Contestaţie la executare. Decizia nr. 735/2014. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 735/2014 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 26-03-2014 în dosarul nr. 1808/105/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-SECȚIA I CIVILĂ-
Dosar nr._
DECIZIA NR. 735
Ședința publică din data de 26 martie 2014
Președinte - M. I. G.
Judecători - A. P.
- V. G.
Grefier - J. Părcălăbescu
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului formulat de contestatoarea ., cu sediul în S., .. 4, județ Prahova împotriva sentinței civile nr.2377 pronunțată la 4 octombrie 2013 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata C. G., cu domiciliul procesual ales la avocat B. B. E., cu sediul în București, .. 9, ..
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 12 martie 2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezentam, când, instanța, având nevoie de timp pentru a studia actele și lucrările dosarului a amânat pronunțarea la 19 martie 2014.
La 19 martie 2014, Curtea, având nevoie de timp mai îndelungat pentru a studia actele și lucrările dosarului a amânat pronunțarea la 26 martie 2014, când a dat următoarea soluție:
CURTEA:
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:
P. cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr._ , reclamanta . a formulat, în contradictoriu cu pârâta G. C., prin procurator C. L., contestație la executare împotriva titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1188 pronunțată în data de 15.02.2012 de către Tribunalul Prahova Secția I civilă în dosarul nr._, solicitând lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării titlului sus-menționat în ceea ce privește obligația sa având în vedere dispozitivul și cuprinsul sentinței civile nr. 1188 pronunțată în data de 15.02.2012 de către Tribunalul Prahova Secția I civilă în dosarul nr._ și ca urmare a lămuririi deciziei sus menționate să se dispună în consecință anularea tuturor actelor de executare întocmite de Biroul Executorului Judecătoresc M. I..
Totodată, reclamanta a solicitat, în temeiul art. 403 cod procedură civilă, suspendarea executării până la soluționarea contestației.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, prin sentința civilă nr. 1188/15.02.2012 pronunțată în dosarul nr._ de pe rolul Tribunalului Prahova, Secția I Civilă, instanța a obligat societatea la restituirea către G. C. a părții nevândute din imobilul situat în S., .. 4, jud. Prahova, constând în apartamentul nr. 1 și camera nr. 9 aparținând apartamentului nr. 2 situat la etaj. Tot prin dispozitivul sentinței menționate, instanța a acordat lui C. G. măsuri reparatorii constând în despăgubiri în cuantum de 252.300 lei reprezentând partea din imobil vândută de către subscrisa către ..
În ceea ce privește acordarea de măsuri reparatorii, a arătat că, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin 3 din Legea 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, imobilele preluate în mod abuziv de stat se restituie în natură foștilor proprietari, iar în caz contrar prin echivalent.
De asemenea, art. 26 alin. 1 și 2 din Legea 10/2001 prevede faptul că în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului, este obligat ca prin decizie motivată să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, dispozițiile fiind aplicabile și în cazul imobilelor înstrăinate și ale art. 26 din Normele metodologice de aplicare ale legii 10/2001.
Având în vedere prevederile normative expuse, a apreciat că instanța de judecată, prin sentința civilă nr. 1188/15.02.2012 s-a subrogat unității deținătoare, respectiv societății și a pronunțat hotărârea menționată prin care a stabilit cuantumul măsurilor reparatorii ca fiind de 252.300 lei.
În ceea ce privește art. 26 din Legea 10/2001 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General reținând o . aspecte privind procedurile de restituire ale imobilelor preluate în mod abuziv din care reiese clar faptul că instanța nu este competentă să se substituie unității învestite cu soluționarea unei cereri de restituire. Astfel, s-a reținut faptul că principalul efect juridic al notificării consta în investirea unității deținătoare a imobilului cu obligația rezolvării ei în condițiile prevăzute în lege, reclamantul neputând învesti cu soluționarea cererii sale atât instanța de judecată, cât și organul administrativ cu activitate jurisdicțională, cât timp procedura judiciară nu poate suplini procedura administrativă de restituire în natură, deoarece în acest fel s-ar eluda spiritul dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut faptul că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natura a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, neexistând însă nicio prevedere legală prin care instanța de judecată să se poată subroga unității deținătoare a imobilului privind obligația de emitere a unei decizii sau dispoziții motivate.
Totodată, despăgubirilor propuse prin decizie motivată le sunt aplicabile și dispozițiile Titlului VII, Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției precum și unele măsuri adiacente.
Având în vedere prevederile legale menționate, contestatoarea, a apreciat că în speță, sentința civilă nr. 1188/15.02.2012 pronunțată în dosarul nr._ de pe rolul Tribunalului Prahova, Secția I Civilă, nu conține în dispozitivul său o obligație la plată în sarcina sa, ci doar o recunoaștere în favoarea lui C. G. a măsurilor reparatorii ce i se cuvin în cuantum de 252.300 lei.
Astfel, având în vedere dispozitivul sentinței menționate, a procedat de bună-voie la emiterea deciziei din data de 31.01.2013.
P. decizia menționată, în conformitate cu art. 3 lit. c) și art. 16 alin. 1 din Titlu VII al Legii nr. 247/2005 și având în vedere faptul că măsura compensării cu un alt imobil în echivalent nu a fost posibilă, neexistând în patrimoniul societății un imobil care să aibă această valoare.
Contestatoarea a susținut că, a decis acordarea de despăgubiri în cuantum de 252.300 lei lui C. G., urmând ca acestea să fie acordate în conformitate cu art. 18 și cap. V1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. P. urmare, în conformitate cu prevederile legale, a transmis decizia către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor care va proceda la emiterea titlului de despăgubire pentru suma de 252.300 lei.
În conformitate cu prevederile cap. V1 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, ulterior demersului sus-descris, persoana interesată, respectiv C. G. urmează a se adresa Autorității pentru Restituirea Proprietăților în vederea emiterii titlului de conversie și/sau a titlului de plată.
Având în vedere cele expuse și menționate în Decizia din data de 31.01.2013, consideră că raportat la cele conținute în dispozitivul sentinței civile nr. 1188/15.02.2012 nu poate fi obligată la plata către C. G. a sumei de 252.300 lei, ci doar la emiterea unei decizii privind acordarea despăgubirilor, obligație pe care am îndeplinit-o în mod voluntar la data de 31.01.2013.
Cu privire la cererea de suspendare a executării silite, având în vedere cele arătate a solicitat contestatoarea să se dispună până la soluționarea irevocabilă a prezentei contestații suspendarea executării silite în dosarul de executare al Biroul Executorului Judecătoresc M. I. care a fost încuviințată în dosarul nr._ de pe rolul Judecătoriei S.
Consideră că sunt îndeplinite condițiile de a cere suspendarea executării având în vedere cele expuse mai sus, respectiv cuprinsul dispozitivului sentinței civile nr. 1188/15.02.2012, precum și faptul că și-a îndeplinit în mod voluntar obligațiile astfel cum sunt prevăzute de lege.
Mai mult decât atât, pentru a sublinia buna-credință a sa, contestatoarea a menționat că, la data de 01.02.2013 a fost încheiat între aceasta și C. G. procesul-verbal de predare-primire al imobilului la a cărui restituire a fost obligată prin aceeași sentință, predare-primire pe care a efectuat-o în mod voluntar.
În final a solicitat lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării titlului sus-menționat în ceea ce privește obligația sa, având în vedere dispozitivul și cuprinsul sentinței civile nr. 1188 pronunțată în data de 15.02.2012 de către Tribunalul Prahova Secția I civilă în dosarul nr._ și ca urmare a lămuririi deciziei sus-menționate să se dispună rectificarea tuturor actelor de executare întocmite de Biroul Executorului Judecătoresc M. I..
De asemenea, în temeiul art. 403 cod procedură civilă a solicitat suspendarea executării până la soluționarea prezentei contestații.
La data de 05.04.2013, intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației ca netemeinică și nelegală, menținerea ca legală și temeinică a obligației de plată a sumei de 252.300 lei la care se adaugă cheltuielile de executare.
A arătat intimata că, primul motiv invocat în cadrul contestației, este cel referitor la faptul că instanța de fond s-ar fi subrogat unității deținătoare a imobilului, în pronunțarea sentinței civile al cărui dispozitiv se atacă, a fost nevoită să formuleze cererea de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului nr._ pe rolul Tribunalului Prahova, tocmai pentru faptul că, deși a formulat notificare în baza legii nr. 10/2001, contestatoarea nu a respectat și aplicat dispozițiile legii, ignorând în totalitate notificarea sa adresată în termenul și condițiile legii, introducând acțiunea la Tribunalul Prahova, după ce, timp de circa 8 ani . avut o atitudine pasivă și a ales să ignore notificarea adresată acesteia.
A susținut contestatoarea că, potrivit deciziei nr. XX din 2007 a ÎCCJ, decizie în care se arată în mod clar faptul că, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/ dispoziției de respingere a cererilor prin care se solicită restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, decizie obligatorie.
Tribunalul Prahova a judecat cauza în fond și a apreciat în mod corect calitatea . de unitate deținătoare cât și obligația în sarcina acesteia și nu a altei persoane sau instituții, de a-i achita despăgubiri pentru partea pe care a vândut-o și pentru care a încasat prețul din imobilul proprietatea sa.
În realitate contestatoarea face afirmații contradictorii, a susținut intimata, pe de o parte arată că instanța nu avea dreptul să judece cauza în fond, neexistând nici o prevedere legală prin care instanța de judecată să se poată subroga unității deținătoare a imobilului de obligare la emiterea unei decizii sau dispoziții motivate, iar pe de altă parte recunoaște dreptul său la despăgubiri în cuantumul stabilit de aceeași instanță, de 252.300 lei, dar cu mențiunea că nu contestatoarea este debitoarea acestei sume ci alte instituții terțe, fără nici o legătură cu litigiul dintre părți.
A considerat intimata acest aspect al cererii contestatoarei vădit nelegal și netemeinic, motiv pentru care a solicitat să se constate reaua credință a contestatoarei, care prin mijloace nelegale și abuzive încearcă să nesocotească dispozițiile unui titlu executoriu și de asemenea să se constate că . debitoarea obligației de plată către aceasta a sumei de 252.300 lei reprezentând despăgubirile pentru partea pe care a vândut-o din imobilul proprietatea sa.
A arătat intimata că, emiterea de către . a deciziei nr. 111 din 31.01.2013 (decizie a cărei anulare a solicitat-o în instanță și care a făcut obiectul dosarului nr._ aflat pe rolul Tribunalului Prahova), constituie un abuz incredibil, prin această decizie contestatoarea urmărind un singur scop, acela de a scăpa de responsabilitate și de îndeplinirea obligației ce incumbă conform titlului său executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1188 din 15.02.2012.
Având în vedere că atât timp cât litigiul s-a purtat între reclamantă și pârâtă, intimata a susținut că nu pot rezulta obligații în sarcina vreunui terț care nu a avut calitatea de parte în proces și nu a putut formula apărări sau alte acte procedurale.
Solicitarea contestatoarei de suspendare a executării silite, a considerat-o netemeinică și nelegală, atât pe fond cât și din punct de vedere procedural, a susținut intimata, menită numai să tergiverseze aplicarea dispozițiilor titlului executoriu pentru o perioadă cât mai lung posibil.
A invocat intimata excepția de litispendență, susținând că între . și intimata din prezenta cauză se mai află un dosar pe rolul Tribunalului Prahova, și anume dosarul nr._, în care contestatoarea a solicitat suspendarea executări silite.
Intimata G. C. prin procurator C. L. a învederat faptul că nu mai susține excepția litispendenței invocată prin întâmpinare, la termenul de judecată din data de 25 iunie 2013.
P. aceeași întâmpinare a fost invocată și excepția de conexitate, intimata susținând că, în cadrul dosarului nr._ a solicitat anularea deciziei nr. 111/31.03.2013, decizie emisă în mod ilegal și netemeinic de către ., prin care aceasta înțelege să solicite Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților prin Comisa Națională a Despăgubirilor să ia asupra sa obligația ce incumbă de fapt . această decizie către instituția sus-amintită.
A apreciat intimata că se impune conexarea celor două cauze, având în vedere obiectul acestora, cât și pentru a evita situația în care s-ar pronunța hotărâri judecătorești contradictorii.
La termenul de judecată din data de 17 iulie 2013, tribunalul a respins excepția de conexitate a dosarului nr._ cu dosarul nr._ aflat pe rolul aceleiași instanțe.
A menționat intimata că, încă din anul 2001, contestatoarea s-a folosit de orice mijloc legal sau nu, pentru a tergiversa soluționarea acestui litigiu, nu a răspuns notificării timp de 8 ani, nu a binevoit a deschide ușa imobilului în vederea efectuării expertizei construcții din cadrul dosarului nr._, timp de 3 ani refuzând acest lucru, deși instanța i-a aplicat amenzi din acest motiv, și acum demarează aceste contestații la executare, respectiv prezenta contestație la titlu, prin care se încearcă dacă nu exonerarea de responsabilitatea plății sumei de 252.300 lei, măcar amânarea pentru cât mai mult timp a acestei plăți, în realitate, prin această nouă acțiune, contestatoarea urmărind în realitate, o nouă judecare în fond a cauzei.
La data de 25 iunie 2013, contestatoarea a depus o precizare la contestație prin care a solicitat instanței să lămurească aplicarea sentinței civile nr. 1188 din 15.02.2012 a Tribunalului Prahova pronunțată în dosarul nr._ prin stabilirea limitelor executării silite împotriva pârâtei SA P. SA a acestui titlu executoriu, cu privire la acordarea măsurilor reparatorii constând în despăgubirea în cuantum de 252.300 lei reprezentând partea vândută din imobilul situat în S., .. 4, acordate în baza art. 26 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, urmând să fie desființate actele de executare silită întocmite cu încălcarea dispozițiilor date de instanță.
După administrarea probatoriilor, prin sentința civilă nr. 2377 pronunțată la 04 octombrie 2013, Tribunalul Prahovaa respins contestația la executare ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Prahova a reținut că prin sentința civilă nr. 1188 din 15 februarie 2009, Tribunalul Prahova a respins excepția prematurității acțiunii și a admis acțiunea precizată, formulată de reclamanta C. G. (intimata din prezenta contestație) obligând pârâta . (contestatoarea din prezenta contestație) să restituie reclamantei partea nevândută din imobilul situat în S., ., județul Prahova, constând în apartamentul nr. 1, situat la etaj, compus din cameră, hol, baie, WC, bucătărie și anexă evidențiate în releveul anexat expertizei constructor R. M. și notate cu nr. 10, 11,12,13,14, 15 și camera nr. 9 aparținând apartamentului nr. 2, situat la etaj, evidențiată în același releveu, inclusiv încăperile notate cu nr. 6,7 și 8, ce reprezintă părți comune atât pentru .. P. aceeași sentință, au fost acordate reclamantei măsuri reparatorii constând în despăgubiri în cuantum de 252.300 lei, reprezentând partea vândută din imobil către .
Referitor la susținerile contestatoarei în sensul că instanța s-a subrogat unității deținătoare, respectiv acesteia și a pronunțat hotărârea menționată prin care a stabilit cuantumul măsurilor reparatorii, tribunalul a reținut că în nici un caz, prin sentința civilă nr. 1188 din 15.02.2012 nu a avut loc o subrogare a instanței, ci, având în vedere că intimata a formulat notificare din anul 2002, prin care a solicitat restituirea în natură a părți nevândute a imobilului din S., .. 9, județul Prahova și măsuri reparatorii pentru acest imobil, în situația în care vânzarea a respectat dispozițiile legii, dar nu a primit nici un răspuns.
P. sentința civilă nr. 1188/2009, ce constituie titlu executoriu, instanța nu a făcut decât să aplice dispozițiile legale, acordând măsuri reparatorii pentru partea vândută din imobilul aparținând reclamantei.
S-a mai reținut că a invocat contestatoarea decizia pronunțată de ICCJ prin care a fost admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că instanța nu este competentă să se substituie unității investite cu soluționarea unei cereri de restituire, ci este competentă doar cu soluționarea pe fond a contestației formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, precum și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
P. decizia invocată, Înalta Curte de Casație și Justiție stabilește că, în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.
De altfel, reluarea procedurilor cu caracter administrativ, precum și respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte.
În același timp, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. 1 din codul de procedură civilă și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Susținerea contestatoarei în sensul că nu poate fi obligată la plata către intimata C. G. a sumei de 252.300 lei, ci doar la emiterea unei decizii privind acordarea despăgubirilor, obligație pe care a îndeplinit-o în mod voluntar la data de 31.01.2013, a fost apreciată de instanță ca fiind nejustificată, având în vedere că, prin dispoziția nr. 11/31.01.2013, deși au fost acordate despăgubiri, în realitate, dispoziția a fost înaintată către Comisia Centrală a Despăgubirilor care va proceda la emiterea titlului de despăgubiri pentru suma de 252.300 lei, urmând ca intimata să se adreseze Autorității pentru Restituirea Proprietăților, în vederea emiterii titlului de conversie și/sau a titlului de plată, în condițiile cap. V din Titlul VII al legii 247/2005.
Tribunalul a constatat că prin această decizie nu se asigură executarea efectivă a sentinței civile nr. 1188 din 15.02.2012 ce constituie titlu executoriu, în modalitatea în care aceasta a fost pronunțată, ci, în realitate se asigură o executare în fapt parțială a acestei hotărâri, în sensul că se recunoaște dreptul intimatei la a fi despăgubită, dar pentru că imobilul nu mai există în patrimoniul său și nu mai există un alt imobil care să aibă această valoare acordă despăgubiri în sumă de 252.300 lei, dar nu efectiv, intimata fiind îndrumată să se adreseze Autorității pentru Restituirea Proprietăților.
Cererea contestatoarei privind suspendarea executării silite a fost apreciată, de asemenea, neîntemeiată, apreciindu-se că nu sunt incidente dispozițiile art.403 din Codul de procedura civila care acordă contestatoarei posibilitatea, și nu dreptul, de a obține suspendarea executării silite, instanța urmând să aprecieze dacă în raport de ansamblul circumstanțelor și intereselor executarea ar fi de natura să creeze pagube.
Apreciază instanța de fond că, în speță, contestația a fost formulată în ideea de a tergiversa executarea silită a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1188/2009 a Tribunalului Prahova.
În conformitate cu dispozițiile art. 399 din Codul de Procedură Civilă, prin contestația la titlu se urmărește clarificarea, interpretarea sau explicarea dispozitivului hotărârii în vederea executării întocmai a acestuia. Completarea dispozitivului cu pretenții care nu au fost valorificate în cursul judecății, fie prin cererile adresate instanței, fie prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, nu poate fi admisă pe această cale.
Contestația la titlu, astfel cum este reglementată de art. 400 C.pr. civ., este destinata să expliciteze dispozitivul hotărârii ce urmează a fi valorificat pentru a se putea proceda la executarea silită. Ea nu este un mijloc procedural destinat a anula sau modifica titlul executoriu, o atare finalitate putându-se realiza doar prin intermediul căilor legale de atac.
A conchis tribunalul că instanța competentă să soluționeze contestația nu poate examina împrejurări care vizează fondul cauzei și care sunt de natură să repună în discuție o hotărâre judecătorească definitivă sau irevocabilă, o soluție contrară impietând în mod grav principiul autorității de lucru judecat, ceea ce este inadmisibil.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs contestatoarea .>care a arătat că instanța a respins contestația la executare, reținând că partea din dispozitivul sentinței care constituie titlu executoriu este rezultatul aplicării dispozițiilor legale în materie, însă a omis să constate că, în realitate, nici prevederile legii, nici decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în legătură cu aplicarea art.26 alin.(3) din legea nr.10/2001 nu îndreptățesc instanțele judecătorești să oblige unitățile deținătoare la plata unor despăgubiri, varietate a măsurilor reparatorii cuvenite persoanelor care nu pot obține restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv.
Potrivit dispozițiilor art.26 alin.(l) și (2) din Legea nr.10/2001, în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului, este obligat ca prin decizie motivată să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, dispozițiile fiind aplicabile și în cazul imobilelor înstrăinate și ale art. 26 din formele metodologice de aplicare ale Legii nr.10/2001.
Modalitatea de despăgubire indiferent că este vorba despre o soluționare a notificării de către unitatea deținătoare sau dimpotrivă, de o soluționare a notificării de către instanța de judecata ca urmare a refuzului unității deținătoare de a oferi un răspuns notificatorului, este tot cea reglementată de legea specială, în speță art. 9 din Normele Metodologice de punere in aplicare ale Legii 10/2001 coroborate cu cele ale dispozițiilor Titlului VII, Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, din Legea nr. 247/2005.
A mai arătat recurenta că nicăieri în cuprinsul deciziei XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu se face mențiune despre faptul că instanța va obliga deținătorul imobilului la plata de despăgubiri pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, ci decizia XX vine să soluționeze probleme tergiversării răspunsului oferit de unitatea deținătoare, nimic mai mult, instanța putând totodată dispune restituirea în natură acolo unde acest lucru este posibil.
Consideră recurenta că din moment ce nici însăși legea 10/2001 nu prevede ca și posibilitate de acordare de către unitatea deținătoare de despăgubiri în numerar nu este posibil ca instanța de judecată, substituindu-se unității deținătoare, să acorde mai mult decât ar putea acorda potrivit legii unitatea deținătoare.
În consecință, susține recurenta, Tribunalul Prahova, pronunțând sentința ce constituie titlu executoriu, nu a obligat societatea la plata despăgubirilor către intimată, ci a recunoscut măsurile reparatorii cuvenite intimatei, acesta fiind și motivul pentru care societatea a solicitat lămurirea dispozitivului titlului executoriu, deoarece intimata a procedat la punerea acestuia în executare considerând că despăgubirile oferite de către instanța de fond reprezintă o obligație la plată efectivă, societatea nesolicitând rejudecarea în fond a acțiunii, așa cum în mod eronat a reținut instanța în fond.
Referitor la decizia emisă, recurenta arată că instanța de fond a considerat eronat că aceasta nu ar asigura executarea efectivă a titlului executoriu din moment ce aceasta și-a îndeplinit obligația de a preda bunul imobil, iar în ce privește despăgubirile a emis Decizia nr. 111/31.01.2013, acordând intimatei despăgubiri în cuantum de 252.300 lei, înaintând totodată decizia împreună cu documentația aferentă Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care va emite titlul de despăgubire, ulterior intimata urmând a se adresa Autorității pentru Restituirea Proprietăților în vederea emiterii titlului de conversie și/sau titlului de plată.
Mențiunea din dispozitiv privitoare la despăgubirile în cuantum de 252.300 lei, așa cum este ea menționată în titlul executoriu nu poate fi executată silit, întrucât nu reprezintă o obligație în sarcina societății, ci despăgubirile acordate de instanță.
În raport de motivele invocate, recurenta a arătat că se impune lămurirea titlului executoriu, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate, iar pe fond admiterea contestației la executare, în sensul lămuririi înțelesului, întinderii și aplicării sentinței civile nr. 1188 pronunțată în data de 15.02.2012 de Tribunalul Prahova în dosarul nr._ .
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs formulate, raportat la actele și lucrările dosarului, precum și la textele legale incidente Curtea reține următoarele:
Potrivit art. 399 din vechiul cod de procedură civilă, aplicabil în speță, litigiul fiind înregistrat anterior datei de 15 februarie 2013, împotriva executării silite, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare. De asemenea, dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 281/1, se poate face contestație și în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum și în cazul în care organul de executare refuză să înceapă executarea silită ori să îndeplinească un act de executare în condițiile prevăzute de lege, iar conform art.281/1 alin.1 Cod procedura civilă, în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde dispoziții potrivnice, părțile pot cere instanței care a pronunțat hotărârea sa lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile potrivnice.
P. lămurirea hotărârii se clarifică măsurile dispuse de instanță prin hotărâre atunci când, din culpa instanței, dispozitivul hotărârii nu este suficient de clar si poate genera dificultăți la momentul punerii în executare.
Ca atare, așa cum a statuat și Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 4262 din 26 iunie 2008, având în vedere că dispozitivul este partea din hotărâre care se execută, acesta trebuie să conțină elemente clare privind modalitatea de rezolvare a cererilor părților, întinderea drepturilor recunoscute și identificarea acestora prin diferiți parametri, pentru a putea fi adus la îndeplinire pe calea executării.
În speța de față, dispozitivul hotărârii nr. 1188/15.02.2012 pronunțată în dosarul nr._ de pe rolul Tribunalului Prahova, Secția I Civilă, definitivă prin respingerea ca tardiv a recursului formulat de pârâtă, a cărei lămurire se solicită este următorul:
“Respinge excepția prematurității formulării acțiunii, invocată prin întâmpinare ca neîntemeiată.
Admite acțiunea precizată, formulată de reclamanta C. G., în contradictoriu cu pârâta ..
Obligă pârâta să restituie reclamantei partea nevândută din imobilul situat în S., .. 4, jud. Prahova, constând în apartamentul nr. 1 situat la etaj și camera nr. 9 aparținând apartamentului nr. 2 situat la etaj, inclusiv încăperile notate cu nr. 6,7,8, ce reprezintă părți comune atât pentru ., cât și pentru încăperea nr. 9, acestea din urmă revenindu-i în indiviziune cu ..
Acordă reclamantei măsuri reparatorii constând în despăgubiri în cuantum de 252.300 lei reprezentând partea din imobil vândută către ..”
După cum se poate observa din studierea dispozitivului sus menționat, rezultă că atunci când instanța a înțeles să instituie în sarcina pârâtei o obligație s-a exprimat în mod neechivoc, în sensul folosirii sintagmei “obligă pârâta”.
În ceea ce privește însă măsurile reparatorii, instanța nu a mai instituit această obligație în sarcina pârâtei, ci a folosit expresia “acordă”, fără a individualiza în ce condiții aceste despăgubiri vor fi acordate și de către cine.
Ca atare, în mod corect a sesizat contestatoarea că dispozitivul sentinței este neclar și, ca atare, nu poate fi adus la îndeplinire, fiind incidente în speță, dispozițiile art. 399 c.pr.civ., raportat la art. 281/1 c.pr.civ, pentru a fi admisă cererea de lămurire a dispozitivului acestei hotărâri.
Pentru a constata care a fost intenția reală a instanței cu ocazia pronunțării sentinței ce face obiectul analizei, cu privire la aspectul modalității de acordare a despăgubirilor, Curtea de Apel, va analiza considerentele sentinței civile nr. 1188/15.02.2012 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Prahova.
Astfel, pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că autoarea reclamantei, H. Herscovici, căsătorită C., a deținut în proprietate un apartament situat la etajul 1 în blocul nr.2 construit pe terenul din S., ..5 (actuală O. G., nr.4), iar acest imobil a fost naționalizat în anul 1950, fiind dat în administrarea fostului O.J.T. Prahova și exploatat în scop turistic, iar din anul 1990, odată cu transformarea O.J.T. Prahova în societăți comerciale, a intrat în patrimoniul S.C. P. S.A. S..
P. contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.169/16.01.1999 de B.N. M. - S. - I. (f.72) și actul adițional autentificat sub nr.460/05.10.1999 de același B.N. (f.77), S.C. P. S.A. S. a înstrăinat către S.C. Ready Dental S.R.L. S. mai multe părți din imobilul ce i-a aparținut autoarei reclamantei, cu excepția apartamentului nr.1 situat la etaj (compus din cameră, hol, baie, WC, bucătărie și anexă evidențiate în releveul anexat expertizei constructor R. M. și notate cu nr.10, 11, 12, 13, 14 și 15) și camerei nr.9 aparținând apartamentului nr.2 situat la etaj (evidențiată în același releveu).
A constatat Tribunalul Prahova că potrivit art.1 din Legea nr.10/2001 rep. privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, „(1) Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr.139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi.
(2) În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”.
Aceasta este singura referire din cuprinsul acestei hotărâri cu privire la modalitatea în care se acordă despăgubirile aferente părții din imobil vândută către ., pe lângă reluarea conținutului dispozitivului și afirmația că “partea vândută către S.C. Ready Dental S.R.L., este compusă din 2 camere, bucătărie, 2 holuri și terasa de la stradă, precum și în cotă indiviză – spații de folosință comună, holul de la intrare, baia și WC-ul, valoarea sa fiind de 252.300 lei,iar solicitarea reclamantei de acordare a măsurilor reparatorii pentru partea vândută din imobil constatându-se că este și aceasta pe deplin justificată.”
Ca atare, din analiza logico-juridică a hotărârii a cărei lămurire se solicită rezultă, cu certitudine, faptul că despăgubirile se acordă în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, acesta fiind și motivul pentru care a fost folosită sintagma “acordă”și nu cea de “obligă”, folosită atunci când s-a vrut stabilirea obligației de restituire în natură a imobilului nevândut de către pârâtă.
Trebuie observat că, aceasta a fost și solicitarea reclamantei prin apărător, expusă prin concluziile orale consemnate în încheierea de ședință din data de 01.02.2012 - fila 217 dosar fond- intervenite ulterior precizărilor prin care solicita obligarea pârâtei la plata acestor despăgubiri.
Instanța de fond, a respins în mod greșit contestația la executare, reținând că partea din dispozitivul sentinței care constituie titlu executoriu este rezultatul aplicării dispozițiilor legale în materie, invocând decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în legătură cu aplicarea art.26 alin.(3) din legea nr.10/2001. Potrivit dispozițiilor art.26 alin.(l) și (2) din Legea nr.10/2001, în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului, este obligat ca prin decizie motivată să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, dispozițiile fiind aplicabile și în cazul imobilelor înstrăinate.
P. DECIZIA Nr. XX din 19 martie 2007 publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 764 din_, Înalta Curte de Casație și Justiție, a stabilit că în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Premisa de la care a pornit instanța cu ocazia pronunțării acestei decizii a fost aceea că în practica instanțelor judecătorești s-a ivit diversitate de soluții cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, în legătură cu competența instanței de a judeca pe fond contestația făcută de persoana îndreptățită împotriva deciziei/dispoziției de respingere a notificării sau a cererii de restituire formulate la instanță, în cazul în care entitatea deținătoare nu răspunde la notificare în termenul de 60 de zile prevăzut în art. 25 alin. (1) din aceeași lege.
S-a apreciat de ÎCCJ că au procedat corect doar instanțele care au considerat, contrar celorlalte păreri, că instanța judecătorească poate să dispună ea însăși, în mod direct, restituirea în natură a imobilului, atât în cazul în care constată nelegalitatea sau netemeinicia deciziei/dispoziției emise de unitatea deținătoare a imobilului, cât și în cazul când unitatea deținătoare a imobilului nu s-a pronunțat în termenul prevăzut de lege, prin decizie, respectiv dispoziție motivată, cu privire la pretențiile reclamantului care a uzat de procedurile de restituire reglementate de lege.
În acest sens a procedat și instanța învestită cu cererea reclamantei G. C., care nu primise un răspuns scris al notificării depuse în condițiile legii 10/2001, aspect care nu este însă relevant pentru dezlegarea prezentului litigiu, care se referă strict la modalitatea în care se acordă despăgubirile constatate, respectiv de către unitatea deținătoare sau în condițiile legii speciale.
Se confirmă susținerile recurentei că nicăieri în cuprinsul deciziei XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu se face mențiune despre faptul că instanța va obliga deținătorul imobilului la plata de despăgubiri pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, ci decizia XX vine să soluționeze problema tergiversării răspunsului oferit de unitatea deținătoare, instanța putând totodată dispune restituirea în natură acolo unde acest lucru este posibil.
Modalitatea de despăgubire indiferent că este vorba despre o soluționare a notificării de către unitatea deținătoare sau dimpotrivă, de o soluționare a notificării de către instanța de judecata ca urmare a refuzului unității deținătoare de a oferi un răspuns notificatorului, este tot cea reglementată de legea specială, în speță art. 26 alin. 1 și 2 din legea 10/2001, care instituie în sarcina unității deținătoare doar obligația de a propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, nu și obligativitatea plății vreunei sume de bani cu acest titlu.
Mențiunea din dispozitiv privitoare la despăgubirile în cuantum de 252.300 lei, așa cum este ea menționată în titlul executoriu nu reprezintă o obligație în sarcina societății, ci despăgubirile de care ar trebui să beneficieze reclamanta, acordate de instanță.
Posibilitatea instanței de a stabili ea însăși cuantumul acestor despăgubiri, în cazul deciziilor care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii 247/2005, ca urmare a atacării lor cu contestație, ca și cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, a fost confirmată inclusiv de decizia în interesul legii nr. 52/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial nr. 140/22.02.2008, care a stabilit că acestea nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanțelor judecătorești, sub aspectul legalității și temeiniciei, atât timp cât au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 (26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.
Această decizie a fost pronunțată datorită unei practici neunitare intervenită după modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, care a prevăzut că procedura prealabilă sesizării instanței s-a scindat în două etape, respectiv, unitatea deținătoare emite decizie/dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală stabilește valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite și titlul de despăgubiri,modalitatea în care sunt evaluate despăgubirile, așa cum sunt ele cuprinse în decizia Comisiei Centrale fiind supusă cenzurii instanței de contencios administrativ.
P. pronunțarea Deciziei sus menționate, ÎCCJ a realizat unificarea practicii în sensul că instanței civile nu-i mai revine competența de stabilire a cuantumului despăgubirilor, după . Legii nr. 247/2005, singurele acte emise în procedura prealabilă, cenzurabile în continuare pe acest aspect, fiind cele anterioare intrării în vigoare a acestui act normativ.
Faptul că instanța de fond a stabilit ea însăși cuantumul despăgubirilor a intrat în puterea lucrului judecat, hotărârea inițială a Tribunalului Prahova rămânând irevocabilă, prin respingerea recursului pârâtei ca tardiv, astfel încât nu poate fi supus controlului de legalitate pe această cale, dar nici nu poate conduce la ideea că pârâta ar fi obligată la plata acestei sume, câtă vreme legea nr. 10/ 2001 nu stabilește niciodată obligația unității deținătoare sau a unității investită cu soluționarea notificării de a plăti ea însăși, efectiv, despăgubirile recunoscute ca masuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele preluate abuziv de către stat.
Față de considerentele mai sus arătate, Curtea de Apel constată că Tribunalul nu a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 399 c.pr.civ. și în mod greșit a considerat că nu este necesară o lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 1188/15.02.2012 a Tribunalului Prahova în sensul că acordarea către reclamantă a măsurilor reparatorii constând în despăgubiri în cuantum de 252.300 lei, reprezentând partea vândută din imobilul către . se face în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 c.pr.civ., Curtea de Apel, conform disp. art. 312 alin. 3 cpr.civ., va admite recursul declarat în cauză.
În ceea ce privește solicitarea contestatoarei de anulare a tuturor formelor de executare întocmite de Biroul Executorului Judecătoresc M. I., instanța constată că nu s-a făcut dovada nelegalității acestora, în nici un mod, ele nefiind nici individualizate ca atare la dosarul cauzei, astfel încât cererea urmează a fi admisă doar în ceea ce privește lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 1188 pronunțată în data de 15.02.2012 de Tribunalul Prahova în dosarul nr._, fiind menținută soluția instanței de fond cu privire respingerea cererii de anulare a actelor de executare.
Pe cale de consecință se va dispune lămurirea înțelesului dispozitivului sentinței civile nr. 1188/15.02.2012 a Tribunalului Prahova în sensul că acordarea către reclamantă a măsurilor reparatorii constând în despăgubiri în cuantum de 252.300 lei, reprezentând partea vândută din imobilul către . se face în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor.
Făcând aplicarea dispozițiilor art. 274 c.pr.civ., precum și a principiului disponibilității părților, principiu ce guvernează procesul civil, instanța va lua act că recurenta nu a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de contestatoarea ., cu sediul în S., .. 4, județ Prahova împotriva sentinței civile nr.2377 pronunțată la 4 octombrie 2013 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata C. G., cu domiciliul procesual ales la avocat B. B. E., cu sediul în București, .. 9, ., sector 2. Modifică în parte sentința Tribunalului Prahova în sensul că:
Admite contestația în parte.
Dispune lămurirea înțelesului dispozitivului sentinței civile nr. 1188/15.02.2012 a Tribunalului Prahova în sensul că acordarea către reclamantă a măsurilor reparatorii constând în despăgubiri în cuantum de 252.300 lei, reprezentând partea vândută din imobilul către . se face în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Respinge în rest contestația.
Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 martie 2014.
Președinte, Judecători,
M. I. G. A. P. V. G.
Grefier,
J. Părcălăbescu
Red.GIM
Tehnored.PJ
2 ex./ 26.04.2014
d.f._ Tribunal Prahova
j.f. C. N.
operator de date cu caracter personal
nr. notificare 3120
| ← Rezoluţiune contract. Decizia nr. 273/2014. Curtea de Apel... | Cereri. Sentința nr. 14/2014. Curtea de Apel PLOIEŞTI → |
|---|
