Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 389/2014. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 389/2014 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 12-05-2014 în dosarul nr. 389/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
C. DE A. IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 389/2014
Ședința publică de la 12 Mai 2014
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE C.-A. S.
Judecător A. G.
Judecător C. P.
Grefier A.-M. P.
M. Public – P. de pe lângă C. de A. Iași a fost reprezentat de procuror B. M..
Pe rol se află judecarea cererii de recurs formulată de recurentul V. M. I. în contradictoriu cu intimații S. R. prin M. FINANȚELOR P. - prin DIRECȚIA G. R. A FINANȚELOR P. IAȘI și DIRECȚIA G. R. A FINANȚELOR P. IAȘI, împotriva sentinței nr. 3846/2013 din 18 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Iași, Secția I civilă, în dosarul având ca obiect despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurentul, personal și asistat de avocat B. M., lipsă fiind reprezentanții legali ai intimaților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței faptul că procedura de citare este legal îndeplinită; cauza se află la primul termen de judecată, după recalificarea căii de atac; nu s-a solicitat judecata în lipsă.
Reprezentantul convențional al recurentului depune la dosarul cauzei împuternicire avocațială ./_/2014 din 21.03.2014.
Instanța pune în discuția părților excepția tardivității formulării cererii de recurs, față de dispozițiile art. XIII din Legea nr. 202/2010, referitoare la calea de atac declarabilă în litigiile având ca obiect despăgubiri la Legea nr. 221/2009, raportat la art. 301 Cod procedură civilă.
Recurentul, prin avocat, arată că recursul a fost formulat în termen. În dispozitivul sentinței pronunțată de Tribunalul Iași se menționează calea de atac a apelului în 30 de zile de la comunicarea hotărârii. Cererea de apel este formulată în termenul procedural prevăzut de lege.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, arată că lasă la aprecierea instanței soluționarea excepției tardivității formulării căii de atac a recursului.
Recurentul, prin avocat, depune la dosarul cauzei practică judiciară.
Instanța, în temeiul art. 137 Cod procedură civilă, rămâne în pronunțare asupra excepției tardivității formulării cererii de recurs.
C. DE A.
Asupra recursului civil de față:
P. sentința nr. 3846/2013 din 18 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Iași, Secția I civilă a fost respinsă ca nefondată cererea formulată de reclamantul V. M. I. cu domiciliul în P., ., ., ., jud. Iași în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P..
Pentru a se pronunța în acest sens, tribunalul a reținut că, prin cererea înregistrată la 11 iunie 2012 la Tribunalul Iași reclamantul V. M. I. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul politic al condamnării bunicului său V. V. decedat în 1989 și obligarea pârâtului la plata de daune morale în cuantum de 50.000 euro.
În motivare, reclamantul a precizat că bunicul lui a suferit trei perioade de detenție însumând 6 ani în perioada 1951-1962, primind condamnări de 8 ani și 3 ani închisoare pronunțate de Tribunalul București pentru opoziția la regimul comunist, aceste pedepse fiind executate parțial, restul de pedeapsă fiind grațiat.
În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 221/2009, CEDO, Constituția României.
În susținerea cererii au fost depuse înscrisuri, respectiv copii de pe documentația aflată în păstrarea arhivei CNSAS referitoare la condamnările suferite de V. V..
Legal citat, pârâtul a depus întâmpinare arătând în ce privește daunele morale, că disp. art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358/21.10.2010 întrucât încalcă egalitatea în drepturi iar despăgubirile nu pot fi considerate echitabile, drepte, rezonabile, proporționale. În plus prin Decizia în interesul legii nr. 12/2011 ICCJ a statuat că urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. În ce privește daunele materiale reclamanta trebuie să dovedească proprietatea și valoarea bunurilor confiscate precum și dacă a primit despăgubiri în temeiul Drecretului-lege nr. 118/1990.
În cursul judecății reclamantul și-a precizat cererea în sesnul că solicită 500.000 daune morale și pentru prejudiciille suferite în anii de detenție de tatăl său V. D., acesta fiind anchetat între anii 1980-1986 de numeroase ori, percheziționat, suptavegheat, urmărit.
Și referitor la aceste precizări reclamantul a invocat Legea nr. 221/2009, CEDO, Constituția României
Din examinarea actelor și lucrărilor existente la dosar instanța a reținut - în fapt – că, prin Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a reglementat acordarea despăgubirilor victimelor totalitarismului comunist pentru prejudiciul moral suferit, dacă se aprecia, de către instanțele de judecată, în urma analizării circumstanțelor fiecărei cauze, că reparația obținută prin efectul Decretului – Lege nr.118/1990 și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr.219/1999 nu este suficientă, precum și în cazul în care nu au fost acordate drepturi de natura celor anterior enunțate.
Astfel, art. 5 alin.(1) din Legea nr.221/2009, în forma sa inițială, (înainte de modificarea adusă prin art. I pct.1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010) prevedea că: „ Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II - lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului - lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare; b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare; c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
Dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din lege, cu modificările și completările ulterioare, au fost declarate neconstituționale, prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Astfel, s-a reținut că, din analiza prevederilor actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, rezultă că există două norme juridice - art.4 din Decretul - Lege nr. 118/1990 și art.5 alin.(1) lit. a) din Legea nr.221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945.Or, C. a constatat că justificarea legiuitorului pentru această situație, așa cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, nu poate sta la. baza instituirii unei noi norme juridice - art.5 lit. a) din lege, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul - Lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată (prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art.4 din decret și o sumă globală, în cazul art.5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009). S-a reținut, de asemenea, că „despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul - Lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă. P. Decretul - Lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin.(1) lit. a) din Legea nr.221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. I alin.(3) din Constituție. Având în vedere toate aceste considerente, C. a constatat că „acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art.1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă."
Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 142 alin. (1) și al art. 1 alin. (5) din Constituție, C. a constatat că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr.24/2000, republicată. Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din acest act normativ, tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ, iar art. 14 - "Unicitatea reglementării în materie" prevede că reglementările de același nivel și având același obiect se cuprind într-un singur act normativ. în același sens, art. 16, cu denumirea marginală "Evitarea paralelismelor", stabilește că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice. Or, C. a observat că, „în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat și Ordonanța de urgență a Guvernului nr.214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar pe de altă parte, Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989". Totodată, C. Constituțională a constatat că «reglementarea criticată nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă, bazându-se doar pe afirmația din Expunerea de motive a Legii nr.221/2009, în sensul că "pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită».
Întrucât aceste despăgubiri erau menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, de încălcare a drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu de a compensa în bani suferința persoanelor persecutate, C. Constituțională a considerat că reglementarea criticata nu a fost temeinic fundamentată. Totodată, s-a apreciat că „textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.62/2010 s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr.214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, C. constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și previzibilă. Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008 în Cauza F. Rum Patrikligi contra Turciei)."
P. urmare, s-a observat că «în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporționalei care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către C. Europeană a Drepturilor Omului. Această problemă a legislației incoerente și ineficiente a României în materia restituirilor a fost menționată și de C. Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 9 decembrie 2008, în Cauza V. împotriva României. Cu acel prilej, C. a constatat că Legea nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr și conținut, încât precizia și previzibilitatea cerute de noțiunea de "legalitate" au fost grav atinse».
Ținând cont de toate aceste considerente, C. a constatat că dispozițiile art.5 alin.(1) lit. a) teza întâi din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin.(3) și (5) din Legea fundamentală.
Consecințele juridice produse de cele 2 decizii ale Curții Constituționale sunt evidențiate în art. 147 alin. 1 din Constituția României: „ Dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă în acest interval Parlamentul, după caz nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile constituției. Pe durata acestui termen dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept".
Inexistența adoptării în intervalul celor 45 de zile a unor noi reglementări în acord cu dispozițiile legii fundamentale face ca art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 să-și înceteze efectele juridice.
Acțiunea normei în virtutea căreia s-a dispus analiza dreptului reclamat în prezentul litigiu încetând, în puterea art. 147 alin. 1 din Constituție și a jurisprudenței Curții Constituționale (autorităților publice având obligația să respecte cele stabilite de C. Constituțională în considerentele și dispozitivul deciziilor analizate) .tribunalul nu are decât să se supună hiatului legislativ. Ca atare, cererea reclamantei de acordare a măsurii reparatorii pecuniare menite a asigura acoperirea prejudiciului moral suferit prin persecuțiile la care a fost supus autorul ei în perioada regimului comunist nu poate fi primită nici din aceasta perspectivă.
Totodată, tribunalul a considerat că prin aplicarea efectelor deciziilor Curții Constituționale arătate anterior asupra proceselor în curs de judecată, cu excepția celor în care s-a pronunțat o hotărâre definitivă de admitere a acțiunii, nu se ajunge la o încălcare a dreptului la acces în instanță sau a dreptului de proprietate așa cum acestea sunt garantate de art.6 din Convenție și art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
În jurisprudența sa constantă, C. Europeană a Drepturilor Omului a arătat că noțiunea de „bun” protejat de art.1 din Protocolul nr.1, are un înțeles autonom care nu este limitat de deținerea de bunuri materiale și este independentă de orice calificare stabilită prin drept intern, incluzând și anumite interese economice ale unui subiect de drept care se pot prezenta sub forma unei speranțe legitime la obținerea unei indemnizații.
Totuși, art.1 din Protocolul nr.1 adițional al Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun.
Un alt principiu ce decurge din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este acela că protecția Convenției se aplică numai cu privire la „bunurile actuale” și că dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1 nu pot fi interpretate ca impunând o obligație specifică a statelor membre ale Convenției de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de regimurile anterioare, iar statele dispun de o largă marjă de apreciere în adoptarea legislației în contextul schimbării regimului politic și economic. Totuși, atunci când o persoană are o pretenție referitoare la un drept patrimonial, persoana respectivă poate fi considerată ca având o „speranță legitimă”, în cazul în care există o bază legală suficientă în dreptul intern, fundamentată, de pildă, pe o jurisprudență națională constantă care confirmă pretențiile reclamantului. Nu poate exista o speranță legitimă în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1 atunci când există o dispută asupra modului de interpretare și de aplicare a legii interne, iar cererile reclamanților au fost respinse de către instanțele interne în mod corespunzător.
Totodată, reclamanta nu ar fi îndreptățită în a obține un „bun” în situația în care legislația nu recunoaște existența unui asemenea drept. S. legitimă se raportează la modul în care o pretenție poate fi analizată conform legislației interne. Articolul 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca impunând o obligație generală statelor de a restitui proprietăți confiscate anterior ratificării Convenției și nici ca impunând restricții libertății statelor de a determina scopul restituirii bunurilor și de a stabili condițiile în care au fost de acord să restabilească dreptul de proprietate al foștilor proprietari. Pe de altă parte, C. a acceptat că legislația în vigoare după ratificarea Convenției și Protocolului nr.1, care stabilește restituirea proprietăților confiscate sub vechiul regim ori o compensație în repararea prejudiciului, poate fi privită ca dând naștere unui nou drept de proprietate în sensul art.1 din Protocolul nr.1 pentru cei care îndeplinesc condițiile prevăzute de lege.
În acest sens, simpla cerere de chemare în judecată, formulată de persoana îndreptățită la despăgubiri nu-i conferă acesteia un drept de proprietate ocrotit de art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție. Aceasta deoarece, în cauză, art.5 alin.1 lit.a) din legea nr.221/2009, a născut pentru reclamant doar o vocație la obținerea unor despăgubiri și nu un drept efectiv. Atât timp cât legea prevedea că aceste despăgubiri se acordau doar în măsura în care nu a fost deja reparat prejudiciul suferit prin condamnare sau prin aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic, este evident că soluționarea acțiunii depinde de situația de fapt a fiecărui reclamant, nefiind prevăzut un drept cu caracter general care s-ar acorda persoanelor aflate într-o anumită situație juridică și pentru a cărei valorificare, formularea aducerii în justiție ar fi constituit o pură formalitate.
Ca atare, în cazul acțiunilor introduse pe rolul instanțelor de judecată ulterior publicării celor două decizii ale Curții Constituționale, nu se poate invoca existența unei valori patrimoniale ce ar intra în sfera de aplicare a art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție. Apreciem că, în această modalitate de interpretare și aplicare a legii nu se aduce atingere dreptului părților la un proces echitabil.
Astfel, C. Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în principiu, puterea legislativă nu este împiedicată să reglementeze în materie civilă, prin dispoziții noi, drepturile ce decurg din legile în vigoare aplicabile unor procese pe rol, cu condiția ca motivele invocate pentru adoptarea acestor măsuri să fie evident și imperios justificate de un interes general, adică să fie îndreptată o eroare sau o lacună a legiuitorului. Or, în cauză, în motivarea dată de C. Constituțională prin deciziile de constatare a neconstituționalității prevederilor art.5 alin. 1 lit. a) din legea nr.221/2009, s-a arătat că, soluția a fost impusă de faptul că despăgubirile morale reglementate de acest act normativ nu au un caracter drept, echitabil, rezonabil și proporțional cu gravitatea și suferințele produse, cât timp, legile anterioare au urmărit repararea aceluiași tip de prejudiciu. În acest sens, s-a apreciat că, prin reglementarea din articolul anterior menționat se aduce atingere valorii supreme de dreptate, astfel cum este reclamată prin art.1 alin.3 din Constituție.
Situația juridică analizată este similară celei reținute de C. Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Slavov și alții contra Bulgariei, precum și în cauza Unedic contra Franței.
În schimb, în alte cauze, C. a sancționat intervenția statului prin puterea legislativă, având ca scop modificarea în favoarea sa a unei legi aplicabile cauzei în care statul era parte și prin aceasta crearea unei șanse de câștig a procesului. Or, în situația de față, nu s-a ridicat problema intervenției legislative a statului, ci a declarării neconstituționalității unor dispoziții legale incidente în cauză.
De altfel Decizia în interesul legii nr. 12/2011 Tribunalul retine ca prin decizia nr. 12/19.09.2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii si a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
În plus evenimentele care constituie temei al invocării dispozițiilor Constituției și al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului, sunt mult anterioare ratificării CEDO de către România și de asemenea mult anterioare intrării în vigoare a actualei Constituții, astfel încât tratamentele suferite de bunicul și tatăl reclamantului nu pot fi analizate prin prisma acestor acte normative.
În consecință, nu mai există temeiul legal pentru acordarea daunelor morale prevăzut de legea nr. 221/2009. În ce privește pe tatăl reclamantului, V. D., nu s-a făcut dovada existenței unor condamnări.
În consecință, având în vedere că nu mai există nici măcar temeiul legal pentru acordarea daunelor morale, nu se mai impune analizarea excepției prescripției dreptului la acțiune pentru acest capăt de cerere.
În ce privește constatarea caracterului politic al condamnării instanța a constatat că o astfel de cerere potrivit art. 4 din Legea nr. 221/2009 poate privi doar condamnările survenite pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2). Or, așa cum rezultă din actele dosarului condamnările suferite de bunicul reclamantului au avut ca temei infracțiunile prev. de art. 327 alin. 3 Cod penal, 209 pct.2 lit. a din Codul penal, infracțiune care este prevăzută de art. 1 din lege printre infracțiunile care constituie de drept condamnări cu caracter politic, astfel încât nu mai este necesară o hotărâre judecătorească care să constate caracterul politic al condamnării.
Împotriva sentinței nr. 3846/2013 din 18 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Iași, Secția I civilă a formulat – la data de 12 februarie 2014 - apel V. M. I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinice
Susține că, în mod greșit Tribunalul Iași a respins ca nefondată cererea formulată de subsemnatul în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin M. FINANȚELOR P..
Motivarea Tribunalului Iași contravine dispozițiilor Legii nr. 221/2009, Convenției Europene a Drepturilor Omului, Constituției României, precum și celorlalte dispoziții legale pe care le-am enunțat în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
Cu atât mai mult. Tribunalul Iași a procedat la o interpretare exhaustivă a dispozițiilor art. 129 și următoarele Cod procedură civilă.
Reține tribunalul că este adevărat că prin Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 s-ar fi reglementat acordarea despăgubirilor victimelor totalitarismului comunist pentru prejudiciul moral suferit „dacă se aprecia de instanțele de judecată, în urma analizării circumstanțelor fiecărei cauze, că reparația obținută prin efectul Decretului Lege nr. 118/1990 șl al Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 219/1999, nu este suficientă, precum și în cazul în care nu au fost acordate drepturi de natura celor anterior enunțate".
Pornind de la acest aspect, a reținut Tribunalul Iași că, în temeiul dispozițiilor art. 142 alin. 1 și art. 1 alin. 5 din Constituție, C. Constituțională a constatat că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, astfel încât „în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul Lege nr. 118/1990, republicat și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 558/2001 privind condamnările cu caracter politic și măsurile asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989".
Consideră că Tribunalul Iași a procedat la o interpretare peste limitele inserate de dispozițiile Legii nr. 221/2009 făcând o apreciere eronată a principiilor ce decurg din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și din aplicare efectelor deciziilor Curții Constituționale asupra proceselor în curs de judecată.
Cu siguranță prin interpretarea oferită de Tribunalul Iași s-a încălcat dreptul de acces în instanță, precum și dreptul la un proces echitabil vis-a-vis de prevederile legale enunțate, în sensul acordării măsurilor reparatorii pecuniare menite a asigura acoperirea prejudiciului moral suferit prin persecuțiile la care a fost supus bunicul meu în perioada regimului comunist.
Susține că din documentația aflată în păstrarea Arhivei CNSAS referitoare la condamnările suferite de bunicul său V. V., rezultă în mod cert că pedepsele au fost aplicate pentru opoziția la regimul comunist, astfel încât aprecierile făcute de instanța de judecată în sensul că „simpla cerere de chemare în judecată (...) nu-i conferă persoanei un drept de proprietate ocrotit de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, aceasta deoarece în cauză art. 5 alin. 1 Ut. a din Legea nr. 221/2009 a născut pentru reclamant doar o vocație la obținerea unor despăgubiri și nu un drept efectiv".
Aprecierile făcute de instanța de fond exced dispozițiilor Legii nr. 221/2009, interpretarea în sensul că el ar avea doar o vocație la despăgubiri și nu un drept efectiv încălcând toate dispozițiile legale enunțate, precum și deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție.
2. Susține că, pentru existența unei ingerințe în dreptul reclamantului la liberă circulație la justiție în dreptul la gândire și la informație. Tribunalul Iași era competent să se pronunțe atât în virtutea art. 21 alin. 1 din Constituție și art. 6 din CEDO, dar si în virtutea dispozițiilor art. 1 si art. 54 din Decretul nr. 31 /l 954 privitor la persoanele fizice si juridice, precum si a dispozițiilor Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
P. Legea nr. 221/2009 se urmărește acordarea unor reparații persoanelor care au suferit măsuri abuzive pentru manifestarea opiniilor și convingerilor lor politice considerate o împotrivire față de regimul totalitar instaurat la 06 martie 1945.
Or, prin Legea nr. 221/2009, s-a dorit tocmai repararea unor abuzuri grave săvârșite asupra unor cetățeni români, respectiv condamnări penale, astfel încât aprecierea legiuitorului în sensul că a fi avut doar o vocație și nu un drept efectiv pentru solicitarea de despăgubiri pecuniare este bizară în contextul textului de lege mai sus-enunțat, care recunoaște la nivelul anului 2013 - data la care a fost pronunțată sentința civilă apelată - că au avut loc încălcări ale unor drepturi și libertăți manifestate, toate măsurile abuzive având scopul susținerii și consolidării regimului politic comunist.
Instanța de judecată a analizat cererea de chemare în judecată doar prin prisma dispozițiilor Legii nr. 221/2009, deși temeiul juridic invocat a fost cu extensie atât la Codul civil, cât și la dispozițiile legale date de Constituție și CEDO.
A admite situația reținută de Tribunalul Iași în sensul că „nu ar mai exista nici măcar temeiul legal pentru acordarea daunelor morale (...)" ar însemna o gravă încălcare a drepturilor consfințite de Constituție.
Se reține de Tribunalul Iași că, în ceea ce privește constatarea caracterului politic al condamnării, art. 4 din Legea nr. 221/2009 poate privi doar condamnările survenite pentru alte fapte decât prevăzute la art. 1 alin. 2 din același act normativ.
Aprecierile instanței de judecată s-au făcut în mod eronat, în contextul în care practica și jurisprudența au fost unanime în a reține că, raportat la dispozițiile art. 1 alin. 1 și art. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru fapte săvârșite înainte de data de 06 martie 1945 sau după această dată, care au avut drept SCOP împotrivirea fată de regimul comunist totalitar instaurat la data de 06 martie 1945.
Este unanim acceptat că, în timp ce drepturile patrimoniale au un conținut economic evaluabil în bani ce poate determina cuantificarea prejudiciului material, drepturile personale nepatrimoniale au un conținut care nu poate fi exprimat material, având în vedere că ele vizează componente ale personalității umane (dreptul la viață, la integritate fizică, la onoare și demnitate).
În mod greșit Tribunalul Iași nu a recunoscut daunele morale și materiale solicitate, deși dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 prevăd în mod expres acordarea de despăgubiri ca modalitate de reparație a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic.
În mod greșit Tribunalul Iași nu a apreciat condamnarea cu caracter politic suferită de bunicul său și nu a reținut că ar fi întrunite elementele răspunderii civile instituită de art. 5 din Legea nr. 221/2009 si art. 48 alin. 3 din Constituție, texte de lege care impun repararea integrală de stat a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia în scopul repunerii pe cât posibil în situația anterioară a victimei.
Rezultă în mod cert că Tribunalul Iași a făcut o apreciere eronată a textelor de lege aplicabile prin prisma situației de fapt invocată, astfel încât neprocedarea la o cuantificare a întinderii daunelor, luându-se în considerare toate consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate nu constituie decât o încălcare a drepturilor consfințite de lege cu privire la îndreptățirea de a formula o astfel de cerere de despăgubire.
4. Susține că prin decizia Curții Constituționale nr. 1358/21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
În opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție însă, decizia Curții Constituționale nu produce nici un efect în privința dreptului său la despăgubiri, cât timp a intervenit prin încălcarea dreptului său la reparația menționată.
În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că este fără dubiu că efectele deciziei Curții Constituționale pentru recurent - și pentru orice alt solicitant aflat în situația sa - sunt defavorabile, deoarece suprimă, practic, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, astfel încât aplicarea acestei decizii de Tribunalul Iasi este incompatibilă cu art. I din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu art. 6 si art. 14 din documentul european, articole care generează o analiză pe branșe distincte.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică atât „bunurilor actuale", cât și „valorilor patrimoniale", inclusiv creanțe în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" de a obține exercițiul efectiv al unui drept.
Tribunalul Iași nu a făcut decât să redea conținutul deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, însă interpretarea s-a făcut eronat, în contextul în care pe plan intern voința Statului R. a fost în sensul despăgubirii persoanelor care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând actul normativ menționat în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de P., adoptată de Adunarea G. a O. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985.
Raportat la aspectele mai sus-invocate, solicită admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței apelate, iar pe fondul cauzei, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
Legal citat, S. R. prin M. Finanțelor P., reprezentat de A.N.A.F de Direcția G. R. a Finanțelor P. Iași a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului.
Consideră ca in mod corect a apreciat instanța de fond cum ca temeiul juridic al cererii reclamantului îl reprezintă normele speciale statuate prin Legea nr. 221/2009 și nu dispozițiile art. 1357-1371 Cod civil, mai ales că aceste dispoziții privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii starului, pentru erori judiciare, răspunderea statului fiind o răspundere directă și limitată doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare reglementate expres de lege.
In raport de dispozițiile legii speciale menționate si de Deciziile Curții Constituționale nr. 1358 si nr. 1360 din 21 octombrie 2010, Tribunalul Iasi a constatat in mod corect caracterul nefondat a acțiunii deduse judecații. Legea nr. 221/2009 constituie lege specială în materie de despăgubiri pentru daunele morale cuvenite persoanelor ce au suferit condamnări cu caracter politic si masuri administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel că raportat la această Lege, în mod legal instanța de fond a considerat inaplicabil raportului juridic dedus judecății normele de drept comun. Soluția se justifică pe principiul de drept specialia generalibus derogant care rezolvă concursul dintre legea specială și legea generală în favoarea legii speciale.
In aplicarea corectă a acestui principiu, urmează a se reține că, după . legii speciale, și anume Legea nr. 221/2009, dispozițiile Codului civil, care constituie dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, nu mai pot constitui temei pentru obținerea de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor aflate în situațiile reglementate de Legea nr. 221/2009.
Pe de alta parte, lipsa normei interne nu este o condiție de admisibilitate a oricărei acțiuni, condiție care dacă nu este îndeplinită duce la respingerea acțiunii ca inadmisibilă. Pentru a beneficia de protecția legii interne, cât și a normelor europene, un drept trebuie să-și aibă izvorul într-un act normativ. Or, în lipsa normei legale, instanța nu poate recunoaște dreptul pretins, deoarece trebuie să aplice legea, nu să o creeze. Răspunderea statului trebuie să fie în acord cu principiul proporționalității, iar posibilitatea compensării prejudiciului moral cu o sumă de bani are drept scop nu atât a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât a-i procura satisfacția de ordin moral, susceptibil mai mult de o recunoaștere a măsurii luate asupra sa, ca fiind abuzivă, principiu urmărit de legiuitorul român atât prin Decretul-lege nr. l18/1990, cât și prin OUG nr.214/1999 și Legea nr.221/2009.
Referitor la daunele morale, sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenție, C.E.D.O. a adoptat o poziție moderată prin acordarea unor sume rezonabile cu titlul de reparație morală. Nu se poate reține că prin adoptarea art. 5 alin.l lit.a din Legea nr.221/2009 persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă"* la acordarea despăgubirilor morale. Legislația națională nu este suprimată de către cea a dreptului comunitar în speța de față, întrucât ne aflăm pe tărâmul neconstituționalității legii, iar normele dreptului comunitar invocate nu suplinesc lipsa normei legale naționale.
In ce privește solicitarea de acordare a unor daune morale în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit a din Legea nr. 221/2009, consideram ca in mod temeinic si legal instanța de fond a constatat faptul că aceste dispoziții au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 si nr. 1360 din 21 octombrie 2010 pronunțată de C. Constituțională a României.
In acest sens C. a reținut că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art.4 din Decretul - lege nr.l 18/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă. P. Decretul - lege nr.118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și C. Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar de a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincovâ și Pine contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei).
Având in vedere toate aceste aspecte, in mod corect Tribunalul Iasi a dispus respingerea cererii de acordare a daunelor morale reclamantului V. M. I..
Referitor la constatarea caracterului politic al condamnărilor suferite de bunicul patern si de tatăl apelantului, instanța de fond a apreciat in mod corect ca in ceea ce il privește pe cel din urma, nu s-a făcut dovada la dosarul cauzei a existentei vreunei condamnări.
In ceea ce privește constatarea caracterului politic al condamnării suferite de bunicul patern, cererea apelantului ar fi justificata numai in măsura in care condamnarea ar fi survenit pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Din verificare inscrisurilor depuse la dosarul cauzei, respectiv încheierea Tribunalului M. pentru Unitățile MAI București din data de 28.06.1955, Mandatul de executare a pedepsei emis de Tribunalului M. pentru Unitățile MAI București nr. 126/19.02.1955, Madatul de executare a pedepsei emis de Tribunalului M. Constanta nr. 487/10.09.1957, Sentința Tribunalului M. Constanta nr. 359/10.07.1957, etc. se poate constata ca, in mod corect a apreciat instanța de fond, condamnările suferite de bunicul recurentului-reclamant au avut ca temei infracțiunile prevăzute de art. 327 alin (3) Cod penal si 209 pct.2 lit.a din Codul penal. Conform art. 1 alin (2) din Legea nr. 221/2009 aceste infracțiuni constituie de drept condamnări cu caracter politic, astfel incat nu mai e necesara o hotărâre judecătoreasca care sa constate caracterul politic al condamnării.
In concluzie, solicită respingerea apelului ca neîntemeiat și menținerea sentinței civile nr. 3846/18.11.2013 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr._ ca legală.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma criticilor evocate cât și a dispozițiilor legale operante în cauză, C. reține următoarele:
La termenul de judecată din data de 24 martie 2104, C. a dispus recalificarea - drept recurs - a căii de atac exercitată în cauză de către V. M. I., reținând că cererea de învestire a instanței a fost formulată la data 11 iunie 2012, intrând sub incidența vechiului Cod de procedură civilă de la 1865. În conformitate cu dispozițiile art. 99 al. 3 din Regulamentul de Ordine Interioară a Instanțelor Judecătorești s-a dispus soluționarea cauzei de completul de judecată din apel, care a fost întregit cu primul judecător de pe lista de permanență de la acel termen.
Pentru a se relua dezbaterile în complet legal constituit de recurs s-a acordat termen la data de 12 mai 2014.
La termenul din 12 mai 2014, instanța a pus în discuția părților excepția tardivității formulării cererii de recurs, față de dispozițiile art. XIII din Legea nr. 202/2010, referitoare la calea de atac declarabilă în litigiile având ca obiect despăgubiri la Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, raportat la art. 301 Cod procedură civilă.
Analizând prioritar excepția tardivității recursului, în respectarea exigențelor prevăzute de art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă, curtea reține următoarele:
În prezenta cauză sunt incidente dispozițiile art. XIII din Legea nr. 202/2010, referitoare la calea de atac declarabilă în litigiile având ca obiect despăgubiri la Legea nr. 221/2009, cererea de chemare în judecată fiind depusă la instanța de fond în data de 11 iunie 2012.
În conformitate cu prevederile dispozițiile art. XIII din Legea nr. 202/2010, la art. 4 din Legea nr. 202/2010, s-a adăugat un nou alineat, cu numărul 6, în timp ce la art. 5 din același act normativ s-a adăugat alineatul 2. Potrivit dispozițiilor noilor alineate introduse, hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, care este de competența curții de apel.
În condițiile în care norma specială anterior evocată nu a stipulat și un termen expres de recurs, se aplică termenul prevăzut de art. 301 Cod procedură civilă, respectiv 15 zile de la comunicarea hotărârii.
În cauză, hotărârea a fost comunicată - recurentului la data de 13 ianuarie 2014, conform dovezii de realizare a procedurii de comunicare a hotărârii depusă la fila 350 dosar fond.
Recursul a fost declarat și depus direct la registratura Tribunalului Iași, la data de 12.02.2014, conform ștampilei aplicate de Serviciul registratură la fila 3 dosar recurs.
C. reține că potrivit dispozițiilor art. 101 alin. 1 Cod procedură civilă, termenele se înțeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început nici ziua când s-a sfârșit termenul.
Raportat la temeiul de drept invocat, ultima zi a termenului de declarare a recursului era 29 ianuarie 2014 astfel încât, calea de atac promovată la 12.02.2014 se află în afara termenului expres prevăzut de legiuitor.
Conform dispozițiilor art. 103 alin. 1 Cod procedură civilă, neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicat printr-o împrejurare mai presus de voința ei.
Față de cele anterior expuse urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 Cod procedură civilă să fie respins ca tardiv recursul formulat de V. M. I. împotriva sentinței nr. 3846/2013 din 18 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Iași, Secția I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca tardiv recursul formulat de V. M. I. împotriva sentinței nr. 3846/2013 din 18 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Iași, Secția I civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi 12 mai 2014.
Președinte, C.-A. S. | Judecător, A. G. | Judecător, C. P. |
Grefier, A.-M. P. |
Red/tehnored SCA
3 iunie 2014
A.P. 15 Mai 2014
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 381/2014. Curtea de Apel IAŞI | Pretenţii. Decizia nr. 386/2014. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
