeplinite condițiile restrictive de admisibilitate ale contestației in anulare.
In ceea ce priveste, punctul VI din contestație potrivit cu care Curtea nu a analizat motivul de recurs referitor la faptul că în mod greșit instanța de fond a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada existenței bunurilor despre care afirmă că le-ar fi deținut în proprietate, se retine ca acest motiv de recurs a făcut obiectul criticilor de netemeinicie din cererea de recurs.
Cu privire la aceste motive de recurs, prin decizia contestata Curtea a statuat ca: „criticile care țin de netemeinicia hotărârii nu au fost analizate, deoarece în mod prioritar prima instanță trebuie să motiveze soluția sub toate aspectele sale, iar cercetarea probelor administrate în condițiile legii este o chestiune care derivă din îndeplinirea acestei obligații.”
In consecința, si sub acest aspect, se constata ca instanța de recurs a analizat motivele de recurs respective, in sensul considerentelor reținute de catre aceasta, situație in care nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitatea ale contestației in anulare nici sub acest aspect.
Pentru toate considerentele mai sus menționate, Curtea urmează sa respingă contestația in anulare formulata in cauza.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul D. I., împotriva deciziei civile nr. 9435/15.11.2013, pronunțată de Curtea de Apel C., în dosarul nr._/63/2011, în contradictoriu cu intimații M. P. P. DE PE L. T. D. și S. R. P. M. FINANȚELOR P. DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR P. C..
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 25 Februarie 2014
Președinte, L. B. | Judecător, O. C. G. | Judecător, M. C. |
Grefier, D. M. |
Red.jud.L.Bunea26.03.2014
2 ex/AS
j.r.M.M.
I.M.
S.A.C.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 6144/2013. Curtea de Apel CRAIOVA | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
