Pretenţii. Decizia nr. 607/2014. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 607/2014 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 03-06-2014 în dosarul nr. 7616/105/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA NR. 607
Ședința publică din data de 3 iunie 2014
Președinte - C. - P. B.
Judecător - E.-S. L.
Grefier - N. M.
Pe rol fiind judecarea apelurilor declarate de reclamantul D. P., domiciliat în comuna Belciugatele, ., nr. 113, județul Călărași, precum și de pârâta . SRL, cu sediul ales la Cabinet Avocat A. N., din București, ., ., împotriva sentinței civile nr. 1658/10.06.2013 pronunțată de Tribunalul Prahova.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au răspuns apelantul-reclamant D. P., asistat de avocat C. F., din cadrul Baroului București, conform împuternicirii avocațiale ., nr._/2014, precum și apelanta-pârâtă . SRL, reprezentată de avocat Capus L., din cadrul Baroului Prahova, în baza împuternicirii avocațiale . nr. 243/2014.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează instanței că dosarul este la al doilea termen de judecată, apelurile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
Părțile, având pe rând cuvântul, declară că nu mai au cereri de formulat.
Curtea ia act de declarația părților, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Avocat C. F., având cuvântul pentru apelantul-reclamant D. P., susține oral motivele de apel depuse în scris la dosar arătând, în esență, că hotărârea instanței de fond este în parte nelegală și netemeinică, astfel încât solicită admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței și admiterea capătului doi al cererii de chemare în judecată, în sensul obligării pârâtei ca timp de 3 zile consecutiv, la ore de maximă audiență, să facă un anunț public referitor la hotărârea judecătorească prin care a fost stabilită săvârșirea delictului civil și daunele acordate, precum și majorarea cuantumului daunelor acordate de tribunal.
Referitor la capătul doi ai cererii de chemare în judecată solicită să se ia act că în mod greșit tribunalul l-a respins, motivarea hotărârii fiind „ștearsă” și numai într-o frază, în care se spune că solicitarea nu a fost întemeiată în drept, în condițiile în care chiar în sentință s-au arătat prevederile legale invocate de reclamant în susținerea cererii sale.
Repararea prejudiciului se poate face prin diverse metode, inclusiv alte metode decât despăgubirile bănești, jurisprudența constantă creată în aplicarea prevederilor art.998 cod civil fiind absolut relevantă, la fel și art.10 alin.2 din CEDO, coroborat cu art.11 alin.2 din Constituția României. Chiar în situația în care reclamantul nu și-ar fi întemeiat capătul de cerere în drept, astfel cum a reținut prima instanță, aceasta, avea obligația aplicării dispozițiilor art. 129 alin.4 Cod pr.civilă și să se pronunțe pe fondul cauzei.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor există o multitudine de criterii, care, coroborate, să găsească o soluție echitabilă pentru cel păgubit. În speță, nu s-a ținut seama că din probatorii au reieșit criterii incontestabile pentru cuantificarea prejudiciului.
Modul de propagare a informațiilor mincinoase, tendențioase, reluate la fiecare oră în partea de jos a ecranului, l-au prejudiciat grav pe reclamant, despre care s-a afirmat că a săvârșit infracțiuni la legea electorală. S-au depus înscrisuri din care rezultă că fapta nu a existat, aceasta fiind concluzia rezoluției parchetului, care s-a sesizat urmare celor văzute la televizor.
S-au făcut dovezi că au fost urmări grave asupra stării de sănătate a reclamantului și soției acestuia, fiind suficiente temeiuri că atingerea adusă onoarei și credibilității conduc spre o reevaluare a cuantumului despăgubirilor în sensul creșterii acestuia.
Solicită admiterea apelului și acordarea cheltuielilor de judecată, conform dovezilor depuse la dosar.
Avocat Capus L., având cuvântul pentru apelanta-pârâtă, cu privire la apelul reclamantului, solicită respingerea acestuia ca nefondat. Capătul doi al cererii de chemare în judecată arată că este întemeiat în drept, însă dispozițiile legale invocate privesc răspunderea personală, astfel încât acestea nu constituie temei de drept pentru solicitarea reclamantului.
Solicitarea reclamantului de aplicare a art. 129 alin.4 Cod pr. civilă este neîntemeiată, întrucât instanța nu are o astfel de obligație. Cum instanța de fond a respins în mod corect acest capăt de cerere, apelul este neîntemeiat sub acest aspect.
Cuantumul daunelor acordate, constituie o critică și a apelantei-pârâte, dat fiind că instanța trebuia să se raporteze la răspunderea civilă delictuală, reportajul fiind urmarea unei anchete jurnalistice, ce nu și-a dorit decât să prevină o faptă penală.
Într-adevăr, există rezoluție de neîncepere a urmăririi penale față de reclamant, dar aceasta a fost dată în 24.09.2012, iar materialul a fost difuzat în iulie 2012, astfel că pârâta nu putea aștepta soluția procurorului. Nu există în cauză nici un prejudiciu, reclamantul continuă să aibă aceeași poziție în cadrul organizației PDL, se află în procedura depunerii dosarului de pensionare.
Nu există nici vinovăția pârâtei, deoarece aceasta și-a îndeplinit sarcina de a informa opinia publică cu bună-credință.
Solicită respingerea apelului reclamantului ca nefondat și admiterea apelului pârâtei, susținut de argumentele expuse, urmare unei analize a interogatoriului luat reclamantului și probelor dosarului. Menționează că se vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Avocat C. F., având cuvântul pentru apelantul-reclamant D. P., cu privire la apelul pârâtei, arată că hotărârea este corectă și amplu motivată în afara criticilor aduse prin apelul reclamantului. Instanța de fond a examinat și analizat corect situația dedusă judecății și nu există o bază de pornire a acelui material difuzat de pârâtă. Rezoluția procurorului este clară, fapta nu există, iar în ceea ce privește prejudiciul, este clar, fiind vorba despre un linșaj informativ, nefiind nevoie să se facă dovezi, întrucât este cert.
CURTEA
Deliberând asupra apelurilor civile de față, Curtea constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr._, reclamantul D. P. a chemat în judecata pe pârâta S.C. R. S. Net S.R.L., pentru ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 600.000 EURO, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul de imagine și lezarea grava a onoarei și a demnității sale, în condițiile descrise în motivarea în fapt a acțiunii, precum și obligarea aceleași pârâte ca, timp de 3 zile consecutiv, la ore de maximă audiență, să facă un anunț public referitor la hotărârea judecătorească prin care a fost stabilita săvârșirea delictului civil și daunele acordate. Cu cheltuieli de judecată.
In motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a deținut funcția de primar al comunei Belciugatele, județul Călărași, timp de peste 20 de ani, până la alegerile locale desfășurate în iunie 2012, când nu a mai candidat pentru un nou mandat la stăruințele familiei, pentru a-i dedica mai mult timp și din motive legate de îngrijirea sănătății.
A mai arătat reclamantul că se bucură de încrederea și prețuirea oamenilor, are o familie respectabilă, iar imaginea sa publică a fost afectată de pârâtă (cu consecințe importante asupra prestigiului, onoarei și reputației sale) prin faptele săvârșite în data de 28.07.2012 (in ziua premergătoare referendumului național privind demiterea președintelui României) ce au întrecut limita decenței, bunului–simț și a deontologiei profesionale. Astfel, postul România TV a transmis, în mod repetat, de la 10 dimineața și până la miezul nopții, din oră în oră, o informație tip "reportaj live", cu o durată de 3,17 minute, în care se afirma că el, reclamantul, în calitate de primar al comunei Belciugatele și șef al organizației locale a P.D.L., ar fi reținut un număr mare de buletine și cărți de identitate ale unor săteni, împiedicându-i să voteze la referendumul din ziua următoare, comentariile având caracter jignitor și provocator, pe fondul unor imagini filmate în alte împrejurări.
A precizat reclamantul că reportajul a fost realizat într-un mod neprofesionist, afirmațiile sunt tendențioase, în material susținându-se, în mod explicit, că ar fi săvârșit infracțiunea prevăzuta de art. 52 din Legea nr. 3/2000, împiedicând mai multe persoane să își exercite dreptul constituțional de a vota. Sesizându-se din oficiu, organele de politie au efectuat imediat cercetări în cauză, întocmindu-se dosarul penal nr. 1465/P/2012, în care au fost audiați numeroși martori, s-au ridicat înscrisuri și s-au efectuat verificări ample. Prin referatul întocmit în 31 iulie 2012, organele de poliție au propus neînceperea urmăririi penale, pe considerentul că fapta nu exista, dispunându-se, prin rezoluție, la data de 24 septembrie 2012, de primul - procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria L. Gară, neînceperea urmăririi penale față de el, urmare a constatării inexistentei faptei, soluție ce este definitivă și demonstrează reaua - credința a lucrătorilor din cadrul postului de televiziune respectiv.
In ceea ce privește cuantumul prejudiciului solicitat a fi acoperit, reclamantul a apreciat că se impune a se avea în vedere persoana celui calomniat, diseminarea largă a informației, printr-un canal de televiziune cu un rating important și . care interesul publicului era maxim, reaua – credință cu care s-a acționat de către pârâtă, urmăririle devastatoare asupra onoarei, credibilității și reputației, atât în privința sa, a reclamantului, cât și a familiei sale.
A mai arătat reclamantul că urmărește ca cei implicați în fenomenul media sa înțeleagă ca libertatea de expresie și informarea publicului nu se confundă cu abuzul și reaua-credință, invocând jurisprudența în această materie a Curții Europene a Drepturilor Omului.
Față de jurisprudența invocată a instanței europene, reclamantul a arătat că demersul jurnalistic al pârâtei releva faptul ca aceasta a prezentat publicului informații, fără o verificare prealabilă și fără a avea o baza actuală, informații de natura a aduce grave prejudicii imaginii sale, fapt de natură să determine instanța să tragă concluzia că pârâta nu a acționat cu bună - credință.
In aceste condiții, a precizat reclamantul, pârâta nu se poate bucura de protecția instituită prin dispozițiile art. 10 din Convenție și, prin urmare, se poate retine că în cauza sunt îndeplinite condițiile privind răspunderea civila delictuala pentru fapta proprie prevăzute de dispozițiile art. 998 - 999 Cod civil.
Pârâta S.C. R. S. Net S.R.L. a formulat întâmpinare, solicitând ca, față de excepțiile și apărările formulate, să se dispună, în principal, admiterea excepției lipsei de interes, cu consecința respingerii acțiunii introductive ca lipsită de interes și în subsidiar, respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată, nefiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale.
In apărare, pârâta a expus situația de fapt, arătând ca reclamantul a fost, până la alegerile locale din luna iunie 2012, primar al comunei Belciugatele, județul Călărași și este, totodată, președintele organizației locale a PDL, deținând și în prezent această funcție, iar la data de 28.07.2012, ziua premergătoare referendumului național pentru demiterea președintelui României, postul de știri România TV a anunțat, în cadrul buletinelor de știri din cursul zilei respective, că fostul primar din ., a adunat cărțile de identitate ale sătenilor pentru a avea garanția că aceștia vor boicota referendumul.
A mai arătat pârâta că, în justificarea acestor susțineri, postul de știri România TV a difuzat un material video filmat cu camera ascunsă, în care jurnaliștii România TV l-au abordat pe reclamant în fața sediului PDL din . fiind că interlocutorul său este un reprezentant al organizației centrale a Partidului Democrat Liberal, s-a confesat, de fapt, echipei România TV, mărturisind că a început să strângă și a adunat deja câteva sute de buletine ale sătenilor din comună pentru a-i împiedica să voteze la referendum, cu reproducerea unor pasaje din material video. Ulterior, reclamantul nu a dorit să recunoască faptele, apelând la un limbaj injurios. Aflându-se în posesia materialului video, filmat cu o cameră ascunsă și având în vedere ca legea condamnă îngrădirea dreptului la vot, a procedat la difuzarea pe postul de televiziune România TV a materialului video în cauză.
Față de situația învederată, reclamantul a investit instanța de judecată cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, prin care a solicitat obligarea sa, a pârâtei, la plata sumei de 600.000 Euro, cu titlu de daune morale produse „pentru prejudiciul de imagine și lezarea grava a onorarei și a demnității", pe fondul difuzării pe post de televiziune a materialului video amintit anterior, susținând că organele de politie au propus neînceperea urmării penale împotriva sa, deoarece fapta nu există.
În aceste condiții, pârâta, în temeiul art. 137 alin. 1 Cod procedura civila, a invocat excepția lipsei de interes a reclamantului, susținând că activitatea judiciară nu poate fi inițiată și întreținută fără justificarea unui interes de către persoana care solicită instanței de judecată soluționarea unei cereri. Interesul reprezintă o condiție de ordin subiectiv, care se analizează în persoana celui care acționează în justiție, reprezintă folosul practic, material sau moral pe care-l urmărește cel ce promovează acțiunea, interesul trebuind, în toate situațiile, să îndeplinească cumulativ cerințele - să fie legitim, născut și actual, personal și direct, ceea ce nu se regăsește în catul în speță.
A arătat pârâta că în situația în care instanța va respinge excepția invocată anterior, apreciază că se impune respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, motivat de faptul că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv, existența faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul.
Astfel, existența sau inexistența prejudiciului trebuie privita din perspectiva posibilității reale a cuantificării prejudiciului moral, pe baza unui criteriu cert de referință, a unui punct de reper de care judecătorul să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantului.
A precizat pârâta că părerea foarte bună pe care reclamantul o are despre sine prin susținerile făcute în acțiune („este cunoscut”, „prețuit de foarte multa lume” și „afectarea imaginii sale publice de către pârâtă având consecințe teribile asupra prestigiului, onoarei și reputației sale”) nu coincide neapărat cu părerea celorlalți despre persoana sa, astfel încât judecătorul sa poată determina, în mod obiectiv, cuantumul despăgubirilor care trebuie acordate reclamantului pentru afectarea reputației sale.
F. de stările afective susținute de reclamant a fi încercate, constând în provocarea de suferință, frustrare, indignare urmare a materialului video, pârâta a considerat că nu pot avea un corespondent pecuniar, întrucât nu reprezintă un prejudiciu reparabil în bani, trăirile umane, sentimentele afectate nu pot fi evaluate și, cu atât mai puțin, nu pot fi tranzacționate.
A apreciat pârâta că jignirile aduse unor elemente ale personalității individului, pot produce efecte prejudiciabile din punct de vedere material, exclusiv, în cazul în care din fapta ilicită ar rezulta o pierdere financiară sau un vădit prejudiciu pe plan profesional, întrucât doar într-o asemenea situație se poate acoperi în bani un prejudiciului moral, situație ce nu se regăsește în cazul în speță. Reclamantul nu a suferit pierderi materiale în urma difuzării materialului filmat de jurnaliștii România TV și nici nu a suferit din punct de vedere profesional.
De altfel, în opinia pârâtei, prejudiciul moral suferit de reclamant nu este nici grav, nici important, fata de recunoașterea faptei exprimată în materialul video difuzat, iar prin cerere, susține, exclusiv, faptul că difuzarea imaginilor 1-a prejudiciat din punct de vedere moral.
Cu privire la condamnările la despăgubiri civile, față de principiul libertății de exprimare pe tărâm jurnalistic, pârâta a menționat că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că, condamnările civile la plata unor sume de bani, chiar simbolice, pot avea efect descurajant asupra unor persoane, în special ziariști sau alte persoane care folosesc libertatea de exprimare pentru a discuta probleme de interes public, întrucât o astfel de exercitare a libertății servește o importantă funcție socială.
Referitor la cuantumul despăgubirilor solicitate, pârâta a arătat că, deși doctrina și practica judecătorească acceptă posibilitatea acordării unor despăgubiri materiale (în bani) pentru prejudiciul moral produs (ceea ce nu s-a dovedit în cazul în speță) aceste despăgubiri nu trebuie să devină niciodată un mijloc de îmbogățire fără justă cauză a parții vătămate.
A mai susținut pârâta că, în ceea ce privește filmarea realizată, întreprinsă în cadrul anchetei jurnalistice, trebuie avute în vedere atât dispozițiile art. 35 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, potrivit cărora „este interzisă difuzarea convorbirilor ori a imaginilor înregistrate cu microfoane și camere de luat vederi ascunse, cu excepția situației în care înregistrările astfel obținute nu puteau fi realizate în condiții normale, iar conținutul lor prezintă un interes public justificat", cât și dispozițiile art. 31 lit. b) din același act normativ, privind caracterul de problemă/faptă/eveniment de interes public justificat al informațiilor astfel obținute și difuzate în cadrul emisiunilor incriminate, putând fi considerate a fi de interes public justificat orice probleme, fapte sau evenimente care influențează societatea sau o comunitate, în special cu privire la: (...) b) prevenirea sau probarea săvârșirii unei fapte cu incidență penală”.
În speță, a arătat pârâta că a fost vorba despre o posibilă încălcare a art. 52 alin. L din Legea nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului, conform căruia, „împiedicarea prin orice mijloace a liberului exercițiu al dreptului de a participa la referendum se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani și interzicerea unor drepturi.”
A precizat pârâta că, în acest context, postul de televiziune si-a făcut datoria de a informa publicul cu privire la faptele cu incidență penală susceptibile a fi fost întreprinse în situația dedusa judecații, având la baza o ancheta jurnalistica, informațiile de interes public aduse la cunoștința publicului de către postul de televiziune România TV au fost verificate, prin efectuarea anchetei jurnalistice în acest scop și prezentate în mod imparțial și cu bună-credință publicului, titular al dreptului la informație.
În baza probelor administrate, pin sentința civilă nr. 1658/10.06.2013, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes invocată de pârâtă, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 15.000 euro, cu titlu de prejudiciu moral. S-a respins în rest acțiunea, cu privire la celelalte pretenții deduse judecății.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că:
Interesul reprezintă folosul practic urmărit de reclamant prin promovarea acțiunii. Interesul exista atunci când prin admiterea acțiunii reclamantul ar obține recunoașterea unui drept și trebuie să îndeplinească următoarele cerințe: să fie legitim (licit, în legătură cu pretenția formulată) să fie recunoscut și ocrotit de lege, să fie exercitat cu bună credință, să fie personal (să aparțină titularului cererii) și direct, să fie născut și actual (să nu fie supus unei condiții suspensive sau unui termen suspensiv și cel care acționează, în cazul în care nu ar face acest lucru, s-ar expune unui prejudiciu).
Verificarea în fapt a existentei dreptului se face tocmai pe calea acțiunii, hotărârea judecătoreasca fiind cea care va stabili existența sau inexistența dreptului ori a interesului.
Justificarea interesului judiciar incumbă reclamantului și vizează, în principal, momentul inițial al procesului, în concret, acela al promovării acțiunii. Interesul trebuie să fie personal, adică să fie propriu celui ce promovează acțiunea și celui care se apără în procesul civil.
Despăgubirile sunt solicitate de reclamant urmare a prejudiciului suferit prin fapta pârâtei și chiar dacă destinația despăgubirilor ar putea avea un scop caritabil, aceasta nu schimbă cerința interesului, care rămâne și în cauza de față personal și direct.
Fiind îndeplinite condițiile cumulative ale interesului, tribunalul a constatat că excepția lipsei de interes invocată de pârâtă este neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut următoarele:
Reclamantul a deținut funcția de primar al comunei Belciugatele, județul Călărași. Faptele pretins săvârșite de către acesta au privit data de 28.07.2012, ziua premergătoare desfășurării Referendumului național.
Prin rezoluția de neîncepere a urmăririi penale dată de P. de pe lângă Judecătoria L. Gară în dosarul nr.1465/P/2012, la data de 24.09.2012, s-a dispus, față de reclamant, soluția de neîncepere a urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută și pedepsită de art.52 din Legea nr.3/2000, constatându-se că fapta nu există, în sensul că reclamantul nu a întreprins nicio acțiune de strângere a unor acte de identitate pentru împiedicarea exercitării dreptului de vot pentru mai multe persoane din .> În referatul cu propunere de neîncepere a urmăririi penale întocmit de organele de cercetare penală ale poliției judiciare din cadrul Inspectoratul de Poliție Județean Călărași, s-a reținut că, la data de 28.07.2012, organele de poliție s-au sesizat din oficiu privind materialul difuzat de postul de televiziune pârât cu privire la faptele pretins săvârșite de reclamant, în sensul strângerii actelor de identitate ale cetățenilor, în scopul de a împiedica exercitarea dreptului de vot, acesta fiind filmat cu o cameră ascunsă în timp ce purta discuții cu un reporter al Televiziunii România TV.
Din declarațiile celor audiați în cursul cercetării penale a rezultat că cei în cauză nu au fost contactați de reclamant, nu a avut discuții și nici nu au fost sunați pentru strângerea cărților de identitate și împiedicarea exercitarea dreptului la vot, fiind verificate prin sondaj un număr de 10 persoane asupra cărora au fost găsite documentele de identitate personale, ceea ce a determinat formularea propunerii de a nu se începe urmărirea penală față de reclamant.
Potrivit art. 72 din Codul civil, ce consacra dreptul la demnitate, „(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75”.
Orice persoană are dreptul la propria imagine se consacra în art. 73 din cod, pentru ca, în art. 74 se arata ca, „sub rezerva aplicării dispozițiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieții private: b) interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârșită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoștință de cauză, a unei asemenea interceptări; c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spațiu privat, fără acordul acesteia; f) difuzarea de știri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viața intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză.”
De asemenea, potrivit art. 1357 alin. (1) Cod civil „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare”. Pentru aprecierea vinovăției se va ține seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum și, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi, se arata în art. 1358 din cod.
Autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat și când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios și, prin felul în care se manifestă, creează aparența unui drept subiectiv, astfel cum dispune art. 1359 din Codul civil privind repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes.
Este adevărat că, potrivit art.1365 Cod civil, instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite, dar soluția pronunțată în cursul urmăririi penale de către procuror se impune în fața instanței civile investită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală în care fapta de care a fost acuzat reclamantul, ce a făcut obiectul materialului video difuzat de pârâtă, a fost deja cercetată de organele de urmărire penală, constatându-se inexistența acestei fapte.
Faptele de natură penală pretins săvârșite de reclamant, obiect al infracțiunii prevăzut de disp. art.52 din Legea nr.3/2000, s-au constatat că nu există, iar rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, rămasă definitivă, deși nu se bucură de autoritatea de lucru judecat, nu poate fi ignorată în sensul „adevărului judiciar stabilit de procuror”. A interpreta altfel înseamnă a ignora soluția de urmărire penală, constatările acestuia ca rezultat al unui proces penal și al cercetării aferente și prezumția de adevăr de care se bucură actul de urmărire penală.
În speță, tribunalul a constatat întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii civile a pârâtei cu privire la existența unei fapte ilicite (difuzarea unui material video pe parcursul zilei premergătoare Referendumului din data de 28.07.2012, în mod repetat, în cadrul principalelor buletine informative) existența unui prejudiciu de natură morală suferit de către reclamant (cât timp s-a constatat în cursul procesului penal că acuzațiile aduse în materialul filmat nu au fost reale și, mai mult, nu au îmbrăcat caracter penal) existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită a pârâtei și prejudiciul suferit (martorii ascultați arătând că reportajul difuzat de postul de televiziune referitor la pârât a avut un efect negativ asupra familiei, rudelor, cetățenilor din comună).
Sub aspectul legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, martorul B. N. a făcut vorbire de starea de boală a soției reclamantului ce s-a datorat reportajului defăimător, stare de fapt confirmată și de martorul R. I., care a arătat percepția acuzațiilor din material asupra cetățenilor din comună și asupra membrilor familiei reclamantului.
Probele testimoniale au susținut cele afirmate de reclamant în acțiune, în sensul că materialul filmat și difuzat a avut urmări asupra prestigiului și reputației sale, i-a fost afectată imaginea și prin prisma fostei funcții publice deținute.
În ceea ce privește condiția ultimă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, respectiv existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, tribunalul a constatat că, pe tărâm delictual, răspunderea delictuală se angajează chiar și pentru cea mai ușoară culpă.
Sub acest aspect existența vinovăției va fi analizată și prin prisma dispozițiilor art.10 din CEDO și a Jurisprudenței Curții Europene.
Articolul 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului garantează libertatea de exprimare și informare, astfel: 1. Fiecare are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept va include susținerea opiniilor și primirea sau distribuirea de informații și idei fără intervenția autorităților publice și fără a tine cont de frontiere. Acest articol nu interzice statelor solicitarea licențelor pentru întreprinderile de difuziune, televiziune și cinema. 2. Exercitarea acestor libertăți, deoarece implica datorii și responsabilități, poate fi subiectul unor asemenea formalitatea, condiții, restricții și penalități după cum prevede legea și care sunt necesare ., în interesele securității naționale, teritoriale sau securității publice, pentru a preveni dezordinile sau infracțiunile, pentru protecția sănătății sau a moralei, pentru protecția reputației sau a drepturilor altor persoane, pentru a preveni divulgarea informațiilor primite confidențial sau pentru menținerea autorității sau imparțialității sistemului judiciar. Articolul 10, paragraful 1 garantează libertatea de exprimare și informare, adică libertatea de exprimare și libertatea de a susține opiniile și de a primi sau distribui informații și idei fără intervenția autoritarilor de stat și fără a tine cont de frontiere.
In ceea ce privește jurisprudența instanței europene invocată de altfel de ambele părți, în dovedirea temeiniciei pretențiilor, dar și în apărare, tribunalul a reținut că, Curtea a reamintit în jurisprudența sa că impactul potențial al mijlocului de exprimare vizat trebuie luat în considerare în examinarea proporționalității ingerinței. Curtea a explicat că trebuie să se tina seama de faptul ca mediile audiovizuale au efecte mult mai puternice și imediate fata de presa scrisa (Jersild c.Danemarcei).
Astfel, nu se poate susține că materialul filmat, difuzat pe parcursul unei zile întregi, în mod repetat, la ore de maximă audiență, nu a avut un efect puternic și imediat în sensul celor constatate de Curte și arătate anterior.
De asemenea, Curtea arată că, în evaluarea proporționalității unei ingerințe în exercitarea libertății de exprimare, trebuie să se distingă cu grija între fapte și judecăți de valoare. Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, ultimele nu se pretează la o demonstrație a exactității lor (De Haes .). Pentru judecățile de valoare, obligația de a le dovedi este, deci, imposibil de îndeplinit și aduce atingere libertății de opinie, element fundamental garantat de articolul 10 (Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Frantei).
Curtea a acceptat ca necesitatea unei legături intre o judecată de valoare și faptele ce stau la baza sa poate să varieze de la caz la caz, în funcție de circumstanțele specifice (Feldek c. Slovaciei). Necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecații de valoare este mai puțin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (Feldek c. Slovaciei; Standard Verlags GMBH și Krawagna-Pfeifer c. Austriei). Desigur, atunci când este vorba despre alegații cu privire la comportamentul unui terț, poate fi uneori dificil să se distingă între imputarea unor fapte și judecăți de valoare.
Totodată, exercițiul libertății de exprimare comportă datorii și responsabilități, a căror întindere depinde de situație și de procedeul tehnic utilizat (Stoll c. Elvetiei) și că garanția oferită de articolul 10 jurnaliștilor este subordonată condiției ca cei interesați să acționeze cu bună credință, astfel încât sa furnizeze informații exacte și demne de încredere, cu respectarea deontologiei jurnalistice (Radio France și altii c. Franței; Colombani și alții c. Franței ; Bladet Tromsø și Stensaas c. Norvegiei, Cumpana și Mazare c. României; S. și S. c. României).
Curtea a reamintit că ziariștii care redactează articole asupra procedurilor în curs trebuie sa fie atenți să nu depășească limitele fixate în scopul unei bune administrări a justiției și să respecte dreptul persoanei cercetată penal de a fi prezumată nevinovată (Worm c. Austriei; Du Roy și Malaurie c. Franței). Dacă, în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când este informată de malversațiuni prezumate ale aleșilor locali și funcționarilor publici, faptul de a indica direct persoane determinate, indicând numele și funcțiile acestora, implică pentru reclamanți obligația de a furniza o baza factuală suficientă (C. și M. c. României; Lesnik c. Slovaciei; Vides Aizsardzibas Klubs c. Letoniei).
Într-o cauza, Curtea a decis că, în lipsa bunei credințe și a bazei factuale, deși articolul litigios se înscrie într-o dezbatere mai largă și foarte actuală pentru societate – corupția funcționarilor – afirmațiile reclamanților nu sunt expresia unei „doze de exagerare” sau de „provocare” care este permisă în cadrul exercitării libertății jurnalistice (S. și S. c. României).
In ceea ce privește limitele criticii admisibile, ele sunt mai largi cu privire la un om politic, care acționează în calitatea sa de persoana publica, decât cu privire la un simplu cetățean. Un om politic se expune inevitabil și conștient unui control atent al faptelor și gesturilor sale din partea ziariștilor, a organizațiilor neguvernamentale, cum este reclamantul, ca și a masei de cetățeni și trebuie să arate o mai mare toleranță în aceasta privința. El are, desigur, dreptul la protejarea reputației sale, chiar în afara cadrului vieții sale private, dar imperativele acestei protecții trebuie sa fie puse în balanță cu interesele liberei discutări a chestiunilor politice, excepțiile la libertatea de exprimare impunând o interpretare restrictiva (Oberschlick c. Austriei (nr. 1) ; Vereinigung demokratischer Soldaten Österreichs și Gubi c. Austriei).
Reclamantul și-a invocat calitatea de om politic, cu privire la care Curtea a reținut următoarele:
„Prețioasă pentru orice persoană, libertatea de exprimare este foarte importantă pentru un ales al poporului; el își reprezintă alegatorii, le semnalează preocupările și le apără interesele. în consecință, ingerințele în libertatea de exprimare a unui om politic, membru al unui partid de opoziție, impun Curții un control din cele mai stricte (Castells c. Spaniei; Jerusalem c. Austriei; Incal c. Turciei). În plus, într-o democrație, parlamentul sau organele comparabile acestuia sunt tribune indispensabile dezbaterii politice. O ingerință în libertatea de exprimare exercitată în cadrul acestor organe nu s-ar putea deci justifica decât prin motive imperioase (Jerusalem c. Austriei; Roseiro Bento c. Portugaliei)”.
Dacă presa nu trebuie să depășească anumite limite, ce țin mai ales de „protecția reputației și drepturilor altuia”, „securitatea națională”, „autoritatea puterii judiciare”, îi incumbă totuși sarcina de a comunica, cu respectarea obligațiilor și responsabilităților sale, informații și idei asupra chestiunilor politice, ca și asupra altor teme de interes general (De Haes și Gijsels c. Belgiei; T. c. Luxemburgului, Colombani și alții c. Franței).
Funcției sale, care constă în difuzarea informațiilor, i se adăugă dreptul publicului de a le primi, sub acest aspect apărările pârâtei în sensul că materialul video incriminat a fost unul de maxim interes public pentru prevenirea sau probarea săvârșirii unei fapte cu incidență penală nu mai pot fi primite cât timp s-a constatat nevinovăția reclamantului în cursul unei cercetări penale, astfel că demersul jurnalistic, chiar și în contextul unei teme de interes general dată de încălcarea legislației privind desfășurarea referendumului și semnalare în presă a unor astfel de încălcări, nu se mai justifică, acuzațiile dovedindu-se nefondate.
Articolul 10 protejează modul de exprimare și sub acest aspect și prin prisma celor statuate de Curte a fost analizat și modul în care s-a prezentat informația cu privire la acuzația adusă reclamantului în materialul difuzat, astfel:
Prin aceeași jurisprudența, Curtea arată că „metodele ce permit realizarea de reportaje obiective și echilibrate pot să varieze considerabil, în funcție, mai ales, de mijlocul de comunicare folosit în cauza respectiva; nu revine Curții și nici instanțelor naționale de altminteri, sa se substituie presei pentru a decide ce tehnica jurnalistica trebuie adoptata de ziarist. Articolul 10, în esență, lasă ziariștilor grija de a decide daca este necesar sau nu sa se reproducă suportul informațiilor pentru aprecierea credibilității acestora (Fressoz și Roire c. Franței). Cerința generală ca ziariștii să se distanțeze sistematic și formal de conținutul unei citări care ar putea insulta terțe persoane ori le-ar putea provoca sau ar aduce atingere onoarei lor nu se conciliază cu rolul mass-mediei de a informa publicul cu privire la faptele, ideile sau opiniile existente în societate la un moment dat (T. c. Luxemburgului ; Radio France și alții c. Franței). Pentru Curte, atunci când presa contribuie la dezbaterea publică asupra chestiunilor care suscită o preocupare legitimă, ea trebuie în principiu să se poată sprijini pe rapoarte oficiale fără sa trebuiască sa întreprindă cercetări independente”.
Curtea precizează ca obligația jurnaliștilor de a furniza o baza actuală solida pentru alegațiile litigioase nu implica obligația de a dezvălui numele persoanelor care au furnizat informațiile pe care s-au bazat pentru a-si redacta articolele (C. și Mazare c. României) prin raportare la chestiunile pe care aceasta a dorit să le supună dezbaterii prin intervențiile sale din presă.
Însă, rămânând la hotărârea din cauza N.-Dellkeza și corelând-o cu ultimele hotărâri pronunțate împotriva României pe temeiul art. 10 din Convenție (cauza B. c. României, cauza T. c. României și cauza I. C. c. României) tribunalul a constatat că principala critică pe care Curtea o aduce instanțelor naționale o reprezintă „omisiunea acestora de evalua cauza prin raportare la întregul ansamblu circumstanțial. De cele mai multe ori instanțele naționale își limitează analiza la caracterul ofensator sau insultător al termenilor utilizați, ignorând alte elemente importante de care nu poate fi lipsită o abordare obiectivă, completă și corectă a limitelor criticilor admisibile”.
Astfel, atât în cauza B., cât și în cauza T., instanțele au ignorat interesul public pentru tema supusă dezbaterii și calitatea de persoană publică a persoanei criticate, elemente care ar fi fost de natură să conducă la interpretare mai largă a libertății de exprimare. Cauza N.-Dellakeza completează tabloul lipsei de abordare globală a circumstanțelor cauzei de către instanțele naționale, Curtea precizând expres că «instanța națională nu a acordat atenție contextului în care a fost publicat articolul» (par. 64).
Curtea a analizat și problema stabilirii limitelor criticii admisibile, în special în domeniul mass-media, care este una spinoasă, cu atât mai mult cu cât se diversifică, invariabil, formele de exprimare la nivelul societății. Jurisprudența Curții este extrem de bogată în criterii, elemente și raționamente care, cunoscute și uzitate, pot ajuta judecătorul național în înțelegerea și relaționarea eficientă a tuturor circumstanțelor cauzei. Aplicarea conjugată a criteriilor jurisprudențiale (precum relația dintre dreptul la libertatea de exprimare prevăzut de art. 10 și dreptul la imagine, bună reputație și viață privată protejate de art. 8 din Convenție; calitatea, funcția sau notorietatea persoanei supuse criticii jurnalistice; stilul jurnalistic, forma și contextul în care este formulat și transmis mesajul critic; interesul public pentru tema dezbătută de jurnalist; buna-credință a jurnalistului; raportul dintre judecăți de valoare și fapte materiale concrete; doza de exagerare și provocare specifică limbajului jurnalistic) conduce la stabilirea cu exactitate a unei eventuale depășiri a limitelor criticii admisibile în fiecare caz concret și, foarte important, permite oferirea de către instanțele naționale a unor argumente „relevante și suficiente” pentru sancțiunile și măsurile care se impun.
A concluzionat tribunalul că există motive „relevante și suficiente” pentru justificarea sancțiunii aplicate pârâtei în temeiul art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și al dispozițiilor civile evocate anterior, în sensul obligării acesteia la plata către reclamant a sumei de 15.000 euro, cu titlu de prejudiciu moral, apreciind ca fiind rezonabilă în raport de următoarele criterii: de cuantificare a prejudiciului reclamat date de funcția publică de primar deținută de reclamant pe o perioadă îndelungată de timp (peste 20 de ani) actuala funcție de președinte al unei organizații de partid, inexistența faptei de strângere a unor acte de identitate cu scopul de a împiedica mai multe persoane din . dreptul de vot (constatată de procuror) pretinsa faptă fiind obiectul acuzațiilor din materialul filmat, tulburările suferite de membrii de familie, efectele negative resimțite de aceiași membrii ai familiei reclamantului (afectarea stării de sănătate a soției acestuia) consecințele pe plan personal, social și familial astfel cum au rezultat din probatoriul testimonial administrat, constatările rezultate din înregistrările audio-video cu privire la frecvența difuzării materialului, conținutul acestuia, aspectele imputate ce s-au dovedit a fi neadevărate, indiciile și datele de care a dispus pârâta, pentru informațiile prezentate în material, statutul de persoană publică a reclamantului, notorietatea, caracterul de interes public al temei ce a format subiectul reportajului difuzat și impactul acesteia în rândul publicului, toate acestea reprezintă criterii de apreciere, în concret, a prejudiciului suferit și de stabilire a unei despăgubiri pentru repararea acestuia care să fie suficientă în contextul în care s-au săvârșit faptele ilicite.
Tribunalul a apreciat că suma de 15.000 euro, cu titlu de prejudiciu moral, reprezintă o despăgubire suficientă pentru fapta prejudiciabilă. S-a respins în rest acțiunea cu privire la celelalte pretenții deduse judecății, constând în obligarea pârâtei ca, timp de 3 zile consecutiv, la ore de maximă audiență, să facă un anunț public privitor la hotărârea judecătorească și daunele acordate, petit care nu a fost întemeiat în drept, apreciindu-se că soluția de admitere în parte a capătului principal și despăgubirile acordate acoperă real și pe deplin prejudiciul încercat.
Împotriva sentinței au exercitat calea de atac a apelului (astfel cum a fost recalificată de Curte) atât reclamantul, cât și pârâta.
În apelul său, reclamantul, după prezentarea situației de fapt, a susținut, în esență, că, în mod greșit, prima instanță i-a respins cererea privind obligarea pârâtei de a face anunțurile publice privind reținerea în sarcina sa a unui delict civil. Din motivarea hotărârii rezultă că solicitarea sa nu ar fi fost „întemeiată în drept”, afirmație ce nu corespunde realității, el făcând trimitere (cum de altfel a reținut și instanța) la prevederile referitoare la protecția drepturilor personale nepatrimoniale (îndeosebi cele referitoare la imagine și reputație) și la răspunderea civilă delictuală. Or, unul din principiile generale în această materie îi constituie repararea integrală a prejudiciului suferit de victima faptului ilicit, prin mijloacele pe care instanța le consideră cele mai adecvate în acest sens, inclusiv alte măsuri decât despăgubirile bănești. Jurisprudența creată în aplicarea prevederilor art. 998 din vechiul Cod civil este absolut relevantă.
În același context, a mai invocat art. 10 alin.2 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, coroborat cu art.11 alin.2 din Constituția României.
Pe de altă parte, dispoziții normative extrem de relevante, pe deplin aplicabile în speță, sunt cuprinse și în art. 41 din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului (art. 30, 332, 34, 35, 37, 39 ș.a.).
De altfel, chiar dacă - ad absurdum și pentru rigoarea argumentației – nu ar fi dat încadrarea juridică unor fapte pe care le-a prezentat pe larg, instanța avea îndatorirea să facă aplicarea prevederilor art. 129 alin.4 Cod pr.civilă și, în orice caz, să se pronunțe asupra fondului cererii sale.
A precizat apelantul că satisfacția morală pe care ar obține-o prin obligarea pârâtei să anunțe public hotărârea judecătorească este extrem de importantă. Chiar și tardivă, o astfel de statuare cu autoritatea justiției, a faptului că pârâta a greșit terfelind imaginea sa publică, împroșcându-l cu noroi și acuzându-l pe nedrept, pe un post de televiziune important, de comiterea unor infracțiuni grave, este justificată, necesară și echitabilă.
Referitor la motivul de apel vizând cuantumul daunelor morale acordate, apelantul a arătat că, deși tribunalul a soluționat corect principala problemă de drept dedusă judecății și anume aceea că pârâta a săvârșit un fapt ilicit cauzator de prejudicii și că nu se poate prevala de argumente referitoare la libertatea de exprimare și de informare, suma ce i-a fost acordată cu titlu de despăgubiri bănești reprezintă 2,5% din cea solicitată, nefiind de natură să „acopere real și pe deplin prejudiciul încercat”, cum greșit a reținut instanța.
Astfel, nu s-a ținut seama că, din probatorii necontestate, administrate nemijlocit de instanță, au rezultat aspecte relevante, cum sunt: notorietatea sa publică (primar mai bine de 20 de ani al unei comune mari din proximitatea capitalei, președinte al organizației locale a unui partid politic important); gravitatea extremă a acuzațiilor aduse – săvârșirea unei infracțiuni la legea electorală, pedepsibilă cu ani grei de închisoare; modul de difuzare a informațiilor false – reportaje mincinoase prezentate pe postul TV, în mod repetat, pe parcursul unei zile întregi, din oră în oră, abundând în comentarii tendențioase, precum și inserarea pe crawl, în partea de jos a ecranului a știrii false, timp de peste 10 ore; reținerea de către organele judiciare că „fapta nu există”; momentul politic extrem de tensionat – sâmbăta, 28 iulie 2012, în ziua premergătoare referendumului vizând demiterea Președintelui, când, pe parcursul a peste 12 ore, sute de mii de telespectatori au luat cunoștință de acuzele grave și nefondate aduse lui, reclamantului; afectarea gravă a stării de sănătate a sa și a soției sale; ecoul stârnit la nivelul comunității locale și nu numai, el fiind membru și activist cunoscut al unui partid politic important.
A precizat apelantul că toate aceste împrejurări ar fi trebuit să conducă la acordarea unor despăgubiri mult mai substanțiale, în concordanță cu gravitatea și efectele delictului săvârșit de pârâtă.
La rândul său, pârâta, în apelul declarat, după prezentarea situației de fapt, a susținut, în esență, că, în mod greșit, prima instanță a reținut existența faptei ilicite, constând în difuzarea materialului video, raportându-se exclusiv la aspectul că față de reclamant s-a dispus, prin rezoluție de neîncepere a urmăririi penale dată de parchet la data de 24.09.2012, soluția de neîncepere a urmăririi penale.
Potrivit art. 1365 Cod civil, instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale, de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal sau de soluția dată de procuror în cursul urmării penale. Dimpotrivă, prima instanță trebuia să se limiteze exclusiv la elementele constitutive ale unei potențiale fapte ilicite, la momentul difuzării materialului video. Or, din această perspectivă, instanța trebuia să dea prioritate faptului că însuși reclamantul este cel care recunoaște comiterea unei fapte având un potențial caracter penal, aspect ușor de observat prin simpla lecturare a transcriptului emisiunii.
Deși tribunalul admite că tema abordată este o temă de interes public justificat, dată de încălcarea legislației privind desfășurarea referendumului, persistă în eroarea de a lega, în mod indisolubil, soluția procurorului, dată în cursul urmăririi penale, de decizia sa, a pârâtei, de difuzare a materialului video.
A precizat apelanta că, potrivit știrii difuzate de ea pe post, ulterior difuzării materialului video, a arătat că „conducerea IPL Călărași a deschis o anchetă în urma reportajului difuzat de România TV, în care președintele PDL Belciugatele recunoaște că ar fi reținut buletinele mai multor alegători din județ” .
Nu putea aștepta finalizarea cercetărilor penale întreprinse de organele abilitate, întrucât materialul video a fost difuzat tocmai pentru a preveni o faptă penală – împiedicarea exercitării dreptului legal al cetățenilor la vot. La momentul difuzării materialului video nu erau începute cercetările penale. Cercetările au fost inițiate tocmai ca urmare a difuzării materialului video, existând aparența vădită a comiterii unei infracțiuni de către reclamant.
A apreciat apelanta că reclamantul nu a dovedit în nici un fel prejudiciul suferit, context în care obligarea sa la plata sumei de 15.000 euro nu este justificată. Atâta timp cât prejudiciul nu există, nu se poate vorbi despre lezarea valorilor morale ale reclamantului, despre existența unui prejudiciu concret, actual și, pe cale de consecință, nu este satisfăcută nici această condiție a atragerii răspunderii sale civile delictuale.
De altfel, suma acordată de instanța de fond, în cuantum de 15.000 euro (echivalentul a aproximativ 68.000 lei) este vădit disproporționată inclusiv în raport de daunele morale acordate de instanțele naționale și europene în cauze cu privire la încălcarea drepturilor nepatrimoniale. Astfel, în cauza S. contra României s-au acordat daune morale în cuantum de 3000 euro, în cauza P. contra României s-au acordat daune morale în cuantum de 5000 euro, iar decizia nr. 896/2007 vizează o sentință a instanțelor române din 2003, prin care s-au acordat daune morale în cuantum de 25.000 RON (_ ROL) reprezentând echivalentul a aproximativ 5000 euro.
Mai mult, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că, condamnările civile la plata unor sume de bani, chiar simbolice, pot avea efect descurajant asupra unor persoane, în special atunci când este vorba de ziariști sau alte persoane care folosesc libertatea de exprimare pentru a discuta probleme de interes public, deoarece o astfel de exercitare a libertății servește o importantă funcție socială.
A mai susținut apelanta că, în speță, nu este îndeplinită nici condiția vinovăției.
Principiul care guvernează răspunderea civilă delictuală în domeniul atitudinii psihice a autorului faptei păgubitoare este principiul unității culpei, conform căruia orice vinovăție, independent de gravitatea sa, angajează răspunderea autorului. În apărarea opiniilor sale, jurnalistul este îndrituit prin lege să invoce onestitatea, buna sa credință, ca exoneratoare de răspundere delictuală.
Astfel, având în vedere prevederile art.30 alin.(1) din Constituția României și Rezoluția 1003 (1993) cu privire la etica ziaristică adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, opiniile trebuie să fie oneste, cinstite, nu neapărat adevărate sau în concordanță cu adevărul admis sau acceptat, iar delictele de presă trebuie să rețină, în calificarea actului publicistic, prezumția absolută de onestitate a autorului. În cazul jurnalistului, intenția trebuie să fie vinovată, demonstrată cu probe indubitabile, iar acesta își poate demonstra onestitatea, respectiv buna-credință și, deci, nevinovăția.
Așadar, problema este de a accepta, în fapt și în drept, prezumția absolută de onestitate, când este vorba de domeniul, atât de diferit de oricare altul, al mass-media.
Potrivit jurisprudenței CEDO, prevalează principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare, elementul determinant trebuind să fie buna-credință a autorului afirmațiilor care afectează reputația persoanei. Așadar, atunci când persoana acuzată de săvârșirea unui delict nu poate dovedi întru totul exactitatea afirmațiilor sale, este necesară analizarea atitudinii subiective a acestuia în raport cu adevărul afirmațiilor sale, cât și cu scopul demersului, constituit în speță de informarea publicului asupra unor chestiuni de interes public (Cauza C. și M. contra României).
A precizat apelanta că materialul video conține informații obținute din surse verificate conform normelor deontologice aplicabile în materie, aspect ce rezultă, fără dubiu, din conținutul materialului. Jurnaliștii România TV au urmărit să-și îndeplinească cu bună-credință sarcina de a informa opinia publică asupra unor chestiuni de interes public și nu au fost determinați în demersul lor de intenția de a leza în mod gratuit și nejustificat reputația reclamantului, astfel încât se poate trage concluzia că ne aflăm în prezența unui demers jurnalistic legitim, la nivelul căruia jurnaliștii în cauză au fost ghidați de bună-credință.
Concluzionând, apelanta a solicitat admiterea apelului său, schimbarea în tot a sentinței, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
Examinând actele și lucrările dosarului, în raport de criticile formulate, precum și de dispozițiile legale incidente în cauză, Curtea reține următoarele:
Sub un prim aspect, Curtea reamintește că, potrivit dispozițiilor art.1357 Cod civil, pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie întrunite, cumulativ, patru condiții, respectiv – existența unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și a vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul.
Pe de altă parte, se impune a se preciza că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat principiul conform căruia limitele criticii admisibile în cazul oamenilor politici sunt mai largi decât în cazul particularilor, ceea ce determină, corelativ, o protecție mai redusă a acestora în fața criticilor.
Instanța de contencios european a subliniat că, într-o societate democratică, puterile publice se expun, în principiu, controlului permanent din partea cetățenilor și, sub rezerva bunei-credințe, fiecare trebuie să poată atrage atenția opiniei publice asupra situațiilor pe care le consideră ilegale (Cauza Vides Aizsardzibas Klubs c.Letoniei, Cauza Nilsen și Johnsen c.Norvegiei, Cauza Lingeus c. Austriei).
În speță, situația de fapt se prezintă astfel:
La data de 28.07.2012, ziua premergătoare referendumului național pentru demiterea președintelui, postul de știri România TV a anunțat, în cadrul buletinelor de știri difuzate în cursul zilei respective, că există indicii că fostul primar din ., președintele organizației locale a P.D.L. (reclamantul din cauza pendinte judecății) adună cărțile de identitate ale sătenilor, pentru a avea garanția că aceștia vor boicota referendumul.
Anunțul a fost justificat prin difuzarea unui material video, filmat cu camera ascunsă, în care jurnaliștii România TV, în fața sediului PDL din . abordat pe reclamant, care, convins că interlocutorul său este un reprezentant al organizației centrale a PDL, s-a confesat, de fapt, echipei România TV.
În acest context, dată fiind calitatea reclamantului de om politic, expus astfel unei limite mai largi de „critică admisibilă”, precum și natura temei abordate, de interes public justificat, dată de încălcarea legislației privind desfășurarea referendumului, Curtea apreciază că s-a păstrat echilibrul între libertatea de exprimare a pârâtei, reglementat de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dreptul reclamantului de a i se respecta onoarea, reputația, în sensul art.8 din Convenție.
Față de considerentele expuse, raportat la obiectul pricinii deduse judecății, nu are relevanță juridică soluția din dosarul penal, cu atât mai mult cu cât în anunț s-a făcut referire numai la existența unor indicii de împiedicare de către reclamant a exercitării dreptului legal al cetățenilor la vot, iar libertatea de exprimare ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de Convenție, raționamentul judecătorului fondului neavând fundament legal.
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Ea acoperă nu numai „informațiile” sau „ideile” care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis, în absența cărora nu există societate democratică” (Cauza Handyside c. Marii Britanii).
În considerarea argumentelor expuse, nefiind întrunită cerința existenței faptei ilicite, conform dispozițiilor legale menționate în precedent, nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtei, astfel că, în temeiul art. 296 Cod pr.civilă (forma în vigoare la data introducerii acțiunii, aplicabilă în speță față de dispozițiile art.24 și art. 25 alin. 1 Cod pr. civilă, forma actuală) Curtea va admite apelul declarat de pârâtă, va schimba în parte sentința, în sensul că va respinge acțiunea ca neîntemeiată. Pe cale de consecință, se va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamant. Se vor menține restul dispozițiilor sentinței referitoare la respingerea ca neîntemeiată a excepției lipsei de interes a reclamantului în promovarea acțiunii.
Se va lua act că apelanta-pârâtă va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul D. P., domiciliat în comuna Belciugatele, ., nr. 113, județul Călărași, împotriva sentinței civile nr. 1658/10.06.2013 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâta . SRL, cu sediul ales la Cabinet Avocat A. N., din București, ., ..
Admite apelul declarat de pârâta . SRL, împotriva sentinței civile nr. 1658/10.06.2013 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamantul D. P. și în consecință:
Schimbă în parte sentința civilă nr. 1658/10.06.2013 a Tribunalului Prahova, în sensul că respinge acțiunea ca neîntemeiată.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Ia act că apelanta-pârâtă va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică azi, 3 iunie 2014.
Președinte, Judecător,
C.-P. B. E.-S. L.
Grefier,
N. M.
Red.CPB
Tehnored.NM
4ex./18.06.2014
d.f._ Tribunalul Prahova
j.f. D. L. C.
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr.3120/2006
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 300/2014. Curtea de Apel PLOIEŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 1019/2014. Curtea de Apel PLOIEŞTI → |
|---|
